Matei 6

1 Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.

Luaţi seama. De la o discuţie despre adevărata neprihănire (cap. 5) Hristos trece acum la aplicaţia practică a neprihănirii la datoriile cetăţenilor împărăţiei cerurilor (cap. 6; vezi DA 312). Creştinii ar trebui să evite să facă o privelişte din actele lor de cult şi de binefacere. În trei exemple – acte de caritate (v. 2-4), rugăciune (v. 5-8) şi post (v. 14-18) – Isus pune în contrast vechile practici ale iudaismului cu idealurile înalte ale împărăţiei cerurilor (vezi la Matei 5,22; Marcu 2,21.22).

Neprihănirea. [„Milosteniile”, KJV; „Faptele dreptăţii”, G. Gal.]. Gr. eleemosune, „facerea de milostenii”. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea dikaiosune, „neprihănire” sau „evlavie”. Oricare înţeles se încadrează în context. Dacă este adoptat termenul „neprihănire”, atunci cele trei ilustraţii specifice: milostenie, rugăciune şi post sunt intenţionate a fi exemple ale principiului afirmat în v. 1.

Cele trei ilustraţii date reprezintă probabil cele trei forme mai obişnuit practicate de „neprinănirea” fariseică. Ar trebui să se observe că Hristos în nici un caz nu obiectează împotriva faptelor religioase; El este preocupat numai de faptul ca ele să fie mânate de motive curate şi să fie săvârşite fără ostentaţie.

Înaintea oamenilor. Adică, să se facă o privelişte din ele înaintea lor cu scopul de a le atrage atenţia şi admiraţia (vezi la v. 2).

Să fie văzuţi. Gr. theaomai, „a privi la”, „a vedea”. Cuvintele noastre „teatru” şi „teatral” derivă din rădăcina aceasta. Fapte evlavioase săvârşite „înaintea oamenilor ca să fie văzuţi de ei” urmăreau să câştige lauda oamenilor.

De la Tatăl vostru. Literal, „din partea Tatălui vostru”.

2 Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.

Sună cu trâmbiţa. Nu este sigur dacă ilustraţia cu sunarea unei trâmbiţe pentru a vesti darurile lor de către cei care le aduceau trebuie să fie înţeleasă literal sau ca o figură plastică de vorbire asemănătoare cu: „Nu suna din trâmbiţa ta”. Nu există vreun caz în scrierile iudaice cu privire la practica aceasta, deşi este atestată în alte ţări antice din Orient. Expresia „cum fac făţarnicii” ar putea părea, la prima vedere, să sugereze că Hristos afirma un fapt literal; totuşi „făţarnicii” s-ar putea să fi sunat numai din trâmbiţe metaforice. Oricum ar fi aceasta, Hristos mustră greşeala de a face o mare publicitate faptelor de caritate.

Făţarnicii. Gr. hupokritai, de la un verb însemnând „a pretinde”, „a simula”. Iudeii se îngrijeau de săraci printr-o impunere la o taxă a membrilor comunităţii bazată pe capacitatea de a plăti. Fondurile astfel obţinute erau sporite prin daruri de bunăvoie. În plus, erau făcute apeluri la contribuţii din timp în timp la adunări religioase publice în sinagogi, sau la adunări în aer liber, ţinute de obicei pe străzi. Cu ocazia aceasta oamenii erau ispitiţi să făgăduiască sume mari pentru ca să câştige lauda celor adunaţi. De asemenea, exista o practică de a permite cuiva care contribuia cu un dar neobişnuit de mare să şadă într-un loc de cinste alături de rabini. Plăcerea de laudă era astfel mult prea adesea motivul acestor daruri. De asemenea, era cazul că mulţi făgăduiau în felul acesta sume mari, dar mai târziu neglijau să-şi împlinească făgăduinţele. Referirea lui Isus la făţărnicie cuprindea fără îndoială această formă de prefăcătorie.

În uliţe. Vezi la v. 5.

Să fie slăviţi de oameni. [„Să aibă slavă de la oameni”, KJV].

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Şi-au luat răsplata. Textul grec scoate în evidenţă ideea că ei şi-au primit plata pe deplin. Cuvântul tradus aici „au” apare adesea pe recipise în papirusuri greceşti cu înţelesul de „plătit deplin” sau „primit plata pentru”. Făţarnicii, spune Isus, au primit toată plata pe care o vor primi vreodată. Ei au practicat caritatea strict ca pe o tranzacţie de afaceri, cu ajutorul căreia au nădăjduit să cumpere admiraţia publică; alinarea suferinţei nu-i preocupa. Răsplata pe care o doreau este singura pe care o vor primi, dar aceasta este totul.

3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,

Tu, când faci milostenie. [„Când faci milostenii”, KJV]. Cuvântul „tu” este la singular. Isus S-a adresat fiecăruia dintre ascultătorii Săi personal. Cu privire la răspunderea celui bogat faţă de cel „sărac”, aşa cum este arătat în legea lui Moise, vezi la Levitic 22,25.35; Deuteronom 15,7.11.

Stânga ta. Se spune că la arabi mâna dreaptă şi mâna stângă preînchipuie prieteni apropiaţi. Nu este nevoie, spune Isus, ca nici cei mai apropiaţi prieteni să cunoască faptele pioase ale cuiva. În figura aceasta plastică de vorbire Hristos foloseşte hiperbola accentuării. El nu vrea să spună că facerea de milostenii trebuie să rămână totdeauna un secret deplin (MB 80). Pavel lăuda generozitatea creştinilor din Macedonia (Filipeni. 4,16) şi scria corintenilor c㠄râvna” lor a „îmbărbătat pe foarte mulţi” să fie activi pentru Dumnezeu (2 Corinteni 9,2). Ce vrea să spună Isus este că creştinii nu trebuie să facă fapte de caritate pentru a câştiga laudă şi cinste de la oameni.

4 pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

În ascuns. [„În secret”, KJV]. Mişna (Shekalim 5.6, ed. Soncino a Talmudului, p. 21) se referă la ceea ce ea numeşte „odaia darurilor tainice” din incinta Templului unde cei evlavioşi puteau să-şi depună darurile lor în taină şi unde săracii meritorii puteau, de asemenea, să vină în taină pentru ajutor ca să-şi împlinească nevoile pe care altminteri nu erau în stare să le satisfacă.

