1 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată.

Isus a intrat din nou. [Omul cu mâna uscată, Marcu 3,1-6 = Matei 12,9-14 = Luca 6,6-11. Comentariu major: Marcu şi Luca. Vezi harta p. 218; în ce priveşte minunile p. 208-213]. Acesta pare să nu fie acelaşi Sabat ca acela menţionat în capitolul 2,23. Este menţionat aici ca o altă ocazie în care cărturarii şi Fariseii se opuneau atitudinii lui Isus faţă de Sabat.

Un om cu mâna uscată. Sau, având mâna uscată. Textul grec arată că uscarea mâinii se datora unui accident sau rezultatelor bolii şi nu unui defect congenital.


2 Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui.

Ei pândeau. Vezi la Luca 6,7. Este clar că Fariseii sunt intenţionaţi aici (vezi Marcu 3,6).


3 Și Isus a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te și stai la mijloc!”
4 Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau.

Viaţa. Gr. psuche (vezi la Matei 10,28).

Ei tăceau. Tăcerea lor ursuză era o admitere a înfrângerii. Întâlnirile anterioare cu Isus îi învăţaseră că nimic nu se câştiga prin provocarea Lui publică, deoarece El întotdeauna izbutise să întoarcă propriile lor argumente contra lor în aşa fel încât să descopere adevărul şi să facă evident poporului că poziţia rabinică era discutabilă.


5 Atunci, rotindu-Și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ți mâna!” El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă.

Cu mânie. S-a spus adesea că singura mânie fără de păcat este mânia contra păcatului. Dumnezeu urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos. Muritori supuşi greşelii fac prea adesea greşeala de a-l urî pe păcătos şi a iubi păcatul. Mânia contra răului, ca rău, fără de dorinţă sau intenţie rea faţă de alţii, poate fi considerată cu siguranţă o trăsătură lăudabilă a caracterului.

Mâhnit. Numai Marcu relatează sentimentele personale ale lui Isus. El era mâhnit din cauză că conducătorii iudei se foloseau de înaltele lor funcţii şi poziţii pentru a denatura caracterul şi cererile lui Dumnezeu. Fără îndoială El era mâhnit şi datorită rezultatelor pe care aceasta urmau să le aibă asupra acestor conducători personal şi asupra acelor care urmau ideile lor înşelătoare. Textul grec lasă să se înţeleagă că reacţia iniţială de mânie a lui Isus a fost numai momentană, dar preocuparea Sa pentru aceşti copii ignoranţi, înstrăinaţi de Părintele lor ceresc şi interpretând greşit iubirea Lui, a continuat pentru ei.


6 Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit îndată cu irodienii cum să-L piardă.

Îndată. S-ar putea poate deduce din aceasta că Fariseii s-au retras din sinagogă imediat, chiar înainte de încheierea serviciului.

Irodianii. Irodianii erau un partid politic care favoriza casa lui Irod (vezi p. 54). În mod normal. Fariseii îl urau pe Irod şi tot ce reprezenta el (vezi p. 41). Faptul că ei căutau acum ajutorul duşmanilor lor declaraţi este o dovadă că nu mai erau în stare să găsească mijloace de a-L aduce la tăcere pe Isus (vezi la Matei 22,16). Poate că Fariseii nădăjduiau că Irod urma să fie dispus să-L pună la închisoare pe Isus aşa cum făcuse cu Ioan Botezătorul cu câteva luni mai înainte (vezi la Matei 4,12; Luca 3,20). Unii au sugerat că acest incident se poate să fi avut loc în cetatea Sepforis, capitala lui Irod, la vreo patru mile spre nord de Nazaret.


7 Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulțime de oameni din Galileea; și o mare mulțime de oameni din Iudeea,

S-a dus. [S-a retras, KJV]. [Popularitatea lui Isus, Marcu 3,7-12 = Matei 12: 15-21. Comentariu major: Marcu]. Evanghelia după Marcu notează de repetate ori că Isus se muta dintr-un loc în altul pentru a scăpa de popularitatea sau de opoziţia inoportună (vezi cap. 1,45; 7,24; etc.). Retragerea Lui de aici era evident determinată de dorinţa de a evita un nou conflict cu autorităţile religioase şi, poate, şi cu cele politice. În acord cu aceasta, Marcu întrerupe seria incidentelor conflictuale pentru a comenta despre popularitatea în creştere a lui Isus care era însoţită proporţional de ura şi opoziţia în creştere a conducătorilor iudei (vezi Matei 12,15).

La mare. S-ar părea că incidentul vindecării omului cu mâna uscată a avut loc într-o cetate de interior a Galileii, poate Sepforis (vezi la v. 6). Relatările foarte strâns paralele ale scriitorilor sinoptici lasă să se înţeleagă, mai departe, că atunci când Isus a părăsit interiorul Galileii S-a dus la marea Galileii, poate în vecinătatea Câmpiei Ghenezaret, la sud de Capernaum. Fără îndoială, El a găsit o parte de ţărm relativ retras, departe de oraşe (vezi la Luca 5,1).

