Matei 8

1 Când S-a coborât Isus de pe munte, multe noroade au mers după El.

Multe noroade. Versetul 1 încheie naraţiunea Predicii de pe Munte. Matei menţionează marile mulţimi care Îl însoţeau pe Isus, atât înainte de Predica de pe munte (cap. 4,24.25), cât şi după (cap. 8,1). Pentru cadrul cronologic în care un alt scriitor sinoptic menţionează marile mulţimi în această perioadă a lucrării lui Hristos, vezi la Marcu 1,45.

2 Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.”

Un lepros. [Un lepros, Matei 8,2-4 = Marcu 1,40-45 = Luca 5,12-16, Comentariu major: Marcu] Potrivit cu Marcu 1,40-45 şi Luca 5,12-16 incident a avut loc înainte de ţinerea Predicii de pe munte. Pare evident că Matei urmăreşte un aranjament pe subiecte al evenimentelor vieţii lui Isus, preferându-l în locul unuia strict cronologic (vezi p.274). Pe cât se pare, întâmplarea relatată în Matei 8,5-13 a urmat aproape de îndată după Predica de pe munte (vezi Luca 7,1), poate în aceeaşi zi.

I s-a închinat. Gr. proskuneo, „a aduce omagiu [fie îngenunchind fie prosternându-se]”. Proskuneo nu implică în mod necesar o recunoaştere a divinităţii (vezi la Estera 3,2).

3 Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţat!” Îndată a fost curăţată lepra lui.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Apoi Isus i-a zis: „Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.”

Verset ce nu a fost comentat.

5 Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga

A Intrat în Capernaum. [Robul sutaşului, Matei 8,5-13 = Luca 7,1-10, Comentariu major: Luca]

6 şi-I zicea: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit.”

Se chinuie cumplit. Vezi la cap. 4,24.

7 Isus i-a zis: „Am să vin şi să-l tămăduiesc.”

Verset ce nu a fost comentat.

8 „Doamne”, a răspuns sutaşul, „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit.

Verset ce nu a fost comentat.

9 Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: „Du-te!”, şi se duce; altuia: „Vino!”, şi vine; şi robului meu: „Fă cutare lucru!”, şi-l face.”

Verset ce nu a fost comentat.

10 Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.

Cu adevărat. Vezi la cap. 5,18.

11 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor.

Vor veni mulţi. Luca omite din raportul său afirmaţia lui Hristos cu privire la adunarea Neamurilor (Matei 8,11.12), dar are o afirmaţie asemănătoare în altă parte. (vezi Luca 13,28.29). Adunarea naţiunilor păgâne era o temă obişnuită a profeţilor Vechiului Testament (vezi vol. IV, p.25-38).

Vor sta Gr. anaklino, „a sta întins”. În privinţa comentariilor la obiceiurile privind felul de a sta la masă, vezi la Marcu 2,15. Ilustraţia cu ospăţul este folosită adesea de scriitorii biblici ca un simbol al bucuriilor împărăţiei mesianice (vezi Isaia 25,6; Luca 13,29; 14,15; Apocalipsa 19,9).

12 Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Fii împărăţiei. [„Copiii împărăţiei”, KJV] Vezi la cap. 3,9. Expresia „fii ai împărăţiei” era un idiom ebraic obişnuit descriind moştenitorii îndreptăţiţi ai împărăţiei.

Întunericul de afară. Un simbol reprezentând nimicirea finală a nepocăiţilor împietriţi.

Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Matei relatează de câteva ori cazuri când Isus a folosit expresia aceasta pentru a descrie remuşcarea celor pierduţi când contemplă soarta lor tristă în contrast cu bucuria pe care ar fi putut să o aibă (vezi cap. 13,42.50; 22,13; 24,51; 25,30). Aceeaşi expresie apare adesea în literatura iudaică contemporană în descrieri ale Gheenei (vezi la cap. 5,22).