Vede în ascuns. Adică, Dumnezeu vede motivele ascunse ale inimii care îndeamnă la acţiune promptă şi pentru motivele acestea, nu pentru faptele însele, oamenii vor avea „laudă de la Dumnezeu” în ziua judecăţii (1 Corinteni 4,5; cf. Romani 2,16).

[„Pe faţă”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt. În ziua de pe urm㠄lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţ㔠(1 Corinteni 3,13; cf. Matei 25,31-46; 1 Corinteni 4,5). Atunci când Hristos Se arată, El va răsplăti fiecărui om potrivit cu faptele sale (Matei 16,27; Apocalipsa 22,12). Creştinii „nu trebuie să se gândească la răsplătire, ci la slujire” (MB 81).

5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.

Rugaţi. Vezi la v. 3.6.7.9.

Făţarnicii. Vezi la v. 2.

Stând în picioare. Referirea aici este la orele fixate de rugăciune, dimineaţa şi seara (vezi la Luca 1,9). Templul şi sinagogile erau, natural, locurile obişnuite pentru rugăciune. Aceia care nu puteau să se roage în aceste locuri rânduite, puteau să se roage pe câmp, în casă, sau pe paturile lor. Mai târziu tradiţia a rânduit anumite rugăciuni care trebuiau să fie rostite când cineva stătea în picioare, altele când cineva şedea, umbla, mergea călare pe asin, şedea pe pat sau zăcea în pat (Talmud, Berakoth 30 a, ed. Soncino, p. 183, 184; Midraş la Psalmii 4, sec. 9 (23 b) citate în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. I, p. 399).

Colţurile uliţelor. Acestea erau locurile unde de obicei se tratau afacerile. Dacă orele de rugăciune stipulate îi găseau pe Farisei la aceste colţuri de uliţe, ei luau o atitudine de rugăciune şi cu glas tare repetau frazele formale pe care de obicei le foloseau în rugăciune. Multora, fără îndoială, le convenea ca în aceste ore să fie pe afară.

Să fie văzuţi de oameni. Vezi la v. 1,2.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Şi-au luat răsplata. Vezi la v. 2. Textul grec este identic.

6 Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Ci tu. Vezi Isaia 26,20 (cf. 2 Regi 4,33). Cuvântul tradus „tu” este în poziţie emfatică şi este la singular.

Te rogi. Verbul este la singular. Isus Se adresează fiecărui ascultător al Său în parte.

Tatălui tău. Vezi la v. 9.

În ascuns. [„În taină”, KJV]. Expresia poate însemna: „Care aude ce a spus în tain㔠aşa cum lasă să se înţeleagă contextul. Vezi la v. 4.

Vede în ascuns. Ceea ce este ascuns de oameni este pe faţă la Dumnezeu. El vede ceea ce este făcut în ascuns (taină, secret); (vezi la v. 4).

(„Pe faţă”, KJV). Vezi la v. 4.

7 Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi.

Când vă rugaţi. Sau „rugându-vă”. Ceea ce urmează este o continuare a subiectului, nu introducerea unuia nou.

Să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe. [„Nu folosiţi repetiţii zadarnice”, KJV; „Nu spuneţi multe”, G. Gal.]. Gr. battologeo, un cuvânt care apare numai aici în NT, pentru care au fost sugerate următoarele înţelesuri: „a vorbi gângăvit”, „a spune iarăşi şi iarăşi acelaşi lucru”, „a bolborosi”, „a turui”, „a vorbi fără a ţine seama de ceea ce se spune”. Isus nu a interzis orice repetiţie, deoarece El Însuşi a folosit repetiţiile (cap. 26,44).

Ca păgânii. [„Cum fac păgânii”, KJV]. Comparaţi 1 Regi 18,26; Fapte 19,34. Tibetanii cred că roţile lor de rugăciuni repetă aceeaşi rugăciune de nenumărate mii de ori fără gândire sau efort din partea închinătorului.

Mulţime de vorbe. [„Multă vorbire”, KJV]. Vezi cele de mai înainte.

8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.

Tatăl vostru ştie. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru înserarea cuvântului „Dumnezeu” înainte de „vostru”. Rugăciunea nu-I aduce lui Dumnezeu informaţii cu privire la ceea ce El altminteri nu ar şti şi nici nu este intenţionată ca mijloc de a-L convinge să facă ceea ce El altminteri nu ar fi dispus să facă. Rugăciunea ne leagă cu Cel Atotştiutor şi pregăteşte voinţa noastră pentru a conlucra efectiv cu voinţa Lui.

9 Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău;

Iată dar cum. [„În felul acesta”, KJV, „Deci voi aşa”, G. Gal.]. Adică după tiparul acesta – nu în mod necesar după aceste cuvinte identice – un tipar în conţinut, nu neapărat în formă. Contextul arată că rugăciunea aceasta este prezentată ca un model în contrast cu „bolboroseala aceloraşi cuvinte” şi „mulţimea de vorbe” a rugăciunilor păgâne, caracteristici care fuseseră adoptate de Farisei (vezi la v. 7). Cetăţenilor împărăţiei lui Hristos li s-a spus: „Să nu vă asemănaţi cu ei”, şi „iată dar cum trebuie să vă rugaţi” (v. 8,9).

Este interesant de observat că diferitele idei exprimate în Rugăciunea Domnească şi adesea înseşi cuvintele în care sunt exprimate ideile pot fi găsite fie în VT, fie în rugăciunile rituale iudaice cunoscute ca Ha-Kaddish. Întrucât ideile exprimate în Rugăciunea Domnească erau deja curente în rugăciunile iudaice de pe vremea lui Hristos, putem explica paralela pe baza că orice lucru bun din iudaism, inclusiv sentimentele exprimate în rugăciunile lui, au venit la origine de la Hristos (vezi PP 366,367; DA 52). Tot ceea ce El dăduse poporului Său era bun şi El l-a recunoscut (cap. 5,17.19.22). Lucrul acesta era impresionant de adevărat cu privire la rugăciunile pe care rabinii le intonau şi-i învăţau pe oameni să le repete.

