Matei 28

1 La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.

Sfârşitul zilei Sabatului. [Sfârşitul Sabatului, KJV]. [Învierea, Matei 28,1-15 = Marcu 16,1-11 = Luca 24,1-12 = Ioan 20,1-18. Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta p. 226; diagrama p. 232, 233]. Gr. opse de sabbaton. Cuvântul opse, tradus aici sfârşit, poate însemna şi târziu sau după. Opse este folosit numai de trei ori în NT, aici şi în Marcu 11,19; 13,35, unde este tradus prin seară. În Marcu 11,19, nu este clar dacă opse desemnează după amiaza târziu a zilei menţionate mai înainte în naraţiune sau timpul de după apusul soarelui, care ar fi, potrivit cu metoda ebraică de calculare, ziua următoare. În Marcu 13,35, opse seara, înseamnă întâia strajă a nopţii, cam de la apus până pe la 9 p.m. Folosirea lui opse în NT este astfel nedefinită pentru a determina dacă expresia opse de sabbaton din Matei 28,1 înseamnă Sabat după amiaza târziu, înainte de apusul soarelui, sau după Sabat, în ziua întâia a săptămânii. Folosirea lui opse în LXX-a este la fel de nedefinită.

Opsia, o formă înrudită, apare mai frecvent în NT. Opsia este întotdeauna tradus ca seara. În Matei 8,16 şi Marcu 1,32 este folosit în mod specific cu privire la timpul de după apusul soarelui. În Matei 14,23; Marcu 6,47; Ioan 6,16 la fel, arată timpul de după apusul soarelui (cf. DA 377, 380). În Matei 26,20 şi Marcu 14,17 este folosit cu privire la masa de Paşte, care se presupunea că ar fi mâncată în decursul celor dintâi ceasuri ale lui 15 Nisan, după apusul soarelui care punea capăt lui 14 Nisan (vezi Note adiţionale la capitolul 26, nota 1). În Ioan 20,19 se refera la fel la timpul de după apusul soarelui, probabil după ce se lăsase întunericul (cf. DA 800-802); în Matei 27,57 şi Marcu 15,42, timpul dinaintea apusului.

Comentând asupra lui opse de sabbaton , E. J. Goodspeed trage concluzia că înţelesul lămurit al pasajului este: După Sabat, când se crapă de ziua întâia a săptămânii (Probleme de Traducere a Noului Testament, p. 45). La fel, J.H. Maulton atribuie lui opse înţelesul de după în cap. 28,1 (Gramatica de Greaca Noului Testament, vol. 1, p.72). După Sabat, către zorii zilei întâia a săptămânii este traducerea RSV a enunţării de timp a acestui pasaj. Goodspeed (op. cât., p. 4 ) citează scriitori greci din secolele al II-lea şi al III-lea care folosesc pe opse în sensul de după.

Aşa indefinit cum este, cuvântul opse însuşi, pasajele paralele din alte Evanghelii par să clarifice faptul că Matei vrea să spună aici după Sabat, nu târziu în Sabat. Potrivit cu Marcu 16,1.2, după ce a trecut ziua Sabatului, femeile au cumpărat miresme, pe cât se pare sâmbătă seara după apusul soarelui, şi s-au dus la mormânt dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele. Cuvintele din Marcu sunt clare şi definite şi nu pare sa fie motiv temeinic pentru a pune la îndoială că el se refera la aceeaşi vizită menţionată în Matei 28,1. S-ar putea de asemenea să se observe că reglementările iudaice asupra călătoriei în Sabat (vezi la Exod 16,29) ar fi exclus orice vizita la mormânt de la o distanţă mai mare de 2/3 de mila. Locuinţa Mariei Magdalena era în Betania, la depărtare de 2 mile de Ierusalim (vezi la Matei 21,1). Dacă petrecuse Sabatul în Betania (Luca 23,56), ea nu ar fi mers la mormânt decât după ce se va fi sfârşit Sabatul.

Dacă, aşa cum susţin unii, vizita femeilor la mormânt (Matei 28,1) a avut loc târziu în Sabat după amiază, naraţiunea din v. 2-15 ajunge prin aceasta să fie detaşată de enunţarea de timp din v.

1. Dar, v. 2-15 par sa dea o relatare a ceea ce a avut loc la timpul precizat în v. 1. Pare improbabilcă enunţarea detailată de timp din v. 1 să fie dată pentru presupusa vizită din Sabat după amiază la mormânt şi să nu fie arătat nici un timp pentru măreţele evenimente ale v. 2-15. Nu este nimic care să arate o trecere în timp de la Sabat după amiază la duminică dimineaţa.

