Marcu 1

1 Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Începutul. [ Lucrarea lui Ioan Botezătorul, Marcu 1,1-8 = Matei 3,1-12 = Luca 3,1-18. Comentariu major: Matei şi Luca.] Spre deosebire de Matei şi Luca care narează incidente din prima parte a vieţii lui Isus, Marcu începe relatarea Evangheliei sale cu momentul în care Isus Şi-a început lucrarea Sa publică. Coborârea Duhului Sfânt şi declararea de către Ioan ca Mesia, prezintă fără greş botezul Lui ca începutul lucrării Lui publice. În acord cu Marcu, deci, Evanghelia vestea cea bună despre Isus Hristos, începe cu împlinirea profeţiei VT la botezul Lui (v. 2-11)

Evanghelia. Gr. euaggelion,, veste bună. Cuvântul evanghelie se referea la origine la vestea bună că Mesia venise într-adevăr pe pământ, aşa cum se prezisese de profeţi. Cu timpul termenul a fost aplicat naraţiunii vieţii lui Isus şi mai târziu la diferite documente sau Evanghelii în care este păstrată relatarea. Aici, el este folosit probabil în sensul lui cel mai timpuriu

Isus Hristos. Vezi la Matei 1,1 Fiul lui Dumnezeu. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.146) între reţinerea şi omiterea acestor cuvinte. Cu privire la Isus ca Fiu al lui Dumnezeu vezi la Luca 1,35.

2 După cum este scris în prorocul Isaia: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…

Este scris. Prezentând pe Isus din Nazaret ca Mesia, Marcu îndreaptă atenţia la confirmarea dovezilor unei împliniri exacte a profeţiei VT – aşa cum a făcut Isus Însuşi (Luca 24,25.27.44) şi, de fapt, aşa cum au făcut scriitorii NT în general. Mărturia profeţiei împlinite este prezentată în Biblie ca dovada cea mai puternică a adevărului credinţei creştine (vezi Isaia 41,21-23; 44,7; 46,9.10; vezi DA 799). Citatele lui Marcu (Marcu 1,2.3) sunt luate din Maleahi 3,1 şi Isaia 40,3 şi urmează mai îndeaproape LXX-a, decât ebraica.

Proorocul Isaia. Vezi la Matei 3,3. Dovezile textuale sunt împărţite între exprimarea acesta [profeţi] şi Isaia profetul. Citatul este din Maleahi şi Isaia. Comparaţi referirea generală a lui Matei la împlinirea a ce fusese vestit prin prooroci (vezi la Matei 2,23)

Înaintea Ta. [Înaintea feţei Tale KJV]. Vezi la Matei 3,3. La fel, mai târziu, Isus a trimis pe cei şaptezeci să meargă înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El (Luca 10,1).

Solul. Ioan Botezătorul era solul prezis de Isaia şi de Maleahi; solia lui consta în anunţarea că Mesia solul legământului (Maleahi 3,1), S-a arătat.

3 glasul celui ce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările”,

Glasul. Vezi la Matei 3,3; cf. Ioan 1,23.

4 a venit Ioan care boteza în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor.

Pocăinţa. Vezi la Matei 3,2. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei deoarece era caracterizat prin pocăinţă. Actul botezului nu garanta nici pocăinţa, nici iertarea. Dar botezul nu era adevărat decât dacă era marcat prin aceste experienţe.

Iertarea. Vezi la Matei 3,6.

5 Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.

În răul Iordan. Un amănunt dat numai de Marcu.

6 Ioan era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, şi împrejurul mijlocului era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Ioan propovăduia şi zicea: „După mine vine Cel ce este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg curelele încălţămintei.

Propovăduia. Anunţarea de către Ioan a lui Mesia era o parte caracteristică şi obişnuită a predicii lui. Plec. O expresie dată numai de Marcu pentru a accentua natura umilă a actului. Vezi la Matei 3,11. Cureaua. Încălţămintele erau de fapt sandale care protejau numai tălpile picioarelor (Vezi la Matei 3,11). Cureaua ţinea sandala legată de picior.

