1 Fariseii și saducheii s-au apropiat de Isus și, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer.

Fariseii. [Cererea unui semn, Matei 16,1-12 = Marcu 8,11-21. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 221; diagrama p. 231]. Au fost cel puţin două ocazii în care Isus a discutat cererea pentru „un semn din cer”. Cea dintâi a fost în legătură cu predica de lângă mare, probabil în toamna anului 29 d. Hr. (vezi la cap. 12,22,38,39). Cea din cap. 16,1-4 a avut loc cam după nouă luni sau ceva mai târziu, probabil la începutul verii anului 30 d. Hr. Pentru incidentul care l-a precedat imediat pe acesta, a doua ocazie în care s-a cerut un semn, vezi la capitolul 15,21.32

Şi Saducheii. [Cu Saducheii, KJV]. Acum, pentru prima dată Saducheii s-au unit cu Fariseii într-o încercare de a-L aduce la tăcere pe Isus. Câteva săptămâni mai înainte de aceasta, Isus plecase din Galileea pentru a-i evita pe aceşti critici cusurgii (vezi la cap.15,21). Acum, aproape chiar în clipa când a pus piciorul pe pământul galilean, ei îşi reînnoiesc atacul asupra Lui.

Ispitească. [Ispitindu-L, KJV]. În greacă, peirazo (vezi la cap. 4,1). Întrucât şi mai înainte Îl confruntaseră pe Isus chiar cu aceasta întrebare, fără îndoială presupuneau cam cum va fi răspunsul Lui (vezi la cap. 12,38). El avea să refuze şi probabil ei intenţionau să prezinte refuzul acesta poporului ca dovadă că pretenţiile Lui la mesianitate erau false. Ei Îl puneau pe Isus la încercare aşa cum făcuse Satana în pustie (vezi la cap. 4,7), nu cu o dorinţă sinceră de a vedea ceva care i-ar convinge, ci mai degrabă cu nădejdea că El nu o va face, şi în felul acesta să le dea un prilej de a-L acuza în mod public şi de a tăgădui pretenţiile Lui. Evident, Isus avea putere de a face asemenea minuni, dar el a refuzat în mod consecvent să facă aşa ceva (vezi la cap. 4,3-11; 7,6). El ar fi putut, dar a refuzat, deoarece ar fi fost contrar principiului dacă ar fi făcut aşa ceva (vezi DA 366).

Semn. Vezi la p. 208.

Din cer. Vezi la capitolul 12,38.39. Până la data aceasta Isus săvârşise tot felul de minuni, inclusiv demonstraţii de putere asupra bolilor, demonilor, morţii şi forţelor naturii. Fiecare minune fusese răspunsul Său la o nevoie adevărată (DA 366). Faptul că fiecare minune a avut ca rezultat binecuvântare pentru oameni, era, de fapt, cea mai bună dovadă cu putinţă cu privire la puterea divină prin care toate aceste minuni erau săvârşite. Dar Fariseii şi Saducheii doreau „un semn din cer” şi tăgăduiau că multele minuni pe care le săvârşise Isus erau dovezi îndestulătoare pentru obârşia divină a misiunii Lui. Pe cât se pare, ei căutau un semn cu totul depărtat de domeniul controlului omenesc, ca de pildă un tunet în afară de vremea lui (vezi la 1 Samuel 12,17), sau foc din cer (vezi la 2 Regi 1,10), sau oprirea soarelui (vezi la Iosua 10,12), şi erau gata să afirme că dacă Isus nu făcea aşa ceva, El nu era nici măcar atât de mare ca profeţii de pe vremuri, ca Samuel sau Ilie. Deşi aveau cunoştinţe despre vestirea făcută de către îngeri păstorilor la Betleem (Luca 2,8-14), de steaua care îi adusese pe magi la Ierusalim (Matei 2,1-6), de porumbelul care cobora şi de glasul din cer (cap. 3,16-17) – toate aceste minuni care ar fi putut fi clasificate ca „semne din cer” – ei au refuzat să recunoască aceste dovezi directe că Isus era Fiul lui Dumnezeu (vezi la cap. 13,13-16). Ei erau fără cunoştinţă datorită faptului că aleseseră să respingă lumina (vezi la Osea 4,6).


2 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceți: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roșu.”

Când se înserează. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea restului versetul 2, începând cu aceste cuvinte, şi întreg versetul 3. Luca 12,54-56 este asemănător ca idee, deşi oarecum diferit ca formă. Ilustraţia este clar de felul celor folosite adesea de Hristos şi aici în Matei, cu totul potrivită cu contextul.

Vremea frumoasă. Isus se referă la vremea din Palestina. Vântul şi norii de la Mediterana din apus aduceau de obicei ploaie, în timp ce vântul din Deşertul Arab de la sud-est însemna vreme caldă şi uscată.


3 Și dimineața, ziceți: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roșu-posomorât.” Fățarnicilor, fața cerului știți s-o deosebiți, și semnele vremurilor nu le puteți deosebi?

Astăzi are să fie furtună. [Vreme rea astăzi, KJV]. Literal, „astăzi, o furtună”.

Roşu-posomorât. [Întunecat şi ameninţător, KJV]. În greacă, stugnazo, „a apare întunecat”, „a avea înfăţişare trist㔠(vezi Marcu 10,22). Aici stugnazo înseamn㠄înnorat” sau poate „ameninţător”.

Făţarnicilor. Dovezi textuale favorizează omiterea acestor cuvinte (cf. p. 146). Natural, nu este nici o îndoială că aceşti Farisei şi Saduchei erau făţarnici (vezi cap. 23,13-29; etc.; cf. DA 409).

Deosebiţi. În greacă, diakrino, „a discrimina”, „a separa”, sau „a face o deosebire”.

Semnele vremurilor. Vezi versetul 2; pagina 208. Însăşi atitudinea Fariseilor şi Saducheilor era în sine un „semn” al „vremurilor”, un semn al „furtunii” [„vremi stricate”] în climatul iudaic al opiniei cu privire la Mesia.


4 Un neam viclean și preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona.” Apoi i-a lăsat și a plecat.

Viclean şi preacurvar. [Nelegiuit şi adulter, KJV]. „Neam viclean” [nelegiuit] în sensul că era lipsit de percepţie morală şi spirituală; „adulter” în sensul că era necredincios faţă de Dumnezeu (vezi la cap. 12,39).

Nu i se va da alt semn. [Nici alt semn, KJV]. Criticii lui Isus aveau nevoie de renaştere lăuntrică spirituală, nu de vreun semn în afară (vezi DA 406). Însăşi cuvintele rostite de Hristos erau în ele însele un „semn” impresionant, dacă s-ar fi luat aminte.

Proorocului Iona. Hristos atrage mai întâi aici atenţia la puterea convertitoare a predicii lui Iona ca un „semn” pentru oamenii din Ninive, după cum propria Sa predică era un semn pentru oamenii din vremea Sa (vezi DA 406), şi al doilea, la elementul timp – trei zile şi trei nopţi – din experienţa lui Iona (vezi p. 248-250).

