Romani 2

1 Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.

Aşadar. Sau din cauza aceasta. Referirea poate fi sau la judecata declarată în cap. 1,32, cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte sau la ideea fundamentală a întregii secţiuni, vers. 18-32. Pavel îşi continuă argumentaţia că există o nevoie universală de puterea mântuitoare cuprinsă în descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu prin credinţă (vers. 16.17). El a trasat deja drumul descendent al omului de la prima lepădare voită a cunoaşterii lui Dumnezeu prin toate stadiile idolatriei şi viciului. În cele din urmă, în vers. 32, el a descris acel ultim stadiu al degradării omeneşti în care oamenii nu numai că pierd ei înşişi orice virtute, dar a spus că în starea aceasta aprobă viciul altora. Ei poartă responsabilitatea vinovăţiei şi a mizeriei lor, deoarece cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu care e rostită împotriva acelora care fac lucruri de felul acesta.

Pavel începe acum să explice că iudeii nu sunt mai puţin vinovaţi decât neamurile şi că şi ei au nevoie de prevederile aceluiaşi plan de mântuire. El arată că iudeii s-au bucurat de mai multă lumină decât păgânii şi cu toate acestea au făcut aceleaşi lucruri. Mare parte din ceea ce s-a spus cu privire la neamuri în cap. 1,18-32 se aplică şi iudeilor, deoarece şi ei au păcătuit împotriva cunoştinţei şi a conştiinţei.

Oricine ai fi. Pavel începe tratarea eşecului iudeilor de a ajunge la neprihănirea lui Dumnezeu cu o afirmaţie generală aplicabilă tuturor oamenilor. El a început tratarea eşecului neamurilor tot cu

o afirmaţie generală (cap. 1,18). Poate că aceasta este o dovadă a iscusinţei apostolului în arta argumentaţiei. Ar fi ridicat opoziţie imediat din partea iudeilor dacă Pavel s-ar fi referit la ei în primul rând. El a ales mai degrabă să se apropie de subiect treptat şi în termeni generali. Apoi, după prezentarea dovezilor, face o aplicaţie specifică la iudei (cap. 2,17).

Judeci. Gr. krino. Cuvântul acesta nu înseamnă prin el însuşi a condamna, ci mai degrabă a separa, a distinge, a alege, a dovedi preferinţă pentru, a determina, a aproba, a rosti judecata şi, acolo unde textul o cere, a condamna. În cazul acesta, contextul vers. 1-3 arată sensul condamnării.

Pe altul. Literal, pe celălalt.

Nu te poţi dezvinovăţi. [eşti de neiertat, KJV]. Iudeii se grăbeau să condamne neamurile, dar întrucât ei fuseseră atât de mult favorizaţi timp de secole cu mai multă lumină decât aceştia, erau fără scuză în faţa comiterii aceloraşi păcate. Vezi vol. IV, pag. 30-34.

Te osândeşti. Gr. katakrino, o formă a verbului a judeca, prin care în mod clar lasă să se înţeleagă judecata sau condamnarea ostilă. Argumentaţia lui Pavel este asemănătoare cu aceea a profetului Natan când i s-a adresat regelui David (2Sam 12,5-7). Pavel spunea iudeilor că prin însuşi faptul că se ocupă cu judecarea semenilor lor rosteau sentinţă asupra lor înşişi. Ei declară ca vinovate fapte de care ei înşişi sunt vinovaţi.

Faci. Gr. prasso, un cuvânt care denotă practică obişnuită.

Un exemplu de iudei care deplâng imoralitatea păgânilor şi înalţă în slăvi propria lor curăţie se găseşte în Scrisoarea lui Aristeas: Deoarece cei mai mulţi dintre ceilalţi oameni se murdăresc cu legături de amestecătură, săvârşind prin aceasta mare nelegiuire, şi ţări şi cetăţi întregi se fălesc cu astfel de vicii. Deoarece ei nu numai că au relaţii cu bărbaţi, dar întinează pe propriile lor mame şi chiar surori. Dar noi am fost ţinuţi departe de astfel de păcate (citat de R. H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele Vechiului Testament în engleză, vol. 2, pag. 109). Că starea morală a iudeilor nu era chiar atât de aproape de ideal, aşa cum este indicat aici, se vede din referiri incidentale în scrieri rabinice la viciile neobişnuite practicate printre iudei, ca şi din reglementări preventive în legile rabinice cu privire la aceste vicii. Situaţia reală e probabil reflectată cu acurateţe corespunzătoare în ceea ce urmează din Testamentele celor doisprezece patriarhi (vezi R.H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele, vol. 2), o lucrare pseudoepigrafică iudaică cam din secolul II î.Hr.: Şi în săptămâna a şaptea vor deveni preoţi, [care sunt] idolatri, adulteri, iubitori de bani, mândri, nelegiuiţi, imorali, abuzând de copii şi de animale (Testamentul lui Levi 17,11). Aceste lucruri vi le spun, copiii mei, căci am citit în scrierile lui Enoh că voi înşivă vă veţi depărta de Domnul, lucrând după toată nelegiuirea neamurilor şi veţi lucra potrivit nelegiuirii Sodomei (Testamentul lui Neftali 4,1).

Este o observaţie comună faptul că cei care sunt grabnici să critice şi să acuze pe alţii sunt ei înşişi adesea vinovaţi de aceleaşi fapte rele. Uneori oamenii sunt deosebit de zeloşi să se ridice împotriva acelor fapte rele pe care ei înşişi le practică în ascuns. Exemplul clasic pentru aceasta este josnica ipocrizie dată pe faţă de acuzatorii pioşi ai femeii prinse în adulter. Aceşti pretinşi apărători ai justiţiei împinseseră chiar ei victima lor în păcat (DA 461). David a osândit prompt presupusa neîndreptăţire relatată de Natan (2Sam 12,1-6).

2 Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.

Ştim. [suntem siguri, KJV]. Literal, cunoaştem. Pavel consideră că judecata lui Dumnezeu este un adevăr admis şi că el poate, deci, să-şi bazeze argumentaţia pe el. Judecata. Gr. krima, implicând o hotărâre luată, bună sau rea, în cazul acesta o condamnare.

Potrivită cu adevărul. Scoţând în evidenţă adevărata normă de măsură la judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu nu judecă după aparenţe (vezi Ioan 9,24). Judecarea fără părtinire a oamenilor de către El este bazată pe cunoaşterea motivelor şi a adevăratei naturi a purtării lor (Rom 2,11). Chiar şi cele mai tainice păcate sunt cercetate minuţios înaintea Lui (Ecl 12,14).

3 Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?

Şi crezi tu? [gândeşti tu?, KJV]. Îţi închipui tu că, datorită cunoaşterii mai mari a adevărului sau a legăturii tale cu strămoşi evlavioşi sau cu poporul ales, vei fi scutit de judecată? Această nădejde înşelătoare este o formă obişnuită de auto-înşelare. Ea stă în contrast cu adevărul judecăţii imparţiale a lui Dumnezeu a tuturor păcătoşilor. Totuşi, pare să fi fost o părere populară printre iudei că atâta vreme cât ei ţineau ritualurile şi ceremoniile religiei lor, Dumnezeu nu-i va judeca atât de sever ca pe neamurile desfrânate şi idolatre. Ei credeau că naţionalitatea lor le asigura o consideraţie specială la judecată. Părerea aceasta greşită a fost mustrată de Ioan Botezătorul. Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ‚Avem ca tată pe Avraam!’ (Mal 3,8.9; cf. Ioan 8,33; Gal 2,15). Păcatul e păcat, oriunde şi de către oricine ar fi comis. Şi nici nu devine mai puţin păcătos prin faptul că e săvârşit în mijlocul privilegiilor religioase. Poporul lui Dumnezeu nu are o autorizaţie specială de a păcătui, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi atât de strict să noteze vinovăţiile celor care pretind că-L slujesc. Dimpotrivă, Biblia învaţă că cele mai serioase păcate printre oameni sunt acelea comise de poporul care mărturiseşte că Îi aparţine lui Dumnezeu (vezi Isa 1,11-17; 65,2-5; Mat 21,31.32).