13 Apoi a zis sutaşului: „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.” Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

În ceasul acela. [„În aceeaşi oră”, KJV]. Vindecarea imediată este menţionată adesea (vezi cap. 9,22; 15,28; 1718). Se pot cita dovezi textuale (conform p.146) pentru adăugarea cuvintelor: „şi când sutaşul s-a înapoiat la casa sa, în ceasul acela el a găsit pe robul său sănătos”.

14 Isus S-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe soacra acestuia zăcând în pat, prinsă de friguri.

Casa lui Petru [Soacra lui Petru, Matei 8,14-17 = Marcu 1,29-34 = Luca 4,38-41, Comentariu major: Marcu]

15 S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s-a sculat şi a început să-I slujească.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii,

Prin cuvântul Lui. [„Cu cuvântul Său”, KJV]. Sau „printr-un cuvânt”.

17 ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.”

Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22.

A luat. Se pare că aici Matei parafrazează sau face o traducere liberă a lui Isaia 53,4. Pasajul din Isaia se referă în primul rând la „slăbiciunile” păcatului, aşa cum arată lămurit contextul (vezi la cap. 53,4). Matei îl interpretează într-un sens mai literal. Hristos, în natura sa omenească (vezi Ioan 1,14; Filipeni 2,6–8; etc.) era pe deplin în stare să simtă şi să exprime simpatie omenească şi, în realitate, a simţit cu noi şi pentru noi.

A purtat. Gr. bastazo, „a ridica”, „a purta”. Acelaşi cuvânt este folosit în capitolul 3,11 cu privire la scoaterea sandalelor (vezi cap. 3,11).

18 Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte.

Acum când”, KJV [Furtuna pe lac, Matei 8,18,23-27 = Marcu 4,35-41 = Luca 8,22-25. Comentariu major: Matei] vezi harta p. 220; diagrama p. 231]. Toate cele trei Evanghelii sinoptice relatează liniştirea furtunii de pe lac vindecarea demonizaţilor gadareni, vindecarea femeii bolnave şi învierea fiicei lui Iair mai mult sau mai puţin ca un grup de minuni, în ordinea dată. Ca de obicei, relatarea din Marcu conţine anumite detalii plastice care nu sunt menţionate nici de Matei, nici de Luca. Cea dintâi dintre aceste minuni a avut loc în noaptea de după predica lui Hristos ţinută lângă lac. Probabil, aceasta s-a petrecut pe la începutul toamnei anului 29, d.Hr. (vezi Luca 7,11) in decursul celei de a doua călătorii misionare prin Galileea în care a avut loc incidentul menţionat aici. Acum, obosit şi epuizat de multe zile de lucrare publică încordată, Isus a căutat un scurt răgaz de odihnă faţă de mulţimile care se îngrămădeau în jurul lui, trecând lacul.

Multe noroade. O mulţime mare de oameni urma acum pe Isus oriunde Se ducea (vezi Matei 4,25; Marcu 3,7; 4,1), astfel că adesea avea prea puţin timp sau nu avea de loc timp ca să mănânce (vezi Marcu 3,20; DA 333). Când Isus, biruit de oboseală şi de foame, a pornit să treacă lacul, curând a adormit (DA 334). Slujirea nevoilor fizice şi spirituale ale oamenilor însemna, chiar şi pentru El, o cheltuiala de forţă vitală care trebuia să fie refăcută prin odihnă şi hrană. Tocmai pentru acest motiv, Mântuitorul a căutat câteva ore de eliberare din munca lui neîntreruptă.

Cealaltă parte. Adică, regiunea Decapole, faţă în faţă cu Galileea (vezi p. 46), spre sud-est de Lacul Galileei, cu o populaţie oarecum rară. Regiunea aceea era în cea mai mare parte păgână; nu exista vreo relatare că Fariseii şi cărturarii L-ar fi urmat vreodată acolo.

19 Atunci s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: „Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.”

