Romani 14

1 Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.

Slab în credinţă. Adică cineva care are numai o slabă înţelegere a principiilor neprihănirii. El e râvnitor spre a fi salvat şi e doritor să facă ceea ce crede că se cere de la el. Dar în imaturitatea experienţei sale creştine (vezi Evr. 5:11 la 6:2) şi probabil şi ca rezultat al educaţiei şi credinţei anterioare, el încearcă să facă mântuirea sa mai sigură prin păzirea anumitor reguli şi reglementări care în realitate nu sunt obligatorii pentru el. Pentru el, aceste reglementări au o mare importanţă. El le priveşte ca absolut obligatorii pentru el pentru mântuire şi e mâhnit şi tulburat când vede că alţi creştini din jurul lui, mai ales cei care par să fie mai experimentaţi, nu împărtăşesc scrupulele lui.

Afirmaţiile lui Pavel în Rom. 14 au fost interpretate felurit şi au fost folosite de unii: (1) pentru a discredita o dietă vegetariană; (2) pentru a desfiinţa distincţia dintre cărnuri curate şi necurate şi

(3) pentru a desfiinţa distincţia între zile, astfel desfiinţând Sabatul zilei a şaptea. Că Pavel nu face nici una din aceste trei, devine evident când capitolul acesta este studiat în lumina anumitor probleme religioase şi înrudite, care au tulburat pe unii dintre creştinii din sec. I.

Pavel menţionează diferite probleme care sunt un prilej de neînţelegere între fraţi. (1) cele în legătură cu dieta (vers. 2) şi (2) cele în legătură cu ţinerea unor anumite zile (vers. 5,6). În 1Cor. 8 e la fel tratată problema fratelui tare faţă de cel slab, în ce priveşte dieta. Epistola către Corinteni a fost scrisă cu mai puţin de un an înainte de cea către Romani. Pare rezonabil să tragem concluzia că în 1Cor. 8 şi Rom. 14, Pavel se ocupă esenţial de aceeaşi problemă. În Corinteni problema e identificată ca oportunitatea de a consuma mâncăruri sacrificate idolilor. Potrivit cu vechea practică păgână, preoţii făceau un negoţ întins cu jertfele de animale aduse idolilor. Pavel spusese credincioşilor corinteni – convertiţi atât de la iudaism, cât şi de la păgânism – că, întrucât un idol nu e nimic, nu era nimic rău, în sine, în a consuma alimente dedicate lui. Totuşi, el explică, din cauza contextului şi educaţiei mai timpurii şi a diferenţei în discernământ spiritual, că nu toţi aveau această cunoştinţă şi nu puteau, cu o conştiinţă liberă, să consume acele alimente (vezi 1Cor. 8).

Din care cauză Pavel îndeamnă pe cei fără de scrupule cu privire la mâncăruri să nu pună o piatră de poticnire în calea unui frate, consumând din ele (Rom. 14:13). Îndemnul lui este astfel în armonie cu decizia Consiliului de la Ierusalim şi, fără îndoială, revarsă lumină cel puţin asupra unui motiv pentru care acel consiliu a luat poziţia specifică asupra subiectului (vezi cele de la Fapte 15). Probabil de teamă de a nu produce sminteală în chestiunea aceasta, unii creştini se abţineau cu totul de la alimente cu carne, care însemna că hrana lor era restrânsă la verdeţuri, adică zarzavaturi, legume (vezi Rom. 14:12).

Pavel nu vorbeşte despre alimente dăunătoare din punct de vedere igienic. El nu sugerează că creştinul care e tare în credinţă poate mânca orice, indiferent de efectele lui asupra bunăstării fizice. El deja explicase în cap. 12:1 că adevăratul credincios va fi atent ca trupul lui să fie păstrat sfânt şi bine plăcut lui Dumnezeu, ca o jertfă vie. Omul cu credinţa tare va considera ca un act de cult spiritual să-şi menţină o bună sănătate (Rom. 12:1; 1Cor. 10:31).

Un alt fapt revarsă lumină asupra problemelor pe care le tratează Pavel. Numai în chip întunecos, la început au înţeles mulţi creştini iudei că legea ceremonială îşi avusese împlinirea în Hristos (vezi Col. 2:14-16) şi de aici înainte nu mai era obligatorie. Într-adevăr, primilor creştini nu li s-a cerut ca în mod brusc să înceteze de a participa la sărbătorile iudaice anuale sau să repudieze imediat toate ritualurile ceremoniale. Sub legea ceremonială, iudeii trebuiau să ţină şapte sabate anuale. Pavel însuşi a participat la un număr de sărbători, după convertirea sa (Fapte 18:21; etc.). Deşi învăţa că circumciziunea nu are nici o valoare (1Cor. 7:19), tăiase împrejur pe Timotei (Fapte

16:39 şi a fost de acord să împlinească o făgăduinţă, potrivit stipulaţiilor vechiului cod (Fapte 21.20-27). În acele împrejurări părea că lucrul cel mai bun este de a îngădui ca diferitele elemente ale legii ceremoniale iudaice să dispară treptat, pe măsură ce mintea şi conştiinţa se luminau. Astfel era inevitabil ca întrebări cu privire la faptul dacă se cade să se ţină anumite zile – zile nelucrătoare iudaice, în legătură cu sărbătorile lor anuale (vezi Lev. 23:1–44; vezi Col. 2:14–17).

