Matei 3

1 În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustiul Iudeii.

În vremea aceea. [În zilele acelea, KJV]. [Lucrarea lui Ioan Botezătorul, Matei 3,1-12 = Marcu 1,1-8 = Luca 3,1-18. Comentariul principal: Matei şi Luca; vezi diagrama de la p. 230]. Adică, atunci când Isus a locuit într-o cetate numită Nazaret (Matei 2,23). Isus a început lucrarea Sa publică când El era ca de treizeci de ani (vezi la Luca 3,23). Aceasta era în toamna anului 27 d.Hr. (DA 233; vezi p. 242-247; vezi la Luca 3,1). Ioan era cam cu şase luni mai mare decât Isus (vezi la Luca 1,39, 57) şi este raţional să considerăm că lucrarea lui a început cam cu şase luni înainte de cea a lui Hristos. Astfel Ioan se poate să fi început în primăvara aceluiaşi an, cam pe la Paşte. Mari mulţimi de oameni veneau sau plecau din Ierusalim chiar în vecinătatea locului unde predica Ioan (vezi p. 295, Pustia Iudeii; vezi la Luca 3,1).

Ilustraţiile corespunzătoare pe care le-a folosit Ioan în predica Lui lasă să se înţeleagă că timpul secerişului (de primăvară) nu era departe (vezi la Matei 3,7.12).

În vremea aceea iudeii care trăiau în Palestina, mai ales în Iudea, erau în pragul revoluţiei. De când se numiseră procuratori romani pentru a guverna Iudea în anul 6 î.Hr., până la exilarea lui Arhelau de către August (vezi la cap. 2,22), prezenţa ofiţerilor şi ostaşilor romani şi exercitarea autorităţii romane având ca rezultat introducerea obiceiurilor păgâne, dăduseră naştere la o revoltă după alta. Mii din cei mai curajoşi oameni ai lui Israel plătiseră cu sânge patriotismul lor. Condiţiile erau de aşa natură că poporul dorea cu înfocare un conducător puternic care să-i elibereze de cruda robie romană. Vezi p. 54.

Ioan Botezătorul. În ce priveşte înţelesul numelui Ioan vezi la Luca 1,13 şi în ce priveşte tinereţea şi instruirea lui timpurie vezi la Luca 1,80. Isus spunea despre Ioan că, dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul (Luca 7,28).El era mai mult decât un prooroc (Vezi la Matei 11,9). Influenţa lui Ioan asupra poporului ajunsese să fie atât de mare încât Irod Antipa la început a ezitat să-i facă vreun rău (Matei 14,1,5; Marcu 11,32) şi conducătorii iudei n-au îndrăznit să vorbească pe faţă împotriva lui (Matei 21,26; Luca 20,6). Iosif dă o descriere vie a lui Ioan Botezătorul care se aseamănă de aproape cu aceea din Evanghelii (Antichităţi XVIII. 5.2.).

Pustia Iudeii. Expresia aceasta se referă în general la dealurile neregulate şi golaşe dintre Marea Moartă şi creasta şirului de munţi din Palestina, o regiune cu puţine ploi şi cu locuitori puţini (vezi harta de la p. 216). Ioan petrecuse mare parte din tinereţea sa şi începuturile vârstei de bărbat în pustie (Luca 1,80). Părinţii lui locuiau probabil în Hebron sau în apropiere de el, nu departe de hotarele apusene ale acestei pustii.

În timpurile NT termenul de pustie era folosit pentru a se face referire atât la dealurile neregulate de la apus de Marea Moartă, cât şi la partea inferioară a văii Iordanului. Conform cu Luca 3,3, Ioan a mers din loc în loc în sus şi în jos pe valea Iordanului. Între Ierihon şi Marea Moartă pustia Iudeii o întâlnea pe aceea a Iordanului. Lucrarea lui Ioan pare să fi început în împrejurimile acelea.

Când a fost arestat de Irod Antipa, Ioan trebuie să fi fost în teritoriul lui Irod – probabil Pereea – şi, potrivit cu cele spuse de Iosif, a fost întemniţat la Maherus, pe partea de răsărit a Mării Moarte (Antichităţi XVIII. 5. 2). Având în vedere faptul că botezul era un factor atât de important al programului lui evanghelistic, Ioan pare să nu fi fost niciodată departe de un loc unde erau la îndemână multe ape (Ioan 3,23). Lucrul acesta explică probabil, în parte cel puţin, de ce a săvârşit el cea mai mare parte a lucrării lui în împrejurimile Iordanului (Matei 3,5; cf. DA 220). La data botezului lui Isus, Ioan predica şi boteza la Betabara (Betania dincolo de Iordan), nu departe de locul unde Israel trecuse Iordanul (DA 132; vezi la Ioan 1,28; Iosua 2,1; 3,1.16). Mai târziu şi-a făcut lucrarea la Enon, aproape de Salim (Ioan 3,23). Vezi harta de la p. 216; harta în culori din faţa p. 321.

2 El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo, literal a gândi altfel după, de unde, a-şi schimba părerea, a-şi schimba scopul. Ea cuprinde mult mai mult decât mărturisirea păcatului, deşi în predica lui Ioan aceasta era desigur inclusă (v. 6). Din punct de vedere teologic cuvântul cuprinde nu numai o schimbare de părere, dar şi o nouă direcţie a voinţei, un scop şi o atitudine schimbată. Vezi la cap. 4,17.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4.17; Marcu 1,15. Hristos a lămurit că împărăţia pe care El a întemeiat-o la întâia Lui venire nu era împărăţia slavei (vezi DA 234). Aceasta urma să fie, a spus El, numai când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri (Matei 25,31).Cu toate acestea, Isus a admis înaintea lui Pilat că El era într-adevăr un împărat (Ioan 18,33-37); de fapt, acesta era scopul Său prin venirea în lumea aceasta (Ioan 18,37). Dar El a explicat mai departe că împărăţia aceasta nu era din lumea aceasta (Ioan 18,36). Împărăţia pe care El venise să o întemeieze nu vine pe văzute, ci este o realitate înlăuntrul inimilor celor care cred în El şi devin copii ai lui Dumnezeu (Luca 17,20.21; cf. Ioan 1,12). Vezi la Marcu 3,14.

3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.”

Acesta este Acela. Ioan însuşi declarase că el era glasul din Isaia 40,3 (Ioan 1,23) şi Isus îl identificase cu solul din Maleahi 3,1 (Matei 11,7-14).

Isaia. Adică Isaiah. Profeţia la care se face referire este Isaia 40,3. Exprimarea este aproape cuvânt cu cuvânt aceea din LXX-a. Luca citează v. 4 ca şi v. 3 în relatarea în legătură cu lucrarea lui Ioan Botezătorul (Luca 3,4,5). Vezi la Marcu 1,2.

Glasul. Numai un glas, dar ce glas! Ecoul lui încă se mai aude răsunând prin secole. Ca profet, Ioan era glasul lui Dumnezeu pentru oamenii generaţiei sale, deoarece un profet este cineva care vorbeşte din partea lui Dumnezeu (vezi Exod 4,15.16; 7,1; Ezechiel 3,27). Ioan era glasul lui Dumnezeu vestind venirea Cuvântului viu şi întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1,1-3,14).

În pustie. Vezi la v. 1.