I-a lăsat. Vezi la capitolul 10,14.23; 15,21. Isus a refuzat să discute mai departe cu aceşti făţarnici. Era zadarnic să facă aşa ceva, deoarece nu era nimic de câştigat, nici prin a-i convinge pe ei, nici prin iluminarea privitorilor. Continuarea discuţiei ar fi putut sluji numai la zăpăcirea oamenilor şi la întărirea Fariseilor şi Saducheilor în calea lor de necredinţă şi înşelăciune deliberată.


5 Ucenicii trecuseră de cealaltă parte și uitaseră să ia pâini.

Cealaltă parte. Destinaţia lor era Betsaida Iulia (vezi la Matei 11,21; Marcu 6,31; 8,22), o depărtare cam de 8 mile de Magdala. Relatarea din Marcu (cap. 8,13-22) ar putea, la prima privire, să lase să se înţeleagă că conversaţia dintre Isus şi ucenici a avut loc în corabie, la trecerea lacului. Dar Matei afirmă lămurit că aceasta a avut loc după ce ei ajunseseră de „cealaltă parte” (vezi DA 407).

Uitaseră. Adică, datorită plecării lor grăbite din Magdala, cauzată de controversa cu Fariseii şi Saducheii. Betsaida Iulia însăşi era teritoriul păgân al Galileei; şi un iudeu de obicei ar fi adus cu el provizii pentru a evita să cumpere hrană de la neiudei (vezi Nota adiţională la capitolul 15).


6 Isus le-a zis: „Luați seama și păziți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.”

Aluatul Fariseilor. Vezi la capitolul 13,33. Aici „aluat” se referă anume la „învăţătura” Fariseilor şi a Saducheilor (vezi cap. 16,12), adică la principiile şi învăţăturile lor. După cum aluatul pătrunde frământătura, tot aşa principiile pe care un om le acceptă pătrund viaţa lui. Comparaţia este cu adevărat corespunzătoare, indiferent dacă principiile sunt bune sau rele. Spiritul, învăţăturile şi caracterul conducătorilor religioşi, date pe faţă în făţărnicie, mândrie, paradă şi formalism ar afecta în mod inevitabil viaţa celor care i-ar respecta şi s-ar conforma la instrucţiunile lor. În cazul acesta deosebit Isus Se referea la spiritul Fariseilor şi al Saducheilor (cf. Marcu 8,15) care-i mâna că ceară un semn. Mai târziu Isus a comparat făţărnicia lor cu aluatul (vezi Luca 12,1; cf. Matei 23,2.3).


7 Ucenicii se gândeau în ei și ziceau: „Ne zice așa pentru că n-am luat pâini!”

Se gândeau. [Raţionau, KJV]. Sau „deliberau” între ei.

N-am luat pâini. Vezi la versetul 6. Adică, nu au luat o provizie corespunzătoare. Ucenicii nu aveau decât o pâinişoară mică, dar nu mai mult (vezi Marcu 8,14). Ei interpretau greşit avertizarea lui Isus contra „aluatului” Fariseilor înţelegând că ei trebuiau să evite cumpărarea de pâine de la un brutar care s-ar fi întâmplat să fie Fariseu sau Saducheu (vezi DA 408). Cât de greoi erau ucenicii de a judeca de la cauză la efect şi de a prinde adevărurile spirituale pe care Hristos căuta să li le dea! (vezi Nota adiţională la capitolul 15).


8 Isus, care cunoștea lucrul acesta, le-a zis: „Puțin credincioșilor, pentru ce vă gândiți că n-ați luat pâini?

Isus care cunoştea. [Isus a priceput, KJV]. El ştia ce gândeau ucenicii Săi chiar dacă El nu auzea ceea ce spuneau ei (vezi la Marcu 2,8).

Puţin credincioşilor. [Voi cu puţină credinţă, KJV]. Vezi la Matei 8,26; cf. Matei 6,30; Evrei 11,6. Credinţa este necesară pentru înţelegerea adevărului spiritual. Parte din dificultatea ucenicilor era că ei n-au înţeles adevăratul caracter al Fariseilor şi al Saducheilor (vezi DA 398, 408). Ei încă mai considerau pe aceşti conducători religioşi ca fiind ceea ce ei pretindeau că sunt şi nu ceea ce erau în realitate, orbi faţă de făţărnicia care pândea înapoia unei măşti de evlavie prefăcută.


9 Tot nu înțelegeți? Și nici nu vă mai aduceți aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni și câte coșuri ați ridicat?

Tot nu înţelegeţi? Isus era dezamăgit de încetineala lor de a înţelege adevărul spiritual (vezi la Marcu 6,37). Numai cu câteva ore mai înainte, El procurase hrană pentru 4,000 de bărbaţi şi câteva săptămâni mai înainte, pentru 5,000. De ce trebuia ei să-şi închipuie că El era preocupat de o lipsă de pâine literală?

Cinci mii. Vezi la Marcu 6,30-44.


10 Nici de cele șapte pâini pentru cei patru mii de oameni și câte coșnițe ați ridicat?

Patru mii. Vezi la capitolul 15,32-39.


11 Cum nu înțelegeți că nu v-am spus de pâini; ci v-am spus să vă păziți de aluatul fariseilor și al saducheilor?”
12 Atunci au înțeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor.
13 Isus a venit în părțile Cezareii lui Filip și a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”

Isus a venit. [Retragerea spre Cezarea lui Filip. Marea mărturisire, Matei 16,13-28 = Marcu 8,27 la 9,1 = Luca 9,18-27. Comentariu major: Matei. Vezi harta, p. 221; diagrama, p. 231]. Retragerea spre Cezarea lui Filip, a avut loc probabil pe la mijlocul verii anului 30 d. Hr., în cursul jumătăţii de an de retragere din lucrarea publică pe care Isus a consacrat-o instruirii ucenicilor Săi. Faza aceasta a lucrării lui Hristos a continuat de la respingerea Lui la Capernaum, cam pe vremea Paştelor (vezi la Ioan 6,66) în primăvară, până la Sărbătoarea Corturilor, toamna (vezi la Ioan 7,2). Pentru a evita conflictul cu conducătorii iudei şi cu spionii puşi să-L urmărească (vezi la Marcu 7,1), Isus deja petrecuse câteva săptămâni dincolo de hotarele Galileei, în Fenicia şi Decapole (vezi la Matei 15,21.22; Marcu 7,31). Dar îndată după reîntoarcerea Lui în Galileea spionii rânduiţi de Sinedriu L-au provocat din nou (vezi la Matei 16,1) şi El a părăsit Galileea pentru a se duce la Betsaida Iulia, în teritoriul lui Irod Filip (vezi p. 65; vezi la Marcu 8,22; vezi harta din faţa p. 321). Spionii nu L-au urmărit.

Părţile. [Coastele, KJV]. Vezi la capitolul 15,21.

Cezareei lui Filip. Plecând din Betsaida Iulia, Isus şi ucenicii Săi au mai mers încă vreo 25 de mile spre nord prin părţile Cezarei lui Filip, cetatea de seamă a Ituriei, care era sub administraţia lui Filip, un frate al lui Irod Antipa, tetrarh al Galileei (vezi p. 65; vezi harta din faţa p. 321). Cezarea lui Filip, originar cunoscută ca Panea, a fost identificată cu satul modern Bâniyâs. Paneas şi-a luat numele de la Pan, zeul grec al turmelor, păşunilor, pădurilor şi al animalelor sălbatice şi zeul patron al păstorilor şi vânătorilor. Dintr-o grotă, mai înainte dedicată lui Pan, într-o stâncă falnică din vecinătatea Paneei (Cezarea lui Filip), izvorăşte un izvor peren, Bâniyâs, unul din izvoarele principale ale Râului Iordan. Filip a reclădit şi a înfrumuseţat cetatea Panea şi i-a dat numele de Cezarea lui Filip, după numele său şi al lui Cezar Tiberiu (Iosif, Antichităţi, XVII.2,1; Război, II.9,1 [168]).