Un cărturar. [Privaţiunile uceniciei, Matei 8,19-22. Vezi harta p. 219]. În ciuda marii asemănări aparente a acestui pasaj cu cel din Luca (vezi Luca 9,57-62), este lucru cert că aici se face referire la două ocazii separate şi distincte. Deşi Matei nu urmează o succesiune strict cronologică, a introdus această relatare despre cei doi oameni care s-au oferit de bună voie să devină ucenici ai lui Isus în relatarea sa despre trecerea lacului (v. 18,23-37). Se pare că singura concluzie rezonabilă este că cei doi voluntari s-au apropiat de Isus la sfârşitul Predicii de lângă lac (vezi v. 18), pe când se pregătea să treacă de cealaltă parte a lacului.

Relatarea similară din Luca apare în raportul plecării finale a lui Isus din Galileea la Ierusalim (vezi Luca 9,51.57). Ea precede imediat relatarea trimiterii celor şaptezeci în oraşele şi târgurile Samariei şi Pereii (vezi cap. 9,62; 10,1) şi pare, deci, să fie îndeaproape asociată cu aceste evenimente. Către sfârşitul toamnei anului 30 d.Hr., Isus a plecat din Galileea pentru a merge la Ierusalim şi în Pereea (vezi cap. 9,51). Ar fi de notat, mai mult, că Isus i-a răspuns lui Iuda în cuvinte similare cu acelea relatate în Matei 8,19.20, atunci când s-a oferit de bună voie să fie ucenic, în vara anului 29 d.Hr., cu câteva săptămâni înainte de Predica de la lac (vezi DA 293; 2SP 305, 306; vezi la Matei 5,1). S-ar putea să fi fost ceva obişnuit ca Isus să avertizeze pe fiecare ucenic voluntar, ca şi pe aceia pe care îi recrutase personal, asupra privaţiunilor şi sacrificiilor care însoţeau poziţia de ucenic şi că, în diferite ocazii, El a folosit cuvinte asemănătoare cu cele de aici.

Multe încercări au fost făcute pentru a-l identifica pe „cărturarul” care a venit la Isus dar, în cele mai bun caz, acestea nu sunt decât ipoteze inutile. Cu privire la poziţia unui cărturar pe vremea lui Isus vezi la Marcu 1,22. Fiind un om cu cultură, instruire şi poziţie în viaţă, un cărturar ar putea considera privaţiunile vieţii unui ucenic mai greu de îndurat faţă de cum ar fi făcut-o pescarii, de pildă (vezi la Marcu 2,10).

Învăţătorule. Gr. didaskalos, „învăţător” (vezi la cap. 12,38)

Vreau să Te urmez. Acest cărturar era un voluntar, cineva care, cu aceste cuvinte, solicita acceptarea ca ucenic permanent. La fel, atunci când Isus a zis: „Veniţi după Mine”, El a extins o invitaţie la ucenicie permanentă (vezi la Matei 4,19; Marcu 2,14). Poate cărturarul fusese un urmaş nepermanent şi văzuse şi auzise destul pentru a crea în inima lui o dorinţă de a fi cu Domnul fără încetare şi de a învăţa de la El. Se pare, totuşi, că el era probabil un individ temperamental, obişnuit să acţioneze mai mult din impuls decât din principiu şi că nu socotise îndeajuns costul situaţiei de ucenic (vezi Luca 14,25-33).

Oriunde vei merge. [„Oriunde mergi” KJV] Comparaţi de asemenea cuvintele lui Rut către Naomi (Rut 1,16) şi cele ale lui Petru către Hristos (Luca 22,33). În cazul cărturarului însa, cuvintele lui nu însemnau mai mult decât intenţia de a deveni un ucenic permanent. Lui îi lipsea fidelitatea lui Rut şi reflecta nestatornicia lui Petru (vezi la Marcu 3,16). Poziţia de ucenic cere statornicie în scop şi răbdare în faţa dificultăţii şi dezamăgirii (vezi Luca 9,62).

20 Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Vizuini. Sau „bârlog”.

Cuiburi. Gr. kataskenoseis, literal „corturi întinse” de unde „căminuri” în sensul de „locuri de odihnă”. Imaginea este a unui adăpost temporar sau a unui loc pentru retragere.