Pregătiţi calea. Ioan nu numai proclamă întemeierea Împărăţiei cerurilor (v. 2), dar vesteşte şi iminenta sosire a împăratului ei. Figura de stil folosită reprezintă pregătirile care trebuie să fie făcute înainte pentru venirea împăratului anunţat. Când un monarh oriental intenţiona să viziteze părţi din împărăţia lui el trimitea soli în fiecare district care urma să fie vizitat, anunţând plănuita lui vizită şi chemând pe locuitori să se pregătească pentru venirea lui. Se aştepta ca locuitorii locali ai fiecărui district să pregătească drumul împărătesc pe care el urma să călătorească, întrucât nu se făcea nimic pentru întreţinerea drumurilor. În unele ţări orientale este încă un lucru obişnuit să se dreagă drumurile pe care urmează să călătorească regele sau altă celebritate.

Neteziţi-i cărările. [Drepte faceţi cărările Lui, KJV]. Întrucât împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul celor care devin supuşii ei (Luca 17,21), lucrarea de pregătire trebuie evident să fie făcută în inima lor. Îndreptarea locurilor strâmbe din inima oamenilor este deci pregătirea despre care Ioan vorbeşte aici. Acesta era motivul pentru care Ioan predica un botez al pocăinţei (Marcu 1,4), literal, un botez al schimbării minţii (vezi la Matei 3,2). Locurile înalte ale mândriei şi puterii omeneşti trebuie să fie trântite jos (Luca 3,5; DA 215).

4 Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.

Haină. [Veşmânt, KJV]. Nu numai că Ioan întorcea gândurile ascultătorilor săi la soliile profeţilor; el însuşi purta veşmântul profeţilor (2 Regi 1,8; cf. Zaharia 13,4; DA 102). Aceasta era o mărturie tăcută a faptului că în el era restatornicit acum pentru Israel – după o perioadă de tăcere – slujba profetică. Atât prin comportare, cât şi prin îmbrăcăminte, Ioan reamintea oamenilor despre văzătorii de pe vremuri.

Hainele simple ale lui Ioan erau şi o mustrare pentru excesele timpului său, pentru veşmintele moi purtate în casele împăraţilor (Matei 11,8) şi erau potrivite pentru solia lui de revoltă împotriva relelor din lume. Împărăţia pe care o proclama Ioan nu era din lumea aceasta (Ioan 8,23); veşmintele lui reflectau dispreţ faţă de lucrurile lumii acesteia. Ioan trăia aşa cum predica, pentru împărăţia invizibilă. Înfăţişarea lui exterioară era un semn al soliei pe care o purta.

Ioan era un nazireu din naştere (DA 102) şi viaţa lui simplă şi cumpătată era în acord cu cerinţele acelui angajament sacru (vezi Luca 1,15; cf. Numeri 6,3; Judecători 13,4). Dar nu este necesar să tragem concluzia că era Esenian (vezi p. 53, 54), oricât de asemănător ar fi fost felul lor de viaţă. Esenieni se retrăgeau din societate şi deveneau asceţi. Ioan a petrecut un timp suficient singur în pustie, dar nu era un ascet, deoarece ieşea din când în când ca să trăiască la un loc cu oamenii, chiar înainte de începutul perioadei sale oficiale de lucrare (vezi DA 102). Este adevărat că pe vremea aceea erau comunităţi Eseniene în pustia Iudeii (v. 1), mai ales de-a lungul ţărmului apusean al Mării Moarte (vezi p. 53), dar nu există dovezi istorice de nici un fel că Ioan s-a asociat cu această sectă austeră. În acelaşi timp erau asemănări demne de notat între Ioan şi Esenieni.

Păr de cămilă. Nu piele de cămilă, cum au crezut unii, ci un veşmânt aspru de păr, ţesut simplu (vezi mai sus).

Brâu de curea. Probabil din piele de oaie sau de capră şi purtat pe la mijloc pentru a ţine strâns veşmântul din afară lung şi în falduri.

Se hrănea. [Hrana lui, KJV]. Gr. trophe, hrană, alimente, de mâncare. Trophe este folosit cu privire la hrană într-un sens general. În Fapte 14,17 şi Iacov 2.15 este tradus hrană, înţelesul evident în altă parte (vezi Matei 6,25; 10,10; Fapte 2,46; 27,33-38; etc).

O dietă abstinentă este esenţială pentru tăria intelectuală şi puterea de pătrundere spirituală şi pentru o bună înţelegere şi practicare a adevărurilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu (DA 101). Aceste calităţi erau esenţiale pentru Ioan care a venit în duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1,17), şi ele sunt esenţiale pentru aceia care au de dus în lumea de azi solia lui Ilie.

Lăcuste. Gr. akrides (vezi nota adiţională la sfârşitul capitolului).

Miere sălbatică. Probabil nu sucul anumitor pomi, aşa cum au crezut unii, ci miere colectată de roiuri de albine sălbatice şi depozitată în scorburile pomilor sau poate în ale stâncilor. Unii beduini încă mai obţin un câştig prin strângerea de miere sălbatică.

5 Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el;

Au început să iasă. Forma verbului grecesc implică acţiune continuă: oamenii continuau să iasă. Mulţimile continuau să vină să-l vadă şi să-l audă pe Ioan şi să fie botezate de el. Faptul că erau dispuşi să-şi lase lucrul şi să meargă kilometri întregi în pustie, aduce mărturie cu privire la puterea de atracţie magnetică a mesajului pe care-l purta.

Din toată Iudea. Lucrarea lui Ioan, ca şi aceea a lui Hristos, a început în împrejurimile Iudeii, probabil pentru a da conducătorilor iudei înşişi cea dintâi ocazie să audă şi să accepte solia (Marcu 1,5; cf. DA 231, 232).

Toate împrejurimile. [Întreaga regiune, KJV]. Treptat, pe măsură ce s-au răspândit veştile duse de către aceia care se întorceau de la auzirea lui Ioan, poporul a venit de la depărtări şi mai mari (cf. Luca 3,3). Este evident de asemenea, că Ioan se muta din loc în loc, mijlocul cel mai bun de a ajunge la oamenii de pretutindeni (vezi la v. 1).

6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.

Botezaţi. Gr. baptizo, a înmuia, afunda. Baptizo era folosit cu privire la afundarea unei stofe în vopsea şi cu privire la afundarea unui vas pentru a-l umple cu apă. Era de asemenea folosit metaforic cu privire la răni însângerate primite într-o luptă, ca în Eschil cu privire la vopsirea (literal botezarea) unui om cu vopsea roşie la Sardes. Baptizo a fost de asemenea folosit cu privire la un om care se îneca, pentru a zice aşa, în datorii.

Înţelesul cuvântului însuşi, împreună cu detaliile specifice ale naraţiunii din Evanghelii, lămureşte că botezul lui Ioan era administrat prin scufundare. Ioan evanghelistul scoate în evidenţă că Ioan Botezătorul boteza în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau ape multe (Ioan 3,23). În plus, toţi cei patru scriitori de Evanghelie notează că cea mai mare parte, dacă nu toată lucrarea lui Ioan a fost făcută în vecinătatea imediată a râului Iordan (Matei 3,6; Marcu 1,5, 9; Luca 3,3; Ioan 1,28). Dacă Ioan nu ar fi botezat prin scufundare el ar fi găsit apă îndestulătoare aproape oriunde în Palestina.