O mare mulţime. Vezi la Matei 5,1. Toţi cei trei scriitori sinoptici menţionează marile mulţimi care-L urmau acum pe Isus. Situaţia aceasta făcea aparentă nevoia unei organizări efective şi a unui număr mai mare de martori care să-şi devoteze întregul timp satisfacerii cererilor adresate lui Isus de mulţimile de oameni. Doi din cei trei scriitori ai Evangheliei atrag atenţia în mod semnificativ la marea mulţime care-L urma pe Isus şi se ţinea de El, imediat înainte de numirea celor doisprezece şi de Predica de pe munte (vezi la Matei 5,1; Luca 6,17).


8 din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan și dimprejurul Tirului și Sidonului, când a auzit tot ce făcea, a venit la El.

Idumea. Adică, ţara Edom. Cuvântul Idumea apare numai aici în NT. Iosif (Antichităţi, XIII

9.1 [257,258]) spune că Idumea a fost cucerită de Ioan Hircanul cu vreo sută de ani înainte de Hristos şi populaţia ei a fost constrânsă să accepte cel puţin nominal ritualurile şi practicile religiei iudaice (vezi p. 33).

Tirului şi Sidonului. Vezi vol. I, p. 128; vol. II, p. 67,68; vezi la Geneza 10,15. Numai Samaria lipseşte în chip remarcabil din enumerarea făcută aici diferitelor districte din Palestina şi vecinătatea ei.


9 Isus a poruncit ucenicilor să-I țină la îndemână o corăbioară, ca să nu fie îmbulzit de norod.

La îndemână. [Să-L aştepte, KJV]. Sau, pregătită pentru El, adică, la dispoziţia Sa oricând ar avea nevoie de ea.

O corăbioară. Sau o barcă. Amănuntul acesta al naraţiunii Evangheliei este notat numai de Marcu. Se pare că în restul lunilor lucrării galileene corăbioara pentru care Hristos a făcut acum aranjamente a fost totdeauna la îndemână când era nevoie de ea (vezi cap. 4,35.36; 6,32; 8,10.13). Poate că barca aparţinea lui Petru (vezi Luca 5,3).

Norod. [Mulţime, KJV]. Pentru a treia oară în tot atâtea versete Marcu notează mulţimile care urmau pe Isus oriunde se ducea (vezi v. 7,8).


10 Căci El vindeca pe mulți și de aceea toți cei ce aveau boli se înghesuiau spre El ca să se atingă de El.

Boli. [Plăgi, KJV; Beteşuguri, G. Gal.]. Literal, biciuiri sau oprimări. Poate aceste plăgi erau comparabile cu epidemiile noastre sau alte boli serioase. Se înghesuiau. Oamenii nu erau ostili, ci zoriţi, ca fiecăruia să i se dea ajutor în nevoia lui proprie. Să se atingă de El. Evident cei care erau bolnavi sau stăpâniţi de demoni simţeau că este ceva magic în actul acesta (vezi la cap. 5,23.28)


11 Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui și strigau: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu.”

Duhurile necurate. Vezi la cap. 1,23.

Vedeau. În textul grec, seria de verbe, vedeau, cădeau, strigau, indicau toate acţiune continuă sau des repetată.

Cădeau la pământ. Unii sugerează posibilitatea că demonii prin aceasta doreau să dea impresia că recunoşteau pe Isus drept conducător al lor, lăsând astfel să se înţeleagă că El era aliat cu ei. Dacă lucrurile stăteau astfel, refuzarea mărturiei lor de către Hristos devine cu atât mai semnificativă.

Fiul lui Dumnezeu. Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Luca 1,35; Ioan 1,1-3.


12 Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut.

Cu tot dinadinsul. [Aspru, KJV]. Adică, cu putere, intens, sau strict.

Să. [Ca să, KJV]. Adică, pentru ca.

Nu-L facă cunoscut. La punctul acesta din naraţiune Matei relatează în plus un citat din VT profetizând lucrarea lui Isus în slujba nevoilor oamenilor (vezi la Matei 12,20).


13 În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, și ei au venit la El.

Pe munte. [Pe un munte, KJV]. [Numirea celor doisprezece, Marcu 3,13-19 = Luca 6,12-

16. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 218; diagrama p. 231.] Evident că în regiunea muntoasă la apus de Lacul Galileii (vezi la cap. 1,45). Lăsând pe ucenicii Săi să petreacă noaptea la picioarele muntelui (vezi DA 292), Isus Însuşi a petrecut toată noaptea în rugăciune în vreun loc retras, mai sus de ei (Luca 6,12). Acum era probabil târziu în vara anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 5,1).

Adesea Isus devota o noapte întreagă rugăciunii (vezi DA 419). De obicei, asemenea cazuri menţionate de diferiţi scriitori ai Evangheliei precedau puncte de hotărâre sau de criză în viaţa sau lucrarea Mântuitorului (vezi la cap. 1,35). El Şi-a luat timp pentru meditaţie şi rugăciune la începutul lucrării Sale (vezi la Matei 4,1). La fel, rugăciunea a marcat începutul lucrării Sale galileene şi a precedat prima Lui călătorie prin târgurile şi satele Galileii (vezi la Marcu 1,35). Noaptea petrecută acum în rugăciune a precedat alegerea celor doisprezece, Predica de pe munte şi începutul celei de-a doua călătorii în Galileea. Rugăciunea este din nou menţionată specific în legătură cu marea criză din Galileea (vezi Matei 14,22.23; cf. Ioan 5,15.66). Acelaşi lucru a fost şi cu prilejul schimbării la faţă când Isus le-a prezentat la trei din ucenicii Săi suferinţele şi moartea Sa (Luca 9,28-31). Întreaga noapte de după intrarea triumfală El a devotat-o rugăciunii (vezi DA 581). Rugăciunea cea mai lungă relatată a lui Isus a precedat intrarea Sa în Grădina Ghetsemani (vezi Ioan 17). Şi numai la câteva ore înainte de crucificare Isus a înălţat rugăciunea Sa cea mai plină de râvnă şi agonizantă în grădină (vezi Matei 26,36-44).

