Matei 4

1 Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul.

Atunci. [Ispitirea, Matei 4,1-11= Marcu 1,12-13= Luca 4,1-13. Comentariu major: Matei. Vezi harta de la p. 216; diagrama de la p. 230]. Gr. tote, un cuvânt preferat la Matei. El apare în Evanghelia sa cam de 90 de ori comparat cu de 6 ori în Marcu şi de 14 ori în Luca (vezi Matei 2,7; 3,13; 4,1.5; etc). El arată o tranziţie de gândire şi fixează noua secţiune a naraţiunii la o anumită dată, care poate să urmeze imediat după incidentul precedent.

A fost dus. „Pustia” era literal „mai sus” de râul Iordan – sus fie pe dealurile Iudeii, fie pe ale Pereii, dincolo de Iordan. Locul exact al ispitirii nu este cunoscut.

Din Duhul. De la naştere Isus fusese sub călăuzirea şi instruirea Duhului Sfânt (vezi la Matei 3,16; Luca 2,52), dar la data botezului său Duhul a coborât asupra Lui în măsură bogată pentru a-L înzestra cu înţelepciune şi capacitate pentru misiunea încredinţată Lui (Fapte 10,38; cf. cap. 1,8). Isus a fost „călăuzit pas după pas, prin voia Tatălui” în armonie cu „planul” care „se afla în faţa Lui, perfect în toate amănuntele Lui”, „înainte ca El să fi venit pe pământ” (DA 147; vezi la Luca 2,49). Marcu foloseşte o expresie şi mai puternică, zicând: „Duhul a mânat pe Isus în pustie” (Marcu 1,12).

În pustie. Locul tradiţional al ispitirii este pe dealurile neregulate şi golaşe care se ridică la vest de Ierihon, numit Quarantania ca aluzie la cele 40 de zile ale rămânerii lui Isus în pustie. Botezul a avut loc în Iordan, la est de Ierihon (vezi la cap. 3,1) şi faptul că Isus S-a reîntors acolo la sfârşitul celor 40 de zile lasă să se înţeleagă că pustia ispitei nu era la mare depărtare. Acesta fiind cazul este cu totul posibil că Isus S-a retras în regiunea pustiei din vecinătatea Mt. Nebo din Munţii Abarim, la est de Marea Moartă (vezi la Numeri 21,20; 27,12; Deuteronom 3,17). Tocmai de pe falnicele înălţimi ale Mt. Nebo „Domnul i-a arătat lui Moise toată ţara” (Deuteronom 34,1-4; PP 471-477) şi poate tocmai din acelaşi loc, „un munte foarte înalt”, diavolul i-a arătat lui Hristos „toate împărăţiile lumii” (Matei 4,8).

Să fie ispitit. Gr. peirazo, „a ispiti” (Fapte 9,26; 16,7; 24,6; etc.), „a încerca”; cu un motiv lăudabil în vedere (Ioan 6,6; 2Corinteni 13,5) şi de „a încerca”, cu un motiv rău în vedere (Matei 19,3; Luca 11,16), îndeosebi în sensul ademenirii unei persoane la săvârşirea de păcat (1 Corinteni 7,5; 1 Tesaloniceni 3.5; Iacov 1,13). Aici peirazo este folosit în ultimul sens.
Isus nu a invitat ispita şi nici nu s-a aşezat în chip conştient pe terenul fermecat al diavolului. El S-a retras în pustie pentru a fi singur cu Tatăl Său şi pentru a medita la sarcina care-I stătea în faţă.

Isus a luat asupra sa natura omenească şi împreună cu ea posibilitatea de a ceda înaintea păcatului (DA 117). S-a îngăduit ca El „să întâmpine primejdiile vieţii la fel ca oricare suflet omenesc, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuia să o ducă fiecare vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde viaţa veşnică. (DA 49). (În sensul că Isus n-a suferit mai puţin ca un om, dar că nici un om n-a suferit ce a suferit Isus). Numai în felul acesta se putea spune c㠄a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15). Altminteri, dacă aşa cum susţin unii, Isus fiind divin, nu putea fi ispitit – atunci ispitirea Lui a fost o farsă. Prin natura Lui omenească a suferit El ispita (conf. DA 686). Dacă experienţa Lui cu ispita ar fi fost mai puţin grea decât experienţele noastre cu ea, „El nu ar fi putut să ne mângâie” (DA 117). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Luca 2,40.52; Ioan 1,14; Evrei 4,15; EGW material suplimentar la Matei 4,1-11; Romani 5,12-19.

Avem un reprezentant înaintea Tatălui care are „milă de slăbiciunile noastre” deoarece „a fost ispitit în toate ca şi noi”. De aceea suntem îndemnaţi „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului” ca „să aflăm har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,15.16). Isus cunoaşte din experienţă ce poate suporta natura omenească şi El a făgăduit să potolească puterea ispititorului potrivit cu tăria noastră personală de a suporta şi s㠄pregătească... ieşirea” (1 Corinteni 10,13, RSV). În cuprinsul fiecărei inimi omeneşti se repetă marea luptă prin care a trecut Hristos în pustia ispitei. Fără punere la încercare – fără prilejul de a alege de a face bine sau a face rău – nu poate fi dezvoltare de caracter. Numai prin rezistare la ispită ne dezvoltăm puterea de a rezista.

Diavolul. Gr. diabolos, de la dia, „prin” şi ballo, „ a lovi” , ca un adjectiv însemnând „calomnios” şi ca substantiv „calomniator” de la care a derivat cuvântul „diavol”. În LXX-a diabolos traduce ebr. satan, „vrăjmaş”, „împotrivitor” (vezi la Zaharia 3,1). Când se referă la Satana, diabolos, apare în general cu articol (1 Petru 5,8 este o excepţie). Fără articol este folosit cu privire la oameni (Ioan 6,70; 1 Timotei 3,11; 2 Timotei 3,3; Tit 2,3).

Sunt unii care susţin că nu există diavol personal, dar însăşi cuvintele diabolos, „calomniatorul” („pârâtorul”) şi satan, „împotrivitorul”, sunt bazate pe concepţia că diavolul este o fiinţă personală. Hristos a văzut pe Satana „căzând ca un fulger din cer” (Luca 10,18). Numai o fiinţă personală putea îndeplini rolul diavolului din relatarea ispitirii (Matei 4,1.5.8.11) şi să corespundă celorlalte afirmaţii făcute cu privire la diavolul de diferiţi scriitori NT (Ioan 13,2; Evrei 2,14; Iacov 4,7; 1 Ioan 3,8; Iuda 9; Apocalipsa 2,10; 20,2.7-10).

2 Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit.

A postit. Cuvântul tradus în felul acesta este în general folosit în NT cu privire la abţinerea de la hrană ca o practică rituală. Dar acesta evident nu era un post ritual. În tot cursul vieţii Lui Isus a fost mustrat pentru faptul că ucenicii Lui nu se conformau la zilele de post prescrise de Farisei (Matei 9,14; Luca 5,33, cf. Luca 18,12). Există primejdia astăzi, aşa cum era şi în zilele biblice, ca postirea să fie considerată ca un mijloc de a câştiga un merit înaintea lui Dumnezeu – de a face ceva spre a se recomanda pe sine lui Dumnezeu. Dar acesta nu este felul de post pe care Dumnezeu îl cere oamenilor (vezi Isaia 58,5.6; cf. Zaharia 7,5). Dacă oamenii postesc astăzi, aceasta ar trebui să fie cu scopul de a căpăta limpezime a minţii, antiteza somnolenţei care vine din cauza îmbuibării. Puterea de percepere spirituală a adevărului şi a voii lui Dumnezeu este remarcabil sporită printr-o dietă abstinentă şi poate uneori prin abţinerea deplină de la mâncare. Postirea nu înseamnă totdeauna o completă abţinere de la mâncare. Totuşi, Luca observă că Isus nu a mâncat nimic pe când era în pustia ispitirii (cap. 4,2).

