Matei 12

1 În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce.

În vremea aceea. [Smulgerea de spice în Sabat, Matei 12,1-8 = Marcu 2,23-28 = Luca 6,1-5. Comentariu major: Marcu. Vezi harta, p. 218.]. Aşa cum este folosită de Matei, expresia aceasta nu implică în mod necesar nici o legătură cronologică aparte între ceea ce precede şi ceea ce urmează. Este, mai degrabă, o enunţare generală. Lucrul acesta este evident din folosirea ei în capitolul 14,1. Predica de la lac, relatată în capitolul 13, a fost ţinută în cursul toamnei anului 29 d. Hr. (vezi la cap. 13,2), ca şase luni înainte de moartea lui Ioan Botezătorul, care este menţionată în capitolul 14,2.

Prin lanurile de grâu. [Prin grâu, KJV]. Literal, „prin lanurile de grâu”.

Spice de grâu. Şi anume, de cereale de orice fel, poate de grâu sau chiar şi de orz. E interesant de notat că toate acuzaţiile aduse împotriva ucenicilor lui Hristos, aşa cum se relatează în cartea lui Matei, erau în legătură cu hrana într-un fel sau altul (vezi cap. 9,14; 15,2; etc.).

2 Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.”

Verset ce nu a fost comentat.

3 Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?

Verset ce nu a fost comentat.

4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor?

Verset ce nu a fost comentat.

5 Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi?

Verset ce nu a fost comentat.

6 Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.

Unul mai mare. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) expresia „[ceva] mai mare”, neutru, mai degrabă decât „[cineva] mai mare”, masculin. În cazul de pe urmă referirea ar fi, bineînţeles, la Hristos.

„[Ceva] mai mare” s-ar referi la spiritul adevăratei închinări (vezi Ioan 4,23,24) în contrast cu materialele din care fusese clădit Templul şi cu formele de închinare săvârşite acolo. Dacă Templul însuşi era scutit de restricţiile sabatice faţă de muncă, cum putea Domnul Templului, a cărui „cas㔠era Templul, şi care era deci „mai mare ca Templul” să fie citat pentru călcare de Sabat? Pentru iudei Templul era mai sfânt decât orice obiect de pe lume; şi cu toate acestea Hristos afirmă că El este mai mare chiar şi decât Templul – o pretenţie cu adevărat îndrăzneaţ㠖 El este „Domn chiar şi al Sabatului”, cea mai sfântă din toate instituţiile religioase (Matei 12,8). Hristos arată că atât Templul, cât şi Sabatul erau rânduite în slujba omului, nu pentru a stăpâni peste el. Omul nu fusese făcut pentru ca să fie cineva care să se închine în Templu şi să ţină Sabatul; ci, acestea urmau să-i servească omului (vezi la Marcu 2,27).

7 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe!”, n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi.

Milă voiesc, iar nu jertfă. Vezi la capitolul 9,13.

Osândit pe nişte nevinovaţi. Referirea aici este la ucenici. Prea adesea necunoaşterea adevăratei importanţe a Bibliei – cu alte cuvinte, false concepţii despre adevăr – şi falsa mândrie, legată cu gelozie faţă de aceia care cunosc adevărul şi ascultă de el, duce la critică şi persecuţie.

8 Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Isus a plecat de acolo şi a intrat în sinagogă.

A plecat. [Când a plecat, KJV]. [Omul cu mâna uscată, Matei 12,9,14 = Marcu 3,1-6 = Luca 6,6-11. Comentariu major: Marcu şi Luca.]. Probabil curând, dar nu neapărat imediat după (vezi la v.1). S-ar fi putut să nu fi fost acelaşi Sabat (vezi la Luca 6,6).

10 Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”

Verset ce nu a fost comentat.

11 El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-i cade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?

Verset ce nu a fost comentat.

12 Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.”

Verset ce nu a fost comentat.

13 Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.

Verset ce nu a fost comentat.

14 Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus.

Verset ce nu a fost comentat.

15 Dar Isus, ca Unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii

Isus, ca unul care ştia lucrul acesta. [Popularitatea lui Isus, Matei 12,15-21 = Marcu 3,7-12. Comentariu major: Marcu.]. Adică, atunci când Isus Şi-a dat seama de conspiraţia dintre Farisei şi Irodieni, după vindecarea omului cu mâna uscată în sinagogă în ziua Sabatului (vezi Matei 12,14; vezi la Marcu 3,6). Creşterea popularităţii Sale avea un efect proporţional de creştere a nivelului opoziţiei contra Lui (vezi la Matei 4,24).

A plecat de acolo. [S-a retras, KJV]. Probabil numai după ziua Sabatului, întrucât o lungă călătorie în Sabat ar fi trezit în mod nenecesar prejudecata conducătorilor contra Lui. Cu privire la „o călătorie într-o zi de Sabat” vezi p. 50.

16 şi le-a poruncit cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut;

Verset ce nu a fost comentat.

17 ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice:

Vestit prin prorocul Isaia. Aceasta pare să fie o traducere liberă sau o parafrazare la Isaia 42,1-4, deşi ea ar putea să fie un citat dintr-o versiune greacă care a fost pierdută după aceea. Primele trei versete ale citatului urmează destul de aproape textul ebraic la Isaia 42,1-3, iar Matei 12,21 urmează exact LXX-a propoziţiei finale din Isaia 42,4, omiţând primele două propoziţii ale versetului. Vezi la Isaia 42,1-4.

18 „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata.

Servul Meu. Adică, Hristos, „Mesia” (vezi la Isaia 42,1).

Va vesti… judecata. [A arătat judecata, KJV]. Sau „proclamă judecata” (RSV).

19 El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata.

O trestie frântă. Sau „o trestie zdrobită”. Isus nu consideră nici trestia frântă şi nici un fitil care fumegă ca fiind fără folos; exista o posibilitate de îndreptare în fiecare caz.