Că vei scăpa? Pronumele este emfatic în limba greacă.

4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?

Dispreţuieşti tu. Iubirea şi răbdarea lui Dumnezeu produc numai un sentiment sfidător de siguranţă în inima unei persoane împietrite în păcat. Fiindcă hotărârea pentru fapta rea nu se îndeplineşte pe dată, de aceea inima fiilor oamenilor este plină de facere de rele (Ecl 8,11; cf. Psa 10,11.13, Nitz). Iudeii erau obişnuiţi să folosească argumentul că întrucât Dumnezeu încă îi binecuvântează, deci nu-i priveşte ca păcătoşi (vezi Luca 13,1-5; Ioan 9,2). Cât de uşor cădem în aceeaşi cursă astăzi! Întrucât Dumnezeul cel îndurător continuă să ne acorde timp şi ocazie să ne pregătim pentru revenirea Lui, noi abuzăm orbeşte de îndurarea şi răbdarea Lui continuând, mulţumiţi de noi înşine, să urmăm căile noastre păcătoase. Nu reuşim să recunoaştem scopul toleranţei şi îndelungii Lui răbdări.

Bogăţiile. Un cuvânt favorit al lui Pavel pentru a descrie calitatea darurilor lui Dumnezeu şi a atributelor lor (vezi Rom 11,33, Efes 1,7.18; 2,7; 3,8.16; Filip 4,19; Col 1,27 etc.).

Bunătăţii. Gr. chrestotes, excelenţă, bunătate, blândeţe, amabilitate.

Îngăduinţei. [toleranţei, KJV]. Gr. anoche, literal, o reţinere. În greaca clasică, termenul acesta era folosit pentru un armistiţiu militar. El implică ceva temporar, care poate trece când condiţiile se schimbă. Astfel, e folosit pentru a descrie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în legătură cu trecerea cu vederea a păcatelor (cap. 3,25). În îngăduinţa Sa, Dumnezeu Şi-a reţinut mânia, ca şi cum ar fi încheiat un armistiţiu cu păcătosul. Aceasta nu înseamnă că mânia Lui nu va fi, în cele din urmă, lăsată să acţioneze. Dimpotrivă, se lasă de înţeles că ea va fi cu siguranţă lăsată să acţioneze, dacă păcătosul nu se foloseşte de acest timp de armistiţiu ca să se pocăiască.

Îndelungii Lui răbdări. Deşi Dumnezeu urăşte păcatul, totuşi, în îndelunga Lui răbdare, El nu pedepseşte păcatul în clipa în care acesta e săvârşit. Dimpotrivă, El cruţă pe oameni zi după zi pentru a le da ocazia să se pocăiască şi să fie mânuiţi (2Pet 3,9). Oamenii dispreţuiesc îndelunga răbdare a lui Dumnezeu trăgând concluzia că El nu intenţionează să pedepsească vreodată păcatul şi că, în consecinţă, ei pot stărui fără grijă în păcat.

Nu vezi tu? [necunoscând, KJV]. Expresia lasă să se înţeleagă că este vorba despre o ignoranţă voluntară (cf. Osea 2,8).

Te îndeamnă. [te mână, KJV]. Versiunea greacă poate fi interpretată ca exprimând un efort care poate să nu-şi ajungă scopul. Propoziţia ar suna astfel: are de scop să te îndemne, încearcă să te îndemne.

Pocăinţă. Gr. metanoia. Ca şi în altă parte a Noului Testament, cuvântul acesta lasă să se înţeleagă o întoarcere radicală, o schimbare a gândurilor, a scopurilor şi a vieţii. Ea înseamnă mai mult decât o simplă întristare pentru păcat (vezi Psa 32,1).

5 Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,

Dar cu. [după, KJV]. Gr. kata, potrivit cu, din cauza.

Împietrirea. Sau îndărătnicia, încăpăţânarea. Iudeii erau într-o stare sufletească şi mintală în care bunătatea şi îngăduinţa lui Dumnezeu nu aveau efect.

Inimii tale, care nu vrea să se pocăiască. [inimă impenitentă, KJV; inimă nepocăită, Nitz.]. Adică o inimă care refuză să se pocăiască. N-a avut loc o schimbare de atitudine a inimii. Împietrirea este o atitudine voluntară continuată şi sporită, în ciuda îndemnului lui Dumnezeu.

Îţi aduni o comoară de mânie. [îţi aduni mânie, KJV]. În contrast cu bogăţiile bunătăţii lui Dumnezeu (vers. 4) şi comoara cerească (Mat 6,20). Lepădarea bogăţiilor bunătăţii are neprihănit urmare o comoară de mânie. Un om care respinge iubirea lui Dumnezeu nu e în aceeaşi stare ca acela care n-a cunoscut niciodată harul dumnezeiesc. Fiecare binecuvântare acordată şi fiecare privilegiu aduc o răspundere corespunzătoare. Rezistenţa stăruitoare faţă de iubirea lui Dumnezeu adună treptat o comoară de mânie pentru ziua socotelilor (vezi Deu 32,34.35). Ca în Romani 1,18 (vezi comentariul de referinţă), mânia este neplăcerea divină faţă de păcat, care are drept rezultat abandonarea omului pe seama judecăţii mâniei. Pavel nu zice: Dumnezeu adună o comoară de mânie, ci voi vă adunaţi o comoară de mânie.

Pentru ziua mâniei. Literal, în ziua mâniei.

Neprihănitei judecăţi. Ziua mâniei va descoperi oamenilor şi îngerilor, şi celor buni şi celor răi, că Dumnezeu e un judecător neprihănit. Această descoperire va consta din faptul că El va da fiecărui om potrivit cu faptele lui (vezi DA 763, 764; GC 668).

Această descoperire finală, care are loc la sfârşitul tuturor lucrurilor, urmează să fie pusă faţă în faţă cu descoperirea mâniei şi cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, aşa cum e văzută în starea decăzută a omenirii (cap. 1,18).

6 care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Va răsplăti. [va da, KJV]. Pavel citează Proverbe 24,1 sau Psalm 62,12. Că oamenii vor fi judecaţi după ceea ce au făcut este învăţătura constantă a Scripturilor (vezi Ier 17,10; Mat 16,27; 2Cor 5,10; Apoc 2,23; 20,12, 22,12). Fiecare, inclusiv iudeul privilegiat, va fi răsplătit sau osândit potrivit cu viaţa lui actuală şi cu adevăratul lui caracter.