A chemat la El. Pare că era o grupă mai mare de urmaşi din care au fost aleşi cei doisprezece.

Nici unul din cei doisprezece nu a fost ales din cauza perfecţiunii fie de caracter fie de capacitate. Hristos a ales oameni care erau dispuşi şi capabili să înveţe, al căror caracter putea să fie transformat. Toţi aveau defecte de caracter când au fost chemaţi, dar acestea au fost înlăturate prin harul Său (cu excepţia cazului lui Iuda) şi în locul lor Isus a răsădit seminţele scumpe ale caracterului divin care au germinat, au crescut până la maturitate şi mai târziu au produs roada caracterului creştin (Galateni 5,22.23). Hristos îi ia pe oameni aşa cum sunt şi, dacă sunt dispuşi şi supuşi, El îi transformă în ceea ce vrea El ca ei să fie. El aşază bărbaţi şi femei în locuri de răspundere nu pentru că îi consideră pe deplin pregătiţi pentru cerinţele pe care aceste poziţii le au faţă de ei, ci pentru că, citindu-le inima, El descoperă capacităţi latente care, sub conducerea divină, pot fi încurajate şi dezvoltate spre slava Sa şi spre propăşirea împărăţiei Sale.

Pe cine a vrut. Chemarea n-a fost întemeiată atât de mult pe dorinţa lor, cât pe a Lui. Mai târziu El a amintit celor doisprezece: Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi (Ioan 15,16).

Ei au venit la El. Când El i-a invitat să vină la El, la întâia lucire a zorilor (vezi DA 292; MB 4), undeva pe creasta munţilor având vedere spre apele paşnice ale Galileii.


14 A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască.

A rânduit. [A hirotonit,KJV]. Gr. poieo, a face, adică a rândui. Deşi este adevărat că Isus a hirotonit faptic pe cei doisprezece cu ocazia aceasta (vezi DA 296), înţelesul acesta nu este implicit în cuvântul poieo.

Doisprezece. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru adăugarea din Luca 6,13 pe care i-a numit apostoli. Nu este dat un motiv specific pentru a explica de ce au fost aleşi doisprezece – nici mai mulţi nici mai puţini. Cineva se gândeşte imediat la cei doisprezece fii ai lui Iacov, fondatorii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cinci din bărbaţii invitaţi acum fuseseră ucenicii lui Isus chiar de la începutul lucrării Lui cu vreo doi ani mai înainte; aceştia erau Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Natanael sau Bartolomeu (vezi Ioan 1,40-49). Primii trei din acest grup, împreună cu fratele lui Ioan, Iacov, acceptaseră chemarea la mare cu câteva luni mai înainte de data aceasta (vezi la Luca 5,11). Mai de curând, Matei fusese adăugat la grup.

Numirea şi hirotonirea celor doisprezece a fost un eveniment de însemnătate majoră în misiunea lui Isus. Ioan Botezătorul proclamase aşezarea iminentă a împărăţiei cerurilor (Matei 3,2) şi Isus repetase solia aceasta în timpul primei părţi a lucrării Sale (vezi Matei 4,17), îndeosebi în decursul primei călătorii galileene, de curând încheiată (MB 2,3). Împărăţia pe care Hristos venise să

o întemeieze la prima Lui venire era împărăţia harului divin (vezi la Matei 3,2; 5,2), al cărei Împărat era El. Supuşii Săi erau aceia care Îl primeau şi credeau în numele Lui (vezi Ioan 1,12). Inimile lor erau domeniul Lui (vezi la Luca 17,21).

Numirea celor doisprezece poate fi privită pe bună dreptate ca inaugurarea formală a împărăţiei harului pe care Hristos venise să o înfiinţeze. Predica de pe munte care a urmat imediat poate fi privită atât ca momentul inaugural al lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului, cât şi ca o constituţie a noii împărăţii. La scurt timp după ţinerea acestei predici Hristos, împreună cu cei doisprezece, a plecat în a doua călătorie galileană, în care, prin învăţătură şi exemplu a demonstrat natura împărăţiei şi valoarea ei pentru om.

Sunt date patru liste ale celor doisprezece, câte una de Matei (cap. 10,2-4) şi Marcu şi două de Luca, una în Evanghelie (cap. 6,14-14) şi una în Fapte (1,13). Acesta sunt date alăturat

CEI DOISPREZECE APOSTOLI

Metoda cea mai naturală de a-i grupa pe cei doisprezece este de a-i împărţi în grupe de câte doi. Când Isus i-a trimis în a treia călătorie galileană, i-a trimis doi câte doi (vezi Marcu 6,7), frate cu frate, prieten cu prieten (DA 350). Lista lui Matei este probabil întemeiată pe gruparea aceasta, deoarece după numirea celor două perechi de fraţi, Petru şi Andrei, şi Iacov şi Ioan, el înscrie restul celor doisprezece în grupe de câte doi, fiecare din cei doi fiind legaţi prin cuvântul şi, în felul acesta Filip este legat cu Bartolomeu (vezi Ioan 1,45), Toma cu Matei, Iacov (fiul lui Alfeu) cu Tadeu şi Simon (Cananitul) cu Iuda Iscarioteanul. În plus lista lui Matei este dată în legătură cu trimiterea celor doisprezece.