Nu va frânge. Atâta vreme cât era cea mai slabă nădejde de refacere, Isus ar fi lucrat cu sârguinţă ca să învioreze duhul celor smeriţi şi să îmbărbăteze pe cei cu inima zdrobită (Isaia 57,15).

Fitil care fumegă. [Fuior de in care fumegă, KJV; Feştilă fumegândă, G. Gal.]. În greacă, linon „fuior de in”; deci şi orişice este făcut din fuior de in. Aici „fitilul” este probabil un fitil de lampă, descris ca pâlpâind şi gata să se stingă. Dar proprietarul lămpii doreşte ca el să lumineze şi nu cruţă nici un efort pentru a-l ţine arzând.

Judecata. Sau „dreptatea”.

21 Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.”

Verset ce nu a fost comentat.

22 Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut; şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea.

Atunci. [Un demonizat orb şi mut; păcatul de neiertat, Matei 12,22-45 = Marcu 3,20-30 = Luca 11,14-32. Comentariu major: Matei. Vezi harta, p. 219; diagrama, p. 231] Restul acestui capitol (v. 22-50) este unul din pasajele mai dificil de amplasat în succesiunea evenimentelor din lucrarea lui Hristos. Pare să fie suficiente motive pentru a crede că versetele 22-50 sunt o relatare a unei singure întâmplări şi a controversei următoare care s-a născut din ea: 1) Pe cât se poate numai un scurt interval de timp a trecut între vindecarea demonizatului orb şi mut şi acuzaţia adusă de Farisei (vezi v. 24). 2) Cererea după un semn a fost repetată cel puţin de două ori în timpul lucrării lui Hristos şi întâmplarea notată aici pare să fie cea dintâi (a doua raportată că a avut loc la Magdala, aşa cum se spune în capitolul 15,39 la 16,5, probabil în cursul verii anului 30 d. Hr.). Ar trebui să se reţină că această cerere (cap. 12,38) după un semn a venit ca răspuns la tăgăduirea din partea lui Hristos că ar scoate demoni cu puterea lui Beelzebul. 3) Discuţia cu privire la „duhurile necurate” şi „alte şapte duhuri” din versetele 43-45 a urmat fără îndoială învăţăturilor din versetele 22-42 fără vreo întrerupere apreciabilă, aşa cum reiese din DA 323. 4) Vizita mamei şi fraţilor lui Hristos, menţionată în versetele 46-50 a avut loc „pe când Hristos încă vorbea” (v. 46; cf. DA 325).

Conform cu cele din capitolul 13,1, în aceeaşi zi în care a fost dată instrucţiunea din cap. 12,22-50, Hristos a rostit parabolele Predicii de la lac, relatată în capitolul 13. Pentru strânsa legătură cronologică dintre capitolul 12,22-50 şi 13,1-58 vezi la capitolul 13,1. Aceasta ar plasa discuţia din capitolul 12,22-50 în toamna anului 29 (vezi la Matei 13,1; Marcu 3,13).

Îndrăcit. [Un posedat, KJV]. Au fost cel puţin două ocazii în care Hristos a vindecat un demonizat orb şi mut (vezi DA 321; cap. 9,32-35). Pentru un studiu al posesiunii demonice, vezi Nota adiţională la Marcu 1.

23 Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?”

Mirate. [Erau mirate, KJV]. Vezi la Marcu 2,12.

Fiul lui David. Vezi la capitolul 1,1. Forma întrebării în textul grec lasă să se înţeleagă că se aşteaptă un răspuns negativ (vezi la Luca 6,39). Oamenii exclamau, cam aşa; „Acesta nu poate fi Fiul lui David [Mesia], nu este aşa?” S-ar putea ca ei să-şi fi dat seama că Mesia al profeţiei urma să facă faptele minunate pe care le săvârşea Hristos, dar găseau că este dificil de a vedea în Isus, în aparenţă un om de rând între oameni, pe Mesia al profeţiei (cf. DA 197, 385). Faptul că mulţi oameni Il ascultau cu plăcere pe Hristos (vezi Marcu 12,37), Îl recunoşteau ca un mare învăţător (vezi Ioan 3,2) şi chiar ca profet (vezi Matei 21,11) nu înseamnă că ei Îl acceptau în mod neapărat ca Mesia. Multele lui minuni aprinseseră nădejdea în inima lor că El ar fi putut fi Mesia (vezi la Luca 24,21; DA 406), dar ideea lor preconcepută cu privire la felul cum urma să fie Mesia (vezi la Matei 4,17; Luca 4,19; cf. DA 30) stingea aproape imediat flacăra plăpândă.

24 Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”

Când au auzit Fariseii. Se pare că nădejdea pâlpâindă a poporului că Isus S-ar putea dovedi că este Mesia din profeţie (vezi v. 23) i-a mâniat pe Farisei. Marcu vorbeşte despre aceşti Farisei, numindu-i „cărturarii care se pogorâseră din Ierusalim” (Marcu 3,22), probabil spioni trimişi de Sinedriu pentru a-L observa pe Hristos şi a raporta despre El (vezi la Marcu 2,6). Aceşti vrăşmaşi iscoditori ai lui Isus nu puteau tăgădui că se săvârşise o adevărată minune, deoarece omul vindecat „vorbea şi vedea” (Matei 12,22). Cu cât era mai mare dovada divinităţii lui Isus, cu atât mai mare devenea mânia şi ura lor, care în cele din urmă a dus la săvârşirea păcatului de neiertat de către unii din vrăşmaşii lui Isus (vezi la v. 31,32).

Omul acesta. În greacă, houtos, „acesta”. Fariseii aceştia îşi arătau dispreţul refuzând să ia pe buzele lor numele lui Isus şi se refereau la El dispreţuitor numindu-L „acesta” (vezi la Luca 14,30; 15,2).