Patruzeci de zile. Comparaţi cu posturi asemănătoare ţinute de Moise (Exod 34,28) şi Ilie (1 Regi 19,8). Încercări de a găsi în numărul 40 o însemnătate mistică sunt fără sens. Vezi la Luca 4,2.

3 Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”

Ispititorul. Diavolul întotdeauna ne atacă în timpurile de cea mai mare slăbiciune, deoarece atunci este cel mai probabil că am putea cădea. Pentru motivul acesta este de o importanţă vitală să păstrăm puterile fizice, mintale şi emoţionale la nivelul cel mai înalt de tărie şi de eficienţă. Tot ce slăbeşte aceste puteri slăbeşte apărarea noastră faţă de şiretlicurile ispititorului. Astfel de lucruri cum sunt munca peste măsură, lipsa de mişcare, îmbuibarea, o dietă greşită, lipsa de somn, sau orice scade vioiciunea intelectuală sau controlul emoţional şi tinde să deschidă calea înaintea celui rău pentru a pătrunde în suflet. Cultivarea unor gânduri de descurajare, înfrângere sau de resentiment va avea acelaşi efect. Noi trebuie să ne fixăm gândurile şi afecţiunile asupra celor de sus (Coloseni 3,2) şi să ne umplem mintea cu ceea ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, curat şi vrednic de iubit (Filipeni 4,8). Trebuie să ne aducem trupul în supunere faţă de legile fiinţei noastre fizice, deoarece este imposibil să apreciem pe deplin lucrurile de valoare veşnică dacă trăim în călcarea legilor naturale care guvernează fiinţa noastră.

S-a apropiat de El. („A venit la El”, KJV). Un demon personal „s-a apropiat de Isus”; pe un demon personal l-a biruit Isus şi l-a pus pe fugă. Nu există nici cea mai slabă indicaţie dată de vreunul din scriitorii Evangheliei că ispita a fost o experienţă subiectivă care a avut loc exclusiv în mintea lui Isus, cum au susţinut unii.

Dacă eşti. Satana fusese martor la botezul lui Isus şi auzise proclamaţia din cer: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (cap. 3,17; vezi DA 116, 119). În ce priveşte aparenţele, părea să existe motiv de îndoială în ce priveşte adevărul proclamaţiei. Palid, istovit, slăbit şi flămânzit peste măsură de mult (vezi DA 137), Isus nu părea să fie Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Satana: „Dacă eşti”, confruntau pe Isus cu întrebarea: „Cum poţi să ştii că eşti Fiul lui Dumnezeu?”. La fel, în grădina Edenului, scopul ispititorului fusese să o determine pe Eva să nu creadă cuvintele clare afirmate de Dumnezeu cu privire la pomul cunoştinţei. În acelaşi fel Satana se apropie de bărbaţi şi de femei astăzi, străduindu-se să-i facă să nu creadă adevărurile lămurite, clar afirmate în Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Numai aceia a căror credinţă, ca aceea a lui Isus, rămâne fermă la ceea ce „este scris”, la un clar „Aşa zice Domnul”, vor fi în stare să reziste la şiretlicurile diavolului. O ispită totdeauna provoacă printr-o negare a unui adevăr clar cunoscut. Ea afirmă că împrejurările justifică o abatere de la principiu.

Fiul lui Dumnezeu. Un ecou clar al cuvintelor Tatălui rostite la Iordan cu 40 de zile mai înainte (vezi la cap. 3,17). Cu dispreţ arogant Satana s-a adresat Celui contra Căruia el vorbise atât de înverşunat în cer înainte de a fi fost aruncat afară. De fapt, Isus avea acum mai mult înfăţişarea unei fiinţe omeneşti gata să moară, decât a Fiului lui Dumnezeu (DA 118, 137). Cuvintele lui Satana spuse cu prilejul acesta au fost mai târziu repetate de conducătorii iudei dispreţuitori când s-au adresat lui Hristos la cruce (cap. 27,40). Vezi la Matei 1,23; Luca 1,35; Ioan 1,1-3.14. Porunceşte. In diferite ocazii din cursul lucrării Sale, lui Isus I s-a cerut să-şi autentifice mesianitatea prin desfăşurarea de putere miraculoasă (Matei 12,38; 16,1; Marcu 8.11, 12; Ioan 2,18; 6,30). Dar El a refuzat să săvârşească minuni când a fost somat să facă aşa ceva. Mai degrabă, fiecare minune răspundea unei nevoi specifice a poporului pe care căuta să-l servească. Este adevărat, forţele şi elementele naturii s-ar fi putut aştepta să asculte de porunca Creatorului lor (Matei 8,26; Ioan 2,6-11; etc). Dar Isus nu a recurs la puterea Cerului pentru a-Şi procura ceva ce nouă nu ne stă la dispoziţie. Vezi p. 209.

Pietrele acestea. Satana probabil a arătat la pietrele care zăceau pe pământ la picioarele lui Isus, dintre care unele ar fi putut să fie oarecum de forma unei pâini orientale, ca un disc. Satana poate va fi şi ridicat una din pietrele acelea (cf. Luca 4,3) şi va fi oferit-o lui Isus, aşa cum smulsese fructul din pomul oprit şi-l pusese în mâinile Evei (PP 55).

Pâini. Pâinea aici reprezintă cerinţele materiale ale naturii fizice a omului. Ea reprezintă filozofia materialistă a vieţii, care susţine că viaţa omului constă din abundenţa lucrurilor care ajung în posesia lui şi că el trăieşte numai cu pâine. Un apel la apetit era astfel temeiul atacului iniţial a lui Satana asupra Fiului lui Dumnezeu, la fel cum fusese temeiul abordării lui Adam şi a Evei în Grădina Eden. Multe din ispitele de care au parte oamenii intră în categoria aceasta. În primul rând, Satana ştie că ispitele asupra naturii fizice a omului sunt mai probabil urmate de succes imediat. În al doilea rând, el îşi îndreaptă ispitele la slăbirea şi degradarea puterilor fizice ale omului, cunoscând destul de bine că prin natura fizică, prin simţuri el poate găsi intrare la întreaga fiinţă. Natura fizică trebuie să fie constant sub controlul puterilor superioare ale minţii, voinţei şi raţiunii pentru a evita ruina. Trupul este mediul prin care sunt dezvoltate mintea şi sufletul, prin care este format caracterul (MH 130). Tocmai realitatea faptului că în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Isus avea putere să-şi astâmpere foamea creând hrană, făcea ispita reală.

Ispita consta din sugestia lui Satana ca Hristos să-Şi astâmpere foamea pe o cale rea, adică fără a ţine seama care ar putea fi voia Tatălui. Propunerea lui Satana insinua în chip mascat că Dumnezeu ar trebui să fie lipsit de bunătate pentru a lăsa pe Fiul Său singur să sufere de foame, mai ales când era cu totul nenecesar.