A întrebat. Sau, „a început să întrebe”, lăsând să se înţeleagă o discuţie prelungită. Retragerea lui Hristos în această regiune păgână era în parte pentru a scăpa de spioni, care nu-i mai dădeau răgaz atâta vreme cât rămânea în Galileea, cum şi pentru a avea ocazia să-i instruiască pe ucenicii Săi şi să-i pregătească pentru ceasul încercării care în curând urma să pună capăt scurtei Sale lucrări (DA 411). Discuţia următoare a avut loc evident în cursul călătoriilor lui Isus şi a ucenicilor Săi (vezi Marcu 8,27), la sfârşitul unuia din răstimpurile Lui de rugăciune (vezi Luca 9,18). Aceste detalii întâmplătoare ale naraţiunii sugerează posibilitatea că Isus şi ucenicii Săi petrecuseră noaptea în aer liber, undeva la poalele dealurilor Muntelui Hermon, şi fie că El petrecuse noaptea în rugăciune, fie că Se trezise devreme şi se dusese separat de ucenicii Săi pentru un răstimp de rugăciune în vreun loc liniştit, retras. El era pe punctul de a începe să dea învăţătură cu privire la scenele finale ale lucrării Sale pământeşti. În acord cu aceasta El a căutat îndrumare pentru a le dezvălui aceste gânduri neplăcute şi S-a rugat ca ei să fie pregătiţi să primească ceea ce El avea să le facă cunoscut (vezi DA 411).

Cine zic oamenii? Isus a început discuţia despre patimile Sale viitoare îndreptându-le gândurile ucenicilor Săi la Sine ca Mesia, un subiect pe care El pare să nu-l fi abordat niciodată mai înainte direct. Era absolut necesar ca ei să-L recunoască ca Mesia înainte de a putea să aprecieze în vreun fel oarecare înţelesul jertfei Lui înlocuitoare pe Golgota. Dacă El ar fi fost recunoscut numai ca un „învăţător venit de la Dumnezeu” (vezi Ioan 3,2), sau ca unul din prorocii din vechime înviat din morţi (vezi la Matei 16,14), moartea lui nu ar fi putut să aibă o mai mare însemnătate ca a oricărui alt om mare şi bun. Ea ar fi fost exemplificatoare şi nu înlocuitoare. Nu ar avea nici o putere ispăşitoare. Acela care urmează să găsească mântuirea în crucea de pe Golgota trebuie ca mai întâi să recunoască faptul că Acela care a atârnat pe cruce nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Mesia, Hristosul. Numai pe temeiul mesianităţii lui Isus din Nazaret crucea poate fi înţeleasă şi apreciată în adevărata ei perspectivă. Isus, natural, cunoştea foarte bine ce gândeau oamenii despre El. El cunoştea şi părerea lor greşită cu privire la natura împărăţiei pe care El venise să o înfiinţeze (vezi Luca 4,19). Motivul Său de a pune ucenicilor Săi această întrebare era pentru a pregăti mintea lor pentru întrebarea următoare – ceea ce ei înşişi ajunseseră să gândească despre El (Matei 16,15). Credinţa ucenicilor era cu atât mai remarcabilă în contrast cu necredinţa sau jumătatea de credinţă a restului concetăţenilor lor. De fapt ei fuseseră strâns asociaţi cu Domnul lor pentru un oarecare timp.

Fiul omului. Vezi la Marcu 2,10.


14 Ei au răspuns: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alții: Ilie; alții: Ieremia sau unul din proroci.”

Unii zic. Ucenicii menţionează patru opinii pe care ei le auziseră exprimate cu privire la Isus. Dar dificultatea cu toate aceste opinii era că deşi ei recunoşteau pe Isus ca fiind un mare om, ei nu au izbutit să-L recunoască ca Dumnezeu. Aşa fusese cu Nicodim (vezi la Ioan 3,2). Pentru o afirmaţie mai timpurie a reacţiei publice la persoana lui Isus vezi la Marcu 6,14-16.

Eşti Ioan. Un tribut într-adevăr adus lui Ioan şi impresiei pe care în scurta sa lucrare o făcuse asupra gândirii poporului, chiar, de fapt, asupra conştiinţei greoaie a lui Irod Agripa (vezi la Matei 3,1; Marcu 6,14-16). Diferitele păreri pe care oamenii le susţineau cu privire la Isus erau o tristă admitere că în ciuda tuturor dovezilor pe care Cerul le dăduse, „ai săi” nu L-au recunoscut drept ceea ce era în realitate, Mesia al profeţiei Vechiului Testament (vezi Ioan 1,11; Luca 24,25-27).

Ilie. Vezi la Ioan 1,19-25.

Unul din proroci. Vezi la Deuteronom 18,15.


15 „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceți că sunt?”

Cine ziceţi că sunt? Accentul textului grec este: „Dar voi, cine ziceţi că sunt?” Pentru o conversaţie oarecum asemănătoare dintre Isus şi ucenicii Săi, vezi Ioan 6,66-69. Tovarăşi constanţi ai lui Isus, acum de mai bine de un an, şi unii din ei de mai bine de doi ani, ucenicii avuseseră ocazii să observe multele dovezi ale divinităţii lui Isus (vezi la Ioan 1,1-3) depăşind cu mult pe acelea ale altor oameni. Acum Isus le-a dat prilej să mărturisească despre credinţa lor. Deşi înţelegerea Lui din partea lor chiar şi acum era departe de a fi desăvârşită, Andrei, Filip şi Natanael pare că chiar de la început crezuseră că Isus era Mesia (vezi Ioan 1,40-49; DA 141). După furtuna de pe lac, toţi ucenicii I se închinaseră (vezi la Matei 14,33) şi după criza din Galileea ei mărturisiseră credinţă în El ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 6,68-69).


16 Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!”

Petru a răspuns. Adică, nu numai ca din partea sa singur (DA 412, 415), ci ca un purtător de cuvânt al celor doisprezece, ca şi la alte ocazii anterioare (vezi Ioan 6,69; vezi la Matei 14,28; Marcu 3,16).

Tu eşti Hristosul. Pentru însemnătatea titlului de Hristos vezi la capitolul 1,1. Deşi mulţi deja respinseseră ideea că Hristos ar fi putut fi Mesia din profeţie (vezi la cap. 16,13.14), ucenicii Îi erau încă loiali ca atare, deşi ei înţelegeau numai în mod nedesăvârşit tot ce era cuprins în el. Mai târziu, natural, ei au înţeles (cf. Luca 24,25-34). Dacă nu ar fi înţeles acest adevăr fundamental şi nu ar fi ţinut tare de el, ei ar fi dat cu totul greş de a înţelege adevărul că Mesia trebuia să sufere. De fapt, când a venit ceasul Lui cel mai greu, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26,56). Chiar şi aşa, Isus întemeia nădejdile viitoare ale bisericii pe această mică grupă de martori, şi dacă ei nu credeau că El este Hristos-ul, ce nădejde era că alţi oameni urmau să creadă acest adevăr sublim? Vezi la Ioan 1,11.12.