În vederea acestor lucruri devine evident că Pavel, în Rom. 14: (1) nu subaprecia verdeţurile (legumele) sau (2) nu înlătura vechea distincţie biblică între mâncăruri curate şi mâncăruri necurate sau (3) nu desfiinţa Sabatul zilei a şaptea, din Legea morală (vezi cap. 3:31). Persoana care pretinde aşa ceva trebuie să citească în argumentaţia lui Pavel ceva ce nu e acolo.

Că Pavel nu învăţa sau măcar nu lăsa a se înţelege desfiinţarea Sabatului zilei a şaptea a fost recunoscut de comentatorii conservatori, ca de pildă Jamieson, Fausset şi Brown, în comentariul lor la cap. 14:5,6: Din pasajul acesta cu privire la ţinerea de zile, Alford, în chip nefericit, deduce că o astfel de vorbire nu ar fi fost folosită dacă legea sabatului ar fi fost în vigoare sub Evanghelie, în vreo formă oarecare. Cu siguranţă n-ar fi putut, dacă Sabatul ar fi fost una din zilele de sărbătoare iudaice; dar nu se cade să luăm lucrul acesta ca de la sine înţeles, numai pentru că era ţinut în perioada mozaică. Şi cu siguranţă dacă Sabatul era mai vechi decât iudaismul, dacă, chiar sub iudaism, era cuprins în prevederile veşnice ale Decalogului, rostit, aşa cum n-a fost nici o altă parte a iudaismului, în mijlocul înspăimântărilor Sinaiului; şi dacă Legiuitorul Însuşi spunea despre el, când era pe pământ: Fiul omului este DOMN CHIAR ŞI AL SABATULUI (vezi Mar. 2:28) – va fi greu de a arăta că apostolii trebuie să fi înţeles că el era pus pe aceeaşi treaptă cu acele zile de sărbătoare iudaice, dispărute, pe care numai slăbiciunea putea să şi le închipuie încă în vigoare – o slăbiciune pe care aceia care aveau mai multă lumină, trebuiau, din iubire, doar să o sufere.

În Rom. 14:1 la 15:14, Pavel îndeamnă pe creştinii mai tari să dea consideraţie plină de simpatie problemelor fraţilor lor mai slabi. Ca în cap. 12 şi 13, el arată că sursa unităţii şi păcii în biserică este adevărata iubire creştină. Aceeaşi iubire şi acelaşi respect mutual va asigura armonie dăinuitoare în gruparea credincioşilor, în ciuda părerilor şi scrupulelor ce diferă în materie de religie.

Primiţi bine. [Primiţi-l, KJV; Luaţi-l la voi, Nitz.] Gr. proslambano, a lua la sine. Cei care sunt slabi în credinţă trebuie totuşi să fie primiţi în comuniunea creştină a fraţilor, pentru că aşa i-a primit şi le-a zis bun venit, Hristos (cap. 15:7).

Nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice. [Dar nu la certuri îndoielnice, KJV; Nu spre lămurirea gândurilor, Nitz.] Sau certuri cu privire la păreri (RSV). Credincioşii slabi urmează să fie bine primiţi în comuniune, dar nu cu scopul de a-i atrage în certuri de cuvinte. Fraţii mai tari nu sunt chemaţi să rezolve sau să exprime judecata asupra scrupulelor celor care ar putea fi mai slabi în credinţă.

2 Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri.

Crede. Sau are credinţă (vezi cap. 3:3). Subiectul lui Pavel este că credinţa cuiva îi îngăduie să mănânce lucruri pe care credinţa altcuiva nu-i permite.

Verdeţuri. Gr. lachana, legume. Vezi vers. 1. Pavel nu discută faptul dacă se cuvine ca cineva să consume sau să se abţină de la consumarea unor anumite alimente, ci mai degrabă dă îndemn la răbdare şi îngăduinţă în lucruri de felul acesta. Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (vers. 17). De aceea omul cu credinţă tare va urmări lucrurile care duc la pace (vers. 19) şi se va feri ca nu cumva prin felul cum mănâncă şi bea sau prin oricare altă practică personală să nimicească lucrarea lui Dumnezeu (vers. 20) şi pe aceia pentru care a murit Hristos (vers. 15).

3 Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.

Dispreţuiască. Gr. exoutheneo, literal a lepăda ca nimic, de unde a privi de sus la, a trata cu dispreţ. Cei cu credinţă mai tare în mod natural ar fi înclinaţi să privească cu oarecare dispreţ la îngustimea de vedere a celor slabi în credinţă (vers. 1) în ce priveşte mâncărurile. Aceasta, natural, ar da pe faţă că credinţa celor presupuşi tari încă era cu lipsuri, deoarece credinţa curată lucrează prin iubire (Gal. 5:6).