Fiul omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Odihni capul. Pentru a îndeplini misiunea pentru care venise pe pământ, zilele lucrării lui Hristos erau folosite, în cea mai mare parte, mergând din loc în loc, nu fără ţintă, (vezi Luca 2,49), dar fără nici un loc fixat pentru odihnă. Cineva deprins cu confortul căminului, aşa cum probabil era acest cărturar, este foarte posibil să găsească viaţa itinerantă ca fiind dificilă şi dezagreabilă. Martorii Evangheliei trebuie să fie totdeauna dispuşi să îndure greutăţi ca buni ostaşi ai lui Isus Hristos (vezi 2 Timotei 2,3).

21 Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu.”

Un altul. Poate că omul acesta fusese un ucenic ocazional, nepermanent şi acum îşi propunea să fie primit ca ucenic permanent, continuu. În contrast cu ucenicul de-dorit din versetele 19, 20, care tindea să fie temperamental şi să acţioneze pripit din impuls, omul acesta - judecând după răspunsul dat acestuia de către Hristos - pare că era exact opusul, încet, molatic şi înclinat spre amânare.

Să îngrop pe tatăl meu. [„Să-mi îngrop tatăl” KJV] După toate probabilităţile, tatăl se bucura pe moment de o sănătate bună, iar timpul morţii sale nu era cunoscut. Dacă tatăl omului nu era mort, ci cât se poate de viu, cuvintele lui Hristos trebuie să fie luate figurat, nu literal. Probabil, cererea acestui pretins aderent era fie o scuză de a nu-L urma pe Isus deloc, fie o încercare de a amâna timpul când ar fi fost necesar să părăsească totul pentru a-L urma pe El (cf. Luca 5,11.28). Dacă tatăl ar fi fost deja mort, este foarte improbabil ca Hristos să-i fi poruncit să neglijeze ceea ce, în ţările orientale chiar şi astăzi, este considerată a fi una dintre cele mai sfinte datorii care revin unui fiu. În plus, în vremuri fierbinţi, îngroparea mortului este săvârşită fără întârziere şi, dacă într-adevăr tatăl acestui om ar fi fost mort, este cât se poate de improbabil ca el însuşi să fi ascultat de Isus. Evident, atât omul, cât şi Isus anticipau moartea tatălui la un moment dat în viitor.

Omul acesta era foarte prudent, după cum cel dintâi era foarte entuziast. El îi vorbea lui Hristos cam în acest fel: „Mi-ar plăcea să te urmez, totuşi nu pot face acest lucru câtă vreme tatăl meu trăieşte.” Drept răspuns, Hristos îi vorbea în acest fel: „Recunosc pe deplin obligaţia ta faţă de părinţii tăi, cu toate acestea obligaţia ta faţă de împărăţia cerurilor are precedenţă chiar şi faţă de aceasta.”. Pretenţiile Evangheliei depăşesc pe cele ale legăturilor familiei - nu că acestea din urmă ar fi neglijate în cea mai mică măsură, ci că, mai degrabă, nu trebuie luate ca scuză la chemarea lui Hristos în slujire (vezi la Marcu 7,11.12; Luca 14,26).

22 „Vino după Mine”, i-a răspuns Isus, „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.”

Vino după Mine. Vezi la Marcu 2,14.

Lasă morţii. Această afirmaţie pare să fie oarecum aspră la suprafaţă, dar nu aşa stau lucrurile când este înţeleasă în contextul acelor vremuri. Aşa cum este arătat (vezi la v. 21), aceste cuvinte sunt în parte figurate, având în vedere faptul că tatăl probabil trăia încă şi timpul morţii lui se afla undeva în viitor. Ceea ce intenţiona Hristos înseamnă probabil: „Lăsaţi pe cei morţi spiritual să înmormânteze pe cei care sunt morţi literal.”