O altă grupare naturală apare când fiecare din cele patru liste este împărţită în trei grupe de câte patru fiecare. Deşi ordinea celor doisprezece variază uşor de la listă la listă, totuşi cei patru membri ai fiecărei grupe de felul acesta sunt constanţi în cele patru liste (cu excepţia grupei a patru din Fapte 1,13, unde Iuda Iscarioteanul lipseşte).

Din punct de vedere omenesc cei doisprezece bărbaţi numiţi şi hirotoniţi cu ocazia aceasta erau săraci şi necultivaţi, o grupă de galileeni provinciali simpli. Dispreţul cu care conducătorii iudei priveau la urmaşii lui Isus în general, L-a determinat, probabil câteva săptămâni după aceasta, să spună parabola cu aluatul (vezi Matei 13,33; COL 95). Aluatul harului transformator al lui Dumnezeu îşi începuse deja lucrarea în inima celor doisprezece oameni nepromiţători, obişnuiţi şi când aceştia au ieşit din perioada uceniciei lor nu mai erau neciopliţi, necultivaţi sau neînvăţaţi (vezi Luca 5,11). Trei din ei au devenit scriitori capabili. Ioan era un cercetător profund. Pe cât se ştie, nici unul dintre cei doisprezece nu absolvise vreo şcoală rabinică, şi pe cât se pare nici unul nu era membru al aristocraţiei iudaice. Dar ca rezultat ei au fost lipsiţi de prejudecăţile înveterate care aproape întotdeauna îi făceau pe cărturari şi pe Farisei să nu vadă cerinţele lui Isus.

Să-i aibă cu Sine. [Să fie cu El, KJV]. Adică, să fie ucenicii Săi sau învăţăcei în şcoala Lui şi să-L ajute în lucrarea Lui. Reiese din v. 13 că erau alţi ucenici pe care, cel puţin cu ocazia aceasta, nu i-a numit şi nu i-a hirotonit ca apostoli (vezi la vers 13). Ca ucenici oamenii veneau la Hristos ca să înveţe de la El; El i-a trimis ca apostoli să înveţe pe alţii. Cuvântul apostol este derivat din gr. apostolos, care vine de la două cuvinte apo de la şi stello a trimite. Un apostol este deci, literal, un trimis (vezi la Matei 10,2). De semnarea apostoli i-a distins de aici înainte pe cei doisprezece ucenici în general, nu că cei doisprezece au încetat de a fi ucenici, dar ei au devenit, de asemenea, apostoli.

Într-un sens oarecum mai larg, Pavel se referea adesea la sine ca apostol (1 Corinteni 4,9; Galateni 1,1; etc.; cf. Evrei 3,1). Se pare că Pavel îşi întemeia pretenţia lui la apostolie, însă, pe faptul că Hristos i se arătase (vezi la 1 Corinteni 15,8) şi îl instruise (vezi Galateni 1,11.12). Cu toate acestea el vorbea despre sine atât ca cel mai mic dintre apostoli (1 Corinteni 15,9) şi iarăşi ca nefiind cu nimic mai prejos decât apostolii aceştia nespuşi de aleşi (2 Corinteni 11,5). În altă parte el împacă aceste două idei aparent exclusive (vezi 2 Corinteni 12,11). Într-un sens şi mai larg, bărbaţi ca Barnaba, Timotei şi Sila erau şi ei numiţi apostoli (vezi Fapte 14,14; 1 Tesaloniceni 1,1; 2,6). Este posibil că termenul era aplicat şi la orice delegat sau sol trimis de o biserică creştină ca reprezentant al ei (2 Corinteni 8,23; Filipeni 2,25).

Să propovăduiască. Aici şi în versetul 15 cele două aspecte majore ale lucrării personale ale lui Hristos sunt date şi ca obiective ale lucrării celor doisprezece: predicarea, pentru vindecarea sufletului; şi vindecare, pentru tămăduirea trupului. Isus Însuşi devota mai mult timp lucrării în folosul nevoilor fizice ale omenirii decât predicării şi cei doisprezece fără îndoială au urmat pilda Lui.


15 Le-a dat și putere să vindece bolile și să scoată dracii.

Putere. Gr. exousia, autoritate (vezi la Luca 1,35).

Să scoată draci. Să fie în stare să elibereze pe oameni de posesiunea demonică, considerată în general ca incurabilă, lăsa să se înţeleagă putere asupra suferinţelor mai mici. Vezi nota adiţională de la cap. 1.