Beelzebul. [Beelzebub, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea „Beelzebul” şi „Beelzebub”. Exprimarea „Beelzebub” din KJV a fost adoptată de Ieronim pentru Vulgata latină şi se pare că de acolo a fost preluată de traducătorii KJV. Sensul numelui este supus dezbaterii. Poate că numele Beelzebul vine de la ebraicul ba’al zebul, poate însemnând „domnul casei celei mari [sau templului]”, sau „domnul casei cereşti”. Diferite tăbliţe de la Ras Shamrah de prin anul 1400 în. Hr., vorbesc despre „Zebul, principele pământului”. În felul acesta Beelzebul ar putea să însemne „Baal este domn”. S-a sugerat că iudeii s-ar putea să fi schimbat numele din Beelzebul în Beelzebub, „domn al muştelor”, din dispreţ pentru divinitatea aceasta păgână, zeul patron al Ecronului (vezi la 2 Regi 1,2).

În vindecarea demonizatului orb şi mut era evident că era de faţă o putere mai mult decât omenească. Spionii au refuzat să admită că Isus era divin şi poseda putere pentru a săvârşi minunea; El trebuia, deci, să fie aliat cu diavolul.

25 Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui.

Le cunoştea gândurile. Vezi la Marcu 2,8.

Orice împărăţie. O naţiune în care este război civil îşi slăbeşte evident prestigiul şi puterea în faţa altor naţiuni.

Casă. Poate referindu-se la un teritoriu politic ca o „cas㔠a aceluia care domneşte peste el, deşi principiul afirmat ar fi la fel de adevărat cu privire la „cas㔠în sensul de locuinţă a unei familii.

26 Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui?

Scoate afară pe Satana. Satana era angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Hristos (vezi Apocalipsa 12,7-9; cf. Matei 4,1-11; Ioan 12,31; 16, 11; etc.). Diavolul nu ar fi putut fi atât de neînţelept pentru a lucra contra propriilor sale interese, susţinând pretenţiile arhivrăşmaşului său, Hristos, conlucrând cu El la scoaterea afară a demonilor pe care el însuşi îi trimisese asupra oamenilor. Pe temeiul unei astfel de proceduri, împărăţia lui urma cu siguranţă să se prăbuşească. Prin aceasta Isus a redus la absurd argumentul Fariseilor şi raţionamentul Său era clar şi simplu încât toţi îl puteau vedea.

27 Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri.

Fiii voştri cu cine-i scot? După ce arătase absurditatea argumentului prezentat de Farisei, Hristos îi confruntă acum cu o dilemă. Evident, unii Farisei pretindeau să sunt în stare să scoată afară duhuri rele sau, altminteria, Isus nu ar fi prezentat aceasta ca o realitate. Iosif relatează că astfel de încercări erau cel puţin făcute şi dă un exemplu (Antichităţi, VIII.2,5 [45-49]). Cuvântul „copii” se referă nu la odraslele naturale ale oamenilor cărora le vorbea Hristos, ci la urmaşii lor. În felul acesta în vremurile Vechiului Testament elevii din şcolile profeţilor erau de obicei numiţi „fii ai profeţilor” (vezi la 2 Regi 6,1).

28 Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.

Dar dacă. După ce a arătat absurditatea pretenţiei ridicate de Farisei (v. 25,26) şi i-a confruntat cu o dilemă la care ei nu puteau da nici un răspuns (v. 27). Hristos conduce mai departe la alternativa inevitabilă că ceea ce ei atribuiseră lui Satana nu este în realitate altceva decât puterea lui Dumnezeu (vezi la v. 24). Luca vorbeşte despre această putere ca fiind „degetul lui Dumnezeu” (Luca 11,20; cf. Exod 8,19). În cursul lucrării Sale pe pământ, minunile lui Hristos erau săvârşite de puterea lui Dumnezeu prin lucrarea îngerilor (DA 143). Minunile Sale atestau mesianitatea Lui (vezi DA 406) şi, dacă Mesia era de faţă (vezi Matei 12,23), „împărăţia” Lui nu putea să fie prea departe.

A venit. Literal, „a venit”.

29 Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa.

Cum poate cineva să intre? În parabola pe care o prezintă acum Hristos, El re-întăreşte adevărul afirmat în versetul 28 că împărăţia lui Dumnezeu a venit şi că împărăţia lui Satana este invadată. Hristos este acel „cineva” care intră în „casa” sau „împărăţia” lui Satana (vezi la v. 25). Un om nu intră în propria sa casă, s㠄jefuiasc㔠propria sa „gospodărie”; Satana nu „scoate afar㔠pe Satana (vezi v. 26). De aceea, cineva care intră în „casa” lui Beelzebul (vezi la vers 24), ca „să-i jefuiască gospodăria” trebuie în mod necesar să fie vrăşmaşul lui.

Celui tare. [A unui om tare, KJV]. Literal, „a omului tare”, cu alte cuvinte, a lui Satana.

Jefuiască gospodăria. [Să-i jefuiască bunurile, KJV]. Satana pretindea lumea aceasta ca fiind a lui, că îi fusese „dat㔠lui (vezi Luca 4,6). În sensul acesta, lumea aceasta era „casa” lui şi fiinţele omeneşti din ea constituiau „bunurile” lui. Hristos a venit pentru a-i elibera pe captivii lui Satana, mai întâi din închisoarea păcatului (vezi la Luca 4,18) şi apoi din închisoarea morţii (vezi Apocalipsa 1,18). Dând afară demonii, Hristos îl jefuia pe Satana de victimele lui, adică, îi jefuia „gospodăria [bunurile]”.

Legat mai întâi pe cel tare? Cel care leagă un „om tare”, în mod necesar trebuia să fie mai tare decât „cel tare” (vezi Luca 11,22). Numai Dumnezeu este mai tare decât Satana; de aceea, în faţa dovezilor că Isus îi eliberează pe captivii lui Satana, este necesar ca puterea lui Dumnezeu să lucreze prin Isus. Faptele minunate ale lui Hristos mărturisesc nu despre o alianţă cu Satana, ci despre lupta împotriva lui (vezi DA 406).