Presupunerea că Isus era numai un om mare şi bun, poate cel mai bun om care a trăit vreodată, dar nimic mai mult, este tot atât de absurdă, cât şi de necrezut. El pretindea că este chiar Fiul lui Dumnezeu şi aştepta ca ucenicii Săi să fie de acord cu această credinţă. Sau era, sau nu era. Şi dacă nu era, El săvârşea cea mai mare farsă şi fraudă a istoriei. Cineva care ar ridica o astfel de pretenţie şi ar încuraja pe alţii să-L considere ca Mântuitor al lumii, când de fapt nu era, nu ar fi fost vrednic de admiraţie, ca să nu mai zicem de închinare. Isus din Nazaret erau sau Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, sau era cel mai colosal impostor al tuturor timpurilor.

Fiul Dumnezeului celui viu. Vezi la Luca 1,35. Deşi Isus a acceptat titlul acesta, El pare să-l fi folosit cu privire la Sine numai rareori. Isus se referea de obicei la Sine ca Fiul Omului (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10), care era chiar titlul pe care-l folosise adresându-le întrebarea cu ocazia aceasta (Matei 16,13). „Cine este Fiul omului?” întreabă Isus; „Fiul Dumnezeului celui viu”, răspund ucenicii (vezi la Ioan 1,1-3.14; Nota adiţională la Ioan 1).


17 Isus a luat din nou cuvântul și i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.

Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Vezi la capitolul 5,3. Isus acceptă în mod solemn mărturisirea de credinţă a lui Petru. Întrucât Petru era purtătorul de cuvânt al tuturor ucenicilor (vezi la v. 16), binecuvântarea adresată acum lui le aparţinea şi lor, în măsura în care credinţa lor era pe aceeaşi măsura cu a lui.

Simone, fiul lui Iona. [Simon Bar-Iona, KJV]. Adică, „Simon, fiul lui Iona [sau Ioan]” (vezi la Ioan 21,15; cf. la Marcu 3,16). Acesta era numele întreg al lui Petru, potrivit cu obiceiul iudaic.

Carnea şi sângele. Adică, fiinţe omeneşti. Acesta era un idiom iudaic comun desemnând oameni în totalitate sau în parte (cf. Galateni 1,16.17).

Tatăl Meu. Vezi Ioan 6,45; 1 Corinteni 2,10. Pentru folosirea termenului „Tat㔠pentru a se referi la Dumnezeu vezi la Matei 6,9.


18 Și Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile Locuinței morților nu o vor birui.

Şi Eu îţi spun. [Mai spun, KJV]. Tatăl descoperise un adevăr (v. 17); Isus acum adaugă la el un altul.

Tu eşti Petru. Adresându-se lui Simon Bar-Iona (v. 17) ca Petru, Isus a folosit numele pe care îl dăduse lui Petru la cea dintâi întâlnire cu el (vezi Ioan 1,40-42; vezi la Matei 4,18).

Pe această piatră. [Pe această stâncă, KJV]. Aceste cuvinte au fost interpretate felurit: 1) că Petru este „stânca aceasta” [această piatră]; 2) că credinţa lui Petru în Isus ca Hristos este „stânca aceasta”; 3) că Hristos Însuşi este „stânca aceasta”. Temeiuri convingătoare au fost expuse în favoarea fiecăreia din cele trei explicaţii. Cea mai bună cale pentru a determina ce înţelegea Hristos prin aceste cuvinte criptice este de a întreba Scripturile însele ce însemna această figură de vorbire pentru ascultătorii iudei, mai ales pentru aceia care-L auzeau pe Isus că o foloseşte cu ocazia aceasta (vezi MB1). Mărturia scrierilor ucenicilor înşişi este evident superioară faţă de ceea ce oamenii de după aceea au gândit ce a vrut Isus să spună. Din fericire, unii din aceia care fuseseră martori oculari la ocazia aceasta (vezi 2 Petru 1,16; 1 Ioan 1,1-3) au lăsat o relatare care este clară şi lipsită de echivoc.

De partea sa, Petru, căruia i-au fost adresate cuvintele, neagă în chip emfatic, prin învăţătura sa, c㠄piatra” [„stânca”] de care vorbea Isus se referea la el (vezi Fapte 4,8-12; 1 Petru 2,4-8). Matei relatează faptul că Isus a folosit din nou aceeaşi figură de stil, în împrejurări care în mod clar cer ca termenul să fie înţeles ca aplicându-se la Sine (vezi la Matei 21,42; cf. Luca 20,17.18). Din vremuri foarte timpurii, imaginea cu stânca a fost folosită de poporul evreu ca un termen specific pentru Dumnezeu (vezi la Deuteronom 32,4; Psalmi 18,2; etc.). Profetul Isaia vorbeşte despre Hristos „ca umbra unei stânci înalte într-un ţinut secetos” (vezi la cap. 32,2), şi ca „piatra din capul unghiului cea de mare preţ, bine pusă în temelie [„o temelie sigură”] (vezi la cap. 28,16). Pavel afirmă că Hristos era „Stânca” care mergea cu poporul Său în vremurile de demult (vezi 1 Corinteni 10,4; cf. Deuteronom 32,4; 2 Samuel 22,32; Psalmi 18,31). Într-un sens secundar, adevărurile pe care le-a rostit Isus sunt şi ele o „stânc㔠pe care oamenii pot clădi în mod sigur şi fără de teamă (vezi la Matei 7,24.25), deoarece El Însuşi este „Cuvântul” viu „făcut trup” (vezi Ioan 1,1.14; cf. Marcu 8,38; Ioan 3,34; 6,63.68; 17,8).

Isus Hristos este „stânca mântuirii noastre” (Psalmi 95,1; cf. Deuteronom 32,4.15.18; DA 413). Numai El este temelia bisericii, deoarece „nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3,11), „căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4,12). Strâns asociaţi cu Isus Hristos ca „piatra din capul unghiului cea de mare preţ” în temelia bisericii sunt „apostolii şi proorocii” (Efeseni 2,20). În acelaşi sens că Hristos este Stânca „piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu”, toţi cei care cred în El „ca nişte pietre vii” sunt „zidiţi” ca să fie „o casă duhovniceasc㔠(1 Petru 2,4.5), „bine închegată… un Templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2,21). Dar Isus este veşnica şi unica Stâncă pe care stă întreaga structură, deoarece fără El n-ar fi biserică de loc. Credinţa în El ca Fiul lui Dumnezeu face cu putinţă pentru noi ca şi noi să devenim fii ai lui Dumnezeu (vezi Ioan 1,12; 1 Ioan 3,1.2). Înţelegerea că Isus Hristos este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a afirmat Petru răspicat cu ocazia aceasta (vezi Matei 16,16), este cheia la uşa mântuirii (vezi DA 412, 413). Dar este incidental, nu fundamental, că Petru a fost cel dintâi care a recunoscut şi a declarat credinţa sa, lucru pe care, cu ocazia aceasta, el l-a făcut ca purtător de cuvânt al tuturor ucenicilor (vezi la v. 16).