În cazul acestui om exista primejdia ca amânarea să-l jefuiască de bunele lui intenţii, şi ar fi fost bine ca el să o rupă cu vechile lui legături acum, câtă vreme bunele impulsuri erau foarte puternice. Creştinul, îndeosebi acela care ar fi în serviciu în lucrarea lui Hristos, trebuie să acţioneze prompt atunci când Dumnezeu îi mişcă inima să facă întocmai (vezi Fapte 8,26.27). Înţelegând caracterul omului, Hristos i-a prezentat pentru sine o imagine a schimbării fundamentale care trebuie să aibă loc în viaţa lui dacă vrea să aibă izbândă în lucrarea sa de ucenic. El urmează să dea lucrurilor celor dintâi locul cel dintâi şi să alunge lucrurile care nu sunt esenţiale într-un loc de importanţă secundară. Răspunsul lui Hristos la cererea sa avea intenţia de a-l stimula să acţioneze (vezi Luca 9,60).

Dacă Hristos ar fi inversat sfatul dat fiecăruia dintre aceşti pretinşi urmaşi, lucrul aceasta ar fi fost cât se poate de nepotrivit, deoarece l-ar fi încurajat pe cărturar să urmeze propria sa înclinaţie de a sări la acţiune fără cuvenita cugetare la ceea ce aceasta cuprindea în sine, iar al doilea om să amâne acţiunea ca răspuns la propria sa înclinaţie.

23 Isus S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El.

Când. Naraţiunea, începută în v. 18 şi întreruptă de incidentele relatate în v. 19-22 este reluată acum (vezi la v. 18).

S-a suit într-o corabie. [„A intrat într-o corabie” KJV] Potrivit cu raportul din Marcu, Hristos era deja în corăbioara de pescuit şi a rămas acolo fără a mai coborî pe ţărm pentru a lăsa pe oameni să plece (cap. 4,1.36). Totuşi, întrucât Matei a separat de contextul ei istorisirea despre furtuna de pe lac (vezi la cap. 8,18), pare că el consideră necesar, de asemenea, în legătură cu aceasta, să relateze urcarea lui în corabie (vezi cap. 13,2). Era probabil aproape în amurg când ucenicii au depărtat corabia de la ţărm (vezi DA 334). Vasul acesta era fără îndoial㠄corăbioara” pusă la dispoziţia lui Isus (vezi la Marcu 3,9). Au mai fost şi alte corăbii de pescuit care au părăsit ţărmul în acelaşi timp pentru a trece lacul cu Isus (vezi Marcu 4,36).

24 Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea.

Și deodată. [„Iat㔠KJV; „Şi iat㔠G.Gal]. Vezi la cap. 3,16.

Furtună. Gr. seismos, „o zguduire”, „o frământare”, „o furtun㔠sau „un cutremur”. Cuvântul „seismograf” este derivat din această rădăcină. Aici, seismos denotă turbulenţa mării şi forţa înspăimântătoare a rafalelor de vânt furioase când izbeau corabia. Lacul Galileii este vestit pentru furtuni bruşte de mare intensitate. În cazul acesta vânturile coborau prăvălindu-se sălbatic peste apele lacului de prin defileele munţilor de pe ţărmul răsăritean (DA 334). Cu toate acestea, seara fusese calmă şi ucenicii nu anticipaseră vremea furtunoasă.

Acoperită. Literal „fiind acoperit㔠sau „fiind ascunsă”. Corabia se umplea acum cu aşa repeziciune încât ucenicii pierduseră nădejdea de a scoate apa înainte de a fi cu totul înghiţită de valuri. Câţiva dintre ucenici erau pescari încercaţi care petrecuseră mare parte din viaţa lor pe Lacul Galileii şi care ştiau cum să manevreze o corabie în timp de furtună. Dar toată experienţa şi iscusinţa lor nu le-a fost de nici un folos de această dată.

El dormea. Acesta este singurul caz înregistrat în care se spune ca Isus dormea. Biruit de oboseală şi de foame la sfârşitul unei zile încordate (vezi DA 333, 334), fără îndoială El a adormit repede (vezi la Matei 8,18; Marcu 4,38).