30 Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte.

Nu este cu Mine. În marea luptă pentru sufletul omului, nu există nici un teren de mijloc; neutralitatea este imposibilă (vezi DA 324). Fiecare om e ori un patriot ori un trădător. Acela care nu este cu totul de partea lui Hristos, este cu totul de partea vrăşmaşului, adică, povara influenţei lui este în direcţia aceea. A fi aproape, dar nu cu totul cu Hristos, înseamnă a fi, nu aproape, ci cu totul împotriva Lui. Ceea ce afirmă aici Hristos nu trebuie să fie interpretat ca contrazicând enunţarea din Marcu 9,40: „cine nu este împotriva noastră, este pentru noi”, care înseamnă pur şi simplu că aceia care fac să progreseze lucrarea lui Hristos nu pot fi consideraţi ca fiind „împotriva” Lui.

31 De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.

Orice păcat. [Orice fel de păcat, KJV]. Chiar şi „hula” poate fi iertat㠖 cu o singură excepţie.

Hula. În situaţia deosebită la care se referă Hristos, o grupă de Farisei atribuiseră puterea Duhului Sfânt (vezi la v. 28) diavolului (v. 24) deplin conştienţi că acuzaţia lor era falsă (vezi DA 322). Tocmai această lepădare deliberată a luminii îi ducea, pas cu pas, la „hula împotriva Duhului Sfânt”. E important de observat că afirmaţia făcută de Farisei a ajuns la un punct culminant al unui proces prelungit a lepădării sporite a dovezilor clare ale divinităţii lui Isus (vezi DA 213, 538), un proces care începuse cu naşterea lui Isus (vezi DA 63), dar care a devenit mai intens pe măsură ce lucrarea Lui progresa. Cu cât dovezile erau mai lămurite, cu atât opoziţia faţă de El era mai tare (cf. Osea 4,6). Pe măsură ce timpul trecea şi fiecare ciocnire cu Isus servea numai ca să descopere făţărnicia lor, ei deveneau tot mai îndârjiţi şi tot mai răspicaţi. Acum s-au manifestat pe faţă, declarând despre Hristos că este stăpânit de demon şi că lucrează în colaborare cu Satana, ca unul din complicii Lui (cf. 5T 634). De acum încolo ei erau chiar sub stăpânirea puterii aceleia căreia Îl acuzaseră pe Hristos că îi este supus (DA 323).

Hula împotriva Duhului Sfânt, sau păcatul de neiertat, consta din împotrivirea progresivă la adevăr şi culminând într-o finală şi irevocabilă decizie contra lui, luată în mod deliberat în deplină cunoaştere că făcând aşa se alege urmarea propriului său curs de acţiune în opoziţie cu voia divină. Conştiinţa devine insensibilă datorită rezistenţei continue la impresiile Duhului Sfânt, şi cineva cu greu şi-ar putea da seama că a luat decizia fatală. S-ar putea, într-adevăr, să nu fie nimic mai mult decât continuarea eşecului de a ajunge la o decizie de a acţiona în armonie cu voia lui Dumnezeu (vezi DA 324). O persoană chinuită de o temere obsedantă că a comis „păcatul de neiertat”, are tocmai prin aceasta dovada concludentă că nu l-a comis.

Persoana cea mai nenorocită din lume este aceea a cărei conştiinţă nu-l mai tulbură când săvârşeşte răul ştiind că ar trebui să facă binele. O experienţă creştină nenorocită este de obicei rezultatul netrăirii potrivit cu lumina pe care o are. O persoană a cărei conştiinţă îl tulbură, poate rezolva problema şi îndepărta tensiunea pe una din două căi: el poate să se supună puterii transformatoare a Duhului Sfânt şi să răspundă la îndemnurile Duhului Sfânt îndreptând greşelile faţă de Dumnezeu şi faţă de om sau îşi poate face conştiinţa insensibilă şi să elimine îndemnurile ei dureroase aducând la tăcere Duhul Sfânt (vezi Efeseni 4,30). Persoana care alege calea din urmă nu se poate pocăi, deoarece conştiinţa sa a fost făcută pentru totdeauna insensibilă şi nu doreşte să se pocăiască. El şi-a aşezat în mod deliberat sufletul dincolo de raza de acţiune a harului divin. Persistenta pervertire a puterii lui de alegere are ca rezultat pierderea puterii de a discerne între bine şi rău. În cele din urmă răul pare că este ceva bun, iar binele pare că este ceva rău (vezi Mica 3,2; vezi la Isaia 5,20). Aşa este înşelăciunea păcatului.

Conştiinţa a fost potrivit numită ochiul lui Dumnezeu în sufletul omului. Ea este un monitor sădit de Dumnezeu care îndeamnă mereu pe oameni să trăiască în ascultare de lumina care le fusese descoperită. Forţarea ei în cea mai mică măsură, înseamnă a risca pericolul pierderii veşnice. Neascultarea deliberată şi persistentă faţă de Dumnezeu devine în cele din urmă o deprindere care nu poate fi întreruptă (vezi DA 324). Comparaţi procesul îndeobşte numit „împietrirea inimii” (vezi la Exod 4,21).

Nu va fi iertat. Nu pentru că Dumnezeu n-are bunăvoinţă să ierte, ci pentru că acela care a săvârşit păcatul n-are dorinţă de a fi iertat. O astfel de dorinţă este vital necesară pentru iertare. Unul ca acesta a întrerupt linia de comunicare cu cerul, pentru ca să nu mai fie tulburat de chemările de avertizare ale Duhului Sfânt.