Judece. Duhul de căutare de greşeli e adesea o caracteristică a acelora a căror experienţă religioasă e bazată mai ales pe împlinirea cerinţelor exterioare. Ambele părţi sunt greşite. Ambele dau pe faţă mândrie spirituală, în loc de iubire creştină.

L-a. Adică pe fratele mai tare care n-are scrupule în ce priveşte a mânca de toate (vers. 2). Subiectul lui Pavel este că fratele care se abţine nu ar trebui să osândească pentru libertatea lui, pe omul pe care Dumnezeu l-a acceptat şi l-a primit în biserica Sa, în această libertate (vezi 1Cor. 10:29; Gal. 5:13). Dacă Dumnezeu i-a iertat păcatele şi l-a primit ca copil al Său şi viaţa lui, în alte privinţe, dă pe faţă prezenţa Duhului Sfânt, orice critică de felul acesta e deplasată.

4 Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.

Tu, care judeci. Pavel se adresează fratelui slab, întrucât judeci corespunde la judece din vers. 3.

Pe robul altuia. [Slujitorul altui om, KJV.] Mai degrabă slujitorul altuia, în cazul acesta, al lui Dumnezeu sau al lui Hristos, depinzând de faptul dacă Dumnezeu sau Domnul e acceptat ca exprimarea din ultima parte a versetului (vezi mai jos la Domnul; cf. vers. 8,9). Cuvântul grecesc folosit aici pentru rob [serv] (oiketes) e rar în NT, apărând numai aici şi în Luc. 16:13; Fapte 10:7; 1Pet. 2:18. El denotă un slujitor domestic, deosebit de un rob obişnuit, ca fiind mai strâns legat cu familia. Credinciosul slab (Rom. 14:1) condamna pe unul din slujitorii lui Dumnezeu, pe cineva care are să dea socoteală lui Dumnezeu, nu criticosului, împreună serv cu el.

Stă în picioare. Unii au înţeles aceasta ca însemnând statornicie morală sau spirituală (cf. 1 Cor. 16:13; Filp. 1:27); alţii, achitarea sau aprobare în faţa lui Dumnezeu (cf. Psa. 1:5).

Cade. În contrast cu stă (vezi mai sus). Unii văd aceasta ca o cădere morală sau spirituală (cf. cap. 11:11,22), alţii ca o condamnare sau dezaprobare la judecată. Ambii termeni sunt folosiţi în primul din aceste două sensuri în 1Cor. 10:12: Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.

Domnul. [Dumnezeu, KJV.] Dovezi textuale importante (cf. pag. 10) pot fi citate pentru exprimarea Domnul sau Stăpânul, susţinând ideea Stăpânului şi slugii, introdusă în prima parte a versetului acestuia.

Să-l facă să stea. [Va fi ţinut, KJV.] Literal, face să stea. În ciuda criticilor fraţilor săi criticoşi, credinciosul care exercită în credinţă libertatea sa creştină, în chestiunile în discuţie, va fi întărit şi susţinut de Stăpânul său. Cel a cărui credinţă este slabă (vers. 1) s-ar putea chiar să se teamă că fratele mai tare este în primejdie prin faptul că nu participă la scrupulele lui. Dar Pavel sugerează că oricare ar fi primejdia, Stăpânul care a chemat pe serv la libertate (Gal. 5:13) are putere să-l ocrotească de primejdiile pe care le atrage după sine libertatea, primejdii pe care fratele slab (vers. 1) caută să le evite prin alte mijloace. Unii însă interpretează expresia aceasta ca referindu-se la achitarea la judecată.

5 Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.

Socoteşte. Gr. krino, a judeca, a aprecia, a aproba. Pavel discută ţinerea unor anumite zile, o altă cauză de disensiune şi confuzie printre fraţi. Vezi vers. 1. Comparaţi o situaţie asemănătoare în bisericile din Galatia (Gal. 4:10,11) şi biserica din Colose (Col. 2:16,17).

Acei credincioşi a căror credincioşie îi face în stare să renunţe la toate zilele nelucrătoare ceremoniale, nu trebuie să dispreţuiască pe alţii a căror credinţă e mai puţin tare. Şi nici aceia din urmă nu trebuie să critice pe aceia care le par neatenţi. Fiecare credincios e răspunzător faţă de Dumnezeu (Rom. 14:10-12). Şi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre slujitorii Săi este ca el să fie pe deplin încredinţat în mintea lui şi în mod conştiincios să-şi urmeze convingerile sale, în acord cu lumina pe care el a primit-o şi a înţeles-o până la data aceea. Printre urmaşii lui Hristos nu trebuie să se dea pe faţă forţă, constrângere. Un spirit de iubire şi toleranţă plină de simpatie trebuie să predomine în tot timpul. Cei care sunt mai tari în credinţă trebuie să rabde [să poarte] slăbiciunile celor slabi (cap. 15:1), aşa cum Hristos a purtat slăbiciunile noastre ale tuturor. Nu e loc pentru critică plină de îndreptăţire de sine a celor ale căror vederi şi practici pot să difere de ale noastre sau de dispreţ faţă de cei care încă mai sunt prunci (Evr. 5:13).