Acelaşi lucru reiese că era adevărat şi despre botezul creştin, deoarece în descrierea botezului eunucului se observă că atât cel care boteza, cât şi cel botezat s-au pogorât în apă şi au ieşit afară din apă (Fapte 8,38,39). Dacă turnarea sau stropirea ar fi fost admisă, eunucul, în loc de a aştepta până ce au dat peste apă înainte de a cere botezul (v. 36), ar fi putut oferi apă lui Filip din plosca lui.

În plus, numai scufundarea reflectă exact simbolismul ritualului botezului. Potrivit celor din Romani. 6,3-11, Pavel învaţă că botezul creştin reprezintă moartea. A fi botezat, spune Pavel, înseamnă a fi botezat în moartea lui (Hristos) (v. 3), a fi îngropaţi împreună cu El în moarte (v. 4), a fi făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui (v. 5), a fi răstignit împreună cu El

(v. 6). Pavel trage apoi concluzia tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat (v. 11). Evident, turnarea şi stropirea nu sunt simboluri ale morţii şi înmormântării. Pavel face de două ori clar înţelesul lui arătând faptul important că ieşirea din botez simbolizează faptul de a fi înviat din morţi (v. 4). Este evident că scriitorii NT cunoşteau numai botezul prin scufundare.

Că Ioan Botezătorul nu era probabil cel dintâi care a introdus practica botezului este evident din surse antice. Iudeii au urmat de timpuriu practica botezului prozeliţilor la iudaism. Nu este sigur când a fost adoptată practica aceasta, dar amănunte incidentale cu privire la procedură erau un punct de dispute între şcoala lui Şamai şi şcoala lui Hilel în sec. I d.Hr.. Întrucât la data aceea practica era aparent deja bine stabilită, este foarte probabil că botezarea prozeliţilor datează din timpuri pre-creştine. Vezi Mişna, Pesahim 8.8, ed. Soncino a Talmudului, p. 490, 491; Talmud, Pesahim 92 a, ed. Soncino p. 491, 492; vezi şi Tosephta, Pesahim 7, 13 şi Talmudul din Ierusalim, Pesahim 8. 36 b. 31, ambele citate în Strack şi Billerbeck, Komentar zum Neuen Testament, vol. 1,

p. 103.

De asemenea, este bine stabilit că modul de botezare al prozeliţilor era imersiunea. Reglementările cereau ca întregul corp să fie acoperit de apă (vezi Talmud Erubin 4b, ed. Soncino,

p. 20; Yebamoth 47a, 47b, ed. Soncino, p. 311, 312). Descoperiri recente făcute la Qumran şi la Cairo (vezi p. 53, 54, 90-92) dau la iveală faptul că secta iudaică cunoscută sub numele de Esenieni se boteza zilnic prin scufundare, spălându-şi simbolic păcatele. Qumran este cam la 15 mile de locul unde boteza Ioan.

Reiese că iudeii care veneau cu grămada la Ioan în pustie înţelegeau sensul spiritual al acestui ritual şi-l considerau ca pe o procedură corespunzătoare. Chiar şi reprezentanţii Sinedriului trimişi să-l interogheze pe Ioan nu au combătut ritualul în sine, ci numai autoritatea lui Ioan de a-l săvârşi (vezi Ioan 1,19-28). Că ritualul botezului creştin este doar un simbol şi nu conferă har divin este evident în tot NT. Afară de cazul că un om crede în Isus Hristos (Fapte 8,37; cf. Romani 10,9) şi se pocăieşte de păcat (Fapte 2,38; cf. cap. 19,18), botezul nu poate fi de nici o valoare pentru el. Cu alte cuvinte nu există putere mântuitoare în ritualul însuşi, dacă nu există credinţă în inima celui asupra căruia se săvârşeşte ritualul. Din consideraţiile acestea şi altele este clar că botezul copiilor este un procedeu fără rost în ce priveşte mântuirea copilului. Botezul poate ajunge să fie plin de înţeles numai când copilul este destul de mare pentru a înţelege mântuirea, credinţa şi pocăinţa.

Deşi iudeii recunoşteau valabilitatea botezului pentru prozeliţi, ritualul era numai pentru prozeliţii dintre Neamuri la iudaism. Faptul că Ioan îl cerea de la iudeii înşişi – chiar şi de la conducătorii lor religioşi – era aspectul impresionant al botezului său. În plus, el considera botezul său ca fiind numai pregătitor pentru botezul care urma să fie administrat de Hristos (Matei 3.11). Afară de cazul că iudeii acceptau botezul lui Ioan şi botezul ulterior al Duhului Sfânt din partea lui Isus Hristos, ei nu erau mai buni decât păgânii. Descendenţa lor din Abraam nu urma să le fie de nici un folos (Matei 3,9; cf. Ioan 8,33.39.53; Romani. 11,21; Galateni 3,7. 29; Iacov 2,21; etc).

Mărturisind. Când noi mărturisim, Dumnezeu iartă (1 Ioan 1,9). Ioan Botezătorul simţea o ură intensă faţă de toate felurile de păcat şi vinovăţie. Dumnezeu nu trimite niciodată solii pentru a-l flata pe păcătos, lucru care ar fi fatal pentru viaţa veşnică. Unul din semnele unei adevărate reforme este sincera pocăinţă faţă de păcat şi o abatere de la el. La fel, este unul din semnele autenticităţii unei solii de la Dumnezeu faptul că comunicarea dă în vileag păcatul şi cheamă la pocăinţă şi mărturisire. Aşa a fost cu profeţii din vechime (vezi Isaia 1,1-20; 58,1. etc), aşa a fost în vremurile NT (Matei 3,7; 23,13-33; Apocalipsa 2,5; 3,15-18) şi aşa stau lucrurile şi astăzi (3 T 254). Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei (Marcu 1,4); aceasta era cea mai de seamă caracteristică a lui. Tocmai păcatele lui Israel stăteau la rădăcina tuturor nenorocirilor lor personale şi naţionale (Isaia 59,1,2; Ieremia 5,25; etc). Din aceste nenorociri ei au căutat în zadar eliberare. Ei tânjeau după eliberare de sub jugul roman şi se rugau pentru aceasta, dar cea mai mare parte dintre ei n-au izbutit să-şi dea seama că păcatul trebuia să fie dat afară din tabără înainte ca Dumnezeu să poată lucra pentru ei. Vezi vol. IV, p. 30-33.

7 Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?

Farisei. În privinţa unei schiţe despre Farisei şi Saduchei vezi p. 51, 52.

Pui de năpârci. [Generaţie de vipere, KJV]. Sau odrasle de vipere sau pui de vipere. Hristos Însuşi a folosit mai târziu o vorbire aproape identică adresându-se Fariseilor şi Saducheilor (cap. 12,34; 23,33). Ei se lăudau că sunt copii ai lui Abraam (vezi la cap. 3,9), dar nu făceau faptele lui Abraam (Ioan 8,39) şi erau deci copii ai tatălui lor Diavolul (v. 44).

V-a învăţat să fugiţi. [V-a avertizat să fugiţi, KJV]. Ei nu căutau în mod sincer pocăinţa la care Ioan chema bărbaţii şi femeile ca fiind singura pregătire corespunzătoare pentru împărăţia lui Mesia şi acesta fiind cazul, pentru ce veniseră?