Comparaţi ispitirile din pustie la începutul lucrării lui Hristos cu acelea de la sfârşitul ei, din Ghetsemani (vezi la cap. 26,38).

4 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

A răspuns şi a zis. Vezi la Iov 3,2.

Omul nu trăieşte. [„Omul nu va trăi”, KJV; „Va trăi omul”, G. Gal.]. Un citat din Deuteronom 8,3, un adevăr pe care Hristos îl descoperise lui Moise cu 15 secole mai înainte. Când ispitele trecuseră, Isus era aproape pe punctul de a muri (DA 131). Se poate ca Satana să fi insinuat că dacă Hristos nu Se depărta de ceea ce El considera că este drumul datoriei, va muri. Dacă lucrurile stăteau aşa, prin răspunsul Său Isus a afirmat că moartea în cuprinsul voii lui Dumnezeu este preferabilă vieţii fără ea.

Satana impune multora care caută să fie ascultători de voia descoperită a lui Dumnezeu această formă de ispită. Acela care îşi propune să trăiască numai prin şi pentru „pâine” de fapt nu trăieşte deloc şi în cel mai bun caz este sortit să moară, deoarece „pâinea” fără Dumnezeu aduce moarte şi nu viaţă.

Primele cuvinte ale lui Isus declară supunere completă şi fără condiţii faţă de voia Tatălui aşa cum este exprimată în Cuvântul lui Dumnezeu. Isus acceptă natura obligatorie a acelui Cuvânt (cf. Ioan 15,10) şi tăgăduieşte importanţa primară a lucrurilor materiale. Cele spirituale sunt de valoare şi de importanţă superioară. Vezi la Matei 6,24-34; Ioan 6,27.

Numai cu pâine. Omul este mai mult decât un animal; nevoile lui cele mai urgente nu sunt fizice şi materiale. Isus afirma: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). În timp ce, pe de-o parte, Isus susţinea importanţa vitală de a-i ajuta pe cei în lipsă pe orice cale cu putinţă (Matei 25,31-46; etc), El mai lămurea că aceasta nu urma să ia locul loialităţii şi devoţiunii faţă de El personal ca Mesia (cap. 26,11). Este adevărat, oamenii trebuie s㠄fie drepţi” şi să iubeasc㠄milostivirea” (Mica 6,8) şi să iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi (Matei 22,39); dar şi să umble smeriţi cu Dumnezeul lor (Mica 6,8). Replica dată de Hristos diavolului este o condamnare a filozofiei materialiste în orice formă ar apărea ea. Posedarea de lucruri nu este ţinta finală şi nici măcar de dorit a vieţii (vezi Luca 12,15). Vezi la Ioan 6,27-58.

Orice cuvânt. Isus spunea: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes” (Ioan 4,34). Ieremia vorbea despre găsirea şi mâncarea cuvintelor lui Dumnezeu şi devenirea lor „bucuria şi veselia inimii” lui (cap. 15,16). Iov spunea: „Am preţuit cuvintele gurii Sale, le-am preţuit mai mult decât hrana trebuincioas㔠(KJV) (cap. 23,12). Isus, Cuvântul viu (Ioan 1,1-3) era „Pâinea vie care S-a pogorât din cer” (cap. 6,48-51). Pavel vorbea despre gustarea „cuvântului cel bun al lui Dumnezeu” (Evrei 6,5). Petru se referea la „laptele duhovnicesc şi curat” (1 Petru 2,2), prin care creştinul trebuie să crească.

Este de importanţă vitală, mai ales, să luăm aminte la fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Omul nu este liber să aleagă din Cuvântul lui Dumnezeu părţile acelea care-i convin şi să le lepede pe celelalte. Dumnezeu a pus la îndemână o dietă spirituală echilibrată pentru copiii Săi născuţi pe pământ şi aceia care mănâncă numai ceea ce place fanteziei lor nu se pot aştepta să se bucure de o experienţă creştină sănătoasă sau să ajungă la maturitate creştină. Chiar şi „cele mai mici porunci” ale lui Dumnezeu (Matei 5.19) sunt indispensabile pentru cel care urmează să intre în împărăţia cerului.

5 Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului

Atunci. În Luca ordinea celei de a doua şi a treia ispite este inversată faţă de cum apare în Matei. Nu ştim care a fost de fapt ordinea cronologică, dar există motive să credem că cele trei ispite au avut loc în ordinea dată de Matei. Un studiu îngrijit al naturii şi scopului fiecărei ispite duce la concluzia că cele trei ajung la un punct culminant atunci când Satana Il duce pe Isus „pe un munte foarte înalt” (v. 8) şi-I arată împărăţiile lumii acesteia. În primele două, aşa cum sunt enumerate de Matei, Satana apare în rolul de înger de lumină, dar în a treia cere pe faţă ca Hristos să i se închine (v. 9). Tocmai această sugestie hulitoare, potrivit cu Matei, atrage porunca finală: „pleacă, Satano” (v. 10). Este de asemenea demn de notat că Hristos Lumina lumii comentează cele trei ispite în ordinea dată de Matei (vezi DA 129). Vezi la v. 9.

Succesiunea evenimentelor aşa cum este dată în una din Evangheliile sinoptice diferă adesea de aceea din celelalte. Ar trebui să se observe că nici unul din evanghelişti nu pretinde să fi aranjat naraţiunea în succesiune strict cronologică (vezi p. 274) şi este cu siguranţă evident că nu toţi au făcut aşa. Vezi Note adiţionale la capitolul 3, nota 2

Sfânta cetate. Unele monede macabeice poartă inscripţia „Ierusalimul sfânt”. Numele arab al Ierusalimului astăzi este el-Quds, „Sfântul”. Este evident că Satana nu a ales Templul ca un loc pentru a doua lui ispită din cauza lipsei de înălţimi sau de prăpăstii în munţii din pustie; trebuie să fi fost un alt motiv. S-ar prea putea ca Satana să fi căutat să înconjoare a doua ispită cu un aer de sfinţenie.

Straşina. [„Pinaclu”, KJV; „Aripa”, G. Gal.]. Gr. pterugion, formă diminutivă însemnând literal „aripioară”, considerată de unii a fi streaşina Templului. Un scriitor grec de mai târziu foloseşte forma nediminutivă pterux pentru a reprezenta vârful unei clădiri. De unde pterugion ar putea descrie o turelă, crenel, acoperiş ascuţit sau vârf. Cuvântul „pinaclu” derivă de la latinescul pinnaculum, o formă diminutivă a lui pinna, „aripă”.

Templului. Gr. hieron, un termen folosit pentru a se referi la întreaga zonă a Templului şi la clădirile pe care le cuprindea. Clădirea sanctuarului însăşi, cuprinzând sfânta şi sfânta sfintelor, este numită în greceşte naos. Atât hieron cât şi naos sunt redate prin „Templu” în NT.

6 şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.”

Dacă eşti. Vezi la v. 3. La suprafaţă, lipsa unui răspuns la provocarea lui Satana ar părea că este o admitere tacită din partea lui Isus că nu era Fiul lui Dumnezeu. Întâmpinând prima ispită, Isus se dovedise loial ca un Fiu faţă de voia Tatălui. Acum ispititorul propune ca El să-si dovedească loialitatea şi credinţa printr-un act care, se presupune, ar da dovadă concludentă cu privire la faptul acesta.