Rugăciunea devenise lungă şi plină de repetiţii, iar sinceritatea ei de gândire şi de exprimare era întunecată de o formă literară impersonală, frumoasă în frazeologie, dar prea adesea cu lipsă în ceea ce priveşte sinceritatea spiritului (vezi la v. 7,8). În Rugăciunea Domnească Isus a salvat din mulţimea vorbăriei literare ceea ce era esenţial şi l-a readus la o formă simplă şi compactă al cărei înţeles putea fi prins şi de cel mai simplu suflet. Astfel, în timp ce reflecta până la o anumită măsură rugăciunile iudaismului, forma Rugăciunii Domneşti este totuşi o rugăciune inspirată şi originară în propriul ei drept. Originalitatea ei stă în alegerea din partea ei a cererilor şi în aranjamentul ei. Acceptarea ei universală reflectă faptul că ea exprimă mai bine decât oricare altă rugăciune nevoile fundamentale ale inimii omeneşti.

Să vă rugaţi. Cuvântul „v㔠este emfatic în textul grec. Ar trebui să se reţină că Isus se adresa îndeosebi celor doisprezece, noii membri fondatori ai împărăţiei cerurilor (vezi la cap. 5,1,2). Aici cuvântul „v㔠stă în contrast cu „făţarnicii” din cap. 6,2 şi „păgânii” din v. 7.

Tatăl nostru. În primul rând, în fiecare rugăciune ar trebui să fie o recunoaştere a calităţii noastre de fii faţă de Părintele ceresc. S-ar putea să fim nevrednici de a ne adresa Lui numindu-L „Tată”, dar ori de câte ori facem lucrul acesta cu sinceritate El ne primeşte cu bucurie (vezi Luca 15,21-24) şi ne recunoaşte ca adevăraţi fii ai Săi. Faptul că El este Tatăl nostru ne leagă laolaltă cu creştinii în marea şi universala părtăşie a credinţei cu toţi oamenii care, cu sinceritate şi în adevăr, recunosc pe Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

Care eşti în ceruri. În ciuda legăturii lor strânse şi personale dintre „Tatăl” lor din cer şi ei înşişi, fii Săi născuţi pe pământ totuşi îşi vor da totdeauna seama de infinita Lui maiestate şi măreţie (vezi Isaia 57,15) şi de propria lor lipsă de însemnătate extremă (vezi Matei 6,5). Conştienţa c㠄Dumnezeu este în ceruri, iar tu eşti pe pământ” (Eclesiastul 5,2) aduce inimii pocăite spiritul de respect şi umilinţă, care este cea dintâi condiţie a mântuirii.

Sfinţească-se. Gr. hagiazo, „a privi [sau „trata”] ca sfânt”, înrudit cu adjectivul hagios, „sfânt”. Numele lui Dumnezeu este onorat în două moduri: 1) prin acte divine care determină pe oameni să recunoască şi să respecte pe Iehova ca Dumnezeu (vezi Exod 15,14,15; Iosua 2,9-11; 5,1; Psalmii 145; 4,6,12) şi 2) prin onorarea Lui ca Dumnezeu de către oameni şi prin a-I aduce închinarea şi ascultarea care I se cuvin (vezi Isaia 58,13; Matei 7,21-23; Fapte 10,35; etc).

Numele Tău. În folosirea modernă, un nume este cu puţin mai mult decât o etichetă prin care o persoană poate fi identificată. În vremurile biblice, numele unei persoane era mai intim asociat cu el ca individ. Adesea, el „reprezenta trăsături de caracter pe care părintele dorea să le vadă dezvoltate în copil” (PK 481). Numele lui Dumnezeu reprezintă caracterul Lui (vezi Exod 34,5-7). Semnificaţia pe care iudeii o dădeau numelui divin este reflectată în respectul cu care ei îl rosteau sau, mai obişnuit, îl lăsau nerostit sau foloseau o perifrază pentru el (vezi vol. I, p. 170-173). Numele lui Dumnezeu este sfânt sau „sfinţit” din cauză că Dumnezeu Însuşi este sfânt. Noi sfinţim Numele Lui recunoscând sfinţenia Lui de caracter şi îngăduindu-I să reproducă acel caracter în noi.

Timpul cuvântului în textul grec arată că cererea este anticipativă, privind înainte către timpul când sfântul nume al lui Dumnezeu va fi universal sfinţit (cf. cele de la v. 10).

10 vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

Vie împărăţia Ta. În ce priveşte natura „împărăţiei cerurilor” şi poziţia ei centrală în învăţătura lui Isus, vezi la cap. 4,17. În ce priveşte „împărăţia cerurilor” în Predica de pe munte vezi la cap. 5,2.3. Hristos vorbeşte aici nu atât de mult despre împărăţia harului, cât despre împărăţia slavei Sale (MB 108), pentru care împărăţia harului pregăteşte calea şi în care culminează (vezi cap. 25,31). O astfel de interpretare este susţinută de timpul verbului în textul grec. Vezi la cap. 6,13.

În tot decursul veacurilor, făgăduinţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cândva împărăţia Domnului nostru Isus Hristos (Apocalipsa 11,15) a îndemnat pe cetăţenii împărăţiei harului la vieţuire sfântă (1 Ioan 3,2.3) şi la sacrificiu de sine în proclamarea veştilor bune ale împărăţiei (vezi Fapte 20,24; 2 Timotei 4,6-8). În mintea şi inima tuturor creştinilor adevăraţi din toate veacurile „fericita ...nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13) a avut totdeauna locul cel dintâi şi i-a inspirat la o viaţă mai sfântă.

Facă-se voia Ta. Hristos se ocupă acum de voia lui Dumnezeu, îndeosebi când afectează acest pământ. Când inimile oamenilor se supun jurisdicţiei împărăţiei harului divin, voia lui Dumnezeu pentru ei este împlinită. Timpul textului grec arată că această cerere este de asemenea anticipativă. Cererea este privitoare la un sfârşit al domniei păcatului şi la sosirea acelui moment când voia lui Dumnezeu va fi tot atât de universal împlinită pe acest pământ, cum este săvârşită prin toate celelalte domenii ale creaţiunii lui Dumnezeu.

11 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;

Pâinea noastră. Chiar şi aceia care au o abundenţă de „pâine” şi din bunurile lumii acesteia, fac bine să-şi aducă aminte că Dumnezeu d㠄putere să se agonisească aceste bogăţii” (Deuteronom 8,18), o lecţie pe care Isus o zugrăveşte plastic în parabola bogatului neînţelept căruia i-a rodit ţarina (Luca 12,16-21). Tot ce avem vine de la Dumnezeu şi în inimile noastre ar trebui să fie totdeauna recunoştinţă pentru bunătatea Lui. „Pâinea noastră de toate zilele” include atât proviziile fizice, cât şi cele spirituale.