16 Iată cei doisprezece pe care i-a rânduit: Simon, căruia i-a pus numele Petru;

Petru. Petru apare cel dintâi în toate cele patru liste din NT ale celor doisprezece (vezi p. 593). El a luat adesea asupra lui rolul de purtător de cuvânt pentru întregul grup (Matei 14,28; 16,16; 17,24; 26,35; etc.). La scurt timp după botezul lui Isus, Andrei a adus pe fratele său Petru la Isus, primul convertit creştin rezultând din ceea ce ar putea să fie numite eforturi laice (vezi Ioan 1,40-42). Petru, la data aceea, răspunsese la invitaţia de a recunoaşte pe Isus ca Mesia şi se unise intermitent cu Domnul în lucrarea Lui. La aproape doi ani mai târziu, probabil târziu primăvara sau devreme în vara anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 4,12), Hristos l-a chemat de poziţia de ucenic permanent, împreună cu fratele lui Andrei şi partenerii lui de afaceri Iacov şi Ioan (vezi Luca 5,1-11; vezi la v. 7).

Poate Petru, prin consimţământ comun, activa ca administrator al întreprinderii de pescuit pe care o conducea în asociere cu ceilalţi. În orice caz ardoarea, râvna, sârguinţa, curajul, loialitatea, vigoarea şi capacitatea de organizare fără îndoială l-au marcat pentru conducere între ucenici chiar de la început. Petru era mai ales un om de acţiune; dispoziţia lui entuziastă era trăsătura lui cea mai puternică de caracter. El era un om de extreme pronunţate şi personalitatea lui puternică era sursa unor distinse virtuţi şi serioase defecte. În el existau, unele lângă altele, trăsături de caracter diverse şi contradictorii. El pare să fi fost totdeauna plin de râvnă, înflăcărat, generos, înfipt, îndrăzneţ şi curajos, dar prea adesea impulsiv, inconsecvent, instabil, pripit, nesigur, fălos, încrezut peste măsură şi chiar nesăbuit. Într-un moment de criză putea să fie slab, laş şi gata să se clatine; şi nimeni nu putea spune mai dinainte care latură a caracterului şi a personalităţii sale ar fi dominat într-un anumit moment.

Petru era născut în Betsaida Iulia (vezi Ioan 1,44), pe ţărmul de nord-est al Lacului Galileea, faţă-n faţă cu Capernaumul, cetate în care se pare că s-a mutat mai târziu (vezi la Marcu 1,29). Petru şi partenerii săi de pescuit Andrei, Iacov şi Ioan par toţi să fi fost ucenici ai lui Ioan Botezătorul (vezi Ioan 1,35-42; DA 138).


17 Iacov, fiul lui Zebedei, și Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele Boanerghes, care tălmăcit înseamnă: „Fiii tunetului”;

Iacov. Gr. Iakobos de la ebr. Ya’aqob, numele patriarhului Iacov (vezi la Geneza 25,26.27). Iacov este de obicei menţionat înainte de fratele său Ioan, când cei doi sunt amintiţi împreună, indicând că Ioan era cel mai tânăr dintre cei doi (cf. DA 292). Iacov a fost fără îndoială cel dintâi dintre cei doisprezece care a suferit moartea de martir, aproximativ în anul 44 d.Hr. (vezi la Fapte 12,1.2), în timp ce fratele său Ioan a fost ultimul care a murit din cei doisprezece, aproximativ în anul 96 d.Hr. Faptul că Iacov a fost socotit destul de important ca să fie ales de Irod Agripa pentru martiraj timpuriu lasă să se înţeleagă că el era unul din conducătorii de seamă ai bisericii din Ierusalim. Raportul NT prezintă pe Iacov la început ca un om oarecum egoist, ambiţios şi curajos (Marcu 10,35-41), dar mai târziu ca un conducător liniştit şi capabil. Mulţi au identifica pe mama lui Iacov şi a lui Ioan şi soţia lui Zebedei ca fiind Salomea (cf. Marcu 15,40; Matei 27,56). Mai este o posibilitate, deşi cam slabă, ca Salomea să fie identificată ca sora Mariei, mama lui Isus, dacă în Ioan 19,25 sunt menţionate patru femei şi nu trei (vezi Ioan 19,25).

Ioan. Ioan era pe cât se pare un om cu un discernământ spiritual profund, care s-a dezvoltat pe măsură ce-L vedea în Isus pe Cel care era cu totul atrăgător. Ioan nu numai că iubea pe Domnul său; el era celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus (vezi Ioan 20,2; 21,7.20). Mândru din fire, plin de afirmare de sine ahtiat după onoare, impetuos, ranchiunos când era lezat şi însetat de răzbunare (vezi Marcu 10,35-41; AA 540-541). Ioan s-a consacrat mai complet decât oricare alţii puterii transformatoare a vieţii desăvârşite a lui Isus şi a ajuns să reflecte chipul Mântuitorului mai deplin decât au făcut colegii săi ucenici. Aşa cum Iacov a fost cel dintâi din cei doisprezece care şi-a dat viaţa ca martir pentru Evanghelie, tot aşa Ioan a fost cel din urmă care a murit. Nu fără motiv i-a numit Isus pe Iacov şi Ioan fii tunetului (Marcu 3,17; vezi la Luca 9,54). În acord cu tradiţia creştină timpurie Ioan a servit ca pastor al bisericii din Efes şi ca supraveghetor al bisericilor din toată provincia romană a Asiei în decursul ultimilor ani ai vieţii sale.

Boanerghes. Probabil o transliterare a unei expresii aramaice, însemnând fii ai zgomotului sau fii ai mâniei – tradusă liber fii ai tunetului. Temperamentul vehement, firea înflăcărată a lui Iacov şi a lui Ioan era o ocazie manifestată public (vezi Luca 9,49.52-56).