Mânia. Este posibil ca, prin inspiraţie, Ioan să fi privit înainte la acele vaiuri de nedescris care au însoţit căderea Ierusalimului înaintea oştilor romane în anul 70 d.Hr. - zilele pentru care Isus a spus femeilor din Ierusalim să plângă (Luca 23,27-29) şi din cauza cărora El a sfătuit pe ucenicii Săi să fugă din cetate (Matei 24,15-21; Luca 21,20-24). Cu siguranţă, după aceea este marea zi a mâniei lui Dumnezeu, marea zi de pe urmă a judecăţii (Romani. 1,18; 2,5.8; 3,5; 5,9; Apocalipsa 6,17; etc).

8 Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.

Faceţi. [Aduceţi, KJV]. Vezi la v. 10. Roadele aduse dau la iveală caracterul ascuns (cap. 7,20; cf. cap. 12,33). Testul convertirii este o transformare în viaţă. Dovada sincerităţii Fariseilor şi Saducheilor care veneau la botezul lui Ioan, ar fi fost schimbarea radicală a gândurilor şi a purtării care se înţelege prin pocăiţi-vă (vezi la cap. 3,2). Simpla mărturisire din gură este fără valoare.

Stăpânul divin al viei aşteaptă cu răbdare ca roada caracterului să se coacă în viaţa acelora care mărturisesc că Îi slujesc (vezi Luca 13,6-9). Dar, roade vrednice de pocăinţă, adică corespunzătoare, sau pe măsura unei declaraţii de pocăinţă, sunt roada Duhului (vezi Galateni 5,22.23; 2 Petru 1,5-7) şi cu excepţia prezenţei Duhului, ea nu poate fi adusă. Despărţiţi de viţă nu poate fi aducere de roadă (Ioan 15,4,5).

Pocăinţa. Vezi la v. 2.

9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.

Să nu credeţi. [Să nu gândiţi, KJV]. Sau nu căutaţi să hrăniţi acest gând în mintea voastră. Ceea ce conta era roada credinţei în viaţă, nu descinderea din Abraam (Ioan 8,39; Galateni 3,7,29). Roada despre care vorbea Ioan ar fi trebuit să fie produsă în viaţa fiecărei persoane şi nu era moştenită de la o generaţie la alta (Ezechiel 14,14,16; 18,5-13). Ceea ce este esenţial nu este descendenţa din Abraam, ci faptele lui Abraam – descendenţa spirituală.

Avraam. Iudeii se mângâiau cu gândul că descendenţa lor din Abraam îi făcea mai buni decât alţi oameni. Potrivit cu Talmudul, un singur israelit valorează mai mult înaintea lui Dumnezeu decât toţi oamenii care au fost sau care vor fi. Ei socoteau că această legătura era un înlocuitor al pocăinţei şi al faptelor bune pe care le cereau Ioan şi Isus. Ei doreau să aibă răsplătirile facerii de bine fără să împlinească condiţiile; de fapt, ei puneau faptele lor în locul credinţei lui Abraam.

Descinderea din Abraam constituia lauda perpetuă a iudeilor (Ioan 8,33.39). El era stânca din care fuseseră tăiaţi (Isaia 51,1,2). Dar, Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam cine se teme de El şi trăieşte în neprihănire, este primit de El (Fapte 10,34.35). Numai aceia care caută să se asemene lui Abraam se pot bucura de privilegiul de a-l pretinde ca tată al lor (Galateni 3,9).

Pietrele acestea. Pietricele şi stânci se găseau din belşug de-a lungul Maleahiurilor Iordanului.

Fii. [Copii, KJV]. În aramaica în care vorbea Ioan Botezătorul este un joc de cuvinte – pietre fiind ‘abenin, şi copii reprezentat fie prin benin, berin sau banim. Mai târziu Isus a folosit o expresie de însemnătate asemănătoare (Luca 19,10). Poate, Ioan vrea să spună că ar fi mai uşor pentru Dumnezeu să ridice fii ai lui Abraam din pietre, decât să transforme inimile împietrite ale Fariseilor şi Saducheilor în copii spirituali ai celui pe care ei îl mărturiseau ca tată. Sau poate că el vrea doar să spună că aceşti conducători nu erau indispensabili şi că Dumnezeu ar fi putut să-i înlocuiască transformând pietrele în fiinţe omeneşti.

10 Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.

Securea. Un simbol al judecăţii.

Înfiptă. Înţelesul pare să fie că securea este aşezată acolo gata pentru acţiune. Implicaţia este că urmează să fie în curând folosită.

Orice pom. Pomii sunt adesea folosiţi în VT ca simboluri pentru oameni (vezi Ezechiel 17,22-24; cf. Psalmii 1,3) şi ascultătorii lui Ioan înţelegeau pe deplin despre ce vorbea el. Ca şi Ioan, Hristos a folosit un pom pentru a reprezenta poporul Israel (Luca 13,6-9; Matei 21,19.20).

Nu face roadă. [Nu dă roadă, KJV]. Vezi la Luca 13,6-9. Sub simbolul unei vii care nu făcea altceva decât struguri sălbatici, Isaia descrisese grija duioasă a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi lepădarea lor deplină datorită faptului că n-au adus roadă (Isaia 5,1-7; cf. Matei 21,33-41).

Roadă bună. Numai un om bun poate da o recoltă de obiceiuri bune, din care să secere un caracter bun (vezi Galateni 5,22.23).

Tăiat. Comparaţi parabola lui Isaia cu strugurii sălbatici (Isaia 5,1-7) şi parabola lui Hristos cu smochinul neroditor (Luca 13,6-9). Implicit în parabola lui Isus este faptul că Dumnezeu este îndelung răbdător, dar dacă ofertele Lui de îndurare nu sunt apreciate, cu timpul ele sunt retrase. Naţiunea iudaică de fapt depăşise timpul de îndurare şi era pe punctul de a fi lepădată. Vezi vol. IV,

p. 30-36. Aruncat în foc. În literatura iudaică focul era un factor distinctiv al judecăţii finale (vezi Iosif, Cuvântare pentru greci cu privire la Hades).

11 Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Cu apă. Ioan arată clar că el înţelegea că botezul său este numai pregătitor pentru lucrarea lui Hristos. Cel ce vine. Ioan vorbise deja despre însărcinarea sa ca fiind aceea a unui crainic care vestea venirea Domnului (v. 3). Cel care vine era o frazeologie iudaică obişnuită pentru Mesia. După mine. Adică, din punct de vedere al timpului, Ioan era solul trimis înaintea feţei Domnului (Marcu 1,2).

Mai puternic decât mine. Ioan mai târziu a mărturisit despre Hristos: El trebuie să crească iar eu să mă micşorez (Ioan 3,30). Predica lui Ioan era atât de plină de putere încât mulţi oameni credeau că el este Mesia. Chiar şi conducătorii naţiunii erau constrânşi să considere problema în mod serios (Ioan 1,19.20). Hristos Însuşi spunea despre Ioan că nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul (Matei 11,11). În ciuda acestei aclamări publice Ioan a păstrat totdeauna un simţ adevărat al legăturii sale cu Acela care avea să fie mai puternic decât el. Fericit omul care are parte de succes şi popularitate şi totuşi rămâne umil în proprii săi ochi!

Încălţămintele. Gr. hupodemata, literal lucruri legate dedesubt. Aceste încălţăminte erau legate sub laba piciorului cu curele, actual sandale. Romanii, nu iudeii, purtau ghete.