De toate zilele. Gr. epiousios, un cuvânt care apare în NT numai aici şi în Luca 11,3. Înţelesul lui exact este nesigur. Singura apariţie a cuvântului în literatura greacă seculară revarsă puţină lumină asupra înţelesului lui. Între înţelesurile sugerate sunt următoarele: 1) necesar pentru existenţă, 2) pentru ziua de faţă, 3) pentru ziua viitoare. Cuvintele din Matei 6,34 tind să confirme ideea unei rezerve zilnice, îndestulătoare pentru viaţă. Vezi p. 106.

Dă-ne-o nouă. În prima parte a Rugăciunii Domneşti (v. 9,10), atenţia este îndreptată către paternitatea, caracterul, împărăţia şi voia lui Dumnezeu. În a doua parte a rugăciunii (v. 11-13) se face cerere pentru nevoile temporale şi spirituale ale omului.

Gloata cea mare” erau aceia care Îl ascultau pe Hristos cu plăcere (Marcu 12,37). În cea mai mare parte aceştia erau pescari, plugari şi muncitori umili. La fel era şi grupa celor car-L ascultau pe panta dealului din faţa Câmpiei Ghenezaretului şi a Lacului Galileii (MB 39; DA 299). Plasarea în servicii era incertă pentru cei mai mulţi dintre ei, condiţiile de trai erau precare şi poate erau puţini aceia care nu cunoscuseră foamea şi lipsa la o dată sau alta, datorită secetei, dărilor apăsătoare şi a altor greutăţi. După cum de obicei este cazul, cei care au mai puţin din bunurile lumii acesteia sunt mai conştienţi de dependenţa lor de Dumnezeu pentru necesităţile vieţii faţă de cum sunt aceia care au de ajuns şi le mai şi rămâne.

12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Iartă. Gr. aphiemi, un cuvânt obişnuit în NT, adesea însemnând „a trimite departe” sau „a alunga”, „a părăsi” (vezi Matei 4,11; Marcu 4,36; etc). Înţelesul „a ierta” este probabil bazat pe ideea că sufletul rugătorului pocăit este lăsat să plece în pace.

Greşelile. [„Datoriile”, KJV]. Gr. opheilema, un cuvânt obişnuit pentru datoriile legale (cf. Romani. 4,4) dar folosit aici cu privire la datoriile morale şi spirituale. Aici păcatul este zugrăvit ca o datorie şi păcătosul ca un datornic. Pasajul paralel din Luca are „păcatele” (cap. 11,4). Vezi la Matei 18,28.30; Luca 7,41-43.

Precum şi noi iertăm. Adică, aşa cum este obiceiul nostru de a ierta. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi exprimarea „cum şi noi am iertat”, lăsând să se înţeleagă ca noi să nu îndrăznim să cerem iertare decât dacă şi când noi iertăm semenilor noştri. Vezi la cap. 5,24; 18,23-25.

Greşiţilor noştri. [„Datornicilor noştri”, KJV]. Adică aceia care ne-au greşit.

13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Ispită. Gr. peirasmos, „ispită”, de asemenea „prob㔠sau „încercare” ca în 1 Petru 4,12. Forma verbală peirazo este tradus㠄încerce” (Ioan 6,6), „se încercau” (Fapte 16,7), „încercaţi-v㔠(2 Corinteni 13,5) şi „pus la încercare” (Evrei 11,17; Apocalipsa 2,2,10; 3,10). Chiar şi atunci când cuvântul „ispit㔠este folosit pentru a reda pe peirasmos este uneori clar din context că el înseamn㠄punere la prob㔠sau „încercare” (Fapte 20,19; Iacov 1,2; cf. 1 Petru 4,12). Scripturile lămuresc că Dumnezeu „pune la încercare pe oameni” (vezi Geneza 22,1; Exod 20,20; etc) dar niciodată nu-i ispiteşte la păcat (Iacov 1,13).

Rugămintea ar trebui, poate, să fie înţeleasă ca o cerere: „Nu ne îngădui să intrăm în ispit㔠(vezi 1 Corinteni 10,13; vezi la Psalmii 141,4). Partea aceasta a Rugăciunii Domneşti este uneori înţeleasă ca o rugăminte ca Dumnezeu să înlăture orice ispită de la noi. Dar făgăduinţa lui Dumnezeu nu este că noi vom fi protejaţi faţă de ispită, ci că noi vom fi protejaţi faţă de cădere (Ioan 17,15). Prea adesea ne aşezăm cu voinţă pe calea ispitei (vezi la Proverbe 7,9). Cu adevărat a ne ruga „nu ne duce în ispit㔠înseamnă a renunţa la căile propriei noastre alegeri şi a ne supune la căile alegerii lui Dumnezeu.

Rău. Gr. poneros. În forma folosită aici, poneros se poate referi fie la ceva rău fie la o persoană rea (vezi la cap. 5,39). Nu este clar care sens este intenţionat aici. Unii prefer㠄cel rău”, adică diavolul, în timp ce alţii cred că sensul intenţionat este răul ca principiu. Conjuncţia „ci” ar părea să fac㠄răul” paralel cu „ispita” în expresia anterioară; dacă lucrurile stau aşa „răul” se referă probabil la răul moral.

A Ta este împărăţia. Expresia introduce doxologia la Rugăciunea Domnească. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestei doxologii. Ea nu este în versiunea lui Luca a rugăciunii (Luca 11,4). Totuşi, sentimentul pe care îl exprimă este cu siguranţă biblic şi este comparabilă cu 1 Cronici 29,11-13. O scurtă doxologie apare în 2 Timotei 4,18.

„Împărăţia”, „puterea” şi „slava” recunoscute aici pentru Tatăl cuprind cu certitudine împărăţia prezentă a harului divin din inima oamenilor, dar privesc înainte mai ales către împărăţia glorioasă care va fi introdusă de revenirea lui Hristos pe pământ pentru a domni în putere şi slavă (vezi la v. 10).

Amin! Vezi la cap. 5,18.

14 Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.

Dacă iertaţi. Comparaţi Matei 18,25-35; Marcu 11,25.26. Vezi la Matei 6,12.

Greşelile. Gr. paraptomata de la un verb care înseamn㠄a cădea de o parte”. Notaţi că cuvântul „greşelile” („datoriile”) din v. 12 este de la un alt cuvânt grec. Cuvântul paraptomata implică abaterea de la adevăr sau dreptate. În NT el pare să noteze o încălcare conştientă a dreptăţii, deci o încălcare care cuprinde în sine vinovăţie.