18 Andrei; Filip; Bartolomeu; Matei; Toma; Iacov, fiul lui Alfeu; Tadeu; Simon, canaanitul,

Andrei. Gr. Andreas, însemnând bărbătesc, un nume grec derivând de la aner bărbat. Deşi unul din cei mai timpurii urmaşi ai lui Isus (vezi Ioan 1,35-49), Andrei nu a devenit unul din cercul intern (DA 292) şi este rareori menţionat în naraţiunea Evangheliei. Cea mai mare parte din ceea ce cunoaştem despre el provine de la Ioan (vezi cap. 1,40.41.44; 6,8; 12,22). Matei şi Luca pun pe Andrei ca al doilea din cei doisprezece ucenici probabil pentru a-l asocia cu fratele său Petru. Cu privire la antecedentele familiei lui Andrei vezi la Marcu 3,16. Andrei pare să fi fost un lucrător sârguincios, deşi poate nu atât de dăruit cu calităţi de conducător ca fratele său. În acord cu tradiţia el a fost martirizat în Grecia pe o cruce în forma literei x – ca rezultat al acestui fapt, o cruce făcută în felul acesta este cunoscută îndeobşte sub numele de crucea Sf. Andrei.

Filipeni Gr. Philippos, “iubitor de cai, ca şi Andrei, un nume autentic grec. Filip era născut în Betsaida Iulia (vezi Ioan 1,44), aproape de capătul de nord al Lacului Galileea. Cea mai mare parte din ceea ce ştim despre Filip, înainte de înălţarea la cer a lui Hristos, ne provine prin relatarea Evangheliei lui Ioan (vezi cap. 1,43-48; 6,5-7; 12,21.22; 14,8.9).

El a fost cel dintâi căruia Isus i-a zis: Vino după Mine (Ioan 1,43). Este caracterizat ca un sincer căutător după adevăr, dar aparent mai încet decât unii dintre ceilalţi în a-L recunoaşte pe Isus ca Mesia şi în a aprecia însemnătatea misiunii Lui pe pământ (vezi Ioan 6,7; 14,8.9). El pare uneori că a fost nesigur cu privire la calea de acţiune (vezi Ioan 12,21.22). Totuşi era zelos şi, după ce L-a găsit pe Mesia, de îndată a început să aducă pe alţii la El (vezi Ioan 1,45).

Bartolomeu. Literal fiul lui Talami, (cf. Numeri 13,22; 2 Samuel 3,3; 13,37). Natanael era probabil numele lui personal. Evangheliile sinoptice nu fac nici o menţiune despre Natanael şi Evanghelia după Ioan nu spune nimic de Bartolomeu. Ioan pomeneşte de Natanael, împreună cu alţii din cei doisprezece, într-un cadru în care se pare că numai cei doisprezece ucenici erau de faţă (vezi cap. 21,2). În felul acesta nu există motiv temeinic pentru a pune la îndoială faptul că cele două nume Bartolomeu şi Natanael se referă la aceeaşi persoană. Filip a recomandat pe prietenul său Natanael lui Isus (vezi Ioan 1,45); se pare că cei doi bărbaţi erau prieteni apropiaţi (cf. DA 293).

Matei. Marcu şi Luca se referă la Matei cu numele de Levi (vezi la Marcu 2,14). Pare improbabil că Alfeu tatăl lui Matei ar trebui identificat cu Alfeu care era tatăl lui Iacov. Cei doi ucenici nu sunt asociaţi niciodată laolaltă în Evanghelii ca şi cum ar fi fost fraţi, aşa cum sunt Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan. Matei s-a dovedit a fi un lucrător capabil. După tradiţie el şi-a dezvoltat puterile, după înviere, în cea mai mare parte a lucrării printre concetăţenii săi şi se poate să fi lucrat în Etiopia sau în ţinutul Mării Negre.

Toma. Numit şi Geamănul [Didymus] (vezi Ioan 11,16; 20,24; 21,2). Ambele nume înseamnă geamăn. Tradiţia spune că numele dat lui era Iuda (un nume ebraic obişnuit). Tot ce se ştie despre Toma este relatat în Evanghelia după Ioan (vezi cap. 11,16; 14,5; 20;24-29; 21,2). Deşi s-a dovedit a fi îndoielnic şi egoist uneori (vezi Ioan 20,24.25), totuşi în alte ocazii a fost brav şi loial (vezi (cap. 11,16). Se spune că a lucrat în Partia şi Persia. O tradiţie mai puţin sigură spune că Toma a fost în India şi China.

În India de sud există o grupă de creştini indigeni care au fost cunoscuţi de secole ca şi creştini ai lui Toma. Ei au în posesia lor o versiune a naraţiunii Evangheliei despre care se spune că le-a fost transmisă de apostolul Toma. Ei pretind că Toma a suferit martiraj pe o înălţime cunoscută ca muntele Sf. Toma, în apropiere de Madras. A mai fost un misionar iudeu cu numele de Toma care a lucrat în China şi al cărui chip a fost păstrat în piatră împreună cu o inscripţie care, tradusă liber, zice: Toma a venit şi a lucrat cu toată inima şi cu mult zel. Dacă tot binele pe care l-a făcut ar trebui să fie relatat, cineva ar trebui să-şi moaie condeiul în Lacul Tunting [un lac mare din China] până ce lacul va seca [pentru a avea apă îndestulătoare pentru a face cantitatea necesară de cerneală]. Acest tablou interesant al lui Toma are trăsături distinctive iudaice, dar probabil nu este acela al apostolului Toma.