Pe deplin încredinţat. Sau pe deplin convins (vezi cap. 4:21). Pavel nu sugerează că creştinii nu trebuie să aibă convingeri cu privire la aceste lucruri cu privire la care s-ar putea să fie dezacord. Ci el îndeamnă pe credincioşi să ajungă la concluzii clare şi definite. Dar în acelaşi timp, ei trebuie să facă lucrul acesta cu iubire faţă de aceia care ajung la alte concluzii. N-ar trebui să se facă nici o încercare de a jefui pe cineva de libertatea lui de a ajunge la o concluzie cu privire la datoria personală. Comparaţi DA 550; Ed. 17.

6 Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; şi aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu.

Face deosebire. [Consideră, KJV; Alege; Nitz.] Cele patru apariţii ale cuvântului în versetul acesta sunt de la gr. phroneo, însemnând aici a observa, a preţui. Comparaţi Filp. 3:19; Col. 3:2, unde phroneo este tradus se gândesc, respectiv, gândiţi-vă.

Nu face deosebire. Nu face deosebire. Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) omiterea expresiei cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.. De aceea, în versiunile moderne este omisă. Înţelesul versetului este lăsat neschimbat, deoarece expresia aceasta doar prezintă în formă negativă, ideea propoziţiei anterioare.

Pentru Domnul. Motivul ambelor părţi e acelaşi, fie în ţinerea, fie în neglijarea unei zile sau în folosirea unui aliment sau abţinerea de la el. Fratele mai tare mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate (vers. 2) şi mănâncă pentru slava lui Dumnezeu (cf. 1Cor. 10:31). Fratele său mai slab mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce mănâncă şi pentru slava lui Dumnezeu se abţine de la

alimente care s-ar fi putut să fie jertfite idolilor (vezi Rom. 14.1). Nu mănâncă. Vezi mai sus la pentru Domnul.

7 În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare pentru sine.

Nu trăieşte pentru sine. Pavel acum dezvoltă ca o regulă generală a vieţii, ideea sugerată de expresia pentru Domnul, din vers. 6. Nu numai în materie de hrană şi de zile speciale creştinul face totul pentru Domnul. Scopul întregii sale existenţe e de a trăi nu pentru sine, pentru propria sa plăcere şi după propriile sale dorinţe, ci pentru Domnul, pentru slava Lui şi potrivit cu voia Lui (vezi 2Cor. 5:14,15). Întreaga lui viaţă, până la cele mai de pe urmă clipe, aparţine Domnului (Rom. 14:8) şi la timpul cuvenit va trebui să dea socoteală de sine înaintea lui Dumnezeu (vers. 12). De aceea creştinii ar trebui să trăiască aşa ca nişte oameni care cândva trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui [Hristos] Dumnezeu (vers. 10).

Cuvintele acestui verset au fost adesea aplicate la influenţa pe care un om o exercită asupra semenilor săi. Trebuie să se reţină, însă, că acesta nu e înţelesul primar, aşa cum arată contextul. Pavel accentuează ideea că tot ce face creştinul, face cu referire la Domnul.

8 Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.

Noi suntem ai Domnului. Adică aparţinem lui Hristos, deoarece El este Domn şi peste cei morţi şi peste cei vii (vers. 9). Fie că suntem slabi sau tari în credinţă, suntem răspunzători faţă de Domnul, pentru că suntem proprietatea Lui cumpărată (Fapte 20:28; 1Cor. 6:20; Efes. 1:14). Ce drept avem noi să ne aşezăm să judecăm pe cineva care aparţine lui Hristos?

9 Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi, şi peste cei vii.

Pentru aceasta. Adică pentru ca Hristos să poată deveni Domn şi peste cei morţi şi peste cei

vii.

A murit şi a înviat. [A murit, S-a înălţat şi a înviat, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) exprimarea a murit şi a venit la viaţă. Prin moartea Sa Hristos a cumpărat un popor. Prin învierea Sa, El îi eliberează pe aceia pe care i-a cumpărat (vezi cap. 4:25). După moartea şi învierea Sa, Hristos a fost întronat la dreapta Tatălui şi I s-a dat stăpânire universală (vezi Mar. 14:62; 16:19; Efes. 1:20–22; Filp. 2:8–11; Evr. 1:3).

Ca să fie Domn. Gr. kurieuo, a domni peste, a deveni domn al.

Peste cei morţi şi peste cei vii. Inversul ordinii obişnuite a acestor cuvinte e datorat probabil ordinii cuvintelor cu privire la Hristos, în prima parte a propoziţiei. Chiar şi în moarte, creştinul aparţine lui Hristos, deoarece atunci când moare, el adoarme în Isus (1Tes. 4:14 cf. Apoc. 14:13). Vor învia cei morţi în Hristos şi, în felul acesta, şi de atunci înainte vor fi totdeauna cu Domnul (1Tes. 4:16,17). Chiar şi cei care resping pe Hristos nu pot să scape de răspunderea lor faţă de El, prin moarte, deoarece toţi morţii vor învia, fie că vor învia pentru viaţă, fie că vor învia pentru judecată (Ioan 5:29; cf. Apoc. 20:12,13). În ziua aceea fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu (Rom. 14:12).