Unii au găsit o dificultate în reconcilierea pasajului acestuia cu doctrina că omul e îndreptăţit prin credinţă fără faptele legii (Rom 3,28). Însă, Pavel nu pune aici în contrast credinţa şi faptele, ci ceea ce este un om cu adevărat şi ceea ce pretinde el că este. Pavel susţine că Dumnezeu judecă un om potrivit cu faptele reale ale neprihănirii sau nelegiuirii. Mai târziu în epistolă, Pavel explică faptul că simplele fapte ale legii, în contrast cu faptele credinţei (vezi 1Tes 1,3; 2Tes 1,11) nu sunt fapte reale ale neprihănirii (Rom 9,31.32). Faptele sunt recunoscute la judecata finală ca dovezi ale credinţei. Credinţa în harul lui Dumnezeu nu este ceva care să înlocuiască purtarea bună şi vieţuirea sfântă. credinţa poate să-şi dovedească realitatea şi sinceritatea numai prin astfel de manifestări (Iacov 2,18). Dumnezeu va răsplăti fiecărui om potrivit cu această manifestare.

7 Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea;

Viaţa veşnică. Gramatical, aşa cum arată clar versiunea greacă, expresia aceasta este legată de propoziţia care va da (vers. 6). astfel: care va da viaţă veşnică acelora etc. Dumnezeu va da viaţă veşnică celor care o caută pe calea arătată.

Stăruinţa. [stăruinţă răbdătoare, KJV]. Gr. hupomone, răbdare, stăruinţă, răbdare stăruitoare. Pavel nu vorbeşte despre o resemnare pasivă , ci despre o răbdare activă.

În bine. [în facerea de bine, KJV]. Literal, a lucrării bune. Întreaga propoziţie ar putea fi tradusă stăruinţă în lucrare bună. Biblia nu învaţă că Dumnezeu va da viaţă veşnică celor care ocazional fac fapte bune. El o va da celor care continuă şi stăruie în săvârşirea binelui, încât devine evident că ascultarea de El este felul lor de viaţă (vezi Mat 10,22; Apoc 2,10).

Caută. Gr. zeteo, care poate să însemne o străduinţă plină de râvnă, ca în căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mat 6,37). Comparaţi cu am căutat îndată să ne ducem în Macedonia (Fapte 16,10). Acelaşi verb este folosit în aceste pasaje. Nu e de-ajuns doar să dorim viaţa veşnică. Nu e posibil să fim duşi de val la cer. Nici un trândav nu poate să intre acolo. Dacă nu ne străduim să obţinem intrarea în împărăţie, dacă nu căutăm cu râvnă să cunoaştem care sunt legile ei, nu suntem calificaţi să avem parte de ea (COL 208).

Slava, cinstea şi nemurirea. Acestea sunt acordate cu ocazia învierii (vezi 1Cor 15,42.43; cf. 1Pet 1,4-7). În starea lui iniţială, lipsită de păcat, omul era încoronat cu slavă şi cu cinste (Evr 2,7). Toate acestea vor fi restituite celor care le caută cu stăruinţă.

8 şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.

Mânie şi urgie. [indignare şi mânie, KJV; mânie şi aprindere, Nitz.]. Gramatical, aceste cuvinte nu sunt legate de expresia care va da, cum sunt cuvintele viaţă veşnică (vezi vers. 7). E necesar de adăugat cuvinte precum va fi. Pavel va fi intenţionat această schimbare de construcţie pentru a exprima distincţia clară că, deşi Dumnezeu este izvorul şi dătătorul vieţii veşnice, El nu este în mod strict şi în primul rând autorul pedepsei veşnice. Nimicirea este rezultatul necesar al purtării proprii a păcătosului (vezi cap. 1,18). O distincţie similară se poate să fi fost intenţionată de schimbarea în construcţie la cap. 9,22.23, de la pasivul făcute pentru pieire, [îngădui, Nitz.], la activul pregătit mai dinainte pentru slavă. Dumnezeu Însuşi a pregătit vasele îndurării pentru slavă, dar vasele mâniei sunt făcute [îngăduite] să se facă pe sine pentru nimicire (vezi GC 543).

Ordinea cuvintelor în versiunea greacă este mânie şi indignare. Cuvântul grec tradus mânie (orge) e înţeles ca exprimând sentimentul şi înclinaţia hotărâte. Comparaţi mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui (Ioan 3,36). Cuvântul pentru indignare [mânie] (thumos) exprimă impulsul de moment sau izbucnirea spontană a sentimentului de mânie, ca în ziua nimicirii finale (Apoc 14,10). În ce priveşte însemnătatea mâniei dumnezeieşti, vezi Romani 1,18.

Duh de gâlceavă. [fac zavistii, KJV]. Gr. eritheia, un spirit mercenar, egoist. Eritheia mai are şi sensul de muncă pentru plată. Mai târziu, termenul a ajuns să însemne ambiţie egoistă sau certăreaţă, intrigă, rivalitate. În altă parte a Noului Testament acelaşi cuvânt e folosit pentru a se referi la intrigă şi duh de partidă (2Cor 12,20; Gal 5,20; Filip 1,16; 2,3; Iacov 3,14.16). În cele mai multe din aceste cazuri, KJV traduce eritheia cu ceartă, evident pe temeiul susţinerii că acest cuvânt e derivat din altă rădăcină cu sunet aproximativ asemănător, eris, care înseamnă controversă, dispută, gâlceavă (vezi Rom 1,29).

În contrast cu cei drepţi, care stăruie în facerea binelui, cei nedrepţi sunt descrişi aici ca egoişti şi gâlcevitori în atitudinea lor faţă de Dumnezeu şi adevăr. Acelaşi duh i-a făcut pe mulţi iudei să se împotrivească Evangheliei (vezi Fapte 13,45 etc.). Atitudinea lor legalistă, mercenară faţă de religie şi concepţia lui egocentrică în ce priveşte mântuirea i-au determinat să lepede calea lui Dumnezeu de îndreptăţire prin credinţa în Hristos şi, în felul acesta, să-L lepede chiar pe Dumnezeu Însuşi.

Se împotrivesc adevărului. [nu ascultă adevărul, KJV; nu se supun adevărului, Nitz.]. Comparaţi cu experienţa celor care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor (cap. 1,18). Cei gâlcevitori şi egoişti nu se preocupă să fie loiali adevărului. Fiind iubitori de sine (2Tim 3,2), ei nu au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi (2Tes 2,10). Preferă să găsească plăcere în nelegiuire (2Tes 2,10.12).

9 Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.

Necaz. [suferinţă, Nitz.]. Gr. thlipsis, denotând apăsarea unei poveri zdrobitoare, ca în necazuri şi calamităţi şi în acest caz o pedeapsă pentru păcat.

Strâmtorare. [chin, KJV]. Gr. choristeno, literal, loc îngust. Ideea este de constrângere. În traducerea LXX la Deuteronom 28,53.57, cuvântul descrie strâmtorarea unui asediu. Aici descrie neliniştea şi necazul prin care trece un om când e presat din toate părţile de nenorocire şi încercări sau de pedeapsă şi nu ştie încotro să se îndrepte ca să scape. Comparaţi cu descrierea des întâlnită în Vechiul Testament a stării de bucurie asemenea aducerii într-un loc larg (2Sam 22,20, Psa 118,5).

Peste orice suflet omenesc. Adică asupra oricărei fiinţe omeneşti. Versetul acesta a fost folosit pentru a susţine ideea că sufletul şi nu trupul urmează să sufere pedeapsa. Totuşi, cuvântul pentru suflet (psuche) desemnează adesea persoana ca întreg (vezi Rom 13,1; cf. celor de la Psa 16,10; mat 10,28).

Întâi peste iudeu. După cum iudeul este primul la privilegii şi oportunităţii, tot aşa este primul la răspundere şi vinovăţie (vezi Rom 1,16; cf. Luca 12,47.48).