Augustin (c. anul 400 d. Hr.), cel mai mare teolog catolic din primele secole creştine, lasă cititorilor săi să decidă dacă Hristos vrea să precizeze aici că El sau Petru este „stânca” (Retractiones i. 21,1). Crisostom, predicatorul cu „gura de aur”, un alt părinte al primelor secole, spunea că Isus a făgăduit să pună temelia bisericii pe mărturia lui Petru [nu pe Petru], dar în altă parte Îl numeşte pe Hristos Însuşi cu adevărat temelia noastră (Comentariu la Galateni, cap. 1,1-3; Omilii la 1 Timotei, Nr. XVIII, cap. 6,21). Eusebiu, istoricul bisericii primare îl citează pe Clement din Alexandria ca declarând că Petru, Iacob şi Ioan nu au alergat după supremaţie în biserica din Ierusalim, ci l-au ales pe Iacob cel Drept ca conducător (Istorie Bisericească II. 1). Alţi părinţi timpurii ai bisericii, ca de pildă Ilariu din Arles, au învăţat la fel.

Numai atunci când au căutat suport biblic în favoarea pretenţiilor episcopului Romei la primatul bisericii (vezi vol. IV. P. 836) cuvintele lui Hristos rostite cu ocazia aceasta au fost luate din contextul lor originar şi interpretate ca însemnând că Petru era „stânca”. Lex I a fost primul pontif roman care a pretins (pe la anul 445 d. Hr.) că autoritatea lui venea de la Hristos prin Petru. Despre el, Konneth Scott Latourette, un distins istoric bisericesc, zice: „El susţinea că prin decretul lui Hristos Petru era stânca, temelia, portarul împărăţiei cerurilor, rânduit să lege şi să dezlege, ale cărui judecăţi îşi păstrau valabilitatea în cer, şi că prin Papa, ca succesor al său, Petru continua să îndeplinească însărcinarea care îi fusese încredinţat㔠(Istoria Creştinismului [1953], p. 186). E lucru curios că dacă acesta este cu adevărat ceea ce vrea Hristos să spună, nici Petru, nici oricare altul dintre ucenici, nici alţi creştini timp de patru sute de ani după aceea, n-au descoperit faptul! Cât de extraordinar este că nici un episcop roman n-a descoperit înţelesul acesta în cuvintele lui Hristos până când un episcop din secolul al cincilea a considerat necesar să găsească vreun sprijin biblic pentru primatul papal. Semnificaţia atribuită cuvintelor lui Hristos, prin care ele sunt făcute să confere primatul aşa numiţilor succesori ai lui Petru, episcopii de Roma, este cu totul în contrazicere cu toate învăţăturile pe care Hristos le-a dat urmaşilor Săi (vezi cap. 23,8.10).

Poate că dovada cea mai bună că Hristos nu l-a numit pe Petru ca „stânca” pe care El să zidească biserica Sa, este faptul că nici unul din cei care L-au auzit pe Hristos cu ocazia aceasta – nici măcar Petru – nu a interpretat în aşa fel cuvintele Sale, nici în timpul cât Hristos a fost pe pământ şi nici mai târziu. Dacă Hristos ar fi făcut pe Petru cel mai mare dintre ucenici, ei n-ar mai fi fost prinşi după aceea în repetate discuţii cu privire la „care dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22,24; vezi Matei 18,1; Marcu 9,33-35; etc.; DA 817; vezi la Matei 16,19).

Numele Petru este derivat de la grecescul petros, „piatră”, în general o mică lespede de piatră. Cuvântul „stânc㔠este în greacă petra, marea masă de rocă însăşi, o „lespede” sau „prispă de stâncă”, un „vârf de stâncă”. O petra este o „stâncă mare” fixă, nemişcătoare, în timp ce o petros este o piatră mică. În ce măsură se poate să fi avut Hristos deosebirea aceasta în minte, totuşi, sau se poate să fi explicat aşa cum El vorbea, este o chestiune care nu poate fi determinată doar din cuvintele acestea, deoarece Hristos cu siguranţă vorbea aramaica – limba obişnuită a Palestinei pe vremea aceea. Grecescul petros fără îndoială reprezintă cuvântul kepha’ (cefas, chefa) din aramaică (vezi la cap. 4,18). Şi poate, probabil, petra reprezintă la fel cuvântul aramaic kepha’ deşi este o posibilitate ca Hristos să fi folosit vreun alt sinonim sau altă expresie în aramaică, cuvânt care să fie în acord cu deosebirea dintre petros şi petra care este făcută de scriitorii Evangheliei în limba greacă. Pare probabil că Hristos să fi intenţionat totuşi să facă o astfel de distincţie, căci Matei, scriind în greceşte şi călăuzit de Duhul Sfânt, nu ar fi făcut o deosebire.

Evident o petros, sau piatră mică, ar fi constituit o temelie imposibilă pentru orice edificiu, iar Isus aici afirmă că nimic decât o petra, sau „stânc㔠nu ar fi fost îndestulător. Faptul acesta este făcut şi mai sigur de cuvintele lui Hristos din capitolul 7,24: „Orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face” este asemenea unui „om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă [gr. Petra]”. Orice edificiu zidit pe Petru, petros, o fiinţă omenească slabă, supusă greşelilor, aşa cum explică raportul Evangheliei, are o temelie cu puţin mai bună decât nisipul mişcător (vezi la cap. 7,27).

Biserica. În greacă, ekklesia. Vezi la capitolul 18,17.

Porţile. În cetăţile din vechime poarta era locul de adunare al părinţilor cetăţii şi locul cheie în apărarea cetăţii contra unei oştiri care atacă (vezi la Geneza 19,1; Iosua 8,29). De unde cucerirea porţii ar fi făcut posibilă cucerirea întregii cetăţi.

Biruinţa lui Hristos asupra morţii şi mormântului este adevărul central al creştinismului. N-a fost cu putinţă ca Satana să Îl ţină pe Hristos cu funiile morţii (vezi Fapte 2,24) şi nu va fi cu putinţă ca el să Îl ţină pe Hristos (vezi Ioan 3,16; Romani 6,23). Figurat vorbind, Satana deţine „porţile iadului [locuinţa morţilor]”, dar Hristos prin moartea Sa, a intrat în cetăţuia lui Satana şi l-a legat pe vrăjmaş (vezi la Matei 12,29). Pe faptul acesta sublim se odihneşte nădejdea creştină de eliberare din vicleniile lui Satana în viaţa aceasta, de sub puterea lui asupra mormântului şi de prezenţa lui în viaţa viitoare. „Vrăşmaşul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Corinteni 15,26). Moartea şi mormântul vor fi cândva „aruncate în iazul de foc” (Apocalipsa 20,14).

A face cuvintele lui Hristos să însemne c㠄porţile iadului [locuinţei morţilor]” nu vor birui împotriva lui Petru, înseamnă a tăgădui propria explicaţie a lui Hristos din Matei 16,21 (la care v. 13,20 sunt introductive) şi a face fără rost reacţia lui Petru (vezi v. 22,23).

Locuinţa morţilor. [Iadul, KJV]. Vezi la capitolul 11,13.