În al doilea rând, dacă, aşa cum au încercat unii să arate, învierea însăşi a avut loc în Sabat după amiaza, apar alte dificultăţi. Garda romană fusese aşezată la mormânt în timpul orelor de lumina ale zilei de Sabat (cap. 27,62-66), dar a intervenit o noapte între începutul pazei lor şi înviere (cap. 28,13). Când atât vorbirea, cât şi contextul permit interpretarea cap. 28,1 în armonie cu enunţările unanime ale celorlalţi scriitori ai Evangheliei, nu există motiv temeinic de a face altfel.

Unii au sugerat că expresia la sfârşitul zilei Sabatului ar trebui să fie legată cu cap. 27,66. Totuşi, textul grec nu favorizează o astfel de legătură.

Când începea să se lumineze Gr. epiphosko, literal a creşte lumina, a se arăta zorile. Epiphosko este folosit pentru “răsăritul zilei de 12 ore (răsăritul soarelui), cât şi pentru ziua de 24 de ore (apus). În Luca 23,54, epiphosko este tradus începea [se apropia], cu privire la apropierea Sabatului la apusul soarelui. Comentatorii sunt în general de acord că în Matei 28,1 el reţine sensul lui literal, iar lucrul acesta pare să fie confirmat de afirmaţiile paralele din celelalte Evanghelii. În acest anotimp al anului astronomic zorii dimineţii începeau pe la ora 4, la latitudinea Ierusalimului, iar soarele răsărea pe la 5,30. Dacă Maria Magdalena se va fi trezit cam pe timpul când începea să se lumineze (vezi Ioan 20,1) şi a mers de la Betania la Golgota, ea ar fi ajuns acolo pe la răsăritul soarelui (vezi Marcu 16,1.2; cf. Ioan 20,1).

Ziua dintâi a săptămânii. Gr. mia sabbathon. Cuvântul sabbathon atât în forma lui de plural, ca aici, cât şi la singular, înseamnă fie Sabat, ziua a şaptea a săptămânii, fie săptămâna. Exemple de folosirea lui în ultima forma sunt Luca 18,12; 1 Corinteni 16,2; etc. Unii al căror zel de a promova ideile lor personale depăşeşte cu mult cunoştinţele lor de limba greacă, au interpretat pe mia sabbathon ca fiind întâia a Sabatelor şi au tras concluzia că Matei indică aici duminica învierii ca ocazia cea dintâi în care sfinţenia Sabatului a fost transferata asupra zilei întâia a săptămânii. Nici un savant elenist nu a încercat vreodată să alcătuiască vreun argument în favoarea sfinţeniei duminicii pe temeiul acestei traduceri imposibile din punct de vedere gramatical a lui Matei 28,1. Novicii care au făcut o astfel de încercare au fost mustraţi de către fraţii lor păzitori ai duminicii mai învăţări, care tăgăduiesc în mod categoric posibilitatea unei astfel de traduceri (vezi F. D. Nichol, Answers to Objections, p. 236–241).

Maria Magdalena. Vezi Nota adiţională la Luca 7. Femeile se uitau unde-L pune [pe Isus] (vezi la Marcu 15,47) în aparenţă pentru că să se poată reîntoarce după Sabat ca să completeze pregătirile trupului Lui.

Cealaltă Marie. Probabil, Maria mama lui Iacob (Marcu 16, ) şi a lui Iose (cap. 15,47).

Au venit. Fiecare dintre cei patru evanghelişti dă propriul sau raport asupra evenimentelor rapide şi dramatice ale dimineţii învierii şi, la prima vedere, fiecare raport diferă de celelalte (Note adiţionale la capitolul 3, nota 2). Diferenţele aparente nu sunt datorate discrepanţelor dintre diferitele relatări, ci mai degrabă scurtimii acestor relatări.

Să vadă mormântul. Având în vedere faptul ca Marcu (cap. 16,1.2) şi Luca (cap. 24,1) vorbesc despre aducerea de mirodenii, unii au tras concluzia că Matei se refera la o vizită mai timpurie la mormânt, poate târziu în Sabat după amiază, o simplă vizită pentru a vedea mormântul. Despre lipsa de probabilitate a unei asemenea vizite vezi la Matei 28,1.

2 Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.