Versetul acesta e folosit de unii comentatori ca dovadă că sufletul e nemuritor şi că moartea simplu transferă pe credincios dintr-o sferă a serviciului credincios în alta. Interpretarea este în dezacord cu restul Scripturii. Chestiunea dacă sufletul e nemuritor trebuie să fie determinată pe baza altor pasaje care se ocupă cu starea sufletului în moarte, pe care Pavel nu o tratează aici (vezi Iov 14:21; Ecl. 9:5; Ioan 11:11; etc.).

10 Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.

Pentru ce judeci tu? Prima parte a acestui verset este exprimată emfatic în textul grec: Dar tu, pentru ce judeci pe fratele tău? Sau tu de ce faci de nimic pe fratele tău? Cel care judecă pe fratele său este cel care mănâncă verdeţuri şi cel care dispreţuieşte este cel care conştiincios crede că poate să mănânce de toate (vers. 2).

Toţi ne vom înfăţişa. [Toţi vom sta, KJV.] În textul grec, cuvântul pentru toţi e în poziţie de emfază. Noi toţi, atât slabi, cât şi tari, urmează să stăm înaintea tribunalului divin. Întrucât toţi credincioşii sunt la fel supuşi şi slujitori ai lui Dumnezeu şi trebuie să stea toţi înaintea aceluiaşi scaun de judecată, ei nu au dreptul de a se judeca unul pe altul. O astfel de judecare uzurpă o prerogativă a lui Dumnezeu (Rom. 14:10; cf. 2Cor. 5:10).

Al lui Dumnezeu. [Al lui Hristos, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) exprimarea a lui Dumnezeu. Exprimarea al lui Hristos se poate să se fi strecurat din pasajul paralel din 2Cor.

5:10. Dumnezeu Tatăl va judeca lumea prin Hristos (vezi Rom. 2:16; cf. Fapte 17:31).

11 Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”

Este scris. Citatul este din Isa. 45:23, deşi cu oarecare variaţiuni faţă de textul ebraic.

Orice genunchi. Cuvintele acestea scot în evidenţă caracterul universal al judecăţii finale.

Va da slavă. [Va mărturisi, KJV; Va lăuda, Nitz.] Gr. exomologeo, a recunoaşte, a da laudă. Înţelesul ultim este obişnuit în LXX (vezi 1Cr. 29:13; etc.). Comparaţi folosirea acestui cuvânt grec în Luc. 10:21, unde este tradus a lăuda [a mulţumi]. Totuşi şi alternativa însemnând a mărturisi, a recunoaşte e la fel cu putinţă (cf. Iac. 5:16, Mărturisiţi-vă greşelile). Şi un înţeles şi altul pot să se încadreze în contextul lui Rom. 14:11. În citatul original din Isaia, jurământul de omagiu exprimat de cuvântul vor jura [şi jurând] (cf. Ios. 23:7; 2Cr. 15:14; Isa. 19:18) marchează supunerea lumii întregi lui Iehova şi solemna mărturisire a suveranităţii Sale.

12 Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.

Aşa că. Ordinea cuvintelor versetului acestuia în textul grecesc adaugă accent la răspunderea individuală a fiecărui credincios: Aşa că fiecare din noi, cu privire la sine, o socoteală va da lui Dumnezeu.

Socoteală. Gr. logos,(vezi cap. 9.28). În materie de conştiinţă, fiecare om e personal responsabil lui Dumnezeu şi numai Lui.

13 Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.

Mai bine judecaţi. Un al doilea motiv pentru care credincioşii nu ar trebui să se critice unul pe altul. Pavel dă motivul acesta cu un joc asupra cuvântului judeca. În expresia aceasta el foloseşte cuvântul în sensul de a decide, a determina (vezi 1Cor. 2:2; 2Cor. 2:1; Titus 3:12). Dacă urmează să fie vreo judecare, să nu fie criticarea altora, ci determinarea de a nu face ca un frate să cadă. Primul motiv al lui Pavel pentru a nu judeca e că oamenii au să dea socoteală nu unul altuia, ci lui Dumnezeu, care este Stăpânul şi Judecătorul lor. Al doilea motiv este des repetata regulă a iubirii creştine. Creştinii care sunt tari în credinţă, vor fi atenţi, din iubire, la sentimentele şi conştiinţa fraţilor lor mai slabi şi vor exercita orice grijă pentru a evita ofensarea sau punerea lor în încurcătură. Deşi este adevărat că în materie de conştiinţă, nimeni nu are să dea seama pentru altul, totuşi toţi creştinii sunt răspunzători pentru binele reciproc. Şi deşi creştinul este liber să lepede toate rămăşiţele legaliste ale unor vremuri de mai înainte, totuşi iubirea pentru alţii opreşte orice folosire a acestei libertăţi care ar putea să dăuneze vreunui alt credincios care este slab în credinţă (Rom. 14:1).

14 Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat.