Tatăl vostru cel ceresc. Vezi la v. 9.

15 Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Dacă nu iertaţi. Acela care nu este dispus să ierte altora nu merită să fie iertat. În plus, a-i acorda iertare aceluia ar însemna a trece cu vederea propriul lui spirit neiertător. A aştepta de la alţii ceea ce cineva nu este dispus să facă el însuşi, este însăşi esenţa egoismului şi păcatului. Lipsa de voinţă a lui Dumnezeu de a ierta pe cineva care nutreşte un duh neiertător este bazată pe nevoia persoanei neiertătoare de a birui un defect fundamental al caracterului. Dumnezeu nu ar putea să ierte o astfel de persoană şi în acelaşi timp să fie sincer faţă de propriul Său caracter drept. Numai când noi suntem în bună rânduială cu semenii noştri putem fi în bună rânduială cu Dumnezeu (vezi 1 Ioan 4,20; vezi la Matei 7,12).

Greşelile lor. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între păstrarea şi omiterea acestei expresii.

16 Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.

Când. [„Mai mult”, KJV]. Versetele 16-18 relatează a treia datorie din seria datoriilor religioase cercetate aici (vezi la v. 1).

Postiţi. În ce priveşte postul la iudei vezi la Marcu 2,18,20. Referirea este la postul voluntar, particular. Supunerea trupului la suferinţă din cauza păcatului este, de fapt, o deplasare a problemei şi nu sesizează adevărata natură a pocăinţei, deoarece păcatul este o boală a sufletului şi nu a trupului (MB 87).

Înfăţişare posomorâtă. [„Faţă tristă”, KJV]. Isus nu interzice în mod necesar o privire plecată, dacă este autentică. El Se referă mai degrabă la înfăţişarea prefăcută a „făţarnicilor”.

Făţarnicii. Vezi la v. 2.

Îşi sluţesc feţele. [„Desfigurează”, KJV]. Gr. aphanizo, „a face nevăzut” sau „a face de nerecunoscut”. Isus Se referă aici la ascunderea adevăratelor sentimente ale cuiva printr-o înfăţişare prefăcut posomorât㠖 aşa cum un actor îşi ascunde propria sa faţă sub o masc㠖 sub o falsă înfăţişare de evlavie superioară. Când posteau, „făţarnicii” obişnuiau să umble nespălaţi, nebărbieriţi şi cu părul şi barba nepieptănate.

În textul grec există un joc de cuvinte interesant între „sluţesc” şi „arate” ambele pornind de la phaino. Deşi nu este cu putinţă de a reproduce în traducere forţa întreagă a acestui joc de cuvinte, următoarea traducere liberă se apropie de esenţa celor spuse de Isus: „ei fac (adevărata) lor faţă (sentimentele lor reale) să dispară pentru ca ei (înşişi) să apară”, etc.

Să se arate oamenilor. Ei căutau să atragă atenţia semenilor lor şi cu ea o reputaţie de evlavie superioară.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Şi-au luat răsplata. Vezi la v. 1,2.

17 Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa,

Ci tu. Predica de pe munte pune în contrast filozofia lui Dumnezeu şi a omului. Învăţăturile lui Isus – „dar Eu vă spun” (cap. 5,22; etc) – stau în opoziţie cu acelea ale rabinilor şi viaţa cetăţenilor împărăţiei cerurilor – „ci tu” (cap. 6,6; etc.) – cu aceea a „făţarnicilor”.

Când posteşti. Isus nu recomandă aici postul, dar nici nu-l osândeşte. Dacă un om posteşte este o chestiune care-l priveşte numai pe el. De fapt, însăşi esenţa postului este conştienţa nevoii personale de a face aşa ceva. Ideea principală din învăţătura lui Isus este că postul trebuie să fie o experienţă personală în care cineva intră din cauza acelui simţământ de nevoie şi nu ca o formalitate pioasă pentru a obţine o reputaţie de evlavie superioară. Nu este nici o virtute în post numai pentru că i se porunceşte cuiva să facă aşa ceva.

Unge-ţi capul. Untdelemnul era un simbol al bucuriei (Psalmii 45,7; 104,15). Ungerea capului cu untdelemn era preînchipuitoare a binecuvântărilor primite (cap. 23,5; 92,10). Cetăţenii împărăţiei cerurilor pot posti, dar când fac aşa ceva ei trebuie să se îmbrace şi să apară ca de obicei, din cauză că postul este personal şi îşi pierde sensul dacă se face „ca să se arate oamenilor”.

Spală-ţi faţa. În contrast cu „făţarnicii” când postesc (vezi la v. 16).

18 ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Ca să te arăţi... nu oamenilor. Nu este nimic posomorât în legătură cu religia creştină şi creştinul care este posomorât fie în cuvânt, fie în înfăţişare, denaturează caracterul lui Dumnezeu (MB 88). A fi fii ai lui Dumnezeu este un privilegiu plin de bucurie (1 Ioan 3,1.2) şi o înfăţişare posomorâtă ne dă aparenţa că am fi mai degrabă orfani decât fii.

Ci Tatălui tău. Postul este pur şi simplu o chestiune dintre om şi Dumnezeul său, nu dintre om şi semenii săi.

Care este în ascuns. Vezi la v. 6.

Îţi va răsplăti. [„Îţi va răsplăti pe faţă”, KJV]. Vezi la v. 4.

19 Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii;

Nu vă strângeţi. Literal, „să nu aveţi deprinderea de a vă strânge”, sau „opriţi-vă de a vă strânge”. Acumularea de bunuri lumeşti este în general determinată de o dorinţă de securitate şi reflectă teamă şi nesiguranţă pentru viitor. Isus atrage atenţia acelora care urmează să fie cetăţeni ai împărăţiei Sale că posedarea de bogăţie materială este mai degrabă o sursă de nelinişte, decât un mijloc de a scăpa de ea. Creştinul nu va fi îngrijorat cu privire la necesităţile materiale ale vieţii din cauza încrederii sale că Dumnezeu cunoaşte nevoile sale şi se va îngriji de ele (v. 31-34). Aşa cum Pavel a atras atenţia mai târziu, aceasta nu înseamnă că creştinul va fi indolent în a se îngriji de propriile sale nevoi şi de acelea ale propriei sale familii (1 Tesaloniceni 4,11; 2 Tesaloniceni 3,10; 1 Timotei 5,8). Matei 6,19-21 pare să fi fost în formă poetică şi s-ar putea să fi fost un proverb. Vezi la Proverbe 10,22.