Un înger. În acord cu Luca 24,4, au fost doi îngeri, dintre care Matei menţionează numai unul. Faptul ca Matei şi Marcu (cap. 16,5) menţionează numai un înger, nu trebuie să fie considerat ca o deosebire intre scriitorii Evangheliei. Gabriel a fost principalul înger (vezi DA 780) şi este cel la care se refera atât Matei, cât şi Marcu. Faptul că celălalt înger nu este menţionat, nu trebuie sa fie luat ca o tăgăduire a prezenţei lui. Cu privire la cazuri similare când scriitorii de Evanghelie diferă în ce priveşte numărul persoanelor în legătură cu diferitele întâmplări, vezi la Marcu 5,2; 10,46.

3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi.

De frica. Comparaţi experienţa lui Zaharia (vezi la Luca 1,12.13) şi aceea a Mariei (vezi la

Luca 1,29.30) la arătarea îngerului.

Străjerii. Adică, garda romană.

Au tremurat. Gr. seio , forma verbală de la seismos (vezi la cap. 8,24).

5 Dar îngerul a luat cuvântul şi a zis femeilor: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus care a fost răstignit.

Care a fost răstignit. Ele nu veniseră la mormânt să caute un Mântuitor înviat.

6 Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul;

Nu este aici. Mormântul gol proclama învierea lui Isus. Tot ce aveau de făcut autorităţile iudaice pentru ca să dea de gol povestea învierii era să prezinte trupul mort al lui Isus. Dacă ar fi putut, cu siguranţă că ar fi făcut aşa. La propria lor sugestie şi sub propria lor supraveghere (cap. 27,62-66) mormântul fusese sigilat şi fără îndoială unii dintre ei au fost martori ai sigilării.

După cum a zis. Vezi la cap. 16,21; 20,19.

Veniţi de vedeţi. O invitaţie de a verifica stările de lucruri cu privire la mormântul gol.

7 şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.”

Spuneţi ucenicilor Lui. Poate că Dumnezeu a ales să facă aceste femei evlavioase soli ai veştilor îmbucurătoare ale învierii şi nu să dea încunoştiinţările direct ucenicilor înşişi, din cauza slujirii lor continue, plină de dragoste şi de devoţiune într-un timp când ucenicii practic Îl părăsiseră.

El merge. Aşa cum prezisese Isus în noaptea trădării Lui (vezi cap. 26,32).

Acolo Îl veţi vedea. Făgăduinţa aceasta s-a împlinit când aproape 500 de credincioşi s-au adunat în taină pe un anumit munte din Galileea (1 Corinteni 15,6; cf. DA 818, 819). Cele mai multe dintre arătările din Iudea au fost foarte scurte.

8 Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui.

Au plecat repede. [Au alergat, KJV]. Distanţa era probabil de mai puţin de o jumătate de milă.

9 Dar iată că le-a întâmpinat Isus şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat.

[Pe când se duceau,KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146), omiterea propoziţiei pe când se duceau să spună ucenicilor Lui. Totuşi, contextul pare să confirme faptul enunţat în felul acesta.

Le-a întimpinat Isus. Cu privire la împrejurările acestei arătări, vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului. Arătarea aceasta a avut loc probabil nu departe de mormânt, întrucât pare improbabil ca Isus să Se fi arătat femeilor înăuntrul cetăţii.

Bucuraţi-vă. Literal, fiţi vesele sau “bucuraţi-vă. Aceasta era o formă obişnuita de salutare (vezi Matei 26,49; 27,29; Luca 1,28; Fapte 15,23; Iacov 1,1).

Să-I cuprindă picioarele. Nu cu multe minute mai înainte Isus o oprise pe Maria Magdalena să-L atingă (vezi la Ioan 20,17). Totuşi, între aceste două arătări, Isus Se înălţase repede la cer (Ioan 20,17; vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; cf. DA 790, 793).

I S-au închinat. Fără îndoială că recunoaşterea a divinităţii Lui (vezi la cap. 14,33).

10 Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea: acolo Mă vor vedea.”

Nu vă temeţi. Un indemn obişnuit din partea vizitatorilor cereşti (vezi Matei 28,5; cf. Luca

1,13.30).

Spuneţi fraţilor Mei. Comparaţi cu Marcu 16,7.

Să meargă în Galileea. Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului.

11 Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate.

Pe când se duceau. Adică, în timp ce femeile erau pe cale ducând ucenicilor Săi solia lui Isus.

Străjeri. Adică, garda romană (vezi v. 4).

12 Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani

Cu bătrânii. Probabil, o sesiune oficială a Sinedriului (vezi la cap. 26,3), care Îl predase pe Isus lui Pilat.

Au ţinut sfat. Aşa cum prezisese Isus – de fapt în forma indirecta a unei parabole – pentru a fi siguri, conducătorii lui Israel erau neconvinşi chiar dacă Cineva înviase acum din morţi (vezi Luca 16,27-31). Mai înainte, când a fost înviat Lazăr, conducătorii deveniseră cu atât mai hotărâţi să-I ia viaţa lui Isus (Ioan 11,47-54).