Eu ştiu. Pavel exprimă propria sa convingere luminată de Duhul, cu privire la libertatea creştinului şi la drptul lui de a respinge anumite scrupule la care ţin alţii (cf. 1Cor. 8:4). Prin această afirmaţie emfatică, el arată că purtarea de grijă pentru cel slab (Rom. 14.1) trebuie să fie întemeiată pe iubire şi nu pe recunoaşterea faptului că astfel de scrupule ar fi justificate.

În Domnul Isus. [Prin Domnul Isus, KJV.] Sau în Domnul Isus. Convingerea lui Pavel izvorăşte dintr-o minte care stăruia în comuniunea cu Hristos şi astfel era luminată de Duhul Sfânt. Comparaţi cap. 9:1.

Nimic. Adică, în acest context, acele alimente despre care vorbise aici Pavel (vezi vers. 1). Cuvântul nimic nu trebuie înţeles în sensul lui absolut. Cuvintele au adesea mai multe înţelesuri, de aceea anumita definiţie intenţionată trebuie să fie determinată în fiecare caz, în context. De pildă, când Pavel spunea: Toate lucrurile îmi sunt îngăduite (1Cor. 6.12), afirmaţia lui, când e izolată de context, ar putea fi interpretată că apostolul era un desfrânat. Contextul care este o avertizare împotriva imoralităţii, imediat interzice o astfel de deducţie (vezi comentariul acolo). La fel, în Exo. 16:4, expresia în fiecare zi [KJV] ar putea fi interpretată ca însemnând în fiecare zi a săptămânii. Totuşi, contextul arată că Sabatul este exclus.

Necurat. Gr. koinos, literal, obişnuite. Acest termen era folosit pentru a descrie acele lucruri care, deşi obişnuite, pentru lume, erau oprite pentru iudeul pios (vezi Mar. 7:2).

În sine. Alimentele pe care fratele slab (vers. 1) se abţine de la a le mânca, dar pe care fratele tare şi le îngăduie, nu sunt felurile de alimente care sunt necurate în însăşi natura lor, ci acelea care îşi datorează întinarea, scrupulelor de conştiinţă (vezi vers. 23). Pavel nu înlătură aici toate deosebirile dintre alimente. Interpretarea trebuie limitată la anumite alimente din discuţie şi la problema specifică cu care se ocupă apostolul, şi anume de a consuma anumite alimente.

Nu este necurat. Necurăţia stă nu în natura alimentului, ci în felul cum îl priveşte credinciosul. Creştinul slab (vers. 1) crede că nu trebuie să mănânce alimente oferite idolilor, de pildă, şi face o chestiune de conştiinţă din a se abţine de la asemenea alimente. Atâta vreme cât cultivă convingerea aceasta, ar fi rău ca el să mănânce din ele. S-ar putea să fie greşit judecat, din punctul de vedere al altuia, dar n-ar fi bine pentru el să acţioneze călcând ceea ce el în chip conştiincios presupune că cere Dumnezeu (vezi vers. 23).

15 Dar, dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!

Dar. Mai degrabă deoarece, aparent legând versetul acesta cu argumentaţia precedentă.

Să se mâhnească. [Să fie mâhnit, KJV.] Fratele cel slab e chinuit şi frământat în conştiinţă cu privire la ceea ce el consideră că e păcătos. Mâhnirea aceasta poate avea ca rezultat nimicirea lui, căci sau poate să fie abătut de la credinţa creştină, care pare să fie însoţită cu practici pe care el le consideră păcătoase, sau poate fi mânat de exemplul fraţilor săi mai tari, la o admitere laşă a unui fel de purtare care lui i se pare păcătos (vezi 1Cor. 8:10-12).

Mâncăruri. Gr. broma, un termen general pentru hrană.

Umbli. Adică, trăieşti, te porţi (cf. cele de la cap. 13:13).

Nu umbli în dragoste. [Nu cu iubire, KJV.] Literal, nu potrivit cu iubirea. Comparaţi cap. 13.

Nu nimici. Ceea ce tinde să influenţeze pe cineva să-şi calce pe conştiinţă poate avea ca rezultat nimicirea sufletului său. O conştiinţă odată călcată, a fost mult slăbită. O călcare poate duce la alta, până când sufletul este nimicit. De aceea, un creştin care, prin lăsarea pradă în chip egoist chiar la ceva ce el consideră că e perfect cuvenit, exercită o astfel de influenţă nimicitoare, e vinovat de pierderea unui suflet pentru care a murit Hristos (cf 1Cor. 8).

Prin mâncarea ta. [Cu mâncarea ta, KJV.] Literal, prin mâncarea ta. Vezi Mar. 7:19.

A murit Hristos. Hristos a murit pentru a mântui pe fratele slab (vers. 1) şi cei împreună cu el credincioşi nu trebuie să-l nimicească de dragul dedării la anumite mâncăruri. Se cere un sacrificiu foarte mic în comparaţie cu ceea ce a dat Hristos. El Şi-a dat viaţa. Cu siguranţă creştinii mai tari în credinţă vor renunţa la plăcerea vreunei băuturi sau mâncări favorite, de dragul fratelui lor mai slab.