8 Eu, da, v-am botezat cu apă; dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan.

În vremea aceea. [În zilele acelea, KJV]. [Botezul, Marcu 1,9-11 = Matei 3,13-17 = Luca 3,21-23. Comentariu major: Matei.] Adică, pe vremea lucrării lui Ioan.

În Iordan. Vezi la v.5. Marcu se referă la faptul că botezul era săvârşit în râul Iordan şi că după botez candidaţii ieşeau din apă (v.10). Aceasta este o puternică dovadă că botezul lui Ioan era prin scufundare.

10 Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El ca un porumbel.

Îndată. Gr. eutheos, imediat, îndată, un cuvânt favorit al lui Marcu. Dacă aşa cum se consideră în general, Marcu a scris Evanghelia sa cu sprijinul lui Petru (vezi p. 564) caracteristica aceasta ar putea reflecta felul riguros, plastic şi scânteietor al predicii lui Petru.

Deschise. Gr. schizo, care este un termen mai puternic decât cel folosit de ceilalţi scriitori ai Evangheliei, echivalent cu sfâşiate.

11 Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea.”

Verset ce nu a fost comentat.

12 Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustiu,

Duhul a mânat. [Ispitirea, Marcu 1,12.13 =Matei 4,1-11 = Luca 4,1-13. Comentariu major: Matei].

13 unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice, şi-I slujeau îngerii.

Cu fiarele sălbatice. Ca de pildă lupul, ursul, hiena, şacalul şi leopardul palestinian. Fiarele sălbatice sunt probabil menţionate pentru a ilustra izolarea, singurătatea şi primejdia pustietăţii.

14 După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu.

După ce. [Începerea lucrării în Galileea, Marcu 1,14.15 = Matei 4,12= Luca 4,14,15. Comentariu major: Matei.] Vezi nota adiţională la Luca 4, diagrame p. 229.

15 El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Vremea. [ Timpul KJV]. Gr. kairos. Cuvântul acesta se referă la un anumit timp favorabil (vezi Matei 13,30; 16,3; 21,34; 26,18; Luca 19,44; Ioan 7;6; Romani 5,6; Efeseni 1,10) – în cazul acesta la venirea lui Mesia şi statornicia împărăţiei Sale. Termenul pare să fi fost folosit adesea cu referire deosebită la venirea lui Mesia şi sfârşitul lumii (vezi Matei 13,33; Luca 21,8; Efeseni 1,10; Apocalipsa 1,3). Vestirea lui Isus: S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape era aceeaşi ca solia lui Ioan (vezi Matei 3,2). Oamenii au înţeles-o ca o declaraţie că împărăţia mesianică era aproape să fie statornicită. După concepţia populară, ca şi după a lui Ioan, aceasta implica statornicirea unei împărăţii pământeşti pentru iudei şi triumful ulterior asupra tuturor vrăjmaşilor lor (vezi DA 103). În tot cursul lucrării lui Isus a dăinuit această greşită înţelegere şi n-a fost corectată definitiv în mintea ucenicilor Săi decât după înviere (vezi Luca 24,13-32; Fapte 1,6.7), chiar dacă prin parabolele Sale Isus a învăţat în mod repetat că împărăţia pe care a venit s-o întemeieze era, încă de la început, o împărăţie spirituală (vezi la Matei 4, 17; 5,3; cf. cap. 13,1-52).

Anunţarea lui Isus: S-a împlinit vremea se referea la profeţia celor 70 de săptămâni din Daniel 9,24-27, aproape de sfârşitul cărora Cel Uns – voievodul [Mesia Domnul] urma să facă legământ trainic cu mulţi şi să fie stârpit [tăiat] (vezi DA 233; GC 327). În zilele lui Hristos, unii, cel puţin, ştiau că această perioadă de timp din Daniel era aproape de sfârşit (DA 31,33,34). Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume (Galateni 4,4). Când Isus Şi-a început lucrarea, era împlinit timpul pentru aşezarea împărăţiei Sale (vezi DA 32,36,37).

16 Pe când trecea Isus pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari.

Pe când trecea. [Pe când umbla KJV]. [Chemarea de la lac, Marcu 1,16-20 = Matei 4,18-22 = Luca 5,1-11. Comentariu major: Luca.] Literal, Când era trecând.