Nu o vor birui. Figurat, „porţile iadului” au biruit faţă de Petru când L-a tăgăduit pe Domnul Său (vezi DA 413) şi literal la moartea lui (vezi Ioan 21,18,19).

Semnificaţia deplină a ceea ce Hristos vrea să spună când zicea c㠄porţile iadului” nu vor birui, poate fi cel mai bine înţeleasă în termenii faptului că îndată El a început să vorbească despre felul cum urmeaz㠄să fie omorât şi că a treia zi are să învie” (vezi la Matei 12,40; cf. DA 418). Hristos a biruit în mod glorios toată puterea lui Satana şi, prin biruinţa aceea, El a dat asigurare că biserica Lui de pe pământ de asemenea va birui.


19 Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”

Cheile. „Cheile” la împărăţia cerurilor sunt cuvintele lui Hristos (vezi DA 413; cf. Ioan 1,12; 17,3). Este important de observat că Hristos însuşi vorbeşte despre „cheia” la care se face referire aici ca fiind „cheia cunoştinţei” cu privire la felul cum să se intre în împărăţie (vezi Luca 11,52). Cuvintele lui Isus sunt „duh” pentru toţi aceia care le primesc (vezi Ioan 6,63). Cuvintele lui Hristos sunt cele care aduc viaţa veşnică (vezi Ioan 6,68). Cuvântul lui Dumnezeu este cheia la experienţa naşterii din nou (1 Petru 1,23).

După cum cuvintele rostite de Isus au convins pe ucenici de divinitatea Sa, la fel, repetarea din partea lor a cuvintelor Sale către alţi oameni, ca ambasadori ai Săi, urma să-i „împace” cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 5,18-20). Puterea mântuitoare a Evangheliei este singurul lucru care admite bărbaţi şi femei în împărăţia cerurilor. Hristos doar a acordat lui Petru şi celorlalţi ucenici (vezi la Matei 18,18; Ioan 20,23) autoritatea şi puterea de a aduce oameni în împărăţie. Înţelegerea din partea lui Petru a adevărului că Isus este într-adevăr Hristos a pus „cheile” împărăţiei în posesia lui şi îl lasă să intre în împărăţie, şi acelaşi lucru se poate spune despre toţi urmaşii lui Hristos până la sfârşitul timpului. Argumentaţia că Hristos a acordat lui Petru o măsură de autoritate mai mare sau diferită de aceea pe care a dat-o celorlalţi ucenici, este fără bază biblică (vezi la Matei 16,18). Ca o realitate, între apostoli Iacob şi Petru au exercitat funcţii administrative asupra bisericii primare din Ierusalim (vezi Fapte 15,13.19; cf. cap. 1,13; 12,17; 21,18; 1 Corinteni 15,7; Galateni 2,9.12). Cel puţin într-o ocazie Pavel i-a stat „împotriv㔠lui Petru „în faţ㔠cu privire la un fel greşit de acţiune (vezi Galateni 2,11-14), lucru pe care cu siguranţă el nu l-ar fi făcut dacă ar fi ştiut ceva despre faptul că Petru s-ar fi bucurat de drepturile şi prerogativele pe care unii le pretind acum pentru el pe temeiul lui Matei 16,18.19.

Împărăţiei cerurilor. Aşa cum adesea este folosit în decursul lucrării lui Hristos, „împărăţia cerurilor” se referă aici la împărăţia harului divin în inima acelora care devin cetăţeni ai ei, aici şi acum (vezi la cap. 4,17; 5,2). Nimeni nu poate vreodată nădăjdui să intre în împărăţia viitoare a slavei (vezi la cap 25,31.34) dacă nu a intrat mai întâi în împărăţia prezentă a harului Său.

Legea. Întreaga enunţare zice literal: „Orice legaţi pe pământ va fi fost legat în cer, şi orice dezlegaţi pe pământ, va fi dezlegat în cer”. Înţelesul evident este acesta, că biserica de pe pământ va cere numai ceea ce cere cerul şi va opri numai ceea ce opreşte cerul. Aceasta pare să fie învăţătura clară a Scripturilor (vezi la Matei 7,21-27; Marcu 7,6-13). Când apostolii au pornit să proclame Evanghelia, potrivit cu însărcinarea dată lor (vezi Matei 28,19.20), ei trebuiau să-i înveţe pe convertiţi „să păzească tot ceea ce” Hristos a poruncit – nici mai mult, nici mai puţin.

A extinde înţelesul lui „lege” şi „dezlege” la autoritatea de a dicta ceea ce membrii bisericii pot crede şi ceea ce pot face, în materie de credinţă şi practică, înseamnă a citi în aceste cuvinte ale lui Hristos mai mult decât El intenţiona prin ele şi mai mult decât ucenicii au înţeles din ele. Dumnezeu nu aprobă o astfel de pretenţie. Reprezentanţii de pe pământ ai lui Hristos au dreptul şi răspunderea de a „lega” ceea ce a fost „legat în cer” şi a „dezlega” ceea ce a fost „dezlegat în cer”, adică de a cere sau de a opri ceea ce Inspiraţia arată lămurit. Dar a trece dincolo de aceasta înseamnă a pune autoritatea omenească în locul autorităţii lui Hristos (vezi la Marcu 7,7-9), o tendinţă pe care Cerul nu o va tolera la aceia care au fost puşi să supravegheze pe cetăţenii împărăţiei cerului pe pământ.


20 Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

Să nu spună nimănui. Până la încheierea deplină a lucrării Sale – până la intrarea triumfală în Ierusalim, de fapt – Isus a evitat discutarea publică a mesianităţii Sale. El niciodată nu a pretins public că este Mesia. Pe cât se pare, pentru a evita publicitatea ca Mesia (vezi la Marcu 1,24,25), Hristos a poruncit de repetate ori duhurilor rele să nu I Se adreseze cu titlul de „Sfântul lui Dumnezeu” (vezi Marcu 1,24.25.34; 3,11.12; Luca 4,34.35.41). În călătoria lor prin Galileea, cei doisprezece nu trebuiau să discute dacă Isus era Mesia (vezi DA 350), deoarece concepţiile populare greşite cultivate cu privire la Mesia (DA 30, 414, 415; vezi la Luca 4,19) ar fi tins să zădărnicească proclamarea şi primirea Evangheliei. Oamenii ar fi interpretat o astfel de proclamare într-un sens politic, aşa cum au făcut-o la data intrării triumfale în Ierusalim (vezi la Matei 21,1.5; Ioan 6,15).


21 De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât și că a treia zi are să învie.

De atunci încolo. Conversaţia de la versetul 13-20 era o introducere corespunzătoare la subiectul pe care Isus l-a introdus pentru prima dat㠖 iminenta Lui suferinţă, moarte şi înviere (vezi la v. 13). Nu se ştie dacă instrucţiunea şi conversaţia din versetele 21-28 au avut loc îndată după secţiunea precedentă sau la foarte scurt timp după aceea. S-ar putea să fi intervenit un foarte scurt răstimp între versetul 23 şi 24 (vezi Marcu 8,34; DA 416). Oricum ar fi, este clar că toată conversaţia şi discuţia relatată în versetele 14-28 a avut loc în părţile Cezareei lui Filip (vezi la v. 13; cf. DA 411, 418). Acum era probabil în ultima parte a verii anului 30 d. Hr. (vezi la v.13).