16 Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău.

Binele vostru. Aceasta probabil se referă la credinţa mai tare, cunoştinţa mai mare şi libertatea mai deplină de care se bucură credincioşii mai tari (vezi 1Cor. 8:9–11; 10:30).

Să fie grăit de rău. Gr. blasphemeo, a huli. Comparaţi folosirea acestui cuvânt în Rom. 3:8; 1Cor. 10:30. Omul cel tare nu trebuie să lase ca folosirea egoistă a libertăţii sale să dea prilej celor slabi în credinţă (Rom. 14.1) să osândească sau să vorbească de rău de ceva care pentru el este un lucru bun şi o binecuvântare. El ar trebui să se ferească pentru ca nu cumva să dea altora motiv de a-l învinui de răul pe care purtarea lui personală se poate să-l fi adus vreunui frate peste măsură de scrupulos. Vezi 1Cor. 8:7-13.

17 Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.

Împărăţia lui Dumnezeu. Expresia aceasta, stând singură, se poate referi fie la împărăţia viitoare a slavei (cf. 1Cor. 6:9,10), fie la împărăţia prezentă a harului (vezi Mat. 4:17; 5:2, 3). Evident aici e intenţionat ultimul înţeles. Esenţa împărăţiei lui Dumnezeu se găseşte nu în lucrurile din afară, ci în darurile lăuntrice ale vieţii spirituale.

Mâncare şi băutură. Lucrurile acestea sunt mărunte şi lipsite de însemnătate când sunt comparate cu acelea din care, de fapt, constă împărăţia lui Dumnezeu. Probabil creştinul a cărui credinţă e puternică îşi dă seama de natura spirituală a împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, cunoştinţa acestui adevăr vital face parte din binele menţionat în vers. 14. Cu siguranţă atunci această cunoştinţă îl va împiedica să întristeze sau să nimicească pe fratele său mai slab cu privire la lucruri care relativ sunt atât de fără însemnătate, în ele însele.

Neprihănire. Aceasta este un fel de viaţă neprihănit, săvârşirea binelui (vezi Rom. 6:19; Gal. 4:24).

Pace. Aceasta cuprinde nu numai împăcare cu Dumnezeu (cap. 5:1), dar şi armonie şi iubire în biserică (cf. Rom. 14:19; Efes. 4:3; Col. 3:14, 15).

Bucurie în Duhul Sfânt. Aceasta este bucuria sfântă cu care Dumnezeu acoperă pe cei care trăiesc în Duhul (Gal. 5:25; cf. Rom. 15:13; Gal. 5:22; 1 Tes. 1:6). Cei care sunt cei mai tari în credinţă înţeleg cel mai bine că împărăţia lui Dumnezeu constă din astfel de daruri spirituale ca acestea, şi nu din lucruri materiale, ca mâncarea şi băutura. În consecinţă, cât priveşte libertatea lor creştină în mâncare şi băutură, ei mai degrabă vor restrânge propria lor libertate personală, decât ca exercitarea propriei lor libertăţi personale să nimicească pacea bisericii (Rom. 14:13) sau să mâne pe un frate mai slab, la ceea ce pentru el ar fi nelegiuire (vers. 14) sau să-l jefuiască de bucuria lui în Duhul, mâhnindu-i conştiinţa (vers. 15).

18 Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni.

În felul acesta. [În lucrurile acestea, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) exprimarea în acestea, însemnând poate în felul acesta. Credinciosul care lucrează din iubire, câştigă bunăvoinţa fratelui său, în loc de a pune o piatră de poticnire în calea lui.

Plăcut. [Încercat, KJV; Bineplăcut, Nitz.] Gr. dokimos, încercat, în stare să suporte cercetarea şi critica. Comparaţi folosirea lui dokimos în 1Cor. 11:19; 2Cor. 10:18; 2Tim. 2:15.

19 Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră.

Aşadar, să. Versetul spune literal Aşadar să urmărim lucrurile păcii şi lucrurile zidirii unul pentru altul (cf. 1Tes. 5:11; vezi şi 1Cor. 14:26).

20 Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău.

Mâncare. Gr. broma, hrană, în general.

Nimiceşti. Gr. kataluo, literal a se prăpădi. Cuvântul e folosit pentru a descrie dărâmarea a ceva care a fost clădit şi, în felul acesta, duce mai departe, prin contrast, ilustraţia începută prin zidirea din vers. 19. Numai din cauza unei simple mâncări, creştinii nu trebuie să lupte împotriva lui Dumnezeu, dărâmând şi nimicind ceea ce El a zidit.

Lucrul lui Dumnezeu. Comparaţi 1Cor. 3:9; Efes. 2:10.

Curate. Vezi vers. 14; cf. 1Cor. 10:23.