Nu sunt vrednic să-i duc. Potrivit cu Luca, nu sunt vrednic să-i dezleg (cap. 3,16). expresia lui Matei înseamnă a scoate sandaua. Pentru iudei încălţămintea era partea cea mai umilă a îmbrăcăminţii omului. expresia peste Edom îmi arunc încălţămintea (Psalmii 60,8; 108,9) exprima un dispreţ deplin. În prezenţa lui Dumnezeu, lui Moise i s-a poruncit să-şi scoată încălţămintea (Exod 3,5). A cumpăra sau a vinde pe cel nevoiaş pentru o pereche de încălţăminte (Amos 2,6; 8,6) însemna a-i atribui cel mai scăzut preţ cu putinţă. A dezlega încălţămintea sau a o duce era lucrul de rând al unui sclav. Afirmându-şi propria nevrednicie de a îndeplini chiar şi această slujbă pentru Hristos, Ioan se aşeza pe sine mai pe jos decât nivelul unui sclav. Era ca şi cum Ioan ar fi spus al cărui rob nu sunt vrednic să fiu. De la ucenicii unui mare învăţător se aştepta să împlinească multe servicii personale pentru el, dar potrivit cu o zicală rabinică: Orice fel de serviciu pe care un rob trebuie să-l facă pentru stăpânul său, un elev trebuie să facă pentru învăţătorul său, cu excepţia aceluia de a-i scoate încălţămintea (Talmud, Kathuboth 96a, ed. Soncino, p. 610).

Duhul Sfânt. Sau Spiritul Sfânt. Iudeii erau familiarizaţi cu termenul acesta. David se rugase: Nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt! (Psalmii 51,11). Isaia spunea că Israel a turburat Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu (Isaia 63,10.11) şi se referea la Duhul Domnului Dumnezeu care urma să Se odihnească asupra lui Mesia (cap. 61,1). Ioan pare să nu fi subliniat botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 19,2-6). Pentru înţelesul acestei expresii vezi la Matei 1,18.

Foc. Focul şi apa sunt două mari mijloace naturale de curăţire şi este potrivit ca amândouă să fie folosite cu privire la renaşterea inimii. La fel, ele sunt cele două mijloace cu ajutorul cărora Dumnezeu a curăţat sau va curăţa pământul acesta de păcat şi de păcătoşi (2 Petru 3,5-7). Dacă oamenii se agaţă în mod stăruitor de păcat, cândva vor fi mistuiţi de foc împreună cu el, cu cât mai bine este de a îngădui Duhului Sfânt să îndeplinească lucrarea curăţitoare acum, în timp ce punerea la probă încă mai dăinuieşte! Un om va fi sau curăţat de păcat sau curăţat împreună cu el. Pavel spunea: Focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia (1 Corinteni 3,13).

Sensul în care Hristos urma să boteze cu foc nu este sigur. S-ar putea ca afirmaţia aceasta să fi arătat către Ziua Cincizecimii când ucenicii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt sub simbolul focului (Fapte 2,3,4). Iarăşi, s-ar putea referi la focul zilei de apoi, aşa cum s-ar putea înţelege din natura paralelă a lui Matei 3,12 (vezi la v. 12). S-ar putea referi la harul lui Dumnezeu curăţitor de suflet. Sau, iarăşi, s-ar putea referi la încercările de foc despre care Petru spune că vor pune la probă pe creştin (1 Petru 4,12; cf. Luca 12,49.50). Poate că cuvintele lui Ioan Botezătorul cuprind mai mult decât un singur aspect al simbolismului Bibliei în legătură cu focul.

12 Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţa cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

Lopata. (Vânturătoarea, KJV). Gr. ptuon, o lopată de vânturat cu care grâul era ridicat de pe aria de treierat şi aruncat contra vântului pentru a-l curăţa de pleavă (vezi la Rut 3,2). Grâul cădea înapoi pe pământ şi pleava era suflată într-o parte şi mai apoi era arsă.

Va curăţi cu desăvârşire. Gr. diakatharizo, a curăţi cu desăvârşire, complet sau a curăţi de la un capăt la altul. Ilustraţia este aceea a unui agricultor care începe de la un capăt al ariei lui şi lucrează sistematic trecând prin ea până la cealaltă parte.

Îşi va strânge grâul. Procesul separării celor drepţi de cei nelegiuiţi are loc la sfârşitul lumii (vezi cap. 13,30.39-43. 49.50). Grânar. Pleava o va arde. Aşa cum se făcea de obicei de către agricultorii iudei de îndată ce grâul fusese adunat şi depozitat la loc sigur. Comparaţie la Psalmii 1,4.

Care nu se va stinge. [De nestins, KJV]. Gr. asbestos, de nestins, sau nestins. Fără îndoială, Ioan Botezătorul îşi întemeia solia pe cuvintele lui Maleahi (cap. 3,1-3; 4; vezi Marcu 1,2). Hristos afirma îndeosebi că Ioan împlinea prezicerea din Maleahi (Maleahi 4,5; cf. Matei 11,14; 17,12). Când Ioan vorbea despre focul care nu se stinge se poate ca el să fi avut în minte cuvintele din Maleahi 4,1, cu privire la ziua Domnului, care va arde ca un cuptor, când toţi cei nelegiuiţi vor fi ca miriştea. Focul acelei zile mari, continuă Maleahi, îi va arde atât de deplin încât nu va mai rămâne nici rădăcină nici ramură ( cap. 4,1, vezi şi cap. 3,2,3). Vezi Iosif, Război

II. 17.6 (425).

Departe de a transmite ideea unui foc care arde veşnic, în care cei nelegiuiţi sunt chinuiţi la nesfârşit, Scripturile scot în evidenţă faptul că nelegiuiţii urmează să fie arşi atât de deplin, încât nu va mai rămâne nimic din ei. Ideea unui iad care arde veşnic este străină de Cuvântul inspirat, ca şi de caracterul lui Dumnezeu. Scripturile afirmă cu privire la Sodoma şi Gomora că ne stau înainte ca

o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic (Iuda 7; cf. 2 Petru 2.6). Dar focul care a mistuit cetăţile acelea nelegiuite s-a stins de multă vreme; ele nu mai ard astăzi. Totuşi cetăţile acelea sunt date ca pildă cu privire la felul cum va fi focul zilei mari de apoi..

La fel, Ieremia a prezis că Dumnezeu va aprinde un foc în porţile Ierusalimului care urma să mistuie până şi palatele cetăţii şi care nu se va stinge (Ieremia 17,27). Lucrul acesta a avut loc câţiva ani mai târziu când Nebucadneţar a cucerit cetatea, în anul 586 î.Hr. (Ieremia 52,12, 13; cf. Neemia 1,3). Destul de evident, focul nu mai arde astăzi. După cum pleava de pe o arie de treierat iudaică era mistuită deplin şi nu rămânea decât cenuşa, tot aşa nelegiuiţii vor fi arşi cu un foc care nu se stinge în marea zi de apoi până când nu rămâne decât cenuşa (Maleahi 4,3). Plata păcatului este moartea (Romani. 6,23), moartea veşnică, nu viaţa veşnică păstrată în chip miraculos de un Dumnezeu răzbunător, în mijlocul flăcărilor unui foc care nu se stinge niciodată. Celor drepţi le este făgăduită viaţa veşnică (Romani. 2,7) şi moartea nelegiuiţilor va fi tot atât de permanentă ca şi viaţa celor neprihăniţi. Vezi la Isaia 66,24.

13 Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el.