10 Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.

Slavă, cinste şi pace. Compară cu necaz şi strâmtorare care urmează să fie partea celor care fac răul. Face binele. Aceste cuvinte sunt în contrast cu face răul (vers. 9). În ce priveşte legătura faptelor bune cu mântuirea, vezi cap. 3,28. (488)

11 Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.

Nu se are în vedere faţa omului. Gr. prosopolempsia, literal, o căutare la faţă, însemnând părtinire. Cuvântul acesta apare în altă parte în Noul Testament numai în Coloseni 3,25, Efes 6,9; Iacov 2,1. Prosopolemptes, cineva care e părtinitor, apare în Fapte 10,34 şi prosopolemteo, a judeca cu părtinire, în Iacov 2,9. Nici una dintre cele trei forme nu apare în LXX sau în scrieri necreştine; de unde se crede că e de origine creştină. În Vechiul Testament, expresia ebraică corespunzătoare înseamnă sa a face o primire favorabilă unui solicitant sau reclamant (Gen 12,21; Iov 42,8) sau a da pe faţă părtinire (Lev, 1915; 2Cron 19,7). În Noul Testament, cuvântul are totdeauna sensul rău, de părtinire. Lipsa de părtinire face parte din caracterul lui Dumnezeu ca drept Judecător (Deu 10,17; 2Cron 19,7; Iov 34,19).

12 Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege.

Toţi cei. [căci câţi, KJV; câţi da, Nitz.]. Din cauza privilegiilor lor, iudeii puseseră la îndoială posibilitatea ca principiul: căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului (vers. 11) să li se aplice lor. Până aici, abuzaseră de poziţia lor favoriză încât ajunseseră că se simtă liberi să condamne crimele altora, în timp ce ei înşişi săvârşeau aceleaşi păcate (vers. 1-3). Acum, Pavel începe să explice cum Dumnezeu va exercita nepărtinire la judecarea iudeului privilegiat şi a celui dintre neamuri, mai puţin privilegiat. Fiecare va fi judecat după metoda corespunzătoare cazului său, iudeului după legea scrisă, faţă de care a păcătuit, şi cel dintre neamuri, după legea nescrisă a conştiinţei faţă de care a păcătuit.

Fără lege. Această expresie, evident, înseamnă fără lege specific revelată sau scrisă, deoarece păgânii nu sunt fără legea nescrisă a conştiinţei (vers. 14.15). Neamurile nu vor fi judecate după o lege pe care nu o au. Cu toate acestea, dacă încalcă legea nescrisă a conştiinţei vor fi pierduţi la fel ca cei care au păcătuit împotriva unei lumini mai mari. Pavel a explicat deja că păcatele neamurilor sunt de neiertat, deoarece au lepădat descoperirea lui Dumnezeu faţă de ei în natură şi în conştiinţă (cap. 1,19.20.32). Lipsa de lumină mai mare nu le dă dreptul să păcătuiască faţă de o lumină mai mică. Păgânii care păcătuiesc vor fi pierduţi, chiar dacă nu au legea lui Dumnezeu sub formă scrisă. Ei au păcătuit faţă de legea pe care o au, şi pedeapsa urmează ca o consecinţă inevitabilă.

Având lege. [în lege, KJV]. Literal, în lege, adică în afara legii, sub autoritatea legii. În această afirmare generală a principiului judecăţii lui Dumnezeu, Pavel foloseşte termenul lege fără articolul hotărât. În Epistola către romani legea apare de vreo 35 de ori cu articol şi cam de 40 de ori fără articol. Problema identificării legii la care se face referire în fiecare pasaj a fost subiectul unor mari discuţii timp de mulţi ani. Atât pare sigur, că nici o decizie finală nu trebuie să fie bazată numai pe prezenţa sau pe absenţa articolului, pentru a se determina dacă e vorba de Cele zece porunci, legea ceremonială sau o altă formă a legii. Totuşi, pare să se fi ajuns, în general, la acordul că în absenţa articolului, accentul este pus pe lege, în primul rând, ca principiu abstract şi universal. Când e prezent articolul, accentul este pe lege ca un cod special şi concret.

În lipsa unei reguli precise şi simple pentru determinarea identităţii cuvântului lege cu ajutorul folosirii sau nu a articolului hotărât, va fi poate lucrul cel mai înţelept de a ne sprijini mai ales pe context pentru a indica identificarea particulară care trebuie făcută. În fiecare pasaj însemnat, unde apare termenul lege sau legea, se va face menţiunea cu privire la faptul prezenţei sau absenţei în versiunea greacă a articolului. Apoi va fi cercetat contextul pentru a determina dacă referirea este la legea morală sau la cea ceremonială, la lege ca principiu sau la alte aspecte ale acesteia.

În versetul acesta, întrucât articolul nu este prezent, pasajul poate fi înţeles ca o afirmare de principiu că cei care au păcătuit împotriva legii vor fi judecaţi după lege. Cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege. Totuşi, este evident din context că Pavel face aluzie şi la codul revelat sau scris, moral, împotriva căruia iudeii au păcătuit. Fundamental, acesta este legea morală a Celor zece porunci, dar Pavel se poate să fi avut în minte şi întregul sistemul vechi-testamental de învăţătură, reguli şi norme de purtare morală, bazat pe Cele zece porunci (vezi PP 464). Cei care fuseseră privilegiaţi să cunoască legea aceasta şi totuşi păcătuiseră împotriva unei exprimări atât de clare a voii lui Dumnezeu urmează să primească o mai mare pedeapsă decât cei care fuseseră luminaţi mai puţin. Severitatea pedepsei corespunde măsurii vinovăţiei, şi măsura vinovăţiei depinde de cantitatea oportunităţii. Că sunt diferite grade de pedeapsă e clar arătat în Biblie (Mat 11,21-24; 12,41,42; Luca 12,47-38).

Judecaţi după lege. Paralela vor pieri sugerează că aceasta este o judecată de condamnare. Cuvântul judecăţi poate avea înţelesul acesta acolo unde contextul arată explicit acest lucru (vezi Ioan 3,18; 2Tes 2,12; Evr 13,4, unde KJV traduce respectiv condamnat, osândit, judecat). Ambele categorii de păcătoşi vor fi condamnate; ambele vor pieri. Dar judecata după lege e menţionată numai cu privire la cei care au legea.

13 Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.

Nu cei ce aud Legea, Iudeii aveau ocazia să audă legea citită cu regularitate în sinagogi (Fapte 15,21). Dar ei ajunseseră să-şi închipuie că a cunoaşte teoretic a legea constituia în ea însăşi neprihănire. Păreau că nu recunosc necesitatea ascultării desăvârşite şi continue. Isus a mustrat pe iudei pentru această atitudine faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; ... şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa (Ioan 5,39.40; cf. DA 211). Iudeii aveau Scripturile la îndemână şi îşi închipuiau că prin simpla cunoaştere superficială a Cuvântului aveau viaţa veşnică (DA 212). Aceeaşi părere greşită că numai cunoaşterea aduce neprihănire şi mântuire încă mai este prezentă printre iudei şi creştini astăzi. Faptul că voia lui Dumnezeu nu numai să trebuie să fie cunoscută, ci şi ascultată este dată ca învăţătură şi în Matei 7,21.24; Luca 6,47-49; Iacov 1,22.