Aruncă-te jos. Cu siguranţă, stăruia Satana, un astfel de act de credinţă în Dumnezeu ar fi o demonstraţie supremă că Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Rabinii spuneau c㠄atunci când regele Mesia se arată, atunci vine şi stă pe acoperişul locului sfânt” (Midraş, Pesiqtha Rabbathi 36 (162 a), citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 1, p. 151). Dacă Isus S-ar fi aruncat jos, nimeni nu ar fi fost de faţă la actul acesta decât Satana şi îngerii lui Dumnezeu (1 SG 33).

Este scris. Satana interpretează şi aplică greşit pasajul pe care-l oferă acum lui Isus ca motiv pentru depărtarea de pe drumul datoriei. El manipulează Cuvântul lui Dumnezeu într-un fel în care să pară că aprobă un fel păcătos de acţiune; el îi suceşte înţelesul şi-l foloseşte înşelător (cf. 2 Cor 4.2).

Va porunci îngerilor Săi. Satana citează din Psalmii 91,11,12, dar omite cuvintele „să te păzească în toate căile tale”. Poate aceasta urmărea să acopere faptul că grija protectoare a lui Dumnezeu ne stă la dispoziţie numai când rămânem în însăşi căile alese de Dumnezeu. Satana ştie bine că atunci când un om se depărtează de calea dreaptă şi strâmtă părăseşte terenul ales al lui Dumnezeu şi intră pe terenul fermecat al vrăjmaşului. Dar Isus a refuzat de a se depărta de cărarea strictei ascultări de voia Tatălui.

7 „De asemenea este scris”, a zis Isus: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.”

Este scris. Satana scosese cuvintele din Psalmii 91,11.12 din contextul lor (vezi la Matei 4,6). Pentru a scoate în evidenţă adevăratul înţeles al cuvintelor citate din Psalmii 91 şi pentru a dovedi că diavolul le aplicase greşit, Isus a citat un alt pasaj (Deuteronom 6,16), al cărui context scoate în evidenţă împrejurările în care cineva poate cere binecuvântarea lui Dumnezeu (vezi v. 17-25). Texte izolate de contextul lor se dovedesc adesea că duc în eroare. De asemenea, un pasaj dat trebuie să fie înţeles în armonie cu toate celelalte. Susţinerea că Biblia poate fi făcută să înveţe orice, este adevărată numai când principiul acesta este încălcat. Când Cuvântul lui Dumnezeu este luat ca un tot, adevărurile lui sunt clare şi armonioase.

Să nu ispiteşti. Cuvintele folosite de Hristos pentru a-l înfrânge pe ispititor au fost rostite pentru prima dată de Moise cu referire la cea dintâi ocazie din pustie când copiii lui Israel cârtiseră cerând apă (vezi Exod 17,1-7). Dumnezeu le dăduse dovezi îndestulătoare cu privire la faptul că El îşi conducea poporul şi că avea de gând să le procure tot ce le trebuia, ca, de exemplu, minunile puterii divine desfăşurate în Egipt, eliberarea dramatică de la Marea Roşie şi, mai de curând, revărsarea manei. Când li s-a dat hrană, poporul a făgăduit cu umilinţă că pe viitor se vor încrede în Domnul (PP 297); şi cu toate acestea, cu puţin timp mai târziu, când li s-a dat ocazie să-şi exercite credinţa, au acuzat pe Moise că vrea să se scape de ei ca să se îmbogăţească cu averile lor (Exod 17,1-4; PP 297, 298). În ciuda dovezilor griji divine pentru nevoile lor, ei au ispitit pe Domnul, zicând: „este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Exod 17,7). Ei au pus pe Dumnezeu la încercare; adică L-au provocat să-Şi dovedească puterea. Păcatul lor consta din faptul că veneau la Dumnezeu într-un spirit nepotrivit, spirit de cerere şi de mânie nerăbdătoare în loc de credinţă umilă şi răbdătoare. Afară de cazul că cererea lor era împlinită ei refuzau să creadă în Dumnezeu

Tot în acelaşi spirit propunea acum Satana lui Hristos să-L pună pe Tatăl Său la încercare. În loc să accepte prin credinţă proclamaţia Tatălui de la Iordan, prin care afirma despre El că este Fiul lui Dumnezeu, Isus trebuia să experimenteze pentru a dovedi, spre mulţumirea Sa, că lucrul acesta era aşa. Dar o astfel de punere la încercare ar fi reflectat îndoială în loc de credinţă.

Nu trebuie să ne aşezăm pe noi înşine fără să fie necesar şi cu nepăsare într-o poziţie în care Dumnezeu va trebui să săvârşească o minune pentru a ne salva de rezultatele neconvenabile ale unui fel neînţelept de purtare. Noi nu trebuie să abuzăm de Dumnezeu pentru a ne izbăvi când ne aruncăm spontan în primejdie. Credinţa matură ne va conduce să ne rânduim viaţa în armonie cu ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit deja şi apoi să ne încredem în El pentru rest.

8 Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis:

Un munte foarte înalt. [„Un munte peste măsură de mare”, KJV]. Inspiraţia nu a descoperit locul celei de a treia ispite. Unii au sugerat Mt. Nebo, de pe ale cărui înălţimi avantajoase (2644 picioare) Moise a privit toată Ţara Făgăduinţei (Deuteronom 34,1-4) şi apoi, în viziune, desfăşurarea planului de mântuire în decursul veacurilor (PP 472-477).

I-a arătat. Matei face observaţia că diavolul a arătat lui Isus „toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor” (cap. 4.8) şi Luca notează că aceasta a avut loc „într-o clip㔠(cap. 4,5). Este zadarnic să facem speculaţii cu privire la felul în care Satana a fost în stare să prezinte înaintea lui Isus panorama strălucitoare care-I trecea acum pe dinaintea ochilor.

Lepădându-şi masca de înger venit din locurile slavei, Satana s-a arătat acum în faţa lui Hristos în rolul său asumat de domn al acestei lumi (DA 129). El nu deţinea pe drept titlul de proprietate asupra acestui pământ ci, mai degrabă, prin smulgerea din mâna lui Adam şi a Evei a proprietăţii date lor de Dumnezeu, Satana pretindea că a luat locul lui Adam ca domnitor legal al lumii (vezi Geneza 1,28; Iov 1,6,7), dar el domnea ca un uzurpator. Cu toate acestea, Hristos nu a contestat direct pretenţia lui Satana şi a tăgăduit numai că Satana are vreun drept să primească închinare. Isus chiar vorbea despre Satana ca fiind „stăpânitorul” lumii acesteia ca recunoaştere a stăpânirii lui de facto (Ioan 12,31; 14,30; 16,11).

Lumii. Gr. kosmos, „lume”, sau „univers”, după punctul de vedere al aranjamentului ordonat al ei în spaţiu. Luca zice oikoumene, „lumea locuit㔠(cap. 4,5) cuvântul apărând în Matei 24,14; Luca 2,1; Fapte 11,28; 17,6; etc. Un al treilea cuvânt tradus „lume” în NT este aion, „veac” sau „lume”, mai ales lumea din punct de vedere al succesiunii întâmplărilor în timp (Matei 12,32; 13,39; 24,3; 28,20; Luca 18,30; etc.).

Strălucirea lor. Satana a ascuns efectiv aspectul neplăcut al împărăţiei sale şi a prezentat numai slava strălucitoare a lucrurilor omeneşti. El a oferit lui Isus rolul de Mesia politic, un rol în care naţiunea iudaică L-ar fi acceptat (vezi Ioan 6,15; vezi la Luca 4,19).