32 Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Fiul omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Va fi iertat. Comparaţi rugăciunea lui Hristos pentru iertarea ostaşilor care L-au răstignit pe cruce (vezi Luca 23,34). Mulţi dintre preoţi şi dintre conducătorii poporului împreună cu mii alţii, cu timpul „au crezut în El”, iar după Ziua Cincizecimii au luat poziţie alături de ucenici (vezi Ioan 12,42; Fapte 6,7). Ei puteau fi iertaţi pentru că mai înainte nu înţeleseseră caracterul dumnezeiesc al lui Isus (DA 322). Eşecul lor de a-L recunoaşte pe Isus ca Mesia al profeţiei, din cauza greşitei lor înţelegeri a profeţiei Vechiului Testament (DA 30), nu a făcut aceste persoane insensibile la adevăr, iar când au văzut adevărul aşa cum este în Hristos Isus au luat curajos poziţie de partea Lui.

Nu va fi iertat. Vezi la versetul 31.

În veacul acesta. [În lumea aceasta, KJV]. Literal, „veacul acesta” (vezi la cap. 13,39).

Cel viitor. [Lumea viitoare, KJV]. Adică, în veacul viitor sau viaţa viitoare. Nu mai există o a doua punere la probă.

33 Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui.

Ori. Fariseii erau inconsecvenţi. Ei atribuiseră eliberarea de sub posesiunea demonic㠖 cu siguranţă ceva „bun” – însăşi demonilor (vezi v. 24). Dacă rezultatele sunt bune şi cauza trebuie să fie bună.

Pomul. Aşa cum arată lămurit contextul, aici Isus Se referă la Sine. Vindecarea surdo-mutului posedat de demon (v. 22) era „rodul” şi nimeni din cei care fuseseră de faţă la minune nu putea tăgădui c㠄rodul” era „bun”. Fariseii, însă, atribuiau acest „rod” bun unui pom rău, lui „Beelzebul, domnul dracilor” (v. 24.). Dar Isus spunea că numai un caracter bun poate produce „lucruri bune”, la fel cum un caracter rău produce „lucruri rele” (v. 35). Un „pom bun” totdeauna urmează să fie cunoscut dup㠄rodul lui bun”, iar „pomul rău” dup㠄rodul lui rău” (vezi la cap. 7,16-20). În felul acesta Fariseii erau cu totul nelogici când admiteau să atribui „rod” bun unui „pom rău”. Vechiul Testament compară adesea o persoană sau un popor, cu un pom (vezi la Judecžtori 9,8-10; Psalmi 1,3; Isaia 56,3; Daniel 4,10).

La o dată mai târzie Isus S-a comparat pe Sine cu o „viţă”, pe ucenicii Săi cu „mlădiţele” şi pe cei câştigaţi la împărăţie cu „roada” (vezi Ioan 15,5-8). Pentru alte ocazii de folosire a aceluiaşi obiect pentru a reprezenta lucruri diferite şi pentru a învăţa lucruri diferite, vezi la Matei 13,33.

34 Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.

Pui de năpârci. [Neam de vipere, KJV]. Sau, „odrasle de vipere” (vezi la cap. 3,7).

Cum aţi putea voi? „Roada” (v. 33) sau „mlădiţele” (v. 34) Fariseilor nu erau bune. „Lucrurile” pe care ei le vorbiser㠖 „roada” lor – erau „rele” şi acestea la rândul lor arătau către un izvor rău. Ei se purtau ca nişte „vipere” şi astfel ei trebuia să fie pui de „năpârci” (vezi la Ioan 8,44).

Prisosul inimii. Cuvintele unui om sunt în măsură mai mare sau mai mică o oglindire a gândurilor care îi umplu mintea; nu poate fi altfel. Cuvintele hulitoare ale Fariseilor (v. 24) nu erau întâmplătoare, ci reprezentau ceea ce era în inima lor. Cuvintele unui om trădează gândurile lui.

35 Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.

Omul bun. O aplicaţie literală a principiului enunţat în v. 33 sub chipul unui pom.

Vistieria. În greacă, thesauros „casetă [pentru bijuterii]”, „un tezaur”, „o vistierie” (vezi la cap. 2,11). Aici se face referire la minte ca o vistierie unde sunt păstrate cunoştinţele şi experienţele adunate şi atitudinile şi emoţiile cultivate şi din care se scoate pentru a face faţă problemelor vieţii.

A inimii. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte.

Scoate. Literal, „aruncă afar㔠sau „dă afară”.

36 Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.

Ziua judecăţii. Vezi la cap. 3,12.

Vor da socoteală. Omul este răspunzător pentru felul în care foloseşte puterea lui de alegere.

Nefolositor. [Deşert, G. Gal.]. literal, „nelucrător”, „nefolositor”, „zadarnic” şi astfel, ca aici „dăunător”. Acuzând pe Hristos că scoate afară demonii cu demnul demonilor (v. 24) Fariseii făcuseră o afirmaţie despre care ştiau că nu era adevărată.

37 Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

Scos fără vină. [Îndreptăţit, KJV; Găsit drept, G. Gal.]. Adică, „declarat neprihănit”, sau „socotit neprihănit”. Lucrul acesta poate fi adevărat numai când cuvintele cuiva au fost în acord cu propria sa cunoaştere a adevărului. Altminteri omul se va dovedi că este un făţarnic, şi ca atare este „osândit”.

38 Atunci unii din cărturari şi din farisei au luat cuvântul şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!”

Atunci. Pentru legătura versetului 38-42 cu secţiunea precedentă a capitolului 12, vezi versetul 22.

Unii din cărturari. Aproape întregul capitol se ocupă cu cazuri de opoziţie fariseică faţă de Hristos (vezi v. 2, 14, 24, 38). Numai versetele 46-50 se ocupă cu un alt subiect. Cu privire la cărturari vezi pagina 55; vezi la Marcu 1,22.

Farisei. Vezi paginile 51 şi 52.