Atunci a venit Isus. [Atunci vine Isus, KJV}. [Botezul, Matei 3,13-17= Marcu 1: 9-11= Luca 3.21- 23a. Comentariu major. Matei şi Luca. Vezi harta de la p. 216, diagramele de la p. 228]. Acum era toamna anului 27 d.Hr., iar Ioan Botezătorul predicase de aproape şase luni (vezi la Matei 3,1). Toamna era vremea a trei mari sărbători: 1) Roş Haşana, sau sărbătoarea sunării trâmbiţelor (vezi vol. I p. 709; vezi la Levitic 23,24; Numeri 29,1); 2) Iom Kipur, ziua ispăşirii (vezi vol. I, p. 705, 706, 710; vezi la Exod 30,10; Levitic 16); 3) Sărbătoarea corturilor (vezi vol. I, p. 710; vezi la Exod 23,16; Levitic 23,24). La a treia sărbătoare toţi bărbaţii erau aşteptaţi să se arate înaintea Domnului la Ierusalim (Exod 23,14-17). Întrucât botezul lui Hristos a avut loc toamna, este rezonabil să credem că se poate ca el să fi avut loc în legătură cu prezenţa Lui la această sărbătoare. Drumul urmat de obicei de iudeii care mergeau din Galileea la Ierusalim trecea prin valea Iordanului (vezi la Luca 2,42) şi dacă Isus a luat calea aceasta în călătoria Sa la Ierusalim, El ar fi trecut pe aproape de locul unde Ioan predica şi boteza la Betabara (Betania dincolo de Iordan) în Pereea, în faţa Ierihonului (vezi Ioan 1,28; DA 132; vezi la Matei 3,1).

Când Isus a auzit solia proclamată de Ioan a recunoscut chemarea Sa (DA 109). Aceasta a marcat sfârşitul vieţii Lui particulare din Nazaret şi începutul vieţii Sale de trei ani şi jumătate de lucrare publică, din toamna anului 27 d.Hr., până în primăvara anului 31 d.Hr. (DA 233; cf. Fapte 1,21.22; 10,37-40). Vezi diagrama 3, p. 228.

Din Galileea la Iordan Vezi la Marcu 1,9. Distanţa de la Lacul Galileii la Marea Moartă este aproximativ de 65 de mile.

Ca să fie botezat. Isus auzise de solia lui Ioan pe când era încă în atelierul de dulgherie din Nazaret (DA 109) şi a plecat pentru a nu se mai întoarce la lucrările Lui de acolo.

14 Dar Ioan căuta să-L oprească. „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”

Căuta să-L oprească. [Îl oprea, G. Gal.]. Textul grec poate fi redat era de părere să-L oprească, L-ar fi oprit, a încercat să-L oprească. Deşi Isus şi Ioan erau rude de sânge, nu avuseseră cunoştinţă personală (DA 109; cf. Ioan 1,31-33). Ioan auzise despre evenimentele legate de naşterea şi copilăria lui Isus şi credea că El este Mesia (DA 109). De asemenea, i se descoperise lui Ioan că Mesia va veni să ceară să fie botezat de el şi că atunci se va da un semn identificându-L ca Mesia (DA 110; cf. Ioan 1,31-33).

Eu am trebuinţă. Ioan era impresionat de desăvârşirea caracterului Aceluia care sta înaintea lui şi de propria sa nevoie ca păcătos (DA 110, 111; cf. Isaia 6,5, Luca 5,8). Aşa se întâmplă totdeauna când un păcătos ajunge înaintea prezenţei divine; apare mai întâi o conştienţă a maiestăţii şi perfecţiunii lui Dumnezeu şi apoi o convingere de propria nevrednicie şi nevoie de puterea mântuitoare a lui Dumnezeu. Când păcătosul îşi dă seama de starea sa pierdută şi o recunoaşte, inima lui se umple de căinţă şi este gata pentru lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt (vezi Psalmii 34,18; 51,10, 11, 17; Isaia 57,15; 66,2). Acolo unde nu există mai întâi un simţ al nevoii personale de Mântuitorul, nu există dorinţă după darul milostiv pe care Dumnezeu îl are de oferit păcătosului care se pocăieşte. În consecinţă, nu există nimic pe care cerul ar putea să-l facă pentru el. Vezi la Isaia 6,5.

Tu vii la mine? Faţă în faţă cu Cineva care era mai puternic decât el (v. 11), Ioan, posedând un spirit de umilinţă şi simţindu-şi propria sa nevrednicie, se sfia să administreze botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor (Marcu 1,4) Cuiva care era fără de păcat (vezi Ioan 8,41; 2 Corinteni 5,21; Evrei 4,15; 1 Petru 2,22). I se părea nepotrivit ca el să-L boteze pe Isus. Fără îndoială, Ioan nu pricepea pe deplin faptul că Isus urma să dea o pildă pentru fiecare păcătos salvat prin har.

15 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Atunci Ioan L-a lăsat.

Lasă. [Îngăduie, KJV]. Adică, lasă, permite. El nu trebuia să respingă cererea pentru botez a lui Isus, oricât de nepotrivită ar fi putut să pară cererea pentru el.

Se cade. Adică, este potrivit, se cuvine. Nu era numai corespunzător sau cuvenit de a-L boteza pe Isus ca recunoaştere a păcatelor personale, deoarece El nu avea păcate de care să se pocăiască. Dar ca un Exemplu al nostru, era atât potrivit, cât şi cuvenit ca El să accepte botezul (vezi DA 111).

Să împlinim tot ce trebuie împlinit. La botezul Său Isus a lăsat la o parte viaţa sa particulară; El nu mai era doar un om desăvârşit printre oameni – El urma ca de aici înainte să se angajeze în lucrarea Sa activă, publică în calitate de Mântuitor al lor. Supunerea lui Hristos la botez de către Ioan era sigiliul care confirma lucrarea lui Ioan şi punea pecetea aprobării cerului asupra ei.

L-a lăsat. Adică, Ioan a fost de acord să se conformeze la cerere.

16 De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El.

De îndată. Adică, imediat.

Afară din apă. Ieşind din Iordan, Isus a îngenunchiat pe malul râului în rugăciune, mai ales pentru dovada că Tatăl a primit omenirea în persoana Fiului Său şi pentru succesul misiunii Sale (Luca 3,21; DA 111, 112).

Iată [KJV; G. Gal.] O expresie obişnuită în Matei şi Luca. Ea este folosită în general fie pentru a introduce o nouă secţiune a naraţiunii, fie pentru a concentra atenţia asupra detaliilor unei relatări pe care autorul o consideră de o deosebită importanţă.

Cerurile s-au deschis. Într-o clipă porţile lumii nevăzute s-au întredeschis, ca şi cu alte ocazii însemnate (vezi Fapte 7,55-57).

A văzut. Matei şi Marcu observă (cap. 1,10) că Isus a privit coborârea vizibilă a Duhului Sfânt; Ioan remarcă faptul că şi Botezătorul a fost martor al manifestării divine (cap. 1,32-34). Luca doar notează că ea a avut loc (cap. 3,21.22). Câţiva alţii, poate anumiţi ucenici ai lui Ioan şi alte persoane evlavioase al căror suflet era în unison cu cerul, au văzut de asemenea ceea ce a avut loc (DA 112, 137). Altminteri, mulţimea adunată a fost martoră numai la lumina din cer asupra feţei îndreptate spre cer a Mântuitorului şi a simţit sfânta solemnitate a ocaziei. Această manifestare a slavei şi glasului Tatălui a venit ca răspuns la rugăciunea Mântuitorului pentru putere şi înţelepciune de a-şi îndeplini misiunea. În ea Ioan a recunoscut de asemenea semnul care fusese făgăduit, prin care el urma să Îl recunoască pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (vezi Ioan 1,29-34). În sfârşit, scena sublimă trebuia să întărească credinţa acelora care fuseseră martori la ea şi să-i pregătească pentru vestirea prin care Ioan L-a prezentat pe Mesia 40 de zile mai târziu.