9 „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”

Toate aceste lucruri. Vezi la v. 8. Din punct de vedere religios şi politic Satana îşi exercita efectiv controlul său asupra treburilor acestei lumi (vezi Luca 4,6). „Aceste lucruri” erau desigur, proprietate furată, dar atâta vreme cât erau în mâinile sale, Satana a propus să facă trafic cu ele în folosul său. Hristos era adevăratul proprietar şi proprietatea Sa se întemeia pe faptul că El făcuse „toate lucrurile” (Ioan 1,3). El nu abdicase niciodată de la drepturile sale. Satana ştia că Isus venise să conteste pretenţia lui şi acum se oferea să o predea fără de conflict, dar cu condiţii. Stăpânirea lui Satana asupra neamului omenesc nu era deplină; mai erau unii care nu-i acordaseră supunerea. El şi-a dat seama de provocarea cuprinsă în viaţa lipsită de păcat a lui Hristos.

Ţi le voi da Ţie. Satana lăsa să pară că Isus obţinea ceva pentru practic nimic – „toate aceste lucruri” pentru preţul de nimic al prosternării sale odată înaintea cuiva care se dădea drept proprietarul lor de drept. Era ca şi cum Satana ar fi zis: „Ai venit ca să obţii titlul de proprietate asupra acestei lumi, nu-i aşa? Primeşte-l ca un dar de la mine. Puterea şi onoarea pot fi ale Tale pentru luarea ei.” În schimb tot ceea ce cerea Satana era un transfer de supunere de la Tatăl la el.

Refuzând de a se conforma la propunerea lui Satana, Hristos a tăgăduit de asemenea orice alianţă nesfântă între biserică şi stat. Hristos a refuzat să aibă de a face cu naţiunile vremii Sale – conştient şi complet. Singurul Lui sfat cu privire la problema legăturilor dintre biserică şi stat era de „a da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (cap. 22,21).

Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie. În ţările orientale chiar şi azi închinarea cu faţa la pământ este semnul supunerii şi fidelităţii absolute. Această propunere diabolic㠖 ca Dumnezeu întrupat să se închine diavolului – constituie apogeul blasfemiei. marile probleme puse în joc şi curajul nesfânt al propunerii par să reprezinte maximum de limită al ingeniozităţii diabolice şi sugerează că ordinea cronologică a celor trei ispite este cea a lui Matei şi nu cea a lui Luca. După ce a făcut mişcarea lui cea mai îndrăzneaţă, Satana nu mai avea nimic de oferit.

10 „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”

Pleacă. Culmea fusese atinsă. Satana se demascase şi apăruse în adevăratul său rol. Stăpânitorul acestei lumi venise la Hristos oferindu-se să satisfacă ahtierea dorinţei omeneşti 1) după conforturile şi necesităţile făpturii materiale; 2) după privilegiul de a face aşa cum îi place şi de a se bucura de privilegiul neascultării fără de a accepta răspunderile ei; 3) după mândrie şi popularitate şi 4) după putere şi autoritate asupra altor oameni.

Stăpânitorul acestei lumi a venit la Hristos şi n-a găsit nimic în El care să răspundă, nici în cea mai mică măsură, la ispită (vezi Ioan 14,30). Fiul lui Dumnezeu „într-o fire asemănătoare cu a păcatului ... a osândit păcatul în firea pământeasc㔠(Romani 8,3) şi dacă venim la El în credinţ㠖 dacă alegem s㠄trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,4) – El, prin harul Său, ne va face în stare să umblăm astfel. Dacă ne vom supune lui Dumnezeu şi noi putem să ne împotrivim diavolului şi el va fugi de noi (vezi Iacov 4,7.8). Dumnezeu va fi pentru noi un turn sigur de apărare (Proverbe 18,10).

Satano. Vezi la v. 1.

Domnului, Dumnezeului tău să te închini. Un citat din LXX-a la Deuteronom 6,13. Credinţa că omul poate servi la doi stăpâni este o amăgire de la diavolul (vezi Matei 6,24). Orice filozofie de viaţă care ne ofer㠄toate aceste lucruri” precum şi cerul, face parte integrantă din însăşi doctrina diavolului.

Să-I slujeşti. Isus afirmase de acum loialitatea Lui faţă de principii în domeniul trupului, minţii şi sufletului. În tot cursul vieţii Sale, voia Tatălui şi nu a Sa L-a călăuzit în alegerea Lui în toate lucrurile (vezi cap. 26,39).

11 Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească.

Atunci. Vezi la v. 1.

Diavolul L-a lăsat. Nu pentru totdeauna, ci „pînă la o vreme” (Luca 4,13). Chiar din copilărie viaţa sa fusese „o lungă luptă împotriva puterilor întunericului” (DA 71. 116; vezi la Luca 4,2). Diavolul Îl ispitise pe Hristos, dar fusese fără putere să-L constrângă să păcătuiască; şi aşa se petrece şi cu noi. Cele mai cumplite ispite sunt lipsite de putere cu excepţia cazului când consimţim să păcătuim (vezi 5T 177). Când ne împotrivit „Diavolului... el va fugi” de la noi (Iacov 4,7). Hristos a ieşit biruitor din bătălie – diavolul a plecat ca un vrăjmaş înfrânt.

Să-I slujească. [„I-a slujit”, KJV]. Când ispitele s-au sfârşit, Isus a căzut la pământ istovit, cu paloarea morţii pe faţă. El zăcea ca unul care era gata să moară (DA 131).

Satana făgăduise slujirea îngerilor în afară de cercul ascultării faţă de voia lui Dumnezeu, dar Isus a refuzat. Acum îngeri cereşti au venit şi I-au slujit pe cărarea ascultării. Asigurările date de ei cu privire la iubirea Tatălui şi la aprecierea şi bucuria întregului cer datorită biruinţei Lui trebuie să-L fi întărit şi mângâiat foarte mult pe Mântuitorul.

12 Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea.

„Acum”, KJV]. [Începuturile lucrării galileene, Matei 4,12 = Marcu 1,14.15 = Luca 4,14.15. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 218; diagrame p. 229, 231]. Nici una din cele trei Evanghelii sinoptice nu relatează ceea ce îndeobşte este cunoscut ca lucrarea timpurie iudeană a lui Hristos. Perioada aceasta s-a extins de la ispitire până la începutul lucrării galileene, adică de la Paştele anului 28 d.Hr., până la acela al anului 29 d.Hr., cu o retragere temporară în decursul iernii din 28-29 (vezi nota adiţională la Luca 4; diagrama 6, p. 229). Inspiraţia n-a oferit nici o explicaţie directă a tăcerii scriitorilor sinoptici asupra lucrării timpurii iudeene. Luca vorbeşte despre lucrarea lui Isus ca şi cum a început în Galileea (vezi Fapte 10: 37,38).

Ceva din succesul lucrării iudeene timpurii a lui Isus reiese din plângerea ucenicilor lui Ioan c㠄toţi se duc după El” (Ioan 3,26) şi din răspunsul lui Ioan: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (cap. 3,30). În ciuda popularităţii şi succesului aparent al lui Hristos (vezi DA 181), lucrarea Lui iudeană a adus puţine roade (DA 194, 245). Deşi observaţiile scurte ale lui Ioan constituie totalitatea informaţiilor noastre cu privire la ceea ce a avut loc în cursul acestei perioade, este clar că o perioadă considerabilă de timp a fost ocupată în felul acesta (cf. DA 214, 231). Evident (Ioan 3,22-24) Ioan Botezătorul şi Isus au predicat amândoi în Iudea în acest răstimp şi valul popularităţii scădea treptat de la Ioan şi curgea către Isus (cap. 3,26; DA 178).