Comori. Gr. thesaurous (vezi la cap. 2,11). Hristos aici se referă la bogăţie în sensul larg al posesiunilor materiale. Iubirea de bani era pasiunea dominantă a mii de oameni pe vremea lui Hristos, aşa cum este a milioane de oameni astăzi. În textul grec este un joc de cuvinte interesant.

Le mănâncă. [„Le strică”, KJV]. Gr. aphamizo (vezi la v. 16). Aphamizo ar putea fi redat aici mai bine „consumă”.

Moliile şi rugina. Simboluri ale diferitelor feluri de pagube. Rugina, gr. brosis, de la bibrosko, „a mânca”, este literal ceva care mănâncă, roade. Orice posesiune materială este afectată într-un fel sau altul de pierdere, putrezire, depreciere sau deteriorare.

Le sapă. [„Le sparg”, KJV]. Sau „le sap㔠şi anume trecând prin ziduri de pământ sau prin ziduri de cărămidă uscată.

20 ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.

Ci strângeţi-vă. Vezi la Matei 6,19; cf. Luca 12,33. În Predica de pe munte nu există nici o poruncă împotriva adunării de comori cu condiţia ca ele să fie puse acolo unde se cuvine. Hristos ar dori ca cetăţenii împărăţiei cerurilor să facă o investiţie sănătoasă a timpului şi puterii pe care Tatăl lor ceresc a găsit de cuviinţă să le aloce în viaţa aceasta. Tot ceea ce posedă un om în viaţa aceasta îi este dat numai cu împrumut de Dumnezeu; numai „comoara” pe care el izbuteşte să o adune în cer poate fi cu adevărat numită a sa.

Comori în cer. O astfel de comoară este dăinuitoare, neafectată de vrăjmaşii comorilor pământeşti şi de ravagiile timpului. Investiţiile în comori cereşti cresc în valoare cu timpul, în timp ce acelea făcute în comorile pământeşti îşi pierd din valoare.

21 Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Va fi şi inima voastră. Comoară este aceea de care este lipită inima unui om indiferent de valoarea intrinsecă. „Comorile” unui copil pot avea o mică valoare intrinsecă, dar ele adesea înseamnă pentru el cât o plată împărătească. Adevăratele interese ale unui om sunt acolo unde sunt „comorile” sale.

22 Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;

Ochiul. Şi anume ochiul sufletului care dă omului vedere cerească şi care îl face în stare să privească ceea ce este invizibil pentru vederea naturală (vezi Romani. 1,20; cf. Evrei 11,27). O astfel de vedere este o călăuză pentru suflet în acelaşi fel cum vederea fizică este o călăuză pentru trup

Lumina. Gr. luchnos, „lampă”, nu phos, „lumină”. Luchnos se referă la sursa de lumină sau la mediul prin care luminează, nu lumina însăşi (vezi la cap. 5,15). Versetele 22 şi 23 procură o ilustraţie a principiului enunţat în v. 19-21. Preocuparea excesivă pentru adunarea de bogăţie lumească este o dovadă de vedere spirituală defectuoasă, de întuneric în suflet (vezi v. 34). „Lumina” trupului este acea pricepere care aşează o valoare relativ adevărată asupra lucrurilor trecătoare şi a celor veşnice.

Sănătos. [„Singur”, KJV; „Curat”, G. Gal.] Gr. haplous, „simplu” (spre deosebire de complex), „natural”, „sincer”, „absolut adevărat”, „fără cute” ca o bucată de stofă fără cute. În pasajul de faţă haplous stă în contrast cu poneros, „rău” (vezi la v. 23). Înţelesul lui aici este de aproape analog cu cuvântul „desăvârşit”, din cap. 5,48 (vezi comentariul acolo). Traducerea „sănătos” însemnând „în bună stare” sau „în stare de sănătate”, este apropiată de context. Un creştin al cărui „ochi” spiritual este „sănătos”, este cineva a cărui putere de înţelegere şi judecată îl face un om de o simplitate neafectată, sincer, deschis şi curat. El vede lucrurile timpului şi ale veşniciei în adevărata perspectivă.

Sănătatea vederii are ca rezultat sănătatea scopului şi devoţiune din toată inima faţă de împărăţia cerului şi faţă de practicarea principiilor ei veşnice (Filipeni. 3,8.13.14; MB 91). Pentru a fi eficientă, vederea trebuie să fie focalizată şi concentrată. În acelaşi fel, omul care doreşte lumină adevărată în sufletul său trebuie să aibă vederea sa spirituală corect focalizată. Altminteri vederea lui va fi confuză şi aprecierea pe care el o dă adevărului şi datoriei va fi defectuoasă (vezi la Apocalipsa 3,18).

23 dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!

Dar dacă. Comparaţi Luca 11,34.35.

Rău. Gr. poneros, aici însemnând „în stare rea”, „bolnav”. Un om cu un ochi „rău”, zice Robertson, este un om care îndreapt㠄un ochi la comorile grămădite ale pământului şi răsuceşte pe celălalt cu mândrie către cer”. Având albeaţă spirituală, el vede dublu, cu rezultatul că şi mintea lui este dedublată, nehotărâtă (vezi la v. 24) şi gândeşte că este cu putinţă să se bucure de tot ce are de oferit pământul şi apoi să intre în bucuriile veşnice ale cerului. Iubirea de sine i-a deformat vederea în aşa măsură încât, asemenea Evei, el vede lucrurile care nu sunt aşa (vezi Geneza 3,6).

Cât de mare. Întunericul sufletului piperniceşte întregul caracter şi întreaga personalitate.

24 Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Nimeni. [„Nici un om”, KJV]. Sau „Nimeni”. Comparaţi Luca 16,13.

Sluji la doi stăpâni. Adică, la doi ale căror caractere şi interese sunt diferite (vezi pagina următoare la „Celălalt”). Nu este mai mult cu putinţă de „a sluji la doi stăpâni” decât de a concentra vederea cu atenţie la două lucruri în acelaşi timp sau de a concentra gândul la mai mult decât la o singură idee la un moment dat. A încerca să-I slujeşti lui Dumnezeu cu o inimă împărţită înseamnă să fii nestatornic în toate căile sale (vezi Iacov 1,8). Religia creştină nu poate să accepte rolul de a fi o influenţă între multe altele. Influenţa ei, dacă este de fapt prezentă în viaţă, trebuie în mod necesar să fie supremă şi trebuie să domine peste toate celelalte influenţe, aducând viaţa în armonie cu principiile ei.