Iacov. Deosebit de Iacov fiul lui Zebedei, Iacov fiul lui Alfeu. Pare să existe suficiente motive pentru a crede că el este Iacov cel menţionat în Matei 27,56; Marcu 15,40: 16,1; Luca 24,10. Expresia Iacov cel mai mic sau literal Iacov cel mic (Marcu 15,40), probabil se referă la el ca atare în sensul de Iacov cel mai tânăr (vezi la Psalmii 115,13), sau poate expresia a fost folosită pentru că era de statură scundă.

Unii au încercat să-l identifice pe Iacov fiul lui Alfeu cu Iacov fratele Domnului (vezi Matei 13,55), dar sugestia aceasta este atât de improbabilă încât este aproape nedemnă de luat în seamă. Iacov ucenicul era un urmaş al lui Hristos cel puţin de pe vremea când au fost numiţi cei doisprezece, cam prin vara anului 29 d.Hr. Dar chiar târziu, cu şase luni înainte de crucificare fraţii lui Isus se spune că nu credeau în El (vezi Ioan 7,5). Însuşi cadrul din Matei 13,55 şi Marcu 6,3 lasă să se înţeleagă că incidentul amintit acolo a avut loc cam pe timpul celei de a treia călătorii galileene, cu siguranţă după alegerea celor doisprezece. Vezi la Fapte 12,17.

Tadeu. Identificat de Matei (vezi cap. 10,3) ca Tadeu. O tradiţie veche, contra căreia nu a fost oferită nici-o dovadă, face pe Tadeu egal cu Iuda fiul lui Iacov (vezi Luca 6,16; Fapte 1,13). Este destul de clar din alte exemple că acest Iuda nu era fratele, ci fiul unui om numit Iacov, deşi textul grec din Luca 16,16 zice simplu: Iuda al lui Iacov. Este aproape sigur că acest Iacov, tatăl lui Tadeu sau Iuda, nu trebuie să fie identificat cu nici un alt Iacov al NT deoarece numele acesta era foarte obişnuit (vezi la Marcu 3,17). Acolo unde Ioan (vezi cap. 14,22) se referă la acest Iuda, îl distinge clar de Iuda Iscarioteanul. Tadeu nu apare ca o persoană proeminentă în rapoartele NT aşa cum se întâmplă cu cei mai mulţi din ceilalţi apostoli.

Simon. Numit Cananitul pentru a-l deosebi de Simon Petru. Cu privire la înţelesul şi derivarea numelui lui Simon vezi la v. 16. Denumirea Cananitul nu marchează în mod necesar pe Simon ca descendent din una din naţiunile cananite care populaseră ţara Palestinei înainte de venirea evreilor (vezi la Geneza 10,6). Multe alte manuscrise vechi se referă la el numindu-l Cananeanul care înseamnă fie un locuitor al cetăţii Cana sau, mai probabil, un membru al unui partid patriotic iudaic cunoscut ca Zeloţi (vezi Luca 6,15; p. 54; cf. DA 296).


19 și Iuda Iscarioteanul, care L-a și vândut.

Iuda Iscarioteanul. Numele NT de Iuda este echivalent cu Iudah din VT (vezi Gen 29,35; Matei 1,2). Multe explicaţii au fost date numelui Iscarioteanul, dintre care cea mai probabilă este aceea că derivă de la ebraicul ish Queryyoth, însemnând om din Cheriot, un sat din Iudea de sud aproape de Idumea (vezi Iosua 15,25; vezi la Marcu 3,8). Dacă identificarea aceasta a numelui Iscarioteanul este corectă, Iuda era probabil singurul din cei doisprezece care nu era născut în Galileea. El era fiul unui om cu numele Simon (vezi la Ioan 6,71).

Isus nu-l invitase pe Iuda să se ataşeze grupului ucenicilor din care El îi alesese pe cei doisprezece (vezi la Marcu 3,13), dar Iuda s-a vârât cu sila între ei şi a cerut un loc. Iuda credea fără îndoială că Isus este Mesia – ca şi ceilalţi ucenici, în termenii concepţiei populare iudaice cu privire la un eliberator politic de sub jugul Romei –şi dorea să fie membru al cercului lăuntric al ucenicilor pentru a-şi asigura o poziţie superioară în împărăţia care urma să se aşeze în curând. Poate că s-a oferit de bună voie pentru funcţia de trezorier, nădăjduind să fie numit în slujba aceea în noua împărăţie. Totuşi, Isus Şi-a dat seama chiar de la început că Iuda era lipsit de acele trăsături fundamentale care să-l califice să devină un apostol al împărăţiei care urma să fie întemeiată.