25 Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim!”

L-au deşteptat. Ucenicii L-au chemat de două ori pe Isus în întuneric numai pentru ca glasul lor să fie înecat în zgomotul furtunii. Apoi o bruscă străfulgerare le-a descoperit faptul că Isus încă dormea (DA 334), prilej cu care ei „au venit la El” şi „L-au deşteptat” (Luca 8,24). Uimiţi că El putea să doarmă în timpul unei furtuni şi miraţi de aparenta Lui lipsă de grijă în mijlocul eforturilor lor disperate de a salva corabia şi propriile lor vieţi, ei I s-au adresat cu oarece mustrare: „Nu-ţi pasă că pierim?” (Marcu 4,38).

Scapă-ne că pierim. Adic㠄Scapă-ne de îndată; suntem gata să pierim”. Acesta ar putea fi prea bine strigătul cuiva care este presat din greu de furtunile ispitei. Câteva luni mai târziu Petru urma să scoată strigătul cuprins de panică: „Doamne, scapă-m㔠(cap. 14,30), parcă uitând felul în care Hristos îi scăpase pe toţi cu această ocazie mai timpurie.

26 El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare.

Puţin credincioşilor. [„Voi, cu puţină credinţă”, KJV]. Deşi ucenicii văzuseră multe dovezi minunate de putere divină, se pare că până acum Isus nu manifestase stăpânire asupra forţelor naturii şi poate că nu le va fi fost dat prin minte că El ar fi putut face aşa ceva.

O linişte mare. [„Un mare calm” KJV; „O linişte deplin㔠G.Gal.]. Furtuna s-a potolit tot aşa de brusc cum apăruse. Fără îndoială, liniştea naturii era tot atât de impresionantă şi uluitoare cum fusese şi furia neaşteptată a vântului şi a valurilor.

27 Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?”

Până şi vânturile. Adică, pe lângă tot felul de boli şi chiar a morţii însăşi, Hristos avea putere şi asupra vânturilor şi mării. Se pare că ucenicii „se mirau” că şi forţele naturii se supuneau voinţei lui Isus. Ei erau martori oculari la tot ceea ce se întâmplase (vezi Luca 1,2; 1 Ioan 1,1.2) şi nu se gândiseră nici pentru o clipă să tăgăduiască dovada simţurilor lor. Hristos poruncise; elementele ascultaseră. Astăzi, oameni care se socotesc înţelepţi afirmă că a fost o simplă coincidenţă, că furtuna până la urmă trebuia să se liniştească şi că Isus a vorbit exact atunci când vântul îşi consumase furia. Noi le-am cere numai să săvârşească o copie a simplei coincidenţe, neomiţând nici un detaliu relatat în istorisirea biblică.

De fiecare dată când Hristos săvârşea o minune era în joc reputaţia Lui. Presupuneţi că el ar fi dat greş numai o singură dată, aşa cum au făcut ucenicii în cel puţin cu o ocazie (cap. 17,16-20), ce ar fi gândit oamenii vremii sale sau ce ar gândi oamenii de azi?

Aşa cum Hristos a liniştit vânturile şi valurile Galileii, tot aşa El este în stare să liniştească furtunile vieţii ce atât de adesea izbucnesc pe neaşteptate şi cu violenţă asupra sufletului omenesc. Prea adesea motivul pentru care nu simţim puterea Lui în viaţa noastră este ca ne este „fric㔠şi că suntem „puţin credincioşi”.

28 Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.

Când a ajuns. [Demonzaţii din Gadara, Matei 8,28 până la 9,1 = Marcu 5,1–20 = Luca 8,26–39. Comentariu major: Marcu]

29 Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?”

Verset ce nu a fost comentat.

30 Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau.

Verset ce nu a fost comentat.

31 Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci.”

Verset ce nu a fost comentat.

32 „Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare, şi a pierit în ape.

Verset ce nu a fost comentat.

33 Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu îndrăciţii.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor.

Verset ce nu a fost comentat.