Simon. Vezi la cap. 3,16. Marcu foloseşte numele Simon în cap. 3,16 unde relatează faptul că Isus a dat lui Simon numele de Petru şi apoi, cu o singură excepţie (cap. 14,37), el foloseşte ultimul nume.

17 Isus le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.”

Vă voi face. Transformarea unor pescari obişnuiţi în pescari de oameni cerea un lung şi încet proces de educare. Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau pescari experţi, dar acum trebuia să-şi însuşească talente noi.

18 Îndată, ei şi-au lăsat mrejele şi au mers după El.

Verset ce nu a fost comentat.

19 A mers puţin mai departe şi a văzut pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care, şi ei, erau într-o corabie şi îşi dregeau mrejele.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Îndată i-a chemat; şi ei au lăsat pe tatăl lor, Zebedei, în corabie cu cei ce lucrau pe plată şi au mers după El.

Cei ce lucrau pe plată. [Slujitori cu plată, KJV]. Zebedei nu a fost lăsat să lucreze singur. Acceptarea chemării de a deveni unul din ucenicii lui Isus nu a însemnat că prin aceasta cei patru bărbaţi au neglijat obligaţiile filiale. Prezenţa, lucrătorilor pe plată implică o întreprindere oarecum extensivă şi prosperă. Numai Marcu relatează aceste detaliu interesant al naraţiunii.

21 S-au dus la Capernaum. Şi, în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în sinagogă şi a început să înveţe pe norod.

L-au adus. [Demonizatul din sinagogă, Marcu 1,21-28 = Luca 4,31b-37. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 218; diagrama p. 231; cu privire la minuni p. 208-213.] Literal, ei merg. Marcu foloseşte adesea timpul prezent pentru a adăuga o nuanţă de realitate plastică naraţiunii sale. Ei cuprinde pe Isus şi pe cei patru ucenici pe care El îi chemase acum.

Capernaum. Vezi la Luca 4,31.

În ziua Sabatului. Vezi la Luca 4,16.31. Nu trebuie să se deducă din naraţiunea cu mişcare rapidă a lui Marcu, că cei patru ucenici pescuiau în ziua Sabatului. Îndată aici denotă doar întâiul Sabat de după incidentul narat în Marcu 1,16-20.

Sinagogă. Pentru o descriere a vechii sinagogi şi a serviciilor ei vezi p. 56,57.

22 Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui; căci îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii.

Uimiţi. Vezi la Matei 4,13.

Învăţătura Lui. [ Doctrina Lui, KJV].

Putere. Această caracteristică punea învăţătura lui Hristos în puternic contract cu aceea a cărturarilor şi a fost comentată de repetate ori de aceia care Îl auzeau (vezi Matei 7,29; Marcu 1,27, etc.). În loc de a stărui asupra a ceea ce gândiseră şi scriseseră oamenii din veacurile trecute şi de a apela la acestea ca autoritate, El le exprima ca având autoritate în Sine direct de la Tatăl. Cărturarii erau deprinşi să spună că un anumit rabi spusese aşa şi aşa în timp ce Isus spunea: Dar Eu vă spun (Matei 5,21.22). Astăzi este adevărat, aşa cum era şi atunci, că numai predicarea unor certitudini spirituale poate aduce vindecare sufletelor bolnave de păcat ale oamenilor.

Cărturarii. Învăţătorii oficiali ai Legii şi tradiţiei. Cei mai mulţi dintre ei erau Farisei. Aceşti tâlcuitori profesionişti ai legii orale şi scrise erau în constantă controversă cu Isus (vezi Matei 22,32-46; 23,13.14). Ei dădeau adesea pe faţă un legalism care despica firul de păr în patru şi căuta să determine corectitudinea chiar şi a celor mai mărunte acte ale vieţii. Ei explicau adesea Scripturile în aşa fel încât să arunce îndoială asupra înţelesului lor, în loc să le facă înţelese şi se ocupau cu tradiţiile părinţilor pe care le considerau egale sau superioare faţă de Scripturi, desfiinţând Legea lui Dumnezeu (Marcu 7,9.13). În felul acesta ei puneau asupra oamenilor sarcini grele de purtat dar nici măcar nu atingeau una din acele poveri cu propriile lor degete (Luca 11,46). Vezi p. 55; vezi la Matei 2,4.