Învăţătorule. În greacă, didaskalos, „Învăţător”. Adresându-se lui Isus ca „Învăţător”, cărturarii şi Fariseii nu-L admiteau în nici un sens că este aşa ceva. Era doar un simplu fapt că El învăţa, iar didaskalos era forma populară de a se adresa cuiva care învăţa.

Am vrea să vedem un semn. Cererea pentru un semn relatată în capitolul 16,1-5 a avut loc probabil în vara anului 30 d. Hr., cam cu vreo nouă luni, sau cam aşa ceva, după întâmplarea relatată aici. Având în vedere minunea remarcabilă săvârşită chiar înainte de aceasta (cap. 12,22,23; DA 321), cererea unui „semn” (vezi p. 208; vezi la Luca 2,12) nu era altceva decât o insultă. Ea lăsa să se înţeleagă că ceea ce avusese loc nu era o minune şi, în chip subtil, insinua că Hristos până la data aceasta nu dăduse dovezi care să ateste pretenţiile Lui supranaturale. Ce fel de „semn” doreau sau aşteptau ei? Poate că doreau să vadă vreun semn prevestitor pe cer (vezi Ioel 2,30; cf. Apocalipsa 13,13), sau un „semn” de felul acelora prin care Moise îşi atestase misiunea înaintea lui Faraon (vezi Exod 7,9-13; etc.). Un asemenea semn ar fi putut să fie considerat de ei o manifestare convingătoare de putere supranaturală. În cursul judecării lui Hristos înaintea Sinedriului, conducătorii iudei au cerut din nou un semn (DA 704, 705). Irod a făcut o cerere asemănătoare şi a făgăduit să-L elibereze pe Isus dacă ar fi făcut un astfel de „semn” (DA 729).

Nesinceritatea tuturor acestor cereri reiese din faptul că nici unul din cei care le făceau nu răspunsese favorabil la minunile pe care le făcuse Hristos. Fiecare dovadă de divinitate doar îi făcea cu atât mai hotărâţi să-L aducă la tăcere, până când în cele din urmă învierea lui Lazăr din morţi a slujit ca să-i facă să-şi dubleze sforţările de a-L îndepărta din cale.

39 Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona.

Viclean şi preacurvar. [Rău şi adulter, KJV]. Ei erau „preacurvari” în sensul că rupseseră legătura care-i lega de Dumnezeu ca popor ales al Său. În Vechiul Testament se vorbea de apostazie ca fiind adulter (vezi la Psalmi 73,27).

Neam. Vezi la capitolul 11,16; 23,36.

Alt semn. [Nici un semn, KJV]. Un popor împietrit şi apostaziat nu avea drept să ceară un semn şi dacă i s-ar fi dat, ei nu l-ar fi primit. Nu era nimic de câştigat din aruncarea „mărgăritarelor înaintea porcilor” (vezi la cap. 7,6). În „Moise şi profeţi” (vezi Luca 16,31) era lumină îndestulătoare pentru a călăuzi pe oameni pe calea mântuirii şi, în acord cu aceasta, motivul fundamental pentru care cărturarii şi Fariseii refuzau să-L accepte pe Hristos era că ei nu acceptau în realitate Scripturile Vechiului Testament care mărturiseau despre El (vezi Ioan 5,45-47).

Iona. În ce sens era profetul Iona un „semn”? Răspunsul se găseşte în acele aspecte ale lucrării lui Iona pe care le comentează acum Hristos. Cel dintâi din aceste elemente „semne” din viaţa lui Iona a fost întâlnirea lui cu monstrul adâncului (v. 40); al doilea, predica lui cu succes adresată populaţiei Ninivei (v. 41).

40 Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.

După cum Iona. Învierea lui Hristos a fost minunea supremă a misiunii Sale pe pământ, şi Hristos îndreaptă acum atenţia criticilor Săi la acel mare eveniment viitor.

Trei zile. Vezi paginile 248-251.

Chitului. [Balenei, KJV]. În greacă, ketos, însemnând un monstru marin sau un peşte de mare mărime, nu neapărat o „balen㔠(vezi la Iona 1,17; 2,1). Constelaţia Cetus reprezintă un monstru marin, numele lui fiind doar o transliterare a grecescului ketos.

Inima pământului. Aici Hristos se referă fără îndoială la timpul pe care El l-a petrecut în mormântul lui Iosif, de vineri după masă târziu până duminică dimineaţa devreme.

41 Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.

Bărbaţii din Ninive. „Semnul prorocului Iona” (v. 39) consta nu numai din eliberarea lui miraculoasă din „pântecele chitului”, dar şi din lucrarea lui cu succes pentru oamenii din Ninive, capitala vechii Asirii (vezi DA 406).

Se vor… scula în ziua judecăţii. [Se vor scula la judecată, KJV; G. Gal.]. Adică, se vor înfăţişa ca martori în ziua finală a judecăţii. S-a sugerat că expresia aramaică pe care Hristos o foloseşte aici însemna la origine „a acuza”.

Neamul acesta. [Generaţia aceasta, KJV]. Vezi la capitolele 11,16; 23,36; 24,34.

Ei s-au pocăit. Nu putem şti dacă Iona a spus oamenilor din Ninive despre experienţa sa cu monstrul marin; Scripturile tac în privinţa aceasta. Punctul important este că ninivenii s-au pocăit în ciuda faptului că Iona n-a făcut nici o minune pentru ei. Ei au acceptat solia lui pe temeiul propriei lui autorităţi, deoarece aducea convingere inimii lor (vezi Iona 3,5-10). Acelaşi lucru ar fi trebuit să se întâmple şi cu cărturarii şi Fariseii, deoarece solia pe care o vestea Hristos cuprindea cu siguranţă în ea dovezi convingătoare cu privire la autoritatea lui (vezi la Marcu 1,22,27). Dar pe lângă cuvintele pe care El le-a spus, a mai săvârşit şi multe fapte minunate, şi acestea constituiau o mărturie în plus că cuvintele Lui erau adevărate (vezi Ioan 5,36). Totuşi în ciuda tuturor dovezilor acestora, cărturarii şi Fariseii au refuzat cu încăpăţânare să creadă dovezile acordate lor.