Celălalt. Gr. ho heteros, adică, un altul de fel şi calitate diferită. Când este intenţionat un altul de acelaşi fel, textul grec foloseşte pe allos (vezi cap. 5,39). Deşi s-ar putea să se conceapă că este cu putinţă a „sluji la doi stăpâni” al căror caracter şi al căror interes este acelaşi, cu siguranţă nu este cu putinţă să faci lucrul acesta când caracterele şi interesele lor sunt în conflict.

Va ţinea la unul. Adică va fi devotat unuia din stăpâni.

Nu puteţi. Nu există poziţie neutră. Acela care nu este cu totul de partea lui Dumnezeu, este de fapt şi în mod practic de partea diavolului. Întunericul şi lumina nu pot să ocupe acelaşi spaţiu în acelaşi timp. Este cu neputinţă de a se servi şi lui Dumnezeu şi lui mamona deoarece cererile lor sunt de neîmpăcat. Aceia care slujesc lui mamona sunt sclavii lui şi fac îndemnurile lui vrând-nevrând (Romani. 6,16).

Mamona. Transliterat din aramaicul mamon sau mamona, însemnând „bogăţie” de toate felurile. El nu e un nume propriu, afară de cazul că bogăţia este personificată.

25 De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?

Nu vă îngrijoraţi. [„Nu vă gândiţi”, KJV; „Nu vă îngrijiţi”, G. Gal.]. Gr. merimnao, „a se îngriji de”, „a fi neliniştit de”, „a gândi cu seriozitate la”. Comparaţi folosirea lui merimnao în 1 Corinteni 7,32; 12,25. Comparaţi Luca 12,22-31. Vezi la Psalmii 55,22.

Isus nu recomandă aici ascetismul şi nici nu acordă un premiu pentru sărăcie. El nu afirmă că un om sărac sau un om neglijent este mai bine primit la Dumnezeu decât un om sârguincios şi înstărit. Isus Însuşi a dat sfatul să se dea pe faţă bun simţ în administrarea treburilor personale şi de afaceri (vezi Luca 14,28-32). Ceea ce condamnă El este obiceiul de a se îngrijora cu privire la lucrurile materiale ale vieţii, mai ales cu privire la acelea care sunt mai mult şi peste necesităţile vieţii. El condamnă dorinţa care duce la extravaganţă în orice direcţie. Creştinul va avea un simţ al valorii relative a lucrurilor şi preocuparea lui va fi în proporţie cu valoarea aceea. El îşi va da seama că bogăţia nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru scopuri mai importante şi scopul lui suprem în viaţă nu va fi de a îngrămădi bogăţie.

Viaţa. Gr. psuche, aici însemnând viaţa fizică. Pentru o discutare a a altor sensuri ale lui psuche, vezi la cap. 10,28.

Hrana. Gr. trophe, „hrană”, „mâncare”. În termenul acesta sunt cuprinse tot felul de alimente. Se poate cuprinde carnea de animale consumată ca hrană, dar nu este restrâns la sensul aceasta.

Lucrul important, spune Isus, ceea ce trebuie să aibă parte de mai mare atenţie, este viaţa însăşi. Hrana, oricât de importantă este ea, nu este un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc pentru scopul întreţinerii vieţii. Omul al cărui scop principal este de a-şi procura hrană şi îmbrăcăminte a pierdut din vedere lucrul cel mai important în viaţă. Noi ar trebui să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca (cf. Marcu 2,27).

26 Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?

Uitaţi-vă. Prin trei exemple din natură Isus ilustrează adevărul că Dumnezeu, Autorul vieţii, procură cele necesare pentru păstrarea vieţii, deci omul nu trebuie să fie preocupat peste măsură de mult de a le procura. Aceste trei ilustraţii sunt păsările sălbatice (v. 26), creşterea omului (v. 27) şi florile sălbatice (v. 28).

Păsările. Păsările sălbatice nu datorează nimic grijii omului. Dumnezeu le dă existenţă şi Se îngrijeşte de ele. În acelaşi timp, el cere ca ele să exercite capacitatea cu care El le-a înzestrat pentru a-şi căuta nutreţ ca hrană. Poate că puţini oameni lucrează atât de greu şi fără încetare pentru întreţinere ca vrabia, mai ales atunci când are un cuib plin de pui pe care trebuie să-i hrănească. La fel, Dumnezeu aşteaptă ca omul să accepte răspunderea de a lucra pentru necesităţile vieţii. Dar, zice Isus, nu era scopul lui Dumnezeu ca omul să considere munca drept ţinta şi scopul vieţii.

Nu seamănă. Creatorul a rânduit legi naturale care acţionează pentru a produce hrană (Iov 38,41; Psalmii 145,15.16; 147,9). Hrana este, dar păsările trebuie să meargă şi să o ia.

Le hrăneşte. Acela care Se îngrijeşte de hrana acestor fiinţe ale pustiului este Acela pe care se poate conta că ne va asigura cele necesare pentru viaţă. Dumnezeu ne-a făgăduit acestea dacă suntem dispuşi să lucrăm pentru a le avea. Dorinţa după o supraabundenţă de lucruri materiale este sădită de cel rău şi în mod inevitabil conduce pe oameni să caute să acumuleze mai mult decât le este partea din bunurile acestei vieţi. Tocmai dorinţa aceasta pervertită cultivă egoismul şi duce la crimă, violenţă şi război.

Mai de preţ decât ele. Dacă Dumnezeu se îngrijeşte atât de abundent pentru făpturile inferioare ale mâinii sale, nu se va îngriji El mai mult de fericirea şi binele omului?

27 Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?

Cine dintre voi? Aceasta este a doua ilustraţie a principiului expus în v. 25 (vezi la v. 26). Comparaţi Luca 12,25.

Îngrijorându-se. [„Gândindu-se”, KJV; „Şi-ar pune mintea”, G. Gal.]. Adică, gândindu-se cu îngrijorare (vezi la v. 25).

Înălţimea. [„Statura”, KJV; „Statul”, G.Gal.]. Gr. helikia, care poate indica fie „vârst㔠sau „statură”. Helikia este tradus „vârst㔠în Ioan 9,23; Evrei 11,11, etc., şi „statur㔠în Luca 19,3, etc. Nu este sigur dacă Hristos vorbea despre o creştere în înălţime sau în lungimea vieţii.