Legea. Literal lege. Articolul hotărât lipseşte în versiunea greacă. Cei care au o lege de care pot să asculte şi de care pot să fie călăuziţi trebuie să o respecte, dacă doresc să fie îndreptăţiţi la judecată. Contextul arată că în ceea ce-i priveşte pe iudei, Pavel face încă aluzie la norma de purtare morală pentru ei, normă descoperită în Vechiul Testament şi îndeosebi în Cele zece porunci.

Socotiţi neprihăniţi. Sau socotiţi neprihăniţi, declaraţi neprihăniţi. Pavel pune încă în contrast poziţia la judecată a celor care cunosc voia lui Dumnezeu şi totuşi nu sunt dispuşi să asculte de ea cu poziţia celor care nu numai că cunosc voia lui Dumnezeu, dar şi îi dau deplină ascultare. Faptul că o astfel de ascultare poate să vină numai prin credinţă a fost deja menţionat în epistolă (cap. 1,5.17; cf. cap. 3,20). Versetul acesta dă un accent în plus faptului că oamenii sunt judecaţi nu prin ceea ce pretind a cunoaşte sau a fi, ci prin ceea ce au făcut de fapt (cap. 2,6).

14 Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;

Când neamurile. Literal, ori de câte ori neamurile. Lipsa articolului hotărât atrage atenţia asupra caracterului lor de ne-iudei.

N-au lege. [n-au legea, KJV]. Literal, n-au lege, adică n-au un cod de purtare morală revelat, aşa cum au iudeii. Pavel e pe punctul să explice că neamurile au o lege, dar de un alt fel.

Fac din fire. Adică fac spontan, neacţionând conştient potrivit cerinţelor unei legi externe, ci potrivit cu îndemnurile conştiinţei (vers. 15). După cum prin Hristos fiecare fiinţă omenească are viaţă, tot aşa prin El fiecare suflet primeşte o rază de lumină divină. Nu numai o putere intelectuală, dar şi una spirituală, o percepţie a neprihănirii, o dorinţă după bunătate există în fiecare inimă (Ed 29). Aceia din mijlocul neamurilor care au recunoscut descoperirea lui Dumnezeu în lucrările creaţiunii (cap. 1,19.20) şi au răspuns impulsului sădit de Dumnezeu de a face binele, au făcut din fire lucrurile cuprinse în lege (vezi COL 385).

Legii. În cazul acesta, legea este traducerea literală. Articolul este prezent în versiunea greacă (vezi vers. 12). Pavel se referă destul de evident la principiile legii morale, aşa cum sunt special descoperite în Cele zece porunci. Neamurile nu puteau săvârşi din fire multitudinea de ritualuri şi ceremonii prescrise în întreaga lege mozaică, dar ele puteau împlini din fire cerinţele legii morale. Pavel explică mai târziu că iubirea este împlinirea legii (cap. 13,10). Vezi DA 638.

Toate acestea sunt în comentariul la vers. 13, şi anume că numai împlinitorii legii vor fi socotiţi neprihăniţi. Neamurile ignorante, care au arătat prin spiritul lor de iubire că sunt împlinitori ai legii, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, în timp ce iudeii şi creştinii cunoscători şi privilegiaţi, care arată prin lipsa lor de iubire că sunt numai auzitori ai Legii nu sunt îndreptăţiţi.

Îşi sunt singuri lege. Nevoia şi impulsul de a face binele care există în raţiune şi în conştiinţă sunt, într-un anumit sens, o normă şi o lege pentru fiecare om, aşa cum e explicat în vers. 15 (cf. Iacov 4,17).

15 şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.

Lucrarea Legii, Adică lucrarea pe care o cere Legea, purtarea pe care o cere legea. Expresia a mai fost înţeleasă ca însemnând efectul practic al lucrării Legii însăşi în statornicirea deosebirii dintre ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept.

Scrisă în inimile lor. Chiar dacă neamurile nu cunosc legea scrisă, ori de câte ori dau pe faţă iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor arată că ceea ce cere lege e scris în inimile lor (vezi Ier 31,33; Evr 10,16). În ce priveşte înţelesul cuvântului inimă, vezi Romani 1,21. Oriunde este un impuls de iubire şi simpatie... e descoperită lucrarea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu (COL 385; cf. Gal 5,22). În nici un caz Duhul Sfânt nu este dat numai iudeilor şi creştinilor, ci El lucrează asupra minţii şi inimii oamenilor de pretutindeni. Pasajul acesta trebuie să fi fost o doctrină pe care cu greu o puteau admite iudeii. Ea nu e mai puţin necesară creştinilor astăzi, care sunt ispitiţi să cultive o concepţie prea îngustă şi prea egoistă cu privire la mântuire (vezi Ioan 3,16; 1Tim 2,4).

Mărturiseşte. Pavel atrage atenţia asupra funcţiei pe care o are conştiinţa pentru neamuri, ca

o dovadă în plus că ei tot mai aveau o oarecare cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu, în ciuda faptului că nu cunoşteau legea scrisă.

Cugetul. [conştiinţă, KJV; ştiinţă de sine, Nitz.]. Gr. suneidesis, împreună cunoaştere, o a doua cunoaştere pe care un om o are despre calitatea actelor sale, împreună cu cunoaşterea actelor în sine. Pavel foloseşte suneidesis de peste 20 de ori în epistolele sale. Oamenii au facultatea de a judeca gânduri, cuvinte şi fapte. Conştiinţa poate să fie foarte scrupuloasă (1Cor 10,25) sau arsă cu fierul roşu din cauza abuzului (1Tim 4,2). Ea poate fi luminată prin cunoaşterea continuă a adevărului (1Cor 8,7) şi reacţionează după lumina pe care o are.

Gândurile. Sau cugetările, raţionamentele.

Sau se învinovăţesc. Cuvintele acestea şi restul cuvintelor din vers. 15 au fost explicate în diferite moduri. Între timp [KJV] e tradus de la un cuvânt care înseamnă, literal, în mijloc. Legând acest cuvânt cu un altul e posibil să se ajungă la înţelesul între ele. Unii înţeleg aceasta ca referindu-se la considerarea noţiunilor de bine şi rău [cercetarea de sine, G. Gal]. RSV traduce pasajul gândurile lor în conflict se acuză sau poate se scuză. Unii iau pe între ele ca însemnând neamurile cu neamurile şi trag concluzia că Pavel se referă aici la acuzaţii sau justificări care există între neamuri.

Luat în ambele sensurile, pasajul acesta arată că Pavel îşi întăreşte susţinerea că neamurile nu erau lipsite de o oarecare înţelegere a binelui şi a răului. Ei urmează să fie judecaţi după îndemnurile conştiinţei.

16 Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.

În ziua. Adică timpul judecăţii finale (Fapte 17,31). KJV leagă versetul acesta de Romani 2,12, punând vers. 13-15 în paranteză. Totuşi, nu este necesar ca vers. 13-15 să fie privite ca parantetice. Versetul 16 poate fi privit ca rezumând întreaga argumentaţie precedentă.

După Evanghelia mea. Unii au înţeles lucrul acesta ca însemnând că era atât de încrezător în adevărul soliei Sale încât putea să susţină că Evanghelia sa urma să fie norma la judecata finală (vezi 1Cor 15,1; Gal 1,6-9). Totuşi, Pavel se poate să fi vrut să spună că faptul notat, şi anume că oamenii nu numai că vor fi judecaţi, dar vor fi judecaţi de Isus Hristos, este arătat în Evanghelie. Judecata viitoare este clar arătată în Vechiul Testament (Dan 7,9-12.26.27). Dar una din învăţăturile distincte ale Evangheliei este că Acela care a trăit şi a murit pentru ca să mântuiască pe oameni urmează şi să-i judece (2Cor 5,10).