Unul mai mare decât Iona. Adică, Hristos Însuşi (vezi la v. 6).

42 Împărăteasa de la miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.

Împărăteasa de la miazăzi. Regina din Şeba, care a vizitat curtea lui Solomon (vezi la 1 Regi 10,1.3.9).

Înţelepciunea lui Solomon. Vezi la 1 Regi 3,12. Înţelepciunea divină, vorbind prin Solomon, a convins-o pe împărăteasa din Şeba că Dumnezeu era cu el. Şi, ca şi Iona (vezi la v. 41), Solomon n-a făcut nici o minune, cuvintele lui au fost îndestulătoare. Dacă cuvintele lui Iona şi ale lui Solomon purtau dovada că Dumnezeu vorbea prin ei, Isus lăsa să se înţeleagă că propriile Lui cuvinte ar trebui la fel să se dovedească îndestulătoare.

Unul mai mare decât Solomon. Vezi la versetul 6,42.

43 Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte.

Duhul necurat. [Duh necurat, KJV]. [Şapte duhuri necurate, Matei 12,43-45. Vezi despre parabole p. 203-207]. Sinonim cu „demon”. Comentariile pe care Hristos le face aici (v. 43-45) pot fi luate ca o continuare a discuţiei Sale despre păcatul de neiertat (v. 31-37). Hristos fusese întrerupt (vezi v. 38-42) în firul ideilor Sale de această cerere după un semn şi El acum o reia de acolo de unde o întrerupsese, după ce răspunsese la cererea aceea. Sfatul dat aici (vers 43-45) este aplicabil îndeosebi acelora care ascultaseră bucuros la solia Evangheliei, dar nu cedaseră Duhului Sfânt (DA 323). Aceştia încă nu comiseseră păcatul de neiertat şi Isus îi avertizează să nu-l facă. Pentru o discuţie despre posedarea demonică vezi Nota adiţională la Marcu 1.

În caz de boală, o recidivă are adesea drept urmare o stare mult mai serioasă decât aceea pricinuită de boala originară. Tăria fizică, deja foarte mult slăbită, este adesea fără putere în faţa atacului reînnoit al bolii. O recidivă este datorată adesea faptului că pacientul nu este în stare să-şi dea seama de slăbiciunea sa fizică şi a unui simţământ fatal de supraîncredere în sine. Când ne revenim din boala păcatului, ar trebui să ne încredem cu totul în meritele şi puterea lui Hristos.

Locuri fără apă. [Locuri uscate, KJV]. Ţinuturi pustii, unde duhul nu ar găsi fiinţe omeneşti – nici o „cas㔠(v. 44) – şi deci, nu ar avea odihnă pentru că este fără cămin.

44 Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.

Mă voi întoarce. „Duhul necurat” vrea să spună că absenţa lui a fost numai temporară. Hristos Se gândeşte probabil la un om din care El a scos afară un demon numai cu puţin timp mai înainte (vezi la v. 22). Se prea poate ca omul să se fi găsit între ascultători şi aceasta s-ar fi putut să fie intenţionată ca o avertizare pentru el în special, ca şi pentru ascultători în general. Cu siguranţă era o avertizare pentru Farisei (vezi v. 31-37).

Goală, măturată şi împodobită. Starea „casei” sau persoanei, readusă la starea care exista înainte ca demonul să-şi fi găsit pentru prima dată sălaş acolo. Religia creştină nu constă în primul rând din înfrânarea de la rău, ci mai degrabă din aplicarea minţii şi a vieţii în mod inteligent şi sârguincios la ceea ce este bun. Creştinismul nu este o religie negativă constând din diferite oprelişti, ci o forţă pozitivă, constructivă spre bine. Nu este de ajuns ca demonii, literali sau figuraţi să fie daţi afară din inimă şi minte; Spiritul lui Dumnezeu trebuie să vină în viaţă şi să fie aşezat la conducerea gândurilor şi purtării (vezi 2 Corinteni 6,16; Efeseni 2,22). Nu este de ajuns să urâm răul; trebuie să iubim şi să cultivăm cu înfocare ceea ce este bine (vezi Amos 5,15; 2 Tesaloniceni 2,10; vezi la Matei 6,24).

Persoana nefericită reprezentată prin „cas㔠nu luase o poziţie pozitivă de partea lui Dumnezeu. Intenţiile ei erau bune. Ea nu bănuia revenirea duhului rău şi de aceea neglijase să predea „casa” controlului lui Hristos. Supunerea faţă de Hristos ar fi putut să o oprească să-şi foloseasc㠄casa” aşa cum ar fi ales, deci s-a hotărât ca deocamdată să-şi trăiască viaţa aşa cum dorea. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, o nouă putere ar fi fost la conducere (vezi Romani 6,16), iar duhul necurat n-ar fi putut să obţină intrare. Unica noastră siguranţă este în predarea din toată inima lui Hristos, pentru ca El să poată să trăiască viaţa Sa desăvârşită în lăuntrul nostru (Galateni 2,20; Apocalipsa 3,20). Parabola aceasta este o avertizare solemnă contra unei simple îmbunătăţiri negative; nu este de ajuns să evităm răul, trebuie ca în mod activ să umblăm „după cele de sus” (Coloseni 3,1.2).

45 Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.”

Alte şapte duhuri. Şapte, numărul simbolic însemnând desăvârşire, arată deplina posedare demonică.