Nu după multă vreme puterea Lui asupra mulţimilor a depăşit-o chiar şi pe aceea a lui Ioan, care pentru un timp fusese mai mare decât aceea a conducătorilor înşişi (DA 178, 181). Vezi la Ioan 3,22.26; 4,3.

Lepădarea lui Isus de către Sinedriu după vindecarea de la Betesda (Ioan 5,16-18) a pus capăt lucrării Lui în Iudea şi a condus la plecarea lui în Galileea şi la începerea lucrării Lui oficiale acolo. Un alt factor care a colaborat a fost recenta întemniţare a lui Ioan Botezătorul (Matei 4,12; Marcu 1,14; vezi la Ioan 4,1).

Când a auzit Isus. Este interesant de observat că întemniţarea lui Ioan Botezătorul a coincis aproximativ cu respingerea lui Isus de către conducătorii iudei şi cu sfârşitul lucrării Sale timpurii în Iudea (vezi diagrama p. 229) şi că moartea lui Ioan a venit cam după un an, la scurt timp înainte de criza care a pus capăt lucrării lui Hristos în Galileea (vezi cap. 14,10-21; diagrama p. 231). Tocmai întemniţarea lui Ioan împreună cu propria Lui respingere de către conducătorii iudei, L-au determinat pe Isus să se retragă în Galileea şi să-Şi continue lucrarea acolo (vezi nota adiţională la Luca 4).

Închis. [„Aruncat în închisoare”, KJV]. Vezi la Luca 3,19.20. Cuvântul tradus „aruncat” înseamnă, literal, „dat la”. S-ar putea ca conducătorii iudei, geloşi pe popularitatea lui Ioan între oameni, să fi căzut de acord, mai dinainte, la închiderea lui Ioan. Ei puteau să scape în felul acesta de profet fără ca ei înşişi să fie traşi la răspundere de popor. Faptul că Sinedriul L-a atacat public pe Isus cam în acelaşi timp (vezi nota adiţională la Luca 4) lasă să se înţeleagă o strânsă legătură între cele două evenimente. Astfel, ameninţarea Sinedriului după vindecarea de la Betesda (DA 213) urmărea fără îndoială să-L înspăimânte pe Isus pentru a-Şi întrerupe lucrarea Lui publică.

A plecat. Adică, Şi-a transferat câmpul Său de lucru în regiunea aceea. Aceasta a avut loc în primăvara anului 29 d.Hr., după Paşte şi era cel puţin a treia oară de când cu botezul Său când Isus „pleca” din Iudea în Galileea. Prima din aceste plecări a avut loc în iarna anului 27-28 d.Hr. (vezi Ioan 1,43) şi a doua, după un an, în iarna anului 28-29 d.Hr. (vezi la Ioan 4,1-4). După ce a părăsit Iudea, după Paştele anului 29 d.Hr., Isus nu S-a reîntors până la Sărbătoarea Corturilor în toamna anului 30 d.Hr. (DA 393, 395, 450-452). Plecarea din Ierusalim în primăvara anului 29 d.Hr. marchează începutul formal a ceea ce este numit îndeobşte lucrarea galileeană (DA 231, 232, MB 2). La distanţă de autorităţile iudaice, care tindeau acum la uciderea Lui, Isus putea să-Şi continue lucrarea Sa cu mai puţine piedici.

Săvârşindu-şi lucrarea mai întâi în Iudea, Isus a intenţionat să dea conducătorilor iudei prilejul de a-L accepta ca Mesia. Dacă ar fi făcut aşa, fără îndoială că naţiunea iudaică s-ar fi alăturat Lui şi ar fi fost privilegiată să-L reprezinte înaintea naţiunilor lumii – aşa cum fusese planul originar văzut de sfinţii profeţi din vechime (vezi vol. IV, p. 25-28).

Galileea. Vezi la cap. 2,22. Fiind la oarecare depărtare de Ierusalim şi astfel mai puţin supuşi influenţei conducătorilor lor de acolo, iudeii din Galileea erau mai sinceri şi mai fără prejudecăţi. Ei erau mai puţin sub stăpânirea prejudecăţii religioase de cum erau concetăţenii lor din Iudea. Ei erau mai zeloşi, mai sinceri şi mai dispuşi să asculte solia lui Hristos fără prejudecăţi. De fapt, râvna lor de a asculta ceea ce avea El de spus făcea necesară deplasarea din loc în loc, ca nu cumva entuziasmul să se ridice la o asemenea intensitate, încât să fie interpretat de autorităţi ca primejduind pacea şi securitatea naţiunii.

13 A părăsit Nazaretul şi a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali,

A părăsit Nazaretul. [Mutarea la Capernaum, Matei 4,13-17= Luca 4,31a. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 218, diagrama de la p. 231]. Matei nu spune nimic cu privire la respingerea lui Isus de către concetăţenii săi, locuitorii Nazaretului (vezi la Luca 4,28.29). Tăcerea lui cu privire la multe din incidentele notate mai detaliat de alţi scriitori ai Evangheliilor este considerată ca fiind datorată faptului că el este mai preocupat de învăţăturile lui Hristos decât de faptele pe care le-a făcut Isus (vezi p. 191). Cu privire la împrejurările care au determinat această mutare vezi la Luca 4,16-30.

Capernaum. Numele poate fi derivat din cuvintele ebraice kaphar, „sat” şi nachum, „Naum” şi astfel înseamn㠄satul lui Naum”. Unii au sugerat că acest Capernaum s-ar fi putut să fie reşedinţa profetului Naum, dar pentru aceasta nu există nici o confirmare de nici un fel. Se consideră că oraşul era situat pe locul unde este acum modernul Tell Hum (unii sugerează Khan Minyeh), pe ţărmul de nord-vest al lacului Galileii. Întrucât lacul era la 685 picioare sub nivelul Mediteranei, Capernaumul se bucura de un climat blând şi plăcut.

Capernaum era principalul centru iudaic al regiunii (cf. cap. 11,23). Fiind situat pe unul din drumurile principale de la Damasc, cu Tirul şi Sidonul la nord, Ierusalimul la sud şi Mediterana la vest, Capernaumul a devenit o staţie importantă de vamă. De asemenea, exista şi un comerţ maritim cu Decapole la sud de teritoriul lui Filip. Capernaumul poate nu era atât de mare ca Sepforis, care, cel puţin înainte de construirea Tiberiadei, era oraşul principal din Galileea. Se consideră că Capernaumul nu a existat înainte de exilul babilonian; dacă a existat trebuie să fi fost un sat lipsit de însemnătate, deoarece nu este menţionat în VT.

Capernaumul a format un centru ideal de la care se răspândeau repede veşti despre învăţăturile şi minunile lui Hristos în toate părţile Galileii şi mai departe. Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc (vezi Ioan 4,46-54) din iarna precedentă (anii 28,29 d.Hr.; vezi diagrama p. 230) deja aprinsese o lumină în Capernaum (vezi la Luca 4,23). Slujbaşul împărătesc şi toată familia lui s-au convertit (DA 200) şi fără îndoială au răspândit vestea despre Isus şi despre vindecarea fiului prin tot oraşul, pregătind în felul acesta calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.