Au dat ostaşilor bani. Ei îl mituiseră pe Iuda ca să Îl poată ucide pe Isus; acum au mântuit pe ostaşii romani să falsifice raportul învierii Lui.

13 şi le-au zis: „Spuneţi aşa: „Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.”

Ucenicii Lui au venit noaptea. Dacă acuzaţia aceasta ar fi fost adevărată, preoţii, oamenii care o fabricaseră, ar fi fost probabil cei dintâi care să ceară o pedeapsă aspră pentru ostaşii implicaţi în presupusul caz de neglijenţă. În schimb, ei i-au răsplătit cu generozitate pe ostaşi. În plus, faptul că ucenicii nu au crezut nicidecum, în ciuda repetatelor relatări ale învierii (Marcu 16,11; Luca 24,11; Ioan 20,24.25), elimină cea mai slabă posibilitate ca ei să fi putut concepe un complot de a îndepărta trupul şi să vestească public că Isus înviase. De asemenea, panica extremă care pusese stăpânire pe ei în grădina (Matei 26,56) şi teama lui Petru de a fi descoperit în timpul procesului (v. 69-74), înlătura posibilitatea ca vreunul dintre ei să fi îndrăznit să treacă de paznicii romani, chiar dacă dormeau, să rupă sigiliul roman, să răstoarne piatra şi să ducă de acolo trupul lui Isus.

Pe când dormeam noi. Moartea era pedeapsa romana pentru îngăduirea ca un deţinut să scape. Ştiind aceasta, straja nu ar fi fost atrasă să doarmă. În plus, este aproape de neconceput ca toţi soldaţii să fi adormit în acelaşi timp şi să fi rămas adormiţi în timpul îndepărtării pietrei şi a trupului lui Isus. În cele din urmă, daca ostaşii ar fi dormit când a fost luat trupul, cum puteau să ştie cine l-a luat? Din toate punctele de vedere povestea inventată de conducătorii iudei prezintă dificultăţi imposibile. Ea se contrazice pe ea însăşi.

14 Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă.”

Dregătorului. [Guvernatorului, KJV]. Vezi la cap. 27,2.

Îl vom potoli noi. Lucrul acesta l-au făcut de fapt conducătorii iudei în persoană (vezi DA 782). Poate că ei aveau la îndemână o mituire împărătească pentru Pilat, dacă împrejurările ar fi cerut-o.

Vă vom face fără grija. Literal, va vom face să fiţi lipsiţi de nelinişte, adică, vă vom scuti de pedeapsa cu moartea. Preoţii şi bătrânii şi-au luat deplina răspundere pentru situaţie, aşa cum făcuseră mai înainte pentru uciderea lui Isus (cap. 27,24.25). De fapt, ei nu aveau alta alternativă; întreaga afacere era o invenţie a lor.

15 Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi.

Vorba aceasta. Timp de câteva secole, această relatare fabricată a mormântului gol a apărut în atacurile iudaice şi păgâne contra creştinismului. Iustin martirul, către mijlocul secolului al II-lea şi Tertulian, pe la începutul celui de al III-lea, o menţionează.

16 Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă.

S-au dus [Arătarea pe un munte din Galileea, Matei 28,16-20 = Marcu 16,15-18. Comentariu major: Matei]. Cu privire la aceasta arătări, vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului.

Muntele. [Un munte, KJV]. Locul nu este specificat. S-ar putea să fi fost un loc deja strâns legat în mintea ucenicilor de lucrarea vieţii lui Isus, ca de pilda locul unde fusese ţinută Predica de pe munte (vezi la cap. 5,1) sau unde avusese loc schimbarea la faţă (vezi la cap. 17,1). Cam 500 de credincioşi s-au adunat laolaltă cu ocazia aceasta (1 Corinteni 15,6; cf. DA 818 ).

17 Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.

Când L-au văzut ei. Ei erau adunaţi, aşteptând sosirea Lui. Deodată El a apărut în mijlocul lor. La fel fusese cazul cu arătările Lui de după înviere.

I S-au închinat. Că recunoaştere a divinităţii şi a mesianităţii Lui. Înainte de crucificarea şi învierea Lui cei doisprezece I S-au închinat rareori.

S-au îndoit. Vezi la cap. 14,31. Aceasta nu se refera la cei unsprezece, din care toţi erau convinşi acum, ci la alţii dintre cei 500 de credincioşi adunaţi pe panta muntelui, dintre care mulţi nu Îl văzuseră mai înainte pe Isus (vezi DA 819).

18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

Puterea. Gr. exousia, autoritate (vezi la Matei 10;1; Marcu 2,10). Isus a exercitat autoritate (exousia) în tot cursul lucrării Lui pe pământ (Matei 7,29; 21,23); cu toate acestea autoritatea aceea fusese limitată în mod voluntar. Acum din nou avea toată autoritatea ca înainte de a veni pe acest pământ, pentru a lua limitările naturii omeneşti (vezi Filipeni. 2,6-8). Sacrificiul în favoarea omului fusese acum îndeplinit. Isus intrase deja în lucrarea Lui de mijlocire în sanctuarul de sus. Vezi Nota adiţională la Ioan 1; vezi DA 819.

19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Duceţi-vă. Versetele 19 şi 20 constituie marele Act de împuternicire al bisericii creştine. În cuvântul voi, Hristos cuprindea pe toţi credincioşii până la sfârşitul timpului (vezi DA 822; cf. 819).

Ca ucenici, cei unsprezece fuseseră învăţăcei în şcoala lui Hristos; acum, ca apostoli, ei erau trimişi să-i înveţe pe alţii (vezi la Marcu 3,14). Pentru comentariul amănunţit asupra răspunderii credincioşilor de a împărtăşi credinţa lor, vezi la Matei 5,13-16; Luca 24,48.

Deci. [Drept aceea, G. Gal.]. Adică, în vederea puterii la care se făcuse referire în v. 18.

Faceţi ucenici din toate Neamurile. [Învăţări toate naţiunile KJV]. Literal, faceţi ucenici din toate naţiunile, incluzând atât pe iudei, cât şi Neamurile din fiecare naţiune (cf. Romani. 1,16; 2,10). Comparaţi aceasta cu marea făgăduinţă că Evanghelia împărăţiei urma să fie propovăduită în toata lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor (vezi la Matei 24,14). Însărcinarea aceasta este uneori pomenită ca fiind actul de împuternicire al misiunilor externe. Creştinismul a fost prima religie care şi-a asumat un caracter cu adevărat internaţional. Religiile păgâne erau în cea mai mare parte lipsite de zel şi activitate susţinută. Ele erau în primul rând naţionale în caracter şi nu se străduiau sa facă convertiţi din alte grupe naţionale. Însărcinarea Evangheliei elimină în mod efectiv graniţele naţionale şi oameni din toate naţiunile se găsesc membri ai unei mari frăţietăţi în care nu este nici iudeu, nici grec, nu este nici rob, nici slobod, nu este nici parte bărbăteasca, nici parte femeiască, ci toţi sunt una în Hristos Isus (Galateni 3,28; cf. Coloseni 3,11). Creştinismul nimiceşte în mod eficient orice stavile de rasă, naţionalitate, societate, economie şi obicei social. În ce priveşte succesul creştinismul depinde de desfacerea lui de toate particularităţile naţionale, formele de cârmuire, instituţiile sociale şi de tot ceea ce este de un caracter pur local.

Botezându-i. Vezi la Matei 3,6; Marcu 16,16. În numele. Aceasta ar putea sa însemne în familia lui Dumnezeu sau pe temeiul autorităţii date de El, etc. Tatălui. Pentru însemnătatea acestui titlu, vezi cap. 6,9. Fiului. Pentru însemnătatea titlului de Fiu aşa cum este aplicat la Hristos, vezi la Marcu 2,10; Luca 1;35. Cu privire la Isus ca Fiu al Omului, vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Sfântului Duh. Vezi la cap. 1,18. Pentru slujba şi lucrarea Duhului Sfânt, vezi Ioan 14,16-18; 16,7-14. Natura Duhului Sfânt este un mister divin, un mister asupra căruia Inspiraţia n-a găsit că este înţelept să vorbească. Asupra acestui subiect speculaţia este zadarnica.

20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.

Învăţaţi-i. [Învăţându-i, KJV]. Acceptarea Evangheliei lui Isus Hristos implica acţiunea inteligenţei. Numai un creştin inteligent poate fi un creştin adevărat. Concepţiile despre creştinism care fac convertirea şi mântuirea să fie o simplă admitere a credinţei în Isus Hristos ca Mântuitor – oricât de importanta ar fi aceasta – omit o parte extrem de importantă a însărcinării Evangheliei. Este tot atât de important a-i învăţa pe oameni să ţină lucrurile pe care le-a poruncit Hristos, ca şi de a-i boteza. De fapt, credinţa în Hristos cere o creştere stăruitoare în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3,18). Fără exercitarea facultăţilor minţii pentru a înţelege voia descoperită a lui Dumnezeu, nu poate fi creştinism adevărat, nici o creştere adevărată. Instruirea este astfel de importanţă vitală înainte şi după botez. Fără instruire corespunzătoare cu privire la marile adevăruri ale Evangheliei nu poate fi viaţă religioasă adevărată. În acelaşi timp, ceea ce supune inimile este minunata iubire a lui Hristos. Fără adevărata iubire pentru Hristos, doctrinele şi formele religiei îşi pierd însemnătatea şi valoarea.

Toate. [Toate lucrurile, KJV]. Nimic nu trebuie să fie omis. Nu cade în seama omului să spună ca unele dintre învăţăturile lui Hristos sunt demodate.

Ce v-am poruncit. Tradiţiile omeneşti şi cerinţele omenesti sunt lipsite de valoare înaintea lui Dumnezeu. Orice învăţătură care este fără autoritatea lui Hristos nu are loc în Biserica creştină. Pentru comentariul asupra deosebirii vitale pe care Isus a făcut-o între porunca lui Dumnezeu şi datina oamenilor, vezi la Marcu. 7,7.8.13.

Eu sunt cu voi în toate zilele. La prima vedere pare ciudat că Isus ar face o astfel de anunţare ca aceasta când El era pe punctul de a Se înălţa la cer şi să fie despărţit în trup de ucenicii Săi până în ziua revenirii Lui în putere şi slavă. Totuşi, pe temeiul darului Duhului Sfânt, Hristos urma să fie mai aproape de credincioşi de pe întregul pământ de cum ar fi fost cu putinţă dacă ar fi rămas de faţă în trup (vezi Ioan 16,7). Scripturile fac reală prezenţa lui Hristos pentru fiecare credincios smerit. Prin darul şi călăuzirea Duhului Sfânt, fiecare ucenic al Domnului poate afla părtăşie cu Hristos aşa cum au făcut ucenicii din vechime.

Sfârşitul veacului. [Sfârşitul lumii, KJV]. Sau, sfârşitul veacului (vezi la cap. 13,39; 24,3). De la întemeierea lumii (cap. 25,34) Isus a lucrat pentru salvarea poporului Său şi El va rămâne mai departe cu ei până la sfârşitul timpului.

Amin. Vezi la cap. 5,18. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt. NOTA ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 28

Din cauza faptului că scriitorii Evangheliei oferă o relatare atât de scurtă a evenimentelor dimineţii învierii şi notează detalii nemenţionate de alţii, este dificil de stabilit ordinea exactă a evenimentelor de la mormânt. Aranjamentul ipotetic următor pare să concorde cel mai bine cu toate informaţiile disponibile asupra subiectului.

1. 1. În ultima oră a nopţii, chiar înainte de zorii zilei de duminică dimineaţa, trupul lui Isus era încă în mormânt (vezi DA 779; vezi harta p. 226).

2. 2. Pe când era încă întuneric, Maria Magdalena a pornit în drumul ei spre mormânt (Ioan 20,1). Celelalte femei par să fi fost împreună când s-au apropiat de mormânt (vezi DA 788). Poate ele fuseseră de acord să se întâlnească cu Maria la mormânt pe la răsăritul soarelui (vezi Marcu 10,2).

3. 3. În timp ce era încă întuneric (vezi DA 779, 780) şi în timp ce femeile erau în drum spre mormânt (vezi DA 788), un înger al Domnului s-a pogorât din cer, a prăvălit piatra de la uşa mormântului (Matei 28,2) şi a strigat: Fiul lui Dumnezeu, vino afara; Tatăl Tău Te cheamă (DA 780).

4. 4. Când Hristos şi îngerii s-au depărtat (vezi la cap. 28,2), ostaşii romani care îl văzuseră pe înger prăvălind piatra, îl auziseră chemând pe Fiul lui Dumnezeu să iasă afara şi văzuseră aievea pe Hristos ieşind din mormânt, au părăsit mormântul şi au alergat în cetate cu cea mai mare veste a timpului şi a veşniciei (v. 3, 4, 11-15; cf. DA 780, 781).

5. 5. Maria Magdalena a sosit la mormânt şi, găsind piatra rostogolită (Ioan 20,1), a alergat să spună ucenicilor (Ioan 20,2; cf. DA 788).