23 În sinagoga lor era un om care avea un duh necurat. El a început să strige:

Un duh necurat. Gr. pneuma akatharton. În Evanghelii expresia aceasta este folosită sinonim cu daimonion (cf. Matei 10,1 cu Luca 9,1), un cuvânt care arată un duh superior oamenilor şi care în NT totdeauna se aplică la un duh rău, un demon sau diavol. Evangheliile relatează şase cazuri specifice de posedare demonică: 1) omul din sinagoga din Capernaum (vezi la Marcu 1,21-28); 2) un om neidentificat care era mut şi în acelaşi timp posedat (vezi la Matei 9,32-34); 3) cei doi demonizaţi de la Gadara (vezi la Marcu 5,1-20); 4) fiica unei femei siro-feniciene (vezi la Matei 15,21-28); 5) fiul unui om neidentificat (vezi la Marcu 9,14-29) şi 6) Maria (Marcu 16,9). În afară de aceste cazuri specifice, Evangheliile menţionează adesea că Isus şi ucenicii au vindecat pe cei chinuiţi de duhuri rele. Pentru o discuţie cu privire la posesiunea demonică în NT, vezi notă adiţională la sfârşitul capitolului.

A început să strige. [El a strigat, KJV]. Aceasta a avut loc în momentul în care Hristos vorbea despre misiunea Sa de a elibera pe cei care erau robi ai păcatului şi ai lui Satan (vezi MH 91; cf. cele din Luca 4,18). În experienţa aceasta Hristos a fost adus din nou faţă în faţă cu vrăjmaşul pe care El îl biruise în pustia ispitei (vezi DA 256). Audienţa asculta cu atenţie solia adusă de Hristos şi Satana intenţiona în felul acesta să abată atenţia oamenilor de la adevărul care găsea teren roditor în inimile oamenilor.

24 „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: eşti Sfântul lui Dumnezeu!”

Ce avem noi cu Tine? Literal Ce nouă şi ţie? Acest idiom caracteristic ebraic (vezi Judecători 11,12; 2 Samuel 16,10) apare în LXX –a virtual în aceeaşi formă ca şi aici. El înseamnă Ce avem noi în comun? Demonizaţii gadareni au folosit mai târziu aceleaşi cuvinte (vezi Matei 8,29; vezi la Ioan 2,4). Din Marcu 1,23.25.26 reiese că numai un singur duh rău poseda omul. Pronumele plurale din prezentul verset se referă probabil la toţi demonizaţii în general, categorie de fiinţe cu care se identifică acest duh rău anumit.

Isuse. Demonii care posedau fiinţe, mărturiseau de obicei că Isus era Fiul lui Dumnezeu (vezi cap. 3,11.12; 5,7). Potrivit lui Iacov, şi dracii cred… şi se cutremură (vezi Iacov 2,19) şi cunoaşterea din partea lor a voii şi a intenţiei divine trebuie să depăşească cu mult pe aceea a omului.

Să ne pierzi? Demonul acesta evident anticipă cu groază marea zi a judecăţii lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 28,16-19; Matei 8,29). Se pare că el cunoştea focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25,41) şi presimţea că Hristos era aproape să execute judecata divină asupra lor (vezi şi 2 Petru 2,4; Iuda 6).

Sfântul lui Dumnezeu. Duhul rău salută pe Isus ca pe Cineva care era în strânsă legătură cu Dumnezeu. În alte ocazii demonii I s-au adresat numindu-L Fiul lui Dumnezeu. (Matei 8,29; Luca 8,28), exact titlul care a determinat pe conducătorii iudei să dorească moartea Lui (Ioan 5,17.18) şi apoi să-L condamne (vezi Matei 26,63-68; cf. Ioan 10,30-36).

25 Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!”

Certat. Gr. epitimao, literal, a aprecia în NT, a considera cu greşeală, a dojeni, a mustra, a certa. Isus a certat duhul rău fără ca să rostească împotriva lui o judecată de ocