Matei 17

1 După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt.

După şase zile. [Schimbarea la faţă, Matei 17,1-13 = Marcu 9,2-13 = Luca 9,28-36. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 221; diagrama p. 231]. Pentru evenimentele care au dus la Schimbarea la faţă, vezi la capitolul 16,13. Schimbarea la faţă a avut loc probabil către sfârşitul verii în anul 30 d.Hr. Sezonul Paştelui anului 30 d.Hr. văzuse cum opinia publică din Galileea s-a întors împotriva lui Isus (vezi la cap. 15,21). De asemenea, Sinedriul îşi intensificase scopul de a-I opri lucrarea (vezi la Matei 16,1; cf. Marcu 7,1.2). La Cezareea lui Filip, Isus vorbise pentru prima dată desluşit ucenicilor despre suferinţele şi moartea Sa (vezi la Matei 16,21). Dar ei, ca şi toţi ceilalţi iudei, Îl considerau pe Mesia ca pe un împărat biruitor. Din care pricină era greu, chiar şi pentru ei, să înţeleagă ideea despre un Mesia care urma să sufere şi să moară. Ca şi în alte ocazii precedente gânduri triste şi întunecoase le umpleau inimile, datorită înţelegerii lor greşite a naturii şi scopului lucrării lui Isus.

Perioada de timp menţionată aici „după şase zile”, se referă la timpul de după mărturisirea credinţei lui Petru în calitatea lui Isus de Fiu divin (cap. 16,16). Luca (cap.9,28) vorbeşte de ea ca fiind „cam la opt zile după”, adică, aproape o săptămână mai târziu. Prin calcularea inclusivă, o săptămână ar putea fi numit㠄opt zile” (vezi p. 248-250). Nu este ceva neobişnuit pentru Luca (vezi la cap. 3,23) să dea o aproximaţie sau „cam” în loc de o afirmare exactă a timpului.

Petru, Iacov şi Ioan. Aceştia trei, dovediseră o mai bună înţelegere decât colegii lor în ucenicie a adevărurilor pe care Hristos căuta să le dea. Cel puţin la o altă ocazie, ei fuseseră aleşi să fie martori ai puterii divine la lucru (vezi Marcu 5,37) şi din cauza înţelegerii lor spirituale mai profunde, ei urmau să fie martori ai ceasului Lui de agonie în Ghetsemani (vezi Marcu 14,33). Tocmai pentru a-i pregăti pentru ora temerii şi dezamăgirii Isus i-a luat acum numai pe ei singuri cu El pe munte (vezi DA 420).

Un munte înalt. Locul unde a avut loc Schimbarea la faţă nu este cunoscut. Muntele Tabor (altitudine 1,843 picioare), situat cam la 12 mile la sud-vest de Lacul Galileii şi la şase mile est de Nazaret, a fost considerat timp de veacuri aşezarea tradiţională. Dar descoperirea că pe vremea lui Hristos o fortăreaţă şi o mică aşezare omenească îi încorona vârful, a făcut să se pară imposibil ca Isus să fi putut găsi acolo singurătatea despre care se vorbeşte de către Matei şi Marcu (cf. DA 419).

Întrucât Taborul nu mai este considerat în mod serios ca fiind locul Schimbării la faţă, el a fost identificat ca fiind Muntele Hermon (altitudinea 9,166 picioare), pe pantele mai joase ale căruia se află cetatea Cezareea lui Filip, şi în vecinătatea căreia Hristos şi ucenicii se ştie că au fost imediat înainte de Schimbarea la faţă (vezi la cap. 16,13). Dar sunt dificultăţi şi la identificarea aceasta. În vecinătatea Cezareei lui Filip şi a Muntelui Hermon, Isus era dincolo de „raza de influenţă a lui Irod şi a lui Caiafa” şi la „distanţă de Farisei” (vezi DA 418). Era o regiune păgână dincolo de hotarele Galileei. Faptul acela a fost ceea ce făcuse pe Hristos să Se retragă acolo pentru un timp (vezi la cap. 16,13). Dar la poalele muntelui Schimbării la faţă, cărturarii şi rabinii s-au amestecat într-o gloată de oameni, cei mai mulţi probabil iudei, şi au căutat să-L umilească pe Isus şi pe ucenicii Lui. Aceasta ar părea să arate că Schimbarea la faţă a avut loc în Galileea şi nu în ţinutul păgân al Cezareei lui Filip.

În plus, după vizita la Cezareea lui Filip, dar înainte de Schimbarea la faţă, se spune despre Isus şi ucenicii Săi că au călătorit spre sud de-a lungul ţărmurilor Galileei (vezi DA 418), cel puţin 30 de mile de la Muntele Hermon. În răstimpul de o săptămână dintre marea mărturisire şi Schimbarea la faţă, Isus s-a reîntors în Galileea. Astfel, se pare că nici Taborul, nici Hermonul nu a fost muntele Schimbării la faţă.

La o parte. Luca adaugă că Isus S-a dus acolo „să Se roage” (cap. 9,28). Aceasta a fost una din ocaziile acelea speciale când Isus, plin de râvnă căuta legătura cu Părintele Său ceresc (vezi la Marcu 1,35) pentru ca să poată şti cum să-Şi îndeplinească misiunea (vezi la Marcu 3,13). În cazul acesta, problema era cum să ajute pe ucenici să înţeleagă adevărata natură a misiunii Sale şi cum să-i pregătească pentru moartea Sa (vezi la Matei 16,13). Întreaga noapte a fost petrecută pe munte (vezi DA 426).

Se pare că Isus şi tovarăşii Săi au tot urcat până când s-a făcut prea întuneric pentru a merge mai departe. S-ar părea că Isus deja petrecuse o bună parte a nopţii în rugăciune până la momentul Schimbării la faţă, deoarece, pe măsură ce orele treceau încet, roua nopţii se aşezase „greu” asupra Lui. El s-a rugat pentru ucenicii Săi, ca credinţa lor în El, ca Fiu al lui Dumnezeu să fie întărită, ca ei să poată înţelege necesitatea morţii Sale ca parte din planul mântuirii şi să poată fi pregătiţi pentru ceasul încercării (vezi DA 420). În acord cu aceasta, El s-a rugat ca ei să poată vedea slava Lui divină, care până aici, afară de clipe efemere, fusese ascunsă de privirea lor (vezi la Luca 2,48).

2 El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina.

S-a schimbat la faţă. [A fost transfigurat, KJV]. În greacă metamorphoo, „a se schimba în altă formă”, sau „a se transforma”. Aceasta a fost una din ocaziile când divinitatea a străfulgerat prin natura omenească a lui Isus, pentru a întâmpina strălucirea cerului (vezi DA 421; vezi la Luca 2,49). Pe când Isus Se ruga şi ucenicii dormeau a avut loc transformarea misterioasă.

Descrierea experienţei de către cei trei scriitori, înlătură orice sugestie că era o experienţă subiectivă din partea ucenicilor, sau poate numai a lui Petru. Era ceva mai mult decât un vis sau o halucinaţie datorită oboselii după călătoria zilei şi îngrijorarea cu privire la prezicerea lui Hristos privitoare la moartea Sa; a fost o experienţă reală. Mulţi ani mai târziu, Petru declara că el şi colegii săi ucenici au văzut ei înşişi „mărirea”, „cinstea” şi „slava” lui Isus şi au mărturisit că au auzit glasul proclamând calitatea de Fiul al lui Isus faţă de Tatăl (vezi 2 Petru 1,16.18). Petru prezintă experienţa aceasta distinctă ca una din marile întăriri ale credinţei creştine. Vezi la Ioan 1,14.

Faţa Lui. Descrierea lui Hristos, relatată aici, seamănă de aproape aceleia dată de Daniel (vezi Daniel 10,5.6) şi de Ioan (vezi Apocalipsa 1,13-15). Înfăţişarea feţei lui Hristos a devenit diferită (vezi Luca 9,29) sub influenţa acestei lumini albe strălucitoare. Era o slavă luminoasă care părea să vină dinăuntru. Aceasta era slava pe care Isus o avusese în cer înainte de a fi luat înfăţişarea fiinţei omeneşti (vezi Ioan 17,5) şi este slava cu care El Se va reîntoarce pe pământ (vezi Matei 25,31; 1 Tesaloniceni 4,16.17; DA 422). O slavă asemănătoare iradia de la faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Legii (vezi Exod 34,29; 2 Corinteni 3,7). Când Isus Se reîntoarce şi acordă darul nemuririi celor credincioşi ai Săi, fără îndoială şi ei vor reflecta slava aceasta (vezi Daniel 12,3). Pentru alte momente din viaţa lui Hristos când divinitatea Lui a străfulgerat vezi la Luca 2,48.

Albe ca lumina. Marcu compar㠄hainele” lui Isus cu zăpada (vezi Marcu 9,3). „Hainele albe” ale sfinţilor (vezi Apocalipsa 3,4.5.18; etc.) vor reflecta slava hainelor dreptăţii lui Isus pe pământul reînnoit.

3 Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.

Moise şi Ilie. Evident ucenicii au recunoscut vizitatorii cereşti fie din conversaţia lor fie prin iluminare divină. Moise era marele eliberator, legiuitor şi fondator al naţiunii ebraice, iar Ilie era cel care o salvase într-o vreme de apostazie şi criză. Erau de faţă reprezentanţi vii care să dea mărturie despre divinitatea lui Isus, aşa cum „Moise şi toţi proorocii”, mărturisiseră despre El, prin relatările lor scrise (vezi la Luca 24,44).

E important de a observa că atât privitor la Ilie (vezi la 2 Regi 2,11.12), cât şi la Moise (vezi la Iuda 9), Scripturile relatează faptul că unul fusese mutat la cer fără să vadă moartea şi celălalt fusese înviat din morţi. Faptul că Moise şi Ilie s-au arătat împreună cu Hristos la data aceasta nu trebuie deci să fie luat spre a dovedi că toţi morţii drepţi sunt în cer. Aceştia doi, unul înviat din morţi şi celălalt înălţat fără să vadă moartea, s-au arătat cu Isus, ca o preînchipuire a împărăţiei slăvite în care cei răscumpăraţi din toate veacurile vor fi cu el în slavă (vezi Matei 25,31; Coloseni 3,4; 2 Timotei 4,16.17).

Stând de vorbă cu El. Luca adaugă că ei vorbeau despre „sfârşitul [„moartea”] Lui pe care avea să-l aibă la Ierusalim” (Luca 9,31; cf. Matei 16,21).

4 Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.”

Petru a luat cuvântul. [Atunci Petru a răspuns, KJV]. Ca de obicei Petru s-a prezentat ca purtător de cuvânt al grupei (vezi la cap 16,16.22). Luca adaugă că Petru a vorbit fără să ştie ce zicea de fapt (vezi Luca 9,33). Marcu spune că Petru, ca şi ceilalţi, era apucat de o „mare spaim㔠(vezi Marcu 9,6).

Doamne. În greacă, Kurios. Potrivit cu Marcu 9,5, Petru s-a adresat lui Isus numindu-L „Învăţătorule” (gr. Hrabbi), şi potrivit cu Luca 9,33, „Învăţătorule” (gr. Epistates). Despre însemnătatea unor astfel de diferenţe în naraţiunea Evangheliei vezi la Nota adiţională la Matei 3, nota 2.

Am să fac. [Să facem, KJV]. Se pot cita dovezi textuale importante (cf . p.146) pentru exprimarea „am să fac”, deşi în Marcu şi în Luca exprimarea necontestată este „să facem”.

Trei colibi. Literal, „trei umbrare” sau „trei corturi”. De fapt, în partea ultimă a verii nu cădea nici un fel de ploaie (vezi vol. II, p. 110; vezi la cap 17,19) şi singura protecţie ar fi fost faţă de roua bogată a nopţii. Nu e singur dacă se Petru gândea la colibe numai ca protecţie faţă de elementele naturii, sau dacă sugestia i-a venit în minte în legătură cu Sărbătoarea Corturilor – acum numai la o scurt timp. Aşteptarea că Ilie va veni să vestească împărăţia mesianică (vezi la v. 10) se poate să-i fi reamintit lui Petru de ţinerea prezisă a acelei sărbători în legătură cu conducerea lui Mesia (vezi la Zaharia 14,16-19). Poate a tras concluzia că arătarea lui Moise şi a lui Ilie la data aceasta, atât de aproape de Sărbătoarea Corturilor, lăsa să se înţeleagă că ei veniseră să ia parte la acea sărbătoare.

5 Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!”

I-a acoperit. [I-a umbrit, KJV]. În greacă, episkiazo, „a arunca o umbră peste” (cf. Luca 1,35; Psalmi 9,1). Matei şi Marcu nu explică dacă norul „L-a umbrit” pe Hristos şi pe cei doi vizitatori cereşti, sau pe ucenici, sau şi pe unii şi pe alţii; totuşi, pare vădit din Luca că referirea este în primul rând la ucenici (Luca 9,34).

Nor luminos. Amintind, poate, de stâlpul de nor din pustie (vezi la Exod 13,21.22) care era luminat de slava lui Dumnezeu (vezi Numeri 9,15.16; vezi la Exod 40,34). Comparaţi experienţa lui Moise pe munte cu Dumnezeu (vezi la Exod 24,15-18), când „a intrat în mijlocul norilor” care înconjurau slava lui Dumnezeu. Se poate ca scena aceasta să fi străfulgerat prin mintea ucenicilor, ca şi, poate, experienţa lui Ilie pe Muntele Carmel (vezi la 1 Regi 18,38; Luca 2,48; Ioan 1,14).

Un glas. Acelaşi glas s-a auzit la data botezului lui Hristos (vezi cap 3,17) şi mai târziu chiar la încheierea lucrării Sale (vezi Ioan 12,28). La aceste trei ocazii, Tatăl a atestat personal divina calitate de Fiul a lui Isus.

Fiul Meu prea iubit. Cu privire la Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, vezi la Luca 1,35; Ioan 1,1-3; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Îmi găsesc plăcerea. Din cauză că în viaţa Lui de pe pământ Isus a îndeplinit în mod desăvârşit sarcina încredinţată lui (vezi Ioan 17,4) şi a prezentat oamenilor un exemplu desăvârşit de ascultare faţă de voia Tatălui (vezi Ioan 15,10). Dacă ne punem încrederea în Mântuitorul, va fi privilegiul nostru de a face „ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3,22).

De El să ascultaţi. Probabil cu referire aparte la învăţătura pe care El le-o dădea acum cu privire la suferinţele şi moartea Lui iminentă (vezi la cap. 16,21).

6 Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare.

Au căzut cu feţele la pământ. Comparaţi Ezechiel 1,28; Daniel 10,9. Unor bărbaţi ca Ezechiel şi Daniel li s-au acordat viziuni; Petru, Iacob şi Ioan au văzut cu ochii lor.

7 Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!”

S-a atins de ei. [I-a atins, KJV]. Faptul că atingerea lui Isus a avut loc după şi nu înainte de experienţă este o mărturie indirectă pentru faptul că aceasta nu era o vedenie, ci o experienţă obiectivă. În plus, nu este nici o ocazie în Biblie în care trei bărbaţi să fi primit cu toţii aceeaşi viziune simultan.

8 Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur.

Au ridicat ochii. Potrivit cu Marcu, cei trei bărbaţi „îndată… s-au uitat împrejur” (Marcu 9,8).

Decât. [Numai, KJV]. Adic㠄singur”.

9 Pe când se coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.”

Nimănui. Isus a luat pe Petru, Iacob şi Ioan cu El pentru că numai ei, din cei doisprezece, erau pregătiţi să primească ceea ce urma El să le dea (vezi la v. 1). Dacă ei ar fi relatat ceea ce văzuseră şi auziseră aceasta ar fi trezit doar mirarea şi curiozitatea fără rost şi n-ar fi putut servi nici unui scop bun la data aceea. Faptul că ei trebuia să tacă cu privire la aceasta până după înviere, lasă să se înţeleagă că la data aceea ceilalţi ucenici urmau să fie gata să înţeleagă şi credinţa lor urma să fie întărită prin relatarea celor trei care fuseseră martori la eveniment. În plus, pe urma faptului că văzuseră cu proprii lor ochi doi oameni asupra cărora moartea nu avea putere, aceşti trei ucenici ar fi fost pregătiţi să creadă cuvintele lui Hristos cu privire la învierea Sa (cf. Luca 9,31) şi să dea credinţă şi curaj colegilor lor ucenici. De asemenea, faptul că Isus i-a luat tot pe aceşti trei cu El singur în Grădina Ghetsemani pentru a-L însoţi în rugăciune ar fi trebuit să le aducă viu în memorie lecţia aceasta.

Vedenia. În greacă, horama, „spectacol”, literal, „ceea ce este văzut”. Comparaţi cuvintele ebraice chezon şi mar’ah (vezi la 1 Samuel 3,1).

10 Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”

Zic cărturarii. Ca tâlcuitori oficiali ai Scripturilor, „cărturarii” ar fi trebuit să fie aceia de la care să se aştepte să decidă în probleme teologice, ca de pildă aceea acum în discuţie. Despre cărturari vezi pagina 55.

Legătura evidentă dintre Schimbarea la faţă şi discuţia despre Ilie, pare să fie numai că Ilie era unul din cei doi care se arătaseră împreună cu Hristos. Totuşi, Maleahi prezisese venirea lui Ilie ca un înainte-mergător al lui Mesia (vezi la Maleahi 4,5) şi ucenicii gândeau că Ilie venise acum să vestească pe Mesia, să-L protejeze pe Isus şi să confirme autoritatea Lui ca Mesia-Împărat (vezi DA 422; vezi la Ioan 1,21). Dar dacă Isus era cu adevărat Mesia al profeţiei, aşa cum nădăjduiau ucenicii cu înfocare şi credeau de El că este (vezi la Matei 16,16), atunci, de ce nu se arătase Ilie mai înainte de întâmplarea aceasta? Ei încă mai înţelegeau greşit misiunea lui Ioan Botezătorul în ciuda faptului că Isus le spusese deja desluşit că viaţa şi lucrarea lui Ioan Botezătorul împlinea profeţia venirii lui Ilie (vezi la cap 11,14).

11 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.

Să aşeze din nou toate lucrurile. În experienţa dramatică de pe Muntele Carmel, Ilie avusese succes la întoarcerea inimii multora din Israel înapoi la Dumnezeul părinţilor lor (vezi la 1 Regi 18,37-40), şi în felul acesta să pună stavilă năvălirilor înspăimântătoare ale apostaziei. În acelaşi fel, Ioan Botezătorul a proclamat botezul pocăinţei faţă de păcat şi întoarcerea la adevăratul duh al închinării (vezi la Maleahi 3,1.7; 4,6; Luca 1,17). Ioan, natural, nu era Ilie în persoană (vezi la Ioan 1,21), dar el a mers înaintea lui Mesia „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1,17).

12 Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.”

Nu l-au cunoscut. Adică, nu l-au cunoscut ca Ilie (vezi la Ioan 1,10.11).

Au făcut cu el ce au vrut. [Ce au dorit, KJV; Câte au voit, G. Gal.]. Adică, ce au dorit că facă. În loc de a-l primi pe Ioan şi a crede solia Lui, conducătorii iudei îl trataseră cu dispreţ pe el şi chemarea lui la pocăinţă (vezi Luca 7,30-33; vezi la Matei 21,25,32). Irod îl pusese la închisoare (vezi Luca 3,20) şi cam peste un an îl executase (vezi la Marcu 6,14-29). Urma ca numai la câteva luni după Schimbarea la faţă conducătorii lui Israel să facă la fel şi cu Isus, adic㠄ceea ce au vrut”.

13 Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.

Verset ce nu a fost comentat.

14 Când au ajuns la norod, a venit un om care a căzut în genunchi înaintea lui Isus şi I-a zis:

Când au ajuns. [Când au venit, KJV]. [Băiatul posedat de demon, Matei 17,14-21 = Marcu 9,14-29 = Luca 9,37-43a. Comentariu major: Marcu].

15 „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă.

Lunatic. Vezi la capitolul 4,24.

16 L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.”

Verset ce nu a fost comentat.

17 „O, neam necredincios şi pornit la rău!”, a răspuns Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.”

Pornit la rău. [Pervers, KJV; Stricat, G. Gal.]. Literal, „sucit”, sau „stricat”.

18 Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

Verset ce nu a fost comentat.

19 Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”

Verset ce nu a fost comentat.

20 „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.

Necredinţei. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi „puţină credinţă”. Ucenicii aveau prea multă credinţă în ei înşişi şi prea puţină credinţă în Dumnezeu (vezi la cap. 8,26).

Grăunte de muştar. Vezi la capitolul 13,31,32. Pentru ilustraţii asemănătoare date cu alte ocazii, vezi Matei 21,21; Marcu 11,23; Luca 17,6. Sămânţa de muştar poate fi mică la început, dar în ea este ascuns principiul de viaţă şi, dacă i se oferă împrejurări favorabile, va creşte.

Aţi zice muntelui acestuia. Hristos vorbeşte aici la figurat despre mari obstacole întâmpinate de ucenicii Săi când îndeplinesc însărcinarea evanghelică. Este cât se poate de sigur că Isus n-a intenţionat ca ucenicii Săi să meargă prin ţară mutând din loc munţii reali. Cu toate acestea, El a făgăduit că nici un fel de dificultăţi oricât de mari ar părea, nu pot să împiedice realizarea scopului Său divin de a-i mântui pe păcătoşi (vezi Isaia 45,18; 55,8-11).

Nimic nu v-ar fi cu neputinţă. „La Dumnezeu, toate sunt cu putinţ㔠(Matei 19,26).

21 Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”

Dar. Dovezi textuale sunt împărţite (cf. p. 146) cu privire la faptul dacă versetul 21 era sau nu era în textul originar al lui Matei (vezi la Marcu 9,29).

22 Pe când stăteau în Galileea, Isus le-a zis: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor.

Pe când stăteau. [Pe când străbăteau, G. Gal.]. [O călătorie tainică prin Galileea, Matei 17,22-23 = Marcu 9,30-32 = Luca 9,43b-45. Comentariu major: Marcu]. Sau, „pe când se întorceau”, adică, la Capernaum. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi „pe când s-au adunat”.

Să fie dat. [Să fie trădat, KJV]. Sau „predat” (vezi la Marcu 3,19; Luca 6,16).

23 Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” Ucenicii s-au întristat foarte mult.

A treia zi. Vezi paginile 248-250.

S-au întristat foarte mult. [Ei erau peste măsură de trişti, KJV]. Sau, „ei erau într-o mare mâhnire”. Deşi acum îşi dădeau seama că Învăţătorul lor vorbea despre moartea Sa, ei nădăjduiau şi credeau că se va ivi ceva care să o facă să nu fie necesară..

24 Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”

Au ajuns în Capernaum. [Jumătate de siclu pentru Templu, Matei 17,24-27. Vezi harta p. 221; diagrama p. 231; despre minuni p. 208-213]. Isus şi ucenicii evident se întorseseră de curând (DA 432) dintr-un scurt circuit prin Galileea (vezi Matei 17,22,23; vezi la Marcu9,30-32). Ca de obicei Isus probabil s-a stabilit în casa lui Petru (vezi la Marcu 1,29; 2,1), unde a locuit în decursul ultimelor săptămâni ale rămânerii Sale în Galileea.

Cei ce strângeau darea. [Cei care primeau tributul, KJV]. Literal, „cei care primesc dubla drahmă [gr. didrachmon]”. Aceştia nu erau vameşii sau perceptorii de impozite (vezi la Luca 3,12), care adunau vama şi impozitele pentru autorităţile civile, ci anumiţi oameni care erau rânduiţi în fiecare district să colecteze taxa de jumătate de siclu pentru Templu cerută de la fiecare bărbat liber în vârstă de 20 de ani sau mai mare, pentru întreţinerea Templului. Taxa aceasta nu era obligatorie în sensul în care era zecimea, dar plătirea ei era totuşi considerată o datorie religioasă. Pentru originea acestei taxe şi reglementările cu privire la ea, vezi la Exod 30,12-16. Potrivit cu Mişna (Shekalim 1,1, ed. Soncino a Talmuduui, p.1) trebuia să se facă înştiinţarea publică cu privire la taxă în ziua întâia a lui Adar, care cădea în februarie sau martie (vezi vol. II, p. 108). În ziua de 15 Adar, „mesele [schimbătorilor de bani] erau aşezate în provincii”, şi 10 zile mai târziu în Templu (Shekalim 1,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 2). Taxa Templului pentru anul în curs era, în felul acesta, întârziată cu câteva luni.

Vechiul siclu ebraic (vezi vol. I, p. 167, 168) nu mai era în uz general, dar datina rabinică cerea ca taxa Templului să fie plătită în unitatea de jumătate de siclu. Aceia care „strângeau darea” schimbau moneda statului pe moneda Templului, trăgând folos din fiecare tranzacţie. Grecescul didrachma, tradus „darea”, era o dublă drahmă, aproape echivalentă cu jumătatea de siclu şi aproximativ de două ori valoarea unui denerius, care era considerat salariul pe o zi (vezi la cap 20,2).

Au venit la Petru. Probabil pentru că Isus locuia în casa lui Petru.

Învăţătorul vostru nu? Nu se ştie dacă se ţinea o socoteală a acelora care plăteau darea şi dacă aceia care veneau acum la Petru ştiau deja că Isus nu plătise darea. În plus, acesta nu era timpul din an când se adunau de obicei dările. S-ar părea că, dacă s-ar fi ştiut că Isus nu plătise darea, cărturarii, care în cursul lunilor trecute Îl hărţuiseră pe Isus de repetate ori în public (vezi la Matei 16,1; Marcu 7,1-23), L-ar fi atacat cu multă vreme mai înainte pentru neplătirea dării. Se pare că ideea atacării lui Isus pe chestiunea aceasta le venise în minte numai de curând; ea făcea parte dintr-o uneltire bine pusă la punct. În textul grec, cuvântul pentru „vostru” este la plural. Cei care adunau darea făceau din problema aceasta ceva care îi privea pe toţi ucenicii, nu numai pe Petru.

25 „Ba da”, a zis Petru. Şi, când a intrat în casă, Isus i-a luat înainte şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?”

Ba da, a zis Petru. [Da, a zis el, KJV]. Răspunsul prompt al lui Petru este considerat de unii ca lăsând să se înţeleagă că Isus de obicei plătise darea şi că Petru ştia lucrul acesta. De fapt, Petru s-ar fi putut să nu ştie dacă Isus o plătise. Când a fost întrebat dacă Isus plătea tributul, Petru a recunoscut imediat natura neobişnuită şi prematură (vezi la v. 24) a întrebării şi şi-a dat seama de provocarea subînţelesă la loialitatea lui Isus faţă de Templu, pe care, natural, ar fi arătat-o neglijenţa de a plăti darea. Petru şi tovarăşii săi ucenici erau, pe cât se pare, încă pe deplin loiali în spirit faţă de conducătorii iudei (vezi DA 398) şi cea dintâi reacţie a lui Petru era de a evita cu orice preţ orice ar tinde să înrăutăţească legăturile cu ei. Dar, ca şi în alte ocazii de mai târziu (vezi cap. 22,15-22) cărturarii şi Fariseii căutau aici să Îl confrunte pe Isus cu o dilemă din care n-ar fi putut să scape. Leviţii, preoţii şi proorocii erau scutiţi (DA 433). Refuzul de a plăti darea ar fi însemnat lipsă de loialitate faţă de Templu, dar a o plăti ar fi lăsat să se înţeleagă că Isus nu Se considera prooroc şi, deci, nu era scutit de ea

În casă. Probabil casa lui Petru (vezi la vers 24).

I-a luat înainte. [A prevenit, KJV]. În greacă, prophtano, „a venit înainte” sau „a anticipa”. Cuvântul englez „prevent” (a preveni) obişnuia să aibă acest înţeles, dar acum are înţelesul în plus al faptului de a preceda o persoană cu scopul de a-i aşeza un obstacol în cale, pentru a-l „preveni” sau a-l „împiedica”. O folosire asemănătoare a cuvântului apare în 1 Tesaloniceni 4,15. În cazul acesta Isus „i-a luat înainte” lui Petru prezentând subiectul înainte ca el să-l menţioneze.

Dări. [Vamă, KJV]. În greacă, telos, „vam㔠de obicei aceea luată asupra bunurilor şi posesiunilor (vezi la Luca 3,12).

Străini. Adică, aceia care nu fac parte din familia regal㠖 cu alte cuvinte, supuşii regelui.

26 Petru I-a răspuns: „De la străini.” Şi Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.

Fiii sunt scutiţi. Isus pare să fi pretins scutire ca un învăţător sau rabi. Fără îndoială, Isus a lăsat la o parte această pretenţie valabilă (vezi la v. 27).

27 Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine.”

Dar. Strângătorul dării pentru Templu nu avea dreptul legal de a cere jumătatea de siclu de la Isus. Isus l-a plătit pentru motive de utilitate, nu de obligaţie. El a renunţat la drepturile Sale pentru a evita controversa şi a făcut ceea ce pe bună dreptate nu I s-ar fi putut cere să facă pentru a fi în pace cu vrăşmaşii Săi juraţi. Evident, El nu voia ca loialitatea Lui faţă de Templu să fie pusă în discuţie, oricât de nedreaptă ar fi fost acuzaţia. Comportamentul lui Hristos stă ca o lecţie pentru fiecare creştin. Ar trebui să ne străduim să trăim în pace cu toţi oamenii şi să facem mai mult decât ar trebui să ni se ceară dacă nevoia ar cere-o, pentru a evita conflictul care nu este necesar cu protivnici ai adevărului (vezi Romani 12,18; Evrei 12,14; 1 Petru 2,12-15.19.20). În nici o împrejurare, însă, creştinul nu va face compromis cu principiul în străduinţa lui de a plăcea altora (vezi DA 356).

Poticnească. În greacă, skandalizo, literal, "a prinde în cursă" (vezi la cap 5,29). Cu privire la datoria creştinului de a considera bine cursul său de acţiune ca nu cumva el să devină ocazie pentru ca alţii să se poticnească, vezi 1 Corinteni 8,8-13.

La mare. Adică, la lacul Galileii, pe ţărmul căruia se afla Capernaumul (vezi la cap 4,13).

Undiţa. Aceasta este unica ocazie în Noul Testament în care se menţionează prinderea peştelui cu o undiţă.

O rublă. [O monedă, KJV]. În greacă, stater, o monedă de argint cu valoare de patru drahme şi echivalentul unui siclu (vezi vol. I, p. 168; vol. V, p. 49). În ciuda tuturor eforturilor neînţelepte şi fanteziste din partea unora pentru a înlătura prin explicaţii elementul supranatural al acestui incident, nu poate fi îndoială că a fost o minune ca Petru să poată prinde acel anumit peşte chiar atunci, şi ca el să aibă suma de bani corespunzătoare în gura sa.

Pentru Mine şi pentru tine. Suma era exact îndestulătoare pentru a acoperi darea de o jumătate de siclu pentru două persoane. Povestirea se termină în felul acesta abrupt, admiţând că Petru a prins peştele şi a plătit darea în bani celor care veniseră să o adune.

Minunea era bine calculată ca să-l impresioneze pe Petru, un pescar de meserie, care ştia cât de nesigur era ca un peşte să aibă bani în gura sa, mai ales suma de bani anumit rânduită pentru o anumită ocazie, şi ştia cât de nesigur era ca el să fie în stare să prindă acel anumit peşte în momentul precis când i se spusese să-l prindă (vezi la Luca 5,8,9). Isus n-a făcut minunea aceasta pentru propriul Său folos (vezi la Matei 4,3), deşi jumătate din suma plătită era pentru Sine. Minunea avea ca scop să-l înveţe pe Petru o lecţie şi să aducă la tăcere pe strângătorii criticoşi de dare, care căutaseră să Îl pună pe Hristos în categoria unui israelit de rând şi în felul acesta să nege dreptul Lui de a învăţa.