Prin Isus Hristos. Biblia învaţă lămurit că Isus este nu numai Mântuitorul, ci şi Judecătorul nostru (Mat 25,31-46; Ioan 5,22.27; Fapte 10,42; 17,31; 2Tim 4,1).

Lucrurile ascunse. [secretele, KJV]. Tocmai prin aceste lucruri ascunse se descoperă cu adevărat caracterul (Prov 7,19). Întrucât Dumnezeu are un raport exact al fiecărui lucru ascuns din viaţa noastră (Ecl 12,14; cf. Mat 10,26; Luca 8,17; 1Cor 4,5), El poate să judece fără să aibă în vedere faţa omului (Rom 2,6.11; cf. GC 486). Căci toată fapta o va aduce Dumnezeu înaintea judecăţii, cu toate cele ascunse (Ecl 12,14, Nitz.). Versetul acesta explică mai mult argumentul principal din Romani 2. Iudeul favorizat, cu toată cunoştinţa sa din lege, era înclinat să privească de sus la omul dintre neamurile ignorante şi să-l declare nevrednic de mântuire. Dar numai Dumnezeu, care poate citi viaţa lăuntrică, e în situaţia să ia astfel de hotărâri. Înclinaţia iubitoare, graba de a asculta de legea conştiinţei sunt lucruri pe care numai Dumnezeu le poate cunoaşte deplin. Totuşi, acestea sunt lucruri esenţiale care constituie cu adevărat respectarea Legii lui Dumnezeu. Acestea sunt calităţi ale caracterului pe care Dumnezeu le aşteaptă şi de la iudeu şi de la cel dintre neamuri, iar la judecata finală, nici o umbră de evlavie exterioară nu va compensa lipsa lor.

17 Tu, care te numeşti iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău,

[Iată, KJV; dacă, Nitz.]. Gr. ide. Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) expresia ei de, dar dacă. Ide şi ei de sunt foarte asemănătoare în scris şi în vorbire. Expresia dar dacă întăreşte legătura dintre vers. 17-20 şi 21-24.

În epistola sa, până aici, Pavel a arătat că neamurile au păcătuit. El a explicat că iudeii şi neamurile sunt deopotrivă supuşi judecăţii imparţiale a lui Dumnezeu. El caută acum să arate că iudeii sunt vinovaţi de aceleaşi păcate şi vicii pentru care sunt atât de porniţi să condamne neamurile. În felul acesta, Pavel dovedeşte că toţi oamenii de pretutindeni sunt sub condamnare şi că au nevoie de îndreptăţirea şi de mântuirea descoperite în Evanghelie.

Te numeşti. [eşti numit, KJV]. Sau porţi numele de. Pavel spune: să zicem că eşti iudeu, ce e dacă pretinzi numele de iudeu.

Iudeu. Titlul de iudeu apare pentru prima dată în 2 Regi 16,6 (vezi comentariul de acolo). După captivitatea babiloniană, el a devenit numele naţional al poporului evreu. Iudeii pare să se fi mândrit mult cu numele şi naţionalitatea lor (Gal 2,15; Apoc 2,9; 3,9). A fi iudeu însemna a fi deosebit de păgâni şi a te bucura de privilegii speciale (Rom 9,4; Gal 2,15). În discuţia sa cu privire la iudei, Pavel admite iniţial privilegiul cu care se făleau ei (Rom 2,17.18) şi pretinsa lor superioritate faţă de alţii (vers. 19.20). Mai târziu, el scoate în evidenţă inconsistenţa flagrantă dintre mărturisirea lor mândră de credinţă şi purtarea lor inconsecventă.

Te reazimi pe o Lege. [te odihneşti în lege, KJV]. Literal, te odihneşte pe lege. Iudeii ajunseseră să se sprijine pe simpla posedare a legii ca de o asigurare a graţiei lui Dumnezeu. Ei se sprijineau pe faptul că aveau legea şi erau, în felul acesta, deosebiţi de alţii, în loc să ia legea ca o normă pentru viaţă şi ca o lumină pentru conştiinţă. Acelaşi cuvânt grec tradus aici reazimi apare în LXX la Mica 3,11: mai îndrăznesc apoi să se bizuiască pe Domnul şi zic: ‚oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire’.

Te lauzi cu Dumnezeul tău. Literal, te făleşti în Dumnezeu sau te slăveşti în Dumnezeu. Iudeii pretindeau să aibă o legătură specială cu Dumnezeu, dar în locul acestei legături care se manifestă printr-o dependenţă smerită şi o ascultare credincioasă, ei manifestau îngâmfare şi aroganţă faţă de oamenii din alte naţiuni. Aceasta era o pervertire a laudei pe care o recomandă Dumnezeu: Cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi îndreptăţire pe pământ (Ier 9,24). E adevărat că iudeii fuseseră foarte privilegiaţi prin cunoaşterea de Dumnezeu (Deu 4,7). Lucrul acesta ar fi trebuit să fie motiv de recunoştinţă şi nu de mândrie deşartă. Din nefericire, e mult mai obişnuit să ne lăudăm cu privilegiile decât să fim recunoscători pentru ele. Nu e dovadă de evlavie din partea unui om ca să se laude că-L cunoaşte pe Dumnezeu. Un duh de recunoştinţă smerită pentru faptul că are o astfel de cunoştinţă, o recunoştinţă care-l îndeamnă să dorească ca şi alţii să aibă aceleaşi privilegii e dovada adevăratei evlavii în viaţa creştinului.

18 care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege;

Voia Lui. Adică voia lui Dumnezeu.

Ştii să faci deosebire. [aprobi, KJV; încuviinţezi, Nitz.]. Gr. dokimazo, a încerca, a pune la probă, a discerne (vezi Rom 12,2; 1Cor 3,,13; 11,28; 2Cor 8,8) sau a aproba ca rezultat al punerii la probă (vezi Rom 14,22; 1Cor 16,3; 1Tes 2,4).

Între lucruri. [lucrurile care sunt mai bune, KJV; cele bune, Nitz.]. Literal, lucrurile care se deosebesc, prin urmare, lucrurile care sunt excelente din punctul de vedere al cuiva care le aprobă. Pasajul acesta se referă fie la capacitatea iudeilor de a face deosebire cu ajutorul legii între bine şi rău, fie la faptul că iudeii aprobau în teorie lucrurile care excelează. Ei erau mândri de acest rafinament al preceptelor lor morale, ca şi cum simpla aprobare fără ascultare constituia ie neprihănirea. Este clar că Pavel face pregătirea pentru a pune în antiteză iluminarea spirituală a iudeilor cu eşecul lor spiritual (vers. 21-24).

Învăţat. [instruit, KJV]. gr. katecheo. Verbul apare în papirusuri cu sensul implicit de instruire legală. Comparaţi cu folosirea lui în Luca 1,4; Fapte 18,25; 1Cor 14,19; Gal 6,6. Katecheo este sursa cuvântului a catehiza. Iudeii erau învăţaţi cu grijă învăţăturile legii încă din tinereţe şi în restul vieţii ascultau în mod regulat citirea şi explicarea Vechiului Testament.

19 tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric,

Te măguleşti.. Era scopul lui Dumnezeu ca iudeii să fie martori ai adevărului şi învăţători ai adevărului în lume. Păcatul lor consta mai ales în faptul că se mândreau cu privilegiul lor fără să împlinească misiunea care le revenea.

Călăuze oarbe. Vezi Matei 15,14; vezi cap. 23,16.

20 povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; –

Povăţuitorul. [instructorul, KJV]. Sau corectorul. Cuvântul grec atinge atât înţelesul de învăţătură, cât şi pe cel de disciplină.

Celor neştiutori. [pruncilor, KJV]. Adică al persoanelor care sunt imature din punct de vedere religios. Aşa priveau iudeii pe cei dintre neamuri, prozeliţi ai iudaismului. Isus folosea termenul pentru a se referi la oamenii de rând care-L ascultau bucuros (Mat 11,25). Aşa descria Pavel pe proaspeţii convertiţi corinteni (1Cor 3,1).

Dreptarul [forma, KJV; icoana, Nitz.]. Gr. morphosis, o formă, o schiţă, o asemănare. Pavel se referă la schiţă fără conţinut. Acest cuvânt mai apare în Noul Testament în 2 Timotei 3,5, unde forma de evlavie este pusă în contrast cu puterea ei. În Romani, Pavel vorbeşte despre schiţa, cadrul, întruparea cunoştinţei şi adevărului pe care iudeii le aveau la îndemână în lege. Dumnezeu intenţionase ca această formă nu numai să fie o călăuză pentru iudei, ci la rândul lor ei să o folosească pentru a învăţa pe neamuri cu privire la adevărurile Evangheliei.

În lege. Poate o referire generală la învăţăturile Vechiului Testament ca tot (vezi vers. 12).

21 tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi?

Tu, deci. Întrucât iudeii făcuseră atât de mândri o mărturisire de evlavie şi ridicaseră pretenţia că sunt superiori, era numai drept ca să se aştepte mult de la ei. Dar Pavel descrie acum inconsistenţa dintre pretenţiile şi adevărata lor purtare. Ei zic, dar nu fac (Mat 23,3).

Furi? O astfel de inconsistenţă nu era ceva nou printre iudei. Cu multă vreme înainte, psalmistul descrisese decăderea morală a poporului său (Psa 50,16). Când făcea acuzaţia de furt, fără îndoială că Pavel avea în minte, printre altele, metodele necinstite de încheiere a tranzacţiilor, aşa cum erau practicate chiar în zona Templului cu aprobarea şi colaborarea preoţilor şi conducătorilor (vezi Mat 21,12; vezi şi DA 155). Acuzaţia de adulter se poate să fi cuprins în sine o referire specială la practica neglijentă a divorţului (vezi Mat 5,31.32). Cu privire la situaţia morală între iudei, vezi Romani 2,1.

22 Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?

Preacurveşti? [comiţi adulter, KJV]. Vezi vers. 1.

Ţi-e scârbă. Gr. bdellusso, a detesta, a se întoarce cu dezgust.

Jefuieşti templele. [comiţi sacrilegiu, KJV]. Aceasta este, în general, explicată ca jefuire a templelor păgâne, însemnând că Pavel se referă aici la inconsistenţa jefuirii de temple în ciuda mărturisitei întinări prin contactul cu idolatria. Faptul că iudeii erau cunoscuţi pentru astfel de fapte se poate deduce oarecum din Fapte 19,37-41, unde dregătorul oraşului Efes disculpă pe Pavel şi pe tovarăşii săi de învinuirea de a fi jefuitori de temple. Păcatul acesta era interzis de iudei, în armonie cu Deuteronom 7,25. Iosif Flavius parafrazează în felul următor interdicţia aceasta: Nimeni să nu hulească zeii pe care alte cetăţi îi respectă, să nu jefuiască temple străine şi nici să nu ia vreun tezaur care a fost dedicat în numele vreunui zeu (Antichităţi, iv. 8.10 [207]).

Totuşi, este posibil ca Pavel să se refere la profanarea de către iudei a templului şi a serviciilor acestuia. Esenţa idolatriei este profanarea lui Dumnezeu şi de lucrul acesta iudeii erau în mare măsură vinovaţi. Ei făceau din casa lui Dumnezeu o peşteră de tâlhari (Mat 21,13; Marcu 11,17; Luca 19,46).

23 Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?

Te făleşti cu Legea. Un rezumat al vers. 17-20. (493)

Necinsteşti. Vezi vers. 24.

Prin călcarea Legii. Un rezumat al ideilor prezentate în vers. 21.22.

24 Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.

Este hulit. Sau se vorbeşte profan de el, este insultat. Neamurile judecau religia iudeilor după inconsecvenţa vieţii închinătorilor ei şi, în felul acesta, erau făcuţi să hulească pe Dumnezeu, Autorul religiei. Iudeii se făleau cu Legea, dar din cauza neascultării lor, aduceau dezonoare asupra Legiuitorului. Purtarea rea şi făţărnicia iudeilor făceau pe neamuri să dispreţuiască o religie care părea să n-aibă nici un efect asupra curăţirii şi înfrânării celor care mărturiseau că o respectă. Iudeii erau atât de geloşi pentru numele lui Dumnezeu încât nici nu rosteau numele prea sfânt al Lui (vezi vol. I, pag. 171, 172). Totuşi, trăiau în aşa fel încât neamurile erau făcute să hulească numele Lui.

Este scris. Referirea este probabil la Isaia 52,5, deşi se poate ca Pavel să fi avut în minte şi 2 Samuel 12,14; Ezechiel 36,21-24. El aplică pasajul dându-i un nou sens. Isaia vorbea despre dispreţul pe care vrăjmaşii îl aveau faţă de numele lui Dumnezeu, pentru că se îngăduise ca Israel să cadă în mâinile lor. Pavel spune că pricina acestei necinstiri este viaţa duplicitară a iudeilor.

25 Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur.

Tăierea împrejur. [circumcizia, KJV]. Iudeii dădeau o mare însemnătate ritualului circumciziunii, ca şi cum simpla ceremonie garanta o favoare divină specială. Dumnezeu instituise ritualul acesta ca semn al legământului Său cu Avraam şi cu urmaşii lui (Gen 17,9-14; Fapte 7,8). Ca semn şi ca amintire a acestei legături, circumcizia ar fi putut să fie o binecuvântare pentru iudei. Dar întrucât într-o măsură atât de mare nu trăiseră potrivit cerinţelor esenţiale ale legământului, circumciziunea devenise nici mai mult, nici mai puţin decât o formă lipsită de conţinut.

Legea. În versiunea greacă nu există articol (vezi vers. 12), de aceea expresia dacă împlineşte legea e probabil echivalent cu dacă eşti un păstrător al legii. Cel ce respectă legea e pus în contrast cu cel care încalcă legea din propoziţia următoare. Versiunea greacă pune accentul pe practica obişnuită a ascultării. Bunăvoinţa sinceră de a respecta Legea lui Dumnezeu a fost totdeauna condiţia pe temeiul căreia Dumnezeu era de acord să împlinească făgăduinţele Sale de îndurare faţă de iudei (Exo 19, 5.6; Deu 26,16-19; Ier 4,4).

Dacă tu calci Legea. [dacă eşti călcător al Legii, KJV]. Sau un călcător de Lege. Aici, Legea nu are articol în versiunea greacă (vezi vers. 12). Călcător derivă dintr-un vechi cuvânt grec parabates, care înseamnă cineva care calcă peste o linie, de unde vine transgresor [călcător], aşa cum, este tradus cuvântul în Galateni 2,18; Iacov 2,11 etc. Sunt multe şi felurite cuvinte greceşti în Noul Testament pentru a exprima diferitele aspecte ale păcatului. Parabates lasă să se înţeleagă pe cineva care calcă o poruncă explicită sau clară.