28 Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;

De ce vă îngrijoraţi? Comparaţi Luca 12,26.27. Hristos atrage aici atenţia la a treia ilustraţie a grijii Tatălui pentru făpturile mâinii Sale.

Crinii. Gr. krina. Identificarea exactă este nesigură. Poate că Isus a folosit krina ca un termen general pentru „flori sălbatice”. S-a sugerat că El se referea la anemonele multicolore, o floare sălbatică colorată, bătătoare la ochi, obişnuită în Palestina.

29 totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.

Vă spun. Vezi la cap. 5,22. Comparaţi Luca 12,27.

Toată slava Lui. Splendoarea curţii lui Solomon era proverbială (1 Regi 10,1-13;21; vezi Mişna, Baba Mezia 7.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 476.)

Nu s-a îmbrăcat. [„Nu se înveşmânta”, G. Gal.]. Literal, „nu se îmbrăca”.

30 Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Aşa că. [„De aceea”, KJV]. Hristos rezumă acum principiul implicit în ilustraţiile din v. 26-28. Versetele 30-34 repetă şi scot în evidenţă învăţătura exprimată în v. 25.

Iarba. Probabil asociată cu florile sălbatice din v. 28 şi, de aceea, într-un sens o continuare a ilustraţiei cu „crinii”.

Cuptor. Crenguţele şi iarba erau un combustibil obişnuit pentru cuptoarele din vechime.

Cu mult mai mult. Acela care a dat viaţa va acorda, cu siguranţă, darurile mai mărunte ca hrana şi îmbrăcămintea. El nu va sta nepăsător alături într-o neîngrijire capricioasă pentru păstrarea vieţii pe care El a dat-o. Este numai raţional să gândim că El Se îngrijeşte.

Puţin credincioşilor. [„Cu puţină credinţă”, KJV]. Vezi la cap. 8,26.

31 Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”

Nu vă îngrijoraţi. Vezi la v. 25. Viaţa este mai importantă decât hrana, dar împărăţia lui Dumnezeu este mai importantă decât oricare din ele. Omul ar trebui să se îngrijească numai de ceea ce este mai esenţial.

32 Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.

Neamurile le caută. Umblarea după cele materiale nu stă bine cetăţenilor împărăţiei cerurilor. Nu este potrivit ca un fiu al lui Dumnezeu să se întoarcă de la lucrurile de valoare veşnică pentru a umbla după lucruri care nu sunt mai bune decât „iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor” (v. 30). Vezi la Isaia 55,1.2; Ioan 6,27.

Ştie. Acesta este al doilea motiv de a nu-şi devota cineva viaţa umblării după posesiuni materiale – Dumnezeu ştie ce ne trebuie şi El se va îngriji de noi.

33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Căutaţi mai întâi. Comparaţi Luca 12,31. Marele scop al existenţei omului este ca el „să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind” (Fapte 17,27). Cei mai mulţi oameni sunt adânciţi în munc㠄pentru mâncarea pieritoare” (Ioan 6,27), pentru apa pe care când o beau vor înseta iarăşi (Ioan 4,13). Cei mai mulţi oameni cheltuiesc banii „pentru ceea ce nu este pâine” şi „muncesc pentru ceea ce nu satur㔠(Isaia 55,2). Prea adesea suntem înclinaţi să facem „toate aceste lucruri (materiale)” scopul principal al căutării noastre în viaţă, cu nădejdea zadarnică că Dumnezeu va fi indulgent cu noi şi, la sfârşitul călătoriei vieţii, va adăuga la scurta noastră viaţă de şaptezeci de ani, împărăţia veşnică. Hristos ar vrea ca noi să dăm locul cel dintâi lucrurilor importante şi ne asigură că lucrurile de o mai mică importanţă şi valoare ne vor fi date fiecăruia după nevoie.

Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi la cap. 3,2; 5,13; 6,10.

Vi se vor da pe deasupra. [„Vi se vor adăuga”, KJV]. Nu există siguranţă decât în Dumnezeu şi în cetăţenia împărăţiei Lui. Cel mai bun leac contra îngrijorării este încrederea în Dumnezeu. Dacă ne facem partea cu credincioşie, dacă dăm împărăţiei cerurilor locul cel dintâi în gândurile şi viaţa noastră, Dumnezeu Se va îngriji de noi în umblarea noastră prin viaţă. El va „unge” îndurător capetele noastre cu ulei (vezi la v. 17) şi paharul experienţei noastre va da pe dinafară de bunătăţi (Psalmii 23,6).

34 Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.

Nu vă îngrijoraţi dar. Vezi la v. 25. Creştinii pot fi liberi de îngrijorare în mijlocul împrejurărilor celor mai descurajatoare, pe deplin siguri că Acela care face toate lucrurile bine (cf. Marcu 7,37) va face ca toate lucrurile s㠄lucreze împreună spre bine” (Romani. 8,28). Dumnezeu cunoaşte totul cu privire la ziua de mâine; noi nu cunoaştem „ce poate aduce ziua de mâine” (Proverbele 27,1). Şi Acela care cunoaşte totul cu privire la ziua de mâine ne îndeamnă să ne încredem în continua Lui purtare de grijă şi „să nu ne îngrijorăm” cu privire la problemele şi perplexităţile ei. Când vine ziua de mâine, necazurile ei bănuite mai înainte se dovedesc adesea a fi cu totul imaginare. Prea mulţi îngăduie să fie bântuiţi de nălucile zilei de mâine înainte chiar ca ziua de mâine să fi sosit măcar.

Creştinii ar trebui ca să-şi aducă aminte întotdeauna că Dumnezeu niciodată nu ne dă ajutor pentru poverile zilei de mâine până nu vine ziua de mâine; şi este privilegiul lor de a învăţa în fiecare zi trecătoare adevărul cuvintelor lui Hristos spuse lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12,9; cf. cap. 4,16).

Ajunge zilei. „Pentru ce vă îngrijoraţi de ziua de mâine?” întreabă Hristos. „Ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi”. Fiecare zi aduce propria ei măsură de muncă şi griji şi înţelept este omul care se deprinde să nu încerce să poarte astăzi poverile de mâine.

Necazul ei. („Răul ei”, KJV). Sau „necazul zilei” (RSV). Vezi Proverbele 27,1