Înainte de ocazia aceasta Isus nu discutase mesianitatea Sa nici măcar cu cei doisprezece (vezi la v. 13,16) şi nici nu le menţionase faptul că, în calitate de Mesa, El trebuia să moară pentru păcatele lumii. Este adevărat, El făcuse aluzie la moartea Sa într-o afirmaţie enigmatică la data primei curăţiri a Templului, cu mai mult de doi ani mai înainte (vezi la Ioan 2,19) şi lui Nicodim îi expusese lămurit, deşi în mod particular, atât faptul, cât şi natura morţii Sale (vezi Ioan 3,14). De la data aceasta, însă, Isus a discutat de repetate ori problema cu ucenicii Săi, într-o încercare, fără îndoială, de a convinge mintea lor să se depărteze de concepţiile false, populare pe care iudeii pe atunci le întreţineau despre Mesia şi Împărăţia Lui (vezi la Luca 4,19). Rezistenţa lor la ocazia aceea de a accepta şi de a cultiva ideea că Mesia trebuia să sufere şi să moară (vezi Matei 16,22) scoate în evidenţă dificultatea pe care Hristos o avea de a aduce la realitate mintea lor în ceea ce priveşte această concepţie greşită. Iarăşi (cap. 17,22.23) şi iarăşi (cap 20,17-19) El a discutat problema aceasta cu ei. Dar dezamăgirea lor, când în cele din urmă a sosit timpul, a arătat că Isus avusese numai un succes parţial în lucrarea lor de instruire cu privire la ceea ce voia să le facă cunoscut acum.

El trebuie. Literal, „este necesar pentru el” (vezi la Luca 2,49), adică, în sensul că era necesar ca El să facă aşa pentru a împlini planul vieţii Sale pe când era pe pământ (cf. Marcu 8,31; 9,12; etc.). Nu exista nici o altă cale pe care El putea realiza misiunea Sa, decât aceea a crucii.

Ierusalim. Locul către care, câteva luni mai târziu – poate trei sau patru – El „Şi-a îndreptat faţa, hotărât să mearg㔠(vezi la Luca 9,51).

Să pătimească mult. Aşa cum fusese profetizat (vezi Psalmi 22,1.7.8,15-18; Isaia 53,3-10; etc.). Suferinţele lui Isus au însemnătate pentru noi în termeni ai faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia al profeţiei Vechiului Testament şi Răscumpărătorul omenirii. El era Mesia, El trebuia să sufere.

Bătrânilor. Folosirea unui articol definit singular în textul grecesc arată că cele trei categorii – bătrânii, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii – sunt tratate aici ca o singură grupă şi nu ca trei grupe separate. Probabil, deci, acesta era Sinedriul, care se ştie că era compus din aceste trei grupe. Pentru comentariul despre „preoţii cei mai de seamă”, vezi la cap. 2,4. Pentru comentariul la „cărturari” vezi la Marcu 1,22. Sinedriul era organizaţia supremă legislativă şi judecătorească a lui Israel, constând din 71 de membri (vezi p. 67).

Are să fie omorât. Iarăşi şi iarăşi Isus a expus clar faptele, atât al crucificării şi al învierii. Cu toate acestea, ucenicii nu au izbutit să înţeleagă ce vrea să spună Hristos (Marcu 9,10.32), alegând orbeşte să creadă ceea ce doreau să creadă şi neglijând ceea ce găseau că era neplăcut pentru părerile lor preconcepute (vezi DA 30).

A treia zi. Vezi pagina 248-250.


22 Petru L-a luat deoparte și a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!”

Petru L-a luat. Literal, „Petru L-a luat la sine”, lăsând să se înţeleagă că el a luat pe Isus la o parte pentru a vorbi cu El.

A început să-L mustre. [Să-L dojenească, G. Gal.]. Petru „a început”, dar Isus l-a oprit înainte de a putea să termine. Mai târziu, îndrăzneala lui Petru a fost din nou dată la iveală când a luat sabia într-o încercare de a-L apăra pe Isus (vezi Ioan 18,10; cf. Matei 26,33-35).

Să te ferească Dumnezeu. [Fie departe de tine, KJV; Dumnezeu să-Ţi fie milostiv, G. Gal.]. Un idiom obişnuit tradus în greceşte şi însemnând „Dumnezeu să-Ţi fie îndurător”. Petru nu putea să înţeleagă cum ar putea să sufere Mesia; ideea de „Mesia” şi de „Serv suferind” păreau de neîmpăcat în mintea lui (cf. Isaia 52,13 la 53,1). Prin protestul său, Petru dădea pe faţă propriul său egoism. El dorea să-I urmeze lui Isus, dar nu-i plăcea ideea de a fi asociat la un program destinat să ducă la suferinţă şi moarte (vezi DA 415, 416; vezi la Matei 16,24.25).

Să nu Ţi se întâmple aşa ceva. [Aceasta nu trebuie să fie, KJV]. În textul grecesc este o dublă negaţie, un fel emfatic de a zice: „În nici un caz să nu fie aceasta”.


23 Dar Isus S-a întors și a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”

Isus S-a întors. [El S-a întors, KJV]. Se pare că Hristos S-a întors de la Petru către ceilalţi ucenici (vezi Marcu 8,33), deşi cuvintele Sale erau adresate lui Petru când a făcut aşa ceva.

Înapoia mea. Sentimentul exprimat de Petru era acela al ispititorului, iar replica lui Hristos a fost adresată vrăşmaşului nevăzut care îl inspirase. Acestea erau exact cuvintele cu care Hristos îl respinsese pe ispititorul în pustie (vezi Luca 4,8) şi exprimă mustrarea cea mai sever rostită vreodată de Isus. Porunca înseamnă literal: „Îndepărtează-te de la mine!”, sau mai liber „Pleacă!”, sau „În lături din ochii mei!”. Petru îngăduise „porţilor iadului”, ca să zicem aşa, să biruiască asupra sa pentru a fi purtătorul de cuvânt al domnului răului (vezi la Matei 16,18). Totuşi, cuvintele lui Hristos erau adresate nu atât de mult ucenicului, cât aceluia care sugerase cuvintele lui.

Piatră de poticnire. [Sminteală, KJV]. În greacă, skandalon, propriu-zis, trăgaciul unei curse pe care este aşezată o momeală, iar metaforic, „o piedică”. Aici Domnul Se referă la Petru ca fiind o piedică pentru El pe calea Lui spre cruce (vezi la v. 21).

Gândurile tale nu sunt. [Savurezi, KJV]. În greacă, phroneo, „a avea înţelegere”, „a simţi” sau „a gândi”. Cuvântul englez „a savura” are înţelesul arhaic de „a înţelege” sau de „a pricepe”. În clipele de mai înainte, Petru exprimase un adevăr dumnezeiesc cu privire la Isus, care-i fusese descoperit de Tatăl (v. 17); acum vorbea ceea ce-i fusese sugerat de vrăşmaşul a tot binele. Cât de repede schimbase Petru poziţia în marea luptă!


24 Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.