Duhul lui Dumnezeu. Nu există vreun motiv pentru a presupune că prezenţa şi influenţa Duhului Sfânt nu-L însoţiseră totdeauna pe Isus de la naşterea Lui. Ce este scos aici în evidenţă este o ungere specială cu putere pentru a îndeplini însărcinarea rânduită Lui (Fapte 10,38; vezi la Luca 2,49), aşa cum prezisese profetul Isaia (Isaia 11,2.3). Lucrarea Duhului Sfânt în dezvoltarea caracterului urmează să fie diferită de darul Duhului care califică oameni pentru anumite însărcinări (1 Corinteni 12,4-11).

În chip de porumbel. [Ca un porumbel, KJV; G: Gal.]. Adică, lumină în chip de porumbel (DA 112), poate asemănătoare cu limbile de foc din Ziua Cincizecimii (Fapte 2,3). Porumbelul era un simbol rabinic pentru Israel ca naţiune. Artiştii creştini au folosit în general porumbelul ca simbol pentru Duhul Sfânt, fără îndoială pe temeiul acestei întâmplări.

17 Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”

Din ceruri s-a auzit un glas. În trei ocazii în cursul vieţii lui Hristos glasul Tatălui s-a auzit din cer mărturisind pentru Fiul Său – la botezul Lui, la schimbarea la faţă (Matei 17,5; 2 Petru 1,16-18) şi când a plecat din Templu pentru ultima oară (Ioan 12,28).

Acesta este Fiul Meu prea iubit. Sau: Acesta este Fiul Meu preaiubitul. Se poate cita o slabă dovadă (cf. p. 146) pentru exprimarea de Tu eşti în loc de Acesta este (cf. Marcu 1,11; Luca 3,22).

Afirmaţia aceasta combină cuvintele şi ideile din Psalmii 2,7 şi Isaia 42,1. Potrivit cu Matei, Tatăl, folosind se pare persoana a treia, S-a adresat lui Ioan şi la câţiva martori oculari (vezi la Matei 3,16) în timp ce potrivit cu Marcu şi Luca, Tatăl S-a adresat direct lui Isus (Marcu 1,11; Luca 3,22). Unii au văzut în diferenţa aceasta o nepotrivire în raportul Evangheliei. Asupra acesteia şi a altor nepotriviri aparente vezi note adiţionale de la sfârşitul capitolului, nota 2.

În care Îmi găsesc plăcerea. [Întru care bine am voit, G. Gal.]. Comparaţi cuvintele de la Isaia 42,1.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 3

NOTA 1

Conform celor spuse de Matei 3,4 şi Marcu 1,6 dieta lui Ioan Botezătorul consta din lăcuste (gr. akrides, pluralul de la akris) şi miere sălbatică. Nu ştim dacă scriitori Evangheliei înţelegeau că Ioan nu mânca nimic altceva sau numai că acestea constituiau articolele lui principale de dietă. De asemenea, este posibil ca lăcustele şi mierea sălbatică să fi fost considerate ca fiind dieta distinctivă a unui profet, tot aşa cum haina de păr de cămilă şi un brâu de curea îl distingeau ca succesor al vechilor profeţi (vezi DA 102). S-ar putea ca Ioan să se fi hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică numai atunci când alte alimente nu erau la îndemână. Iarăşi, lăcustele şi mierea sălbatică s-ar putea doar să reprezinte diferitele articole de hrană ce se găseau în pustie şi exprimă în felul acesta un fel oriental plastic de a scoate în evidenţă viaţa lui singuratică şi abstinentă, departe de locurile de întâlnire ale oamenilor.

Din pricină că cuvântul din limba engleză lăcustă însuşi denotă atât a) o insectă, cât şi b) un anumit fel de pomi, în chip natural se naşte întrebarea cu privire la ce constituia dieta lui Ioan împreună cu mierea.

În altă parte din Scriptură, precum şi în literatura greacă contemporană, relativ la chestiunea aceasta, cuvântul akris se referă totdeauna la o insectă, lăcusta. Faptul acesta de netăgăduit a determinat pe cei mai mulţi comentatori să tragă azi concluzia că în relatarea cu privire la Ioan Botezătorul este vorba de insecta aceasta. Este, de asemenea, o realitate că lăcusta a făcut parte din dieta popoarelor din Orientul Mijlociu din antichitate. Potrivit cu legea lui Moise, anumite feluri de lăcuste constituie o hrană curată (Levitic 11,22) şi deci ar fi putut fi permise în dieta unui iudeu. Faptele acestea au determinat pe comentatorii din vremea noastră ca în mod aproape uniform să tragă concluzia că akris din Matei şi Marcu ar trebui să fie înţeles că desemnează insecta cu numele lăcustă şi nu o specie de pom.

Totuşi, din vremuri creştine foarte timpurii a ajuns până la noi o tradiţie răspândită, accentuată şi stăruitoare, în sensul că, în Matei şi Luca, cuvântul akris denotă altceva decât o insectă. Au fost sugerate păsărele, crabi, languste, pere şi alte fructe sălbatice, turte de pâine, roşcove, etc. Diatesaronul lui Tatian (vezi p. 122) zice lapte în loc de lăcuste. Mare parte din acestea sunt evident numai presupuneri, dar pentru una – roşcovă – pare să fie o bază de dovadă lingvistică şi antropologică.

Roşcovul (Ceratonia siliqua) este cultivat extensiv în ţările din jurul Mării Mediteraneene şi este obişnuit în Palestina, de la Hebron spre nord. Fructul, care se coace primăvara târziu, este în formă de teci late ca de fasole şi atinge lungimea de şase până la zece degete. Roşcovele pot fi consumate crude, gătite sau măcinate ca făină şi apoi făcute pâine. Ele pot fi uscate şi păstrate fără termen. Deşi nu deosebit de gustoasă, roşcova are o valoare nutritivă substanţială şi de multă vreme a fost un articol de hrană de bază pentru clasele mai sărace din Orientul Apropiat. Tosephta (Ma’aseroth 2.19 [84]) înscrie roşcovele în lista unor feluri de mâncare şi Mişna (Ma’aseroth 1.3, ed. Soncino a Talmudului, p. 256) specifică faptul că, fiind un aliment, ele trebuie să fie zeciuite. Fiul rătăcitor hrănea porcii cu roşcove (vezi la Luca 15,16). Întâmplător, în limba engleză, roşcovele sunt cunoscute sub numele de locusts, iar fructele acestea sunt numite popular St.- John’s – bread (Pâinea Sf. Ioan). Se spune că negustorii de cereale englezi procură roşcove ca hrană pentru vite sub numele de locusts.