Isus a făcut din Capernaum oraşul Său de reşedinţă pentru aproximativ următorul an şi jumătate. Petru Îl urmase deja pe Isus de peste un an (cf. Ioan 1,40-42) şi se pare că el îşi deschidea casa pentru Isus ori de câte ori El era la Capernaum (vezi Marcu 1,29-31; 2,1; DA 259, 267). Capernaum a ajuns să fie cunoscut ca „cetatea Sa” (Matei 9,1). De la centrul acesta Isus pornea în fiecare din călătoriile Sale evanghelistice prin oraşele Galileii.

Lângă mare. [„Coasta mării”, KJV]. Adică a Lacului Galileii.

Zabulon şi Neftali. Lotul de pământ atribuit seminţiei lui Neftali se mărginea cu Lacul Galileii la vest, în timp ce acela al lui Zabulon se găsea şi mai departe spre apus (vezi Iosua 19,10-16.32.40). Aceste hotare tribale încetaseră să aibă însemnătate de multă vreme. Matei notează faptul că lucrarea lui Isus din Galileea se concentra în ţinutul ocupat mai înainte de cele două seminţii. El face lucrul acesta anticipând citatarea sa din Isaia 9,1.2 (vezi Matei 4,15.16). Nazaret se găsea în cuprinsul vechilor hotare ale seminţiei lui Zabulon, aşa cum Capernaum era din Neftali.

14 ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice:

Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22. Un citat din Isaia 9,1,2 cu uşoare diferenţe faţă de textul ebraic şi LXX-a. Isaia scria (cam pe la 734 î.Hr.) când oştile asiriene pustiau partea de nord a regatului lui Israel. Aceste seminţii au fost printre primele care au suferit şocul invaziilor asiriene nemiloase (vezi 2 Regi 15,29; cf. 1 Cronici 5,26).

15 „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor,

În spre mare. [„Calea mării”, KJV; „Cum mergi spre mare”, G. Gal.]. Vezi la Matei 4,13; Marcu 2,14.

Dincolo de Iordan Sau „peste Iordan”, adică în cuprinsul hotarelor Ţării făgăduite.

Neamurilor. După deportarea celor 10 seminţii în Asiria în anul 722 î.Hr., regiunea cunoscută ca Galileea (vezi Isaia 9,1) a fost locuită exclusiv de ne-iudei. Pe vremea lui Hristos mulţi iudei se stabiliseră acolo, rezultând o populaţie deosebit de cosmopolit㠖 o amestecătură de iudei şi de Neamuri.

16 norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii a răsărit lumina.”

Zăcea în întunerec. „Întunerecul” era tristeţea robiei, lumina era eliberare din robie. Acum, Hristos vine ca marele eliberator, împrăştiind negura posomorâtă a robiei faţă de păcat şi proclamând lumina glorioasă a adevărului care face pe om cu adevărat liber. Vezi la Ioan 1,5.

Mare lumină. Adică Isus, „adevărata lumin㔠(vezi la Ioan 1,4.7.9)

Umbra morţii. De la intrarea păcatului oamenii au trăit în „umbra morţii”. Isus a venit să elibereze pe „aceia care prin frica morţii, erau supuşi robiei” (Evrei 2,15).

A răsărit lumina. Lumina a fost totdeauna simbolul prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3). Isus S-a proclamat ca Lumină a lumii (Ioan 8,12; 9,5), ale cărei raze luminoase împrăştie întunericul păcatului şi al morţii. Vezi la cap. 1,14.

17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

De atunci în colo. Vezi la Matei 4,12; Marcu 1,15.

A început să predice. Adică, în Galileea. Expresia nu vrea să spună că aceasta a fost prima ocazie când Isus ar fi predicat. Aproape un an şi jumătate din lucrarea Sa publică era deja în trecut (vezi la v. 12).

Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo. În ce priveşte înţelesul vezi la cap. 3,2. Iudeii priveau pocăinţa ca cea mai importantă doctrină. Ei accentuau pocăinţa ca o condiţie necesară a mântuirii prin Mesia. Rabinii aveau o zicală c㠄dacă israeliţii s-ar pocăi pentru o zi, Mesia, fiul lui David, ar veni imediat”. În conformitate cu învăţăturile lor, pocăinţa cuprindea întristare pentru păcat, despăgubire ori de câte ori era cu putinţă şi hotărârea de a nu repeta păcatul. Vezi la cap. 3,2; 5,2.3.

Împărăţia cerurilor. („Împărăţia cerului”, KJV). O expresie folosită exclusiv de Matei (de 31 de ori) în NT, cu preferinţă faţă de termenul mai obişnuit „împărăţia lui Dumnezeu” pe care Matei însuşi îl foloseşte de cinci ori şi ceilalţi scriitori NT îl folosesc exclusiv. Înlocuirea cu „cer” a lui „Dumnezeu” este în armonie cu obiceiul iudeilor de pe vremea lui Hristos de a evita numele lui Dumnezeu, la fel cum foloseau expresiile „numele cerului” în loc de „numele lui Dumnezeu”; „teama cerului” în loc de „teama lui Dumnezeu”; „onoarea cerului” în loc de „onoarea lui Dumnezeu”, etc (vezi vol. I, p. 172). expresia „împărăţia cerului” nu se găseşte în VT, deşi ideea este implicită în toate scrierile profetice (Isaia 11,1-12; 35; 65,17-25; Daniel 2,44; 7,18.22.27; Mica 4,8, etc.).

Împărăţia cerurilor” sau „împărăţia lui Dumnezeu” a constituit tema învăţăturii lui Isus (Luca 4,43; 8,1). El începea multe din parabolele Sale cu cuvintele „împărăţia cerurilor este asemenea (sau se aseamănă)” (vezi Matei 13,24.31.33.44.45.47). El învăţa pe ucenicii Săi să se roage pentru venirea împărăţiei (cap. 6,10). Evanghelia Lui era vestea cea bună a împărăţiei (cap. 4,23; etc). Ucenicii Lui erau „copii ai împărăţiei” (cap. 13,38). Tatălui Îi plăcea să le dea împărăţia (Luca 12,32) pe care ei trebuiau să o moştenească (Matei 25,34). În viaţa aceasta creştinii trebuie să dea împărăţiei locul suprem în afecţiunile lor şi ea să fie marea ţintă a vieţii (cap 6,33). Când El a trimis pe cei doisprezece i-a instruit s㠄propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,2.60).

Ioan proclam iminenţa întemeierii împărăţiei cerului (Matei 3,2). Isus mai declara că împărăţia este „aproape” (cap. 4,17) şi i-a instruit pe ucenicii Săi, când i-a trimis să predice, să aducă aceeaşi solie (cap. 10,7).

Împărăţia cerului” a fost stabilită la întâia venire a lui Hristos. Isus Însuşi era împărat şi aceia care credeau în El erau supuşii ei. Teritoriul împărăţiei era inima şi viaţa supuşilor Săi. Evident, solia pe care o vestea Isus se referea la împărăţia harului divin. Dar, aşa cum a explicat Isus Însuşi, această împărăţie a harului era pregătitoare pentru împărăţia slavei (vezi DA 234; GC 346,347). Cu privire la aceasta de pe urmă, ucenicii au întrebat în ziua înălţării: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?” (vezi Fapte 1,6.7). Împărăţia harului era aproape pe vremea lui Hristos (Matei 3,2; 4,17; 10,7), dar împărăţia slavei era viitoare (cap. 24,33). Numai când Fiul omului „va veni... în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri” El „va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (cap. 25,31).