6. 6. Celelalte femei, intre care Maria mama lui Iacob, împreună cu Salomea şi Ioana (vezi Marcu 16,1; Luca 24,1.10) au sosit la mormânt. Ele l-au găsit pe îngerul care coborâse din cer şi Îl chemase pe Hristos să iasă din mormânt, şezând pe piatră pe care o prăvălise de la uşa mormântului (Matei 28,2; cf. 788). Văzându-l, femeile s-au întors ca să fugă, dar au fost reţinute prin solia convingătoare a îngerului, care le-a spus cuvintele relatate în v. 5-7 (cf. Marcu 16,6.7; DA 789). Intrând în mormânt, ele au găsit un alt înger şezând pe lespedea de piatră pe care fusese aşezat Isus (Marcu 16,5; cf. Ioan 20;12). El le-a spus cuvintele relatate în Luca 24,5-7 (cf. DA 789).

7. 7. Fără a mai zăbovi, femeile au plecat de la mormânt pentru a raporta ucenicilor, aşa cum spuseseră îngerii (Matei 28,8.9.11; cf. Marcu 16,8; Luca 24,9.10). Evenimentele de până aici par că au avut loc în succesiune rapidă, deoarece în timp ce femeile erau pe drum spre a-i găsi pe ucenici, paznicii romani au sosit la reşedinţa preoţilor celor mai de seamă cu raportul lor (Matei 28,11).

8. 8. Între timp, Maria Magdalena îl găsise pe Petru şi pe Ioan şi le relatase că a găsit mormântul gol (Ioan 20,2). Cei doi ucenici au alergat la mormânt, dar Ioan a ajuns cel dintâi (Ioan 20,3.4). Petru, şi apoi Ioan, au intrat în mormânt, dar nici unul dintre ei nu a văzut îngerii (Ioan 20,5-10; cf. Luca 24,12). Maria a mers după ei la mormânt şi a rămas după ce Petru şi Ioan plecaseră (Ioan 20,11; cf. DA 789).

9. 9. Maria s-a plecat să privească în mormânt şi a văzut doi îngeri stând pe lespedea de piatră pe care zăcuse trupul lui Hristos (Ioan 20,11-13; cf. DA 789).

10. 10. Ridicându-se din poziţia ei plecată, Maria a auzit glasul lui Isus, care punea aceeaşi întrebare exprimată mai înainte de către îngeri, dar nu şi-a dat seama că era Isus (Ioan 20,14.15).

Atunci Isus i S-a descoperit, ea fiind cea dintâi fiinţă omenească – în afara de ostaşii romani (vezi DA 790) – care L-a văzut înviat din mormânt (Marcu 16,9). A avut loc conversaţia din Ioan 20,15-17 şi Maria s-a grăbit să povestească ucenicilor că Îl văzuse pe Domnul (Ioan 20,18).

1. 11. După plecarea Mariei, Isus S-a înălţat pentru scurt timp la cer pentru asigurarea personală că jertfa Lui era bine plăcuta şi Tatăl a ratificat (a acceptat sau aprobat), legământul încheiat între Sine şi Hristos înainte de a fi lumea (Ioan 20,17; cf. DA 790).

2. 12. După ce Se înălţase la Tatăl, Isus S-a arătat celorlalte femei (DA 793) adresându-li-Se cu cuvintele Bucuraţi-vă (Matei 28,9.10; vezi DA 793). Aceasta avea loc pe când femeile se duceau să relateze ucenicilor (v. 9) şi evenimentele trebuie să fi urmat unele după altele intr-o succesiune rapidă. Aceasta pare să fi fost ultima arătare în legătură cu evenimentele dimineţii învierii, afară de cazul că arătarea lui Petru (Luca 24,34; 1 Corinteni 15,5) a avut loc curând după aceea a femeilor.

Ar trebui să se reţină că, după înviere, Isus S-a arătat numai ucenicilor Lui personali (vezi Material suplimentar EGW la 1 Corinteni 15,6). Arătările ulterioare în ziua învierii au fost:

1. Lui Petru (Luca 24,34; 1 Corinteni 15,5), înaintea drumului spre Emaus

1. 2. Celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, dintre care unul era numit Cleopa (Luca 24,13-32;Marcu 16,12).

2. 3. Celor zece ucenici care erau în odaia de sus, după reîntoarcerea celor doi ucenici de la Emaus (Marcu 16,14; Luca 24,33-48; Ioan 20,19-23; 1 Corinteni 15,5). Toma lipsea (Ioan 20,24.25).

Alte arătări între ziua învierii şi înălţare au fost:

1. 1. Celor unsprezece, Toma fiind prezent în odaia de sus, o săptămână mai târziu, probabil duminica următoare (Ioan 20,26-29).