Starea din urmă. Prea adesea cei care fuseseră vindecaţi de boala păcatelor cad în recidivă, ca să zicem aşa, şi de aceea devin mai slabi spiritual decât fuseseră la început. Fără să-şi dea seama cât de atenţi trebuie să fie pentru a evita ispita şi a se înconjura cu influenţe spre bine, ei se expun fără rost ademenirilor lumii – adesea cu rezultate fatale (vezi DA 256). Aşa s-a întâmplat cu Saul, care, deşi fusese cândva sub puterea şi influenţa Duhului Sfânt (vezi 1 Samuel 10,9-13), nu s-a supus pe deplin şi cu totul lui Dumnezeu şi drept urmare a fost expus stăpânirii unui duh rău (1 Samuel 16,14; 18,10; 19,9) care în cele din urmă l-a împins la sinucidere. Tot aşa a fost şi cu Iuda, care la început a fost susceptibil la influenţa alinătoare a lui Hristos, dar care nu şi-a supus viaţa exclusiv acelei influenţe (DA 294; 717). Vezi la Matei 13,7.

Acest neam viclean. [Această generaţie nelegiuită, KJV]. Vezi versetul 39; vezi la capitolul 11,16; 23,36. Conducătorii lui Israel erau în curs de a respinge lumina care ajunsese la ei.

46 Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El.

Pe când vorbea încă Isus. [Vizita mamei şi fraţilor lui Hristos, Matei 12,46-50 = Marcu 3,31-35 = Luca 8,19-21. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 219; diagrama, p. 231]. Pentru legătura acestei secţiuni (v. 46-50) cu secţiunea precedentă a capitolului vezi la versetul 22. Pentru un incident în plus în naraţiune, vezi Luca 11,27.28.

Mama. Deşi fără îndoială îngrijorată de Isus, Maria avea credinţă în El, o credinţă care nu era împărtăşită de fraţii Săi (vezi Ioan 7,5). Era ideea lor, nu a ei, de a-L reţine pe Hristos de a-şi continua lucrarea pentru oameni (vezi DA 321). Ei nădăjduiau că El va ceda la apelul stăruitor al Mariei; ei nu credeau că El va asculta de propriul lor apel (cf DA 87).

Fraţii lui. Scriitorii Evangheliilor scot în evidenţă că aceştia erau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară. Faptul că Isus a încredinţat pe mama Sa grijii lui Ioan (vezi Ioan 19,26,27) lasă să se înţeleagă că fraţii şi surorile lui Isus nu erau de fapt copiii Mariei. Că aceşti fraţi erau mai mari decât Isus este arătat de atitudinea lor faţă de El şi de legătura lor cu El. Ei au căutat să-L oprească din lucrare (vezi la Marcu 3,21), i-au vorbit cuvinte dojenitoare (vezi Ioan 7,3,4) şi s-au amestecat în alte feluri în purtarea Lui (cf. Marcu 3,31) aşa cum numai fraţii care erau mai mari ar fi îndrăznit să facă în vremurile acelea. Pentru cineva care este obişnuit cu viaţa din ţările biblice, argumentul acesta apare concludent în el însuşi. Concluzia aceasta care este întemeiată pe raportul Evangheliei, este în mod specific susţinută de observaţiile făcute în DA 86, 87, 90, 321.

Deşi aceşti „fraţi” nu credeau la data aceea în Isus (Ioan 7,3-5), mai târziu L-au acceptat şi au fost socotiţi ca urmaşi ai Lui (vezi Fapte 1,14). La data aceasta fraţii lui Isus erau înspăimântaţi de veştile pe care le auziseră cu privire la lucrarea Lui, mai ales cum Isus aproape nu avea timp să mănânce şi să doarmă. Ei credeau că El nu era prudent în lucrările Lui (DA 321) şi au căutat să-L convingă să Se conformeze la ideile lor de felul cum să Se poarte (DA 326). Fără îndoială ei erau îngrijoraţi şi de relaţiile tot mai încordate dintre El şi conducătorii iudei.

Stăteau afară. Nu este clar dacă aceasta înseamn㠄afară”, adică, în afară de mulţimea care Îl înconjura pe Isus, sau „afar㔠din casa menţionată ceva mai târziu în naraţiune (vezi la cap. 13,1).

47 Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.”

Atunci cineva I-a zis. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între reţinerea şi omiterea versetului acestuia, deşi toate manuscrisele conţin enunţările paralele în Marcu 3,32 şi Luca 8,20. Contextul favorizează reţinerea lui.

48 Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?”

Cine este mama Mea? Vezi la Ioan 2,4. Este clar că Isus era personal devotat mamei Sale (vezi la Ioan 19,26,27). Punctul Său de vedere cu privire la datoria copiilor faţă de părinţii lor este de asemenea clar prezentat în învăţăturile Lui (vezi Marcu 7,9-13). În acord cu aceasta, ceea ce vrea El să spună aici este că până şi cei mai intimi şi mai scumpi Lui nu aveau dreptul să se amestece în lucrarea Lui sau să dea îndrumări cu privire la felul în care ar trebui să fie săvârşită (cf. Matei 16,23). Vezi la Luca 2,49.

49 Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!

Ucenicii Săi. Cuprinzând nu numai pe cei doisprezece, dar şi pe mulţi alţii (vezi la Marcu 3,13; Luca 10,1). Cei doisprezece erau însă, într-un anumit sens „membrii ai familiei lui Isus” (DA 349) şi Isus era capul familiei (vezi 1 Corinteni 11,3; Efeseni 5,23).

50 Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”

Voia Tatălui Meu. Vezi la Matei 7,21; cf. Luca 8,21.

Îmi este frate. [Fratele Meu, KJV]. Isus face aici o aplicaţie personală prin folosirea de pronume la singular. Toţi cei care Îl recunosc pe Dumnezeu ca pe Tatăl lor sunt membrii ai „întregii familii în cer şi pe pământ” (Efeseni 3,15). Legăturile care leagă pe creştini cu Părintele lor ceresc şi pe unii de alţii sunt mai tari şi mai adevărate chiar decât legăturile de sânge şi mai dăinuitoare. Aici este o tăgăduire clară a susţinerii că creştinii ar trebui să dea o atenţie deosebită Mariei (vezi la Luca 11,28).