Prilej de cădere. [Cu poticnire, KJV; Prin poticneală, Nitz.] Lucrul acesta se poate referi fie la fratele cel tare, care, folosindu-se de propria sa libertate, aduce poticnire fratelui său slab sau la fratele slab care, prin exemplul fratelui său tare, e îndemnat să mănânce ceea ce nu-i permite conştiinţa (vezi 1Cor. 8:10). Cei mai mulţi comentatori par să prefere prima interpretare. Dacă lucrul acesta este corect, Pavel spune să e rău ca un om să fie o piatră de poticnire pentru alţii, prin ceea ce mănâncă.

21 Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.

Bine este. Creştinul tare ar trebui să fie dispus să renunţe la libertatea sa în lucrurile acestea relativ fără însemnătate, decât să aducă poticnire unui frate mai slab (cf. 1Cor. 8:13).

Carne. Gr. khreia, alimente carnate. Cuvântul acesta apare numai aici şi în 1Cor. 8:13. În Rom. 14:15, 20; etc., e folosit cuvântul broma, cuvântul folosit pentru hrană, în general.

Vin. Carnea şi vinul erau evident subiectele principale ale scrupulelor religioase ale fratelui mai slab, pentru că erau, de obicei, folosite de păgâni, ca sacrificii pentru idolii lor.

Orice lucru. Cuvintele orice lucru, deşi de adaos, sunt clar subînţelese în textul grecesc. Pavel adaugă acest îndemn general pentru a cuprinde orice activitate care, deşi legitimă în ea însăşi, poate indispune sau deruta pe fratele care încă nu este convins că astfel de purtări sunt permise de Dumnezeu. Creştinul care plănuieşte un anumit fel de purtare nu se va întreba numai dacă e lucrul acesta legal, ci şi cum va afecta aceasta sufletul fratelui meu?

Cădere. [Se poticneşte, KJV; Nitz.] Gr. proscopto, a se lovi de, a se poticni, a se ciocni de, metaforic a se poticni de.

Păcătuire. [Se jigneşte, KJV; Se sminteşte, Nitz.] Dovezi textuale pot fi citate (cf. pag. 10) pentru omiterea lui se sminteşte, se slăbeşte [de păcătuire sau de slăbire]. Totuşi, aceste idei sunt implicite în se poticneşte.

Slăbire. [E făcut slab, KJV; Se slăbeşte, Nitz.] Literal, e slab, însemnând că fratele mai tare trebuie să fie atent în toate lucrurile de care conştiinţa neluminată a fratelui său se poate uşor mâhni.

22 Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine.

Încredinţarea pe care o ai. [Ai credinţă?, KJV; Aibi... credinţă, Nitz.] Se pot cita dovezi textuale importante (cf. pag. 10) pentru exprimarea: Credinţa pe care tu o ai. Pronumele tu este emfatic în textul grecesc. Credinţa din acest context este credinţa de a mânca de toate (vers. 2).

Păstreaz-o pentru tine. O astfel de credinţă nu e de dată pe faţă cu fală, spre smintirea fratelui slab, ci trebuie să fie păstrată între tine şi Dumnezeu. Ferice. Gr. makarios, (vezi Mat. 5:3). Fericirea aceasta este fericirea unei conştiinţe curate şi neîndoielnice. Găseşte de bine. [Îngăduie, KJV; Încuviinţează, Nitz.] Gr. dokimazo, (vezi cap.12:2).

23 Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.

Se îndoieşte. Sau dezbate în el însuşi. Comparaţi descrierea omului care se îndoieşte (Iac. 1:6; cf. Mat. 21:21; Mar. 11:23; Rom. 4:20).

Este osândit. Gr. katakrino, a osândi. Omul care mănâncă în ciuda îndoielilor conştiinţei sale, e osândit.

Încredinţare. [Credinţă, KJV.] Aici referindu-se la o convingere cu privire la bine şi la rău, având ca rezultat hotărârea de a face ceea ce se crede că este voia lui Dumnezeu. Ideea lui Pavel este că dacă un creştin nu acţionează din puternică convingere personală că ceea ce face este drept, ci, în schimb, e de acord, în chip slab, cu judecata altora, atunci acţiunea lui e păcătoasă. Creştinul n-ar trebui niciodată să-şi calce pe conştiinţă. Ea s-ar putea să ceară educaţie. S-ar putea ca ea să-i spună că anumite lucruri sunt greşite care în ele însele nu sunt greşite. Dar, până când nu e convins de Cuvânt şi de Duhul lui Dumnezeu că o anumită purtare e bună pentru el, n-ar trebui să o urmeze. El n-ar trebui să facă din alţii criteriu pentru purtarea sa, el trebuie să se adreseze Scripturilor şi să înveţe personal din ele datoria lui, în priviţa respectivă (vezi 2T 119-124).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

4 MB 57

5 DA 550

7 CT 33; FE 191, 206; GW 396; ML 212; PK 94; SC 120; 4T 72, 339, 493, 562; 5T 386, 565; 6T 236, 242; 7T 50, 296

10 MH 166

12 DA 550; 4T 654; 5T 399

13 MH 166; 1T 420; 2T 87, 552; 5T 352

16 CT 257; Ev 680; EW 70; 5T 593

17 TM 422, 497; 2T 319

19 DA 356; 6T 460

23 GC 436; MYP 198; 5T 437