În ciuda răului latent din inima lui Iuda, el era în multe privinţe mai promiţător decât alţii pe care îi chemase Isus. Când a fost admis ca membru în grupul celor doisprezece, Iuda nu era lipsit de nădejde. Cultivarea şi dezvoltarea anumitor trăsături bune de caracter, împreună cu eliminarea trăsăturilor rele, ar fi putut să facă din el un lucrător acceptabil în lucrarea împărăţiei. Dar, spre deosebire de Ioan (vezi la v. 17), Iuda şi-a împietrit inima faţă de preceptele şi exemplul lui Isus. Cu toate acestea, Isus i-a dat orice încurajare şi orice prilej pentru a-şi dezvolta un caracter ceresc. Trestia frântă a caracterului lui Iuda, feştila fumegândă a bunelor intenţii, Isus nu o rupea sau stingea (vezi la Matei 12,20).

L-a şi vândut. Vezi la Luca 6,16.


20 Au venit în casă și s-a adunat din nou norodul, așa că nu puteau nici măcar să prânzească.

Au venit în casă. [ Au mers într-o casă, KJV, la v. 19]. Sau s-au dus acasă, probabil acasă la Petru în Capernaum (vezi la cap. 1,29). Unii au observat că Evanghelia după Marcu se ocupă în primul rând cu ceea ce a făcut Isus şi nu cu învăţăturile Lui. Spre deosebire de Matei care îi acordă trei capitole Predicii de pe munte, Marcu o omite în întregime, nemenţionând nici măcar faptul că după hirotonirea celor doisprezece, Isus a ţinut cuvântarea aceea (vezi la Matei 5,1). Către sfârşitul zilei Isus şi ucenicii Săi s-au înapoiat fără îndoială la Capernaum.

S-a adunat din nou poporul. [Un demonizat orb şi mut; Păcatul de neiertat, Marcu 3,20-30; Matei 12,22-45 = Luca 11: 14-32. Comentariu major: Matei.]. Marcu nu menţionează vindecarea demonizatului orb şi mut, dar relatează numai acuzaţia cărturarilor că Isus scoate demonii cu puterea domnului demonilor şi răspunsul Lui dat lor (vezi v. 22; DA 321). Cu privire la locul acestui incident în succesiunea cronologică şi relatarea reciprocă a evenimentului din diferite Evanghelii, vezi la Matei 12,22. Ar trebui să se reţină că Marcu plasează cap. 3,20-25 în succesiune cronologică, între alegerea celor doisprezece (cap. 3,14-19) şi predica de la mare (cap. 4).


21 Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Și-a ieșit din minți.”

Rudele Lui. [Prietenii Lui, KJV; Ai Săi, G. Gal.]. Gr. hoi par autou, literal, cei de lângă El. Deşi expresia aceasta poate indica nimic mai mult decât că persoanele menţionate erau asociaţi apropiaţi ai lui Isus, există o dovadă din papirusurile greceşti antice că expresia putea fi folosită ca referindu-se la rude. În felul acesta este probabil că afirmaţia din v. 21 anticipează incidentul din v. 31-35.

Şi-a ieşit din minţi. Adică, dezechilibrat mintal. Strânsa asemănare dintre teama aceasta a prietenilor lui Isus şi acuzaţia ridicată de cărturari că Isus era aliat cu cel rău (v. 22) poate explica inserarea v. 21 ca o introducere a acuzaţiei că Isus acţiona ca un agent al lui Beelzebub (v. 22-30).


22 Și cărturarii care se coborâseră din Ierusalim ziceau: „Este stăpânit de Beelzebul; scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor.”

Cărturarii. Vezi p. 55.

Se pogorâseră la Ierusalim. Vezi Luca 5,17. Aceştia erau probabil unii din spionii care se ţineau pe urmele lui Isus în cursul lucrării Lui galileene, acţionând sub ordinile date de Sinedriu (vezi la Marcu 2,6).

Este stăpânit de Beelzebul. [ Are pe Beelzebul, KJV]. Vezi la Matei 12,24.


23 Isus i-a chemat la El și le-a zis, în pilde: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana?
24 Dacă o împărăție este dezbinată împotriva ei înseși, împărăția aceea nu poate dăinui.
25 Și dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseși, casa aceea nu poate dăinui.
26 Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuși este dezbinat și nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.
27 Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare și să-i jefuiască gospodăria decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa.
28 Adevărat vă spun că toate păcatele și toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta;
29 dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veșnic.”

Hule. Vezi la Matei 12,31 Vinovat de un păcat veşnic. [Condamnare veşnică, KJV]. Dovezile textuale favorizează (cf.

p. 146) exprimarea de păcat veşnic.


30 Aceasta pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.”
31 Atunci au venit mama și frații Lui și, stând afară, au trimis să-L cheme.

Mama şi fraţii Lui. [Vizita mamei şi a fraţilor lui Isus, Marcu 3,31-35 =Matei 12,46-50 = Luca 8,19-21. Comentariu major. Matei.]. Cu privire la poziţia cronologică a acestui incident şi la relaţia reciprocă a diferitelor rapoarte sinoptice vezi la Matei 12,22.46.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–5 DA 286 8 DA 298; MB 4

13, 14 AA 18; DA 290

13–19 DA 290–297

14, 15 CH 557

17 AA 540; DA 295; Ed 87

20–35 DA 321–327

21 DA 321

25 5T 244


32 Mulțimea ședea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta și frații Tăi sunt afară și Te caută.”
33 El a răspuns: „Cine este mama Mea și frații Mei?”
34 Apoi, aruncându-Și privirile peste cei ce ședeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea și frații Mei!
35 Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră și mamă.”