Dacă vorbeşte cineva. [Dacă cineva, KJV]. Isus Se adresează acum tuturor ucenicilor (vezi Luca 9,23) şi Marcu (cap. 8,34) adaugă că mai erau de faţă, în afară de ucenicii Săi, şi alţii – poate unii iudei din regiune care ajunseseră să creadă în El şi care auziseră de toate lucrările Lui minunate din Galileea. Pentru comentariul la ideea exprimată în Matei 16,24.25 vezi la capitolul 10,38.39.

Să se lepede de Sine. [Să se tăgăduiască pe Sine, KJV]. Adică, „să renunţe la sine”, să-şi supună voia lui Hristos, de aici înainte să trăiască pentru Hristos şi nu pentru sine.

Să-şi ia crucea. Adică, să-şi asume răspunderile care însoţesc situaţia de ucenic, chiar dacă făcând aşa ar fi chemat să plătească preţul suprem. Crucea nu era un instrument iudaic, ci unul roman, pentru executarea criminalilor (vezi la cap. 10,38). Totuşi, în decadele acestea, crucea era bine cunoscută în Palestina.

Un criminal condamnat să moară prin crucificare „îşi lua crucea” literal, sau cel puţin bara transversală a ei, pe care o ducea până la locul execuţiei, şi probabil la aceasta face aici aluzie Hristos. În contextul în care Hristos pomeneşte aici purtarea crucii, pare că El Se referă, nu atât de mult la dificultăţile şi obstacolele mărunte pe care le au de întâmpinat ucenicii, cât la nevoia de a fi gata să dea faţă cu moartea însăşi (vezi la cap 16,21.22). Petru chiar încercase să-L convingă pe Isus să abandoneze planul care-L chema să-şi ia crucea. Isus răspunde că lucrul acesta este cu neputinţă, deoarece aceasta nu este voia Tatălui, şi că, în plus, dacă Petru urmează să fie mai departe ucenic, trebuie să fie dispus să plătească acelaşi preţ, cum, de fapt, mai târziu, el a şi făcut (vezi la Ioan 21,18,19). În altă parte, Hristos a prezentat ideea adiţională că ucenicii trebuie să-şi ia crucea „în fiecare zi” (vezi Luca 9,23), în consacrare faţă de o viaţă de serviciu la care ei sunt chemaţi. Dacă oamenii Îl urau pe Isus, s-ar fi putut aştepta ca ei să îi urască pe reprezentanţii Lui, ucenicii (vezi Ioan 15,18; 16,33; vezi la Matei 10,22).

Să Mă urmeze. Viitorul ucenic trebuie mai întâi să renunţe la sine, la propriile sale planuri, la propriile sale dorinţe apoi trebuie să fie dispus să poarte orice cruce pe care datoria îi cere să o ia; în sfârşit, el trebuie s㠄urmeze” pe urmele paşilor lui Isus (vezi 1 Petru 2,21). A-I „urma” lui Isus înseamnă a ne modela viaţa noastră după viaţa Lui şi a servi lui Dumnezeu şi semenilor noştri aşa cum a făcut El (vezi 1 Ioan 2,6).


25 Pentru că oricine va vrea să-și scape viața o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga.

Să-şi scape viaţa. Vezi la capitolul 10,39. A-şi „scăpa” viaţa înseamnă a căuta mai întâi lucrurile vieţii de faţă, uitând „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (vezi cap. 6,33).

Îşi va pierde viaţa. Un om „îşi pierde” viaţa pentru cauza lui Hristos când se „leapădă de sine”, sau „renunţ㔠la sine şi ia crucea lui Hristos (vezi la Matei 5,11; 16,24; cf. 1 Petru 4,12.13).

O va găsi. Un alt aspect al acestui mare paradox al Evangheliei. Pentru creştin nu poate fi coroană fără cruce, deşi în pustie Satana I-a oferit coroana acestei lumi lui Hristos pe o altă cale decât crucea (vezi la cap. 4,8.9; 16,22).


26 Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?

Lumea. În greacă, kosmos, aici însemnând ceea ce lumea are să ofere ca bogăţie, câştiguri, etc. „Să câştige toată lumea” a fost totdeauna ambiţia puterilor răului, văzute şi nevăzute, în prezent ca şi în trecut.

Sufletul. În greacă, psuche. Vezi la capitolul 10,28.

Ar da un om în schimb. Hristos foloseşte aici o ilustraţie puternică pentru a face viu un adevăr veşnic. Nu există răspuns corespunzător la întrebarea pusă.


27 Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Fiul Omului. Titlul obişnuit al lui Isus pentru Sine (vezi la Marcu 2,10).

Are să vină în slavă. Aceia care-şi pierd viaţa pentru cauza lui Hristos sunt asiguraţi că o vor găsi când Domnul revine în slavă la sfârşitul veacului (1 Corinteni 15,51-55; 1 Tesaloniceni 4,16.17). Atunci orice om poate aştepta să-şi primească răsplata (vezi 2 Timotei 4,8; Apocalipsa 22,12). Hristos tocmai vorbise despre creştini ca pierzându-şi viaţa (vezi Matei 16,25) pentru El. Dac㠄răsplata” lor pentru jertfa aceasta urma să fie primită la moarte, aşa după cum se exprimă teologia populară, este curios că Hristos declară aici că răsplata aceasta nu este dată până nu Se va reîntoarce El în slavă la sfârşitul veacului (vezi la cap. 25,31).

Cu îngerii Săi. Comparaţi Matei 24,31; 1 Corinteni 15,25; 1 Tesaloniceni 4,16.

După faptele lui. Adică, potrivit cu ceea ce a făcut în viaţa aceasta. Hristos a învăţat acelaşi adevăr cât se poate de emfatic în parabolele Sale cu oile şi caprele (cap. 25,31-46), omul bogat şi Lazăr (Luca 16,19-31), neghina (Matei 13,24-30), năvodul (cap. 13,47-50) şi nunta (cap. 22,1-14). Nimic din învăţăturile lui Hristos nu poate fi interpretat ca însemnând că va fi un timp când se va da oamenilor o a doua şansă, o ocazie de a scăpa de „răsplata” faptelor lor rele din viaţa prezentă. Scripturile prezintă permanent viaţa aceasta ca „ziua mântuirii” (Isaia 49,8; 2 Corinteni 6,2), timpul când un om urmează să-şi „lucreze” – prin credinţa în Hristos şi sub puterea care face în stare, a Duhului Sfânt – „până la capăt mântuirea” lor, „cu frică şi cutremur” (Filipeni 2,12).


28 Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.”

Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.

Vor vedea. [Până văd, KJV]. Este un lucru semnificativ că toate cele trei Evanghelii sinoptice relatează naraţiunea Schimbării la faţă imediat după prezicerea aceasta. Nu există nici o întrerupere în naraţiune – nici o subîmpărţire pe capitole sau versete în originalul grecesc – şi în plus, toate trei menţionează faptul că Schimbarea la faţă a avut loc cam la o săptămână după această afirmaţie. Legătura dintre cele două părţi ale naraţiunii pare să înlăture posibilitatea ca Isus să Se refere la altceva decât la Schimbarea la faţă, care era o demonstraţie în miniatură a împărăţiei slavei. Fără îndoială Petru aşa a înţeles-o (vezi 2 Petru 1,16-18).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi Nota adiţională la Ioan 1.