2. 2. La scurt timp după încheierea săptămânii Paştelui (DA 809; vezi nota adiţională la capitolul 26, nota 1) ucenicii au plecat în Galileea pentru întâlnirea pe care le-o dăduse Isus (Matei 28,7; Marcu 16,7). Arătările din Galileea au avut loc aproximativ între vineri, 28 Nisan şi duminică, 21 Iyyar. Limitele acestea sunt bazate pe durata călătoriei către şi de la Galileea. Ucenicii au fost înapoi în Ierusalim la timp pentru înălţare. Ucenicii au rămas în felul acesta în Galileea cam trei săptămâni şi în cursul acestor trei săptămâni Isus S-a întâlnit cu ei de două ori. Cea dintâi din aceste întâlniri a fost la şapte din ucenici pe când pescuiau pe Lacul Galileii (Ioan 21,1-23). Vezi diagrama 10, pg.123.

3. 3. Arătarea la aproape 500 de persoane pe un munte în Galileea, locul şi timpul fiind fixate de Isus înainte de moartea Lui (Matei 28,16; Marcu 16,7; 1 Corinteni 15,6; DA 812). Cu prilejul acesta Isus a vorbit cuvintele din Matei 22,17-20 (vezi DA 819). Fraţii lui Isus s-au convertit la data aceasta (vezi Materialul suplimentar EGW la Fapte 1,14)

4. 4. Isus S-a arătat şi lui Iacob, dar nu este descoperit dacă în Galileea sau la Ierusalim (1 Corinteni 15,7)

5. 5. Arătarea celor unsprezece în Ierusalim, joi, 25 Iyyar, când Isus i-a condus la Muntele Măslinilor, în vecinătatea Betleemului şi S-a înălţat la cer (Marcu 16,19-20; Luca 24,50-52; Fapte 1,4-12). Aceasta este probabil adunarea cu apostolii care este menţionată în 1 Corinteni 15,7

Arătările repetate de după înviere ale lui Isus erau menite să-i convingă pe ucenici şi pe alţii de realitatea învierii, să le dea prilej să se familiarizeze cu Domnul lor în trupul Lui proslăvit şi să dea prilej lui Isus să-i pregătească pentru sarcina de a proclama lumii vestea cea bună a mântuirii (vezi DA 829). Eforturi de a preveni învierea şi de a răspândi un zvon fals cu privire la ea (Matei 27,62-66) au slujit numai pentru a procura o confirmare în plus a ei ca un fapt istoric.

Tocmai certitudinea unui Domn înviat şi viu insufla convingere în solia apostolilor când au pornit să proclame vestea cea bună a mântuirii. Despre certitudinea aceasta ei au vorbit de repetate ori în cuvinte pline de putere şi inspirate de Duhul Sfânt (vezi Fapte 3,12-21; 4,8-13, 20; 5,29-32; 1 Corinteni 15,1-23; 1Tesaloniceni 1,10.17; I Ioan 1,1-3). Faptul dinamic al religiei creştine este că Fondatorul ei este viu în vecii vecilor şi are cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor (Apocalipsa 1,18). Adevărului acestuia transcendent îi aduc mărturie multele arătări de după înviere ale Domnului nostru. Inspiraţia a certificat acest măreţ eveniment într-un mod care să-i convingă pe toţi cei care sunt dispuşi să cerceteze dovezile.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 779, 788; EW 181, 186 2 GC 631

3, 4 DA 779; EW 182; GC 512

5–8 DA 789

7 DA 794, 818; EW 186, 189

9, 10 DA 793

11–15 DA 781; EW 183

13 AA 60; EW 189

16–20 DA 818–828

17–20 DA 819

18 AA 122; CE 34; CM 108; DA 25, 319, 800; Ev 224; EW 187; ML 47; PK 73, 586; 5T 471; 7T 31; 8T 14; 9T 107, 186, 190

18, 19 AA 282; DA 818; MH 106

18–20 TM 417; 6T 447; 8T 204; 9T 63

19 AA 105, 174; DA 823; Ev 307, 615; EW 101; 6T 99

19, 20 AA 28, 30; CH 316; Ev 15; FE 121; GW 314; TM 65; 4T 401; 9T 20; WM 193

20 AA 33, 65; CE 31; CH 211, 248, 545; ChS 23; CM 38; CS 349; CT 540; DA 166, 224, 825, 826, 830, 831; Ed 94, 96, 282; Ev 544; FE 452, 535; GC viii, 351; GW 17, 469; MH 107; ML 158, 238; MM 196, 304, 319, 327; SC 74; TM 144, 311, 330, 380, 391; 1T 504; 2T 122, 271; 3T 406; 4T 393, 529; 5T 454; 6T 228, 335, 399; 7T 32; 8T 17, 46; 9T 34, 107, 123; WM 70