Ajunge. [e făcută, KJV]. Literal, a devenit.

26 Dacă deci cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?

Cel netăiat împrejur. Adică cel necircumcis, cel dintre neamuri.

Socoti. [socotit, KJV]. Dacă cineva dintre neamuri ascultă de cerinţele legii, necircumcizia lui nu face ascultarea mai puţin acceptabilă. Tăierea împrejur era un ritual simbolic care avea intenţia să-i ajute pe copiii lui Israel să dezvolte un fel de viaţă în completă armonie cu Legea lui Dumnezeu. Dacă neamurile, fără beneficiul acestui ritual simbolic, au făcut lucrurile cuprinse în lege, ele vor avea de asemenea parte şi de făgăduinţele date iudeilor (vezi Mat 8,11). Compară cu 1 Corinteni 7,19; Galateni 5,6; vezi vol. IV, pag. 27.28.

Păzeşte poruncile Legii. Gr. dikaiomata, cerinţele sau precepte (vezi cap. 8,4). Pavel explicase că era posibil ca neamurile să împlinească ceea ce cerea legea (vezi cap. 2,14.15).

27 Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur?

Din naştere. [de la natură, KJV]. Necircumciziunea, care e de la natură, poate fi considerată contrariul expresiei iudei din fire (Gal 2,15). Cuvintele ar însemna deci în starea lui firească de netăiere împrejur. Sau expresia poate fi privită ca echivalent al necircumciziunii fizice, în acord cu argumentaţia din Romani 2,28.29, că adevărata circumciziune nu e ceva exterior şi fizic, ci mai degrabă o chestiune a inimii, spirituală şi nu literală.

Osândi. [judeca , KJV]. În sensul de condamnare. Ideea poate fi aceea de ruşinare prin contrast (cf. Mat 12,41.42).

Slova. Gr. gramma. Acest cuvânt este folosit cu privire la scriere sau la documente de toate tipurile (vezi Luca 16,6.7; Fapte 29,21). În contextul acesta, el se referă evident la legea scrisă, în general. Accentul este pus asupra faptului că iudeii aveau legea în scris, în contrast cu neamurile, care nu erau atât de mult favorizate (Rom 2,14). Iudeii au călcat voia lui Dumnezeu, deşi aveau avantajele legii scrise şi erau circumcişi. În felul acesta, ei sunt condamnaţi de ascultarea acelora care împlinesc legea în împrejurări mai puţin favorabile.

28 Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne.

Iudeu nu este. Simpla conformare exterioară faţă de Lege nu face dintr-o persoană un iudeu real, potrivit cu definiţia Bibliei, chiar dacă e descendent al lui Avraam şi a fost circumcis.

29 Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Înlăuntru. [lăuntric, KJV]. Literal, în secret (cf. Mat 6,4). Iudei reali sunt cei care posedă spiritul şi caracterul care împlineşte scopul lui Dumnezeu în chemarea lor de a fi poporul Său ales. Dumnezeu îi despărţise nu doar pentru a săvârşi anumite ritualuri exterioare, ci pentru a fi un popor sfânt în inimă şi viaţă (Deu 6,5; 10,12; 30,14; Psa 51,16.17; Isa 1,11-20; Mica 6,8).

A inimii. Fundalul spiritual al circumciziunii, fără de care ceremonia exterioară este lipsită de valoare, este clar susţinut în Vechiul Testament (vezi Deu 10,16; 30,6; Ier 4,4; 9,26; Ezech 44,9; vezi şi Fapte 7,51; Filip 3,3; Col 2,11). Scopul tăierii împrejur era ca ea să fie un semn de despărţire de lumea păgână şi de consacrare faţă de adevăratul Dumnezeu. Ritualul cuprindea în sine renunţarea la toate păcatele şi părăsirea lor, lepădarea a tot ce era supărător pentru Dumnezeu. O astfel de lucrare era clar a inimii.

În duh. [în duhul, KJV]. Adică în viaţa lăuntrică, spirituală.

Nu în slovă. Comparaţi cu aceeaşi expresie din Romani 7,6; 2 Corinteni 3,6-8. Adevărata tăiere împrejur cuprinde în sine o lucrare lăuntrică, spirituală, de supunere faţă de Dumnezeu şi e mai mult decât o simplă împlinire exterioară a unei cerinţe rituale.

Lauda. Aceasta poate fi privită ca un joc de cuvinte. Numele iudeu e derivat din Iuda, care, în ebraică, e construit în jurul unei rădăcini de cuvânt care înseamnă laudă (vezi Gen 29,35). În Romani 2,17, Pavel a început analiza stării spirituale a iudeilor, referindu-se la numele de care erau atât de mândri. În vers. 29, el a descris felul de persoană vrednică de acest nume. E potrivit ca Pavel să adauge că iudeul adevărat este persoana a cărei laudă nu e de la oameni, ci de la Dumnezeu. Compară cu 1 Samuel 16,7.

Mare parte din ceea ce a fost spus cu privire la iudei în capitolul acesta poate fi aplicat celor care se pretind a fi creştini. Cineva care are Cuvântul lui Dumnezeu şi îşi înţelege datoria este mult privilegiat. Cunoştinţa aceasta poate duce la sfinţenie şi fericire în viaţa aceasta şi la viaţă veşnică în viitor. Dar e un lucru îngrozitor pentru creştini să neglijeze privilegiile de care se bucură. Ei vor fi judecaţi după lumina pe care au primit-o. Simpla mărturisire a religiei nu-i poate mântui, indiferent cât de corespunzătoare ar putea fi doctrina lor. Aprecierea pe care oamenii ar putea-o da evlaviei lor aparente nu e adevărata măsură a adevăratului lor caracter şi a adevăratei lor poziţii faţă de Dumnezeu. Ritualurile şi ceremoniile exterioare sunt mult mai puţin importante decât starea minţii şi a inimii. Faptul în sine că cineva a fost botezat nu-l va salva. Faptul că cineva e înscris în registrul membrilor bisericii sau că s-a născut într-o familie de oameni evlavioşi nu-i garantează mântuirea. Creştinul adevărat este cel care e creştin în interior, deoarece religia este o chestiune a inimii.

În toată viaţa sa zilnică, creştinul trebuie să facă din lauda lui Dumnezeu ţinta străduinţelor sale. Noi nu trebuie să ne facem slujba ca şi cum am vrea să plăcem oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu (Efes 6,6; cf. Col 3,22). Hristos este pilda noastră în privinţa aceasta. El a zis: Totdeauna fac ce-I este plăcut (Ioan 8,29). La fel Pavel mărturisea că place nu oamenilor, ci lui Dumnezeu (1Tes 2,4).

Comentarii Ellen G. White

1 MB 124, 125; MH 485

1–3 8T 85

4 COL 202; CT 366; SC 27; 8T 64 5 Ev 27; TM 146; 7T 88

5.6 GC 540 6 CS 21; DA 708; EW 53; GC 673; 4T 646; 7T 180

7 CS 149; EW 114; GC 533; LS 48; ML 167; 1T 39; 2T 102, 229; 7T 235

9 GC 540

10 MYP 54

11 AA 380; CS 162; FE 315, 336; PK 369; TM 192; 4T 225; 5T 677

12.13 GC 436 14–16 COL 385; DA 239, 638; GC 436

29 AA 204; FE 399