Dovezile tinzând să favorizeze fructul roşcovului ca lăcustele pe care le consuma Botezătorul sunt după cum urmează:

1. Dovezile existente arată că insecta lăcustă este o sursă foarte săracă de hrană şi că ea singură nu ar fi în stare să întreţină viaţa omenească. Conform lucrării lui Hasting Encyclopaedia of Religion and Ethics (art. Locust), valoarea nutritivă a insectei lăcustă este extrem de mică şi este neîndestulătoare, (chiar) cu mierea, să întreţină viaţa. Faptul că lăcustele pe care le consuma Ioan par să fi constituit un element major al dietei sale este împotriva insectei lăcustă şi tinde să favorizeze fructul roşcovului. Faptului acestuia al insuficienţei insectelor lăcustă ca hrană trebuie să-i fie dată o considerabilă pondere în argumentaţia că vreun alt aliment decât insecta este indicat de cuvântul akris.

Este un fapt interesant acela că roşcovele erau un aliment al celor mai săraci din diferite ţări ale Orientului Apropiat şi încă mai este. Iudeii din antichitate aveau o vorbă că atunci când un iudeu trebuie să recurgă la roşcove este semn că trebuie să se pocăiască (Midraş Rabbah, la Levitic 11,1, ed. Soncino, p. 168). Nu este lipsit de însemnătate să observăm în legătură cu aceasta că Ioan era marele predicator al pocăinţei şi că o dietă de roşcove şi de miere sălbatică ar fi corespunzătoare în lumina concepţiei curente de atunci cu privire la a ceea ce ar mânca un predicator al neprihănirii. După cum deja s-a observat, dieta austeră a lui Ioan ar putea, ca şi îmbrăcămintea lui simplă, să fi urmărit să-l caracterizeze în concepţia populară ca asemănându-se profeţilor din vechime.

1. 2. Printre cei dintâi care să combată ideea că dieta lui Ioan cuprindea lăcuste insecte au fost ebioniţii, o grupare creştino-iudaică din Siria a cărei origine poate fi legată cu elementele iudaizante din timpurile NT. Ca şi Esenieni (vezi p. 53), ei erau oarecum ascetici în tendinţele lor şi susţineau o dietă vegetariană. În aparenţă ebioniţii omiteau cu totul menţionarea lăcustelor în cap. 3,4, deşi Epifaniu, un scriitor creştin din secolul al IV-lea, îi acuză că au pus egkrides, turte, în loc de akrides, lăcuste (vezi M. R. James, The Apocryphal New Testament, p. 9; H. A. W. Meyer, Comentariu la Noul Testament, la Matei 3,4). Nu pare că ebioniţii să fi primit manuscrise ale Evangheliei zicând ekrides, ci că ei se poate să fi făcut această substituire în armonie cu principiile lor dietetice. Toate manuscrisele vechi ale Bibliei zic akrides.

2. 3. Părinţii bisericeşti greci, despre care s-ar putea presupune că au avut o cunoaştere mai bună a folosirii limbii greceşti biblice decât scriitorii de mai târziu, erau foarte departe de a fi de acord că akris din Matei şi Marcu înseamnă insecta căreia noi îi zicem acum lăcustă. De fapt, cei mai mulţi dintre ei pare să fi gândit altfel. De exemplu, mulţi considerau akrides (sau akridas) din Evanghelii ca fiind echivalente cu akrodrua, fructe, sau vârfurile fragede ale ramurilor de pomi sau de ierburi.

Într-o predică asupra profeţiei lui Zaharia eronat atribuită lui Crisostom (c. anul 400 d.Hr.) se face o comparaţie între Ilie şi Ioan Botezătorul în care se spune că unul a trăit în munţi, celălalt şi-a petrecut timpul în pustiu; unul a fost hrănit de corbi, celălalt a mâncat lăcuste de plante (akridas botanon). Expresia akridas botanon este tradusă în limba latină herbarum summitates, însemnând vârfuri sau mlădiţe de plante (vezi Migne, Patrologia Graeca, vol. 50, col. 786, 787). În altă predică asupra lui Ioan Botezătorul, atribuită la fel lui Crisostom, expresia akridas ek botanon apare într-o descriere a dietei lui şi este tradusă în limba latină ca summitates plantarum, mlădiţe de plante (ibid., vol. 59, col. 762). O notă la traducerea latină explică cum că Vulgata latină are locustas pentru akrides şi adaugă că prin locustas, Vulgata înţelege nu numai lăcuste dar şi summitates plantarum, vârfuri de plante. O notă la textul grec afirmă că Isidor din Pelusiota, de repetate ori şi mulţi alţi scriitori, dau aceeaşi explicaţie pentru akrides. Isidor de Pelusiota (c. anul 425 d.Hr.) afirmă în mod specific (Epistola 132) că lăcustele pe care le-a mâncat Ioan nu sunt aşa cum cred unele persoane ignorante, vietăţi de soiul cărăbuşilor. Departe de aşa ceva, deoarece în realitate ele sunt vârfuri (gr. akremones; latin. summitates) de plante sau pomi (ibis., vol. 72, col. 270). În Epistola 5 Isidor din nou vorbeşte despre hrana lui Ioan ca fiind vârfuri de plante şi frunze (ibid. COL 183, 184). În Comentariu la Matei (la cap. 3,4), Teofilact din Bulgaria (c. anul 1075) observă: Unii spun că lăcustele (akrides) sunt plante, care sunt numite coarne negre; alţii (spun că ele sunt) fructe sălbatice de vară (ibid. vol. 123, col. 173, 174). În Istoria Bisericească (i. 14) Calistus Nicephorus (c. anul 1400 d.Hr..) spune că Ioan s-a retras în pustii sălbatice, folosinduse de părţile fragede ale pomilor ca hrană (ibid., vol. 145, col. 675, 676). Numeroşi alţii ar putea fi citaţi în aceeaşi direcţie. Scriitorii greci şi traducătorii lor latini par a înţelege prin lăcuste din cap. 3,4, a fi un articol vegetarian de dietă.

Nu se poate spune despre aceşti părinţi ai bisericii că gândirea lor era influenţată, aşa cum pare să fi fost aceea a ebioniţilor, de vreo ezitare de a accepta ideea că Ioan Botezătorul ar fi mâncat alimente cu carne. În măsura în care se cunoaşte, părinţii bisericeşti nu erau vegetarieni. Ar părea să fie cât se poate de dificil de procurat o explicaţie valabilă pentru acordul oarecum general al părinţilor că akrides-urile Evangheliilor înseamnă ceva deosebit decât lăcustele insecte, decât dacă ar fi fost un oarecare temei lingvistic sau că ar fi fost în obiceiurile oamenilor primelor secole creştine.

1. 4. Pare că numele pâinea Sf. Ioan, aplicat la fructul roşcovului, a fost introdus în diferitele limbi europene de peregrinii medievali care se reîntorceau din Ţara Sfântă. În limba germană, de exemplu, acesta este numele specific al fructului. Potrivit cu dicţionarul englez Oxford pâinea Sf. Ioan a apărut într-un dicţionar englez-spaniol din anul 1591, ca sinonim pentru roşcovă.

2. 5. T. K. Cheyne, un învăţat biblic eminent care a scris la începutul secolului, adoptă poziţia că hrana lui Ioan Botezătorul consta din roşcove şi miere sălbatică. El raţionează că cuvântul akrides, în toate cazurile cunoscute ale folosirii lui, înseamnă specific insecta, că lăcustele insecte au fost consumate din timpuri străvechi, dar că bunul simţ, însă, ne spune că lăcustele nu vor fi fost preferate de Botezătorul ca hrană a lui obişnuită faţă de produsele solului. Umilinţa n-ar trece peste hrana obişnuită a clasei celei mai sărace, adică roşcovele (Enciclopedia biblică, art. Roşcove).