Aproape. Vezi la Marcu 1,15.

18 Pe când trecea pe lângă Marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari.

Isus. [Chemarea de lângă lac, Matei 4,18-22 = Marcu 1,16-20 = Luca 5,1-11. Comentariu major: Luca). Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea „el”.

Simon. Forma greacă a ebraicului Shim’on, Simeon. În zilele lui Hristos mulţi iudei luau nume greceşti sau adoptau forme greceşti ale numelor lor ebraice. Lucrul acesta era îndeosebi adevărat cu privire la iudeii care locuiau în afara Palestinei. Dar chiar şi în Palestina era convenabil să ai nume grecesc, având în vedere faptul că greaca era limba comercială şi intelectuală obişnuită a lumii acelor vremuri. Vezi p. 25, 29.

Petru. Gr. Petros, „piatră”, „stânc㔠(vezi la cap. 16,18) o traducere a aramaicului kepha, un cuvânt redat Chefa şi însemnând şi el „piatr㔠sau „stânc㔠(Ioan 1,42). Pentru o schiţă biografică a lui Petru vezi la Marcu 3,16.

Andrei. Vezi la Marcu 3,18.

O mreajă. Gr. amphiblestron, o plasă de aruncat, în contrast cu diktuon, un termen general pentru o plasă de pescuit sau de vânat, sau sagene, un năvod mic (vezi la cap. 13,47).

19 El le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.”

Veniţi după Mine. În sensul de a deveni un ucenic permanent. De aici înainte Petru şi Andrei urmau să-şi facă ocupaţia permanentă din a fi învăţăcei în şcoala lui Isus (vezi la Luca 5,11).

Pescari de oameni. Vezi la Luca 5,10.

20 Îndată ei au lăsat mrejele şi au mers după El.

Verset ce nu a fost comentat.

21 De-acolo a mers mai departe şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor, Zebedei, şi îşi cârpeau mrejele. El i-a chemat.

Iacov. Gr. Iakobos, echivalent cu numele Iacob (vezi la Geneza 25,26; Marcu 3,17). Când Iacob şi fratele său Ioan sunt numiţi împreună, ca aici, Iacob este numit mai întâi cu o singură excepţie (Luca 9,28). Iacob era cel mai mare dintre cei doi (vezi DA 292).

Zebedei. Gr. Zebedaios, echivalentul ebraicului Zabday, însemnând probabil „Iehova a dat”. Soţia lui era probabil Salomea (Matei 27,56; cf. Marcu 15,40; 16,1).

Ioan. Vezi la Marcu 3,17. Pentru înţelesul numelui vezi la Luca 1,13. Ioan era cel mai tânăr din cei doisprezece (DA 292).

Cârpeau. Şi anume pentru a le pregăti pentru următoarea expediţie de pescuit.

El i-a chemat Vezi la Marcu 1,17.

22 Şi îndată, ei au lăsat corabia şi pe tatăl lor şi au mers după El.

Au lăsat corabia. Vezi la Luca 5,11.

Tatăl lor. Vezi la Matei 4,21; Marcu 1,20.

Au mers după El. Vezi la Luca 5,11. Înainte de aceasta cel puţin trei din cei patru chemaţi acum la ucenicie permanentă Îl urmaseră intermitent pe Isus şi se reîntorseseră la ocupaţia lor obişnuită de pescari.

23 Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.

Străbătea toată Galileea. [Prima călătorie galileeană, Matei 4,23-25 = Marcu 1,35-39 = Luca 4,42-44. Comentariu major: Marcu]. În relatarea sa evanghelică, Matei nu urmează totdeauna o succesiune strict cronologică a evenimentelor (vezi p. 274). El tinde să grupeze incidentele mai de grabă după fel, decât după timp. Naraţiunea din Matei a vindecării soacrei lui Petru şi a bolnavilor şi suferinzilor care se adunaseră la uşa casei lui Petru la sfârşitul Sabatului din cap. 8,14-17 ar trebui să fie inserată între versetele 22 şi 23 ale cap. 4 pentru a avea o succesiune cronologică. Lucrul acesta este clar din raportul dat de Marcu, care urmează această succesiune a evenimentelor – chemarea de lângă mare, vindecarea demonizatului din sinagoga din Capernaum, întâmplările din casa lui Petru şi începutul primei călătorii misionare prin Galileea (vezi Marcu 1,16-39).

Matei dă aici un scurt rezumat al primei călătorii misionare făcut de Isus în cetăţile, oraşele şi satele Galileii în cursul verii anului 29 d.Hr. (vezi la Marcu 1,39). Forma verbului tradus „străbătea”, arată o călătorie mult mai extinsă decât ar părea că lasă să se înţeleagă raportul scurt al diferiţilor scriitori sinoptici. Potrivit cu Iosif, Galileea era o regiune dens populată, punctată cu vreo 200 de oraşe şi sate. Unicul incident specific relatat dintre evenimentele din prima călătorie misionară este acela al vindecării unui lepros, pe care Matei îl relatează în cap. 8,2-4.

Evanghelia. Aceasta este cea dintâi apariţie a cuvântului „Evanghelie” în cartea lui Matei (vezi la Marcu 1,1).

Boală. Gr. nosos folosit deseori cu privire la boli de natură serioasă, adică probabil tradus mai bine cu „neputinţă”.

Neputinţă. Gr. malakia, un termen general cu privire la slăbiciunea ca rezultat de pe urma vreunei boli. Aici cuvântul descrie boala fizică şi mintală, poate mai puţin severă ca nosos. Cele două cuvinte nosos şi malakia apar împreună în LXX-a la Deuteronom 7,15.

24 I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca.

Vestea. [„Faima”, KJV]. Gr. akoe, mai bine, „raportul” (vezi la Marcu 1,28).

Siria. Sensul în care Matei foloseşte aici „Siria” nu este clar. Este posibil ca el să se refere la regiunea de dincolo de Galileea, deoarece mai târziu în lucrarea Lui oamenii din vecinătatea Tirului şi Sidonului aveau cunoştinţă de Isus (cap. 15,21) şi veneau să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor (Luca 6,17). Contextul, însă, sugerează că Matei foloseşte aici termenul „Siria” într-un sens mai general pentru a include Galileea ca parte din Siria (geografic, dacă nu politic), sau poate pentru a se referi la părţile cele mai de nord ale Galileii hotărnicindu-se cu Siria propriu-zisă (vezi v. 23,25). Oricare din sugestiile din urmă pare mai probabilă, mai ales în vederea faptului că aceia care au venit la El ca răspuns la veştile pe care le auzeau despre El veneau din Galileea, Decapole, Iudea şi Perea (v. 25). La data aceasta Palestina aparţinea provinciei romane Siria.

Felurite boale. [„Diverse boale”, KJV; „Multe feluri de boale”, G. Gal.].

Chinuri. Sau „dureri”

Îndrăciţi. [„Posedaţi de diavoli”, KJV]. Vezi la Marcu 1,23.

Lunatici. De la gr. seleniazomai, literal „a fi lovit de lună”, un cuvânt care apare în NT numai aici şi în cap. 17,15. Din simptoamele date în cap. 17,15 mulţi au tras concluzia că seleniazomai înseamn㠄a fi epileptic”, dar s-ar putea să fi avut implicaţii mai cuprinzătoare.

Slăbănogi. De la gr. paralutikos, de unde cuvântul nostru paralitic.

25 După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Decapole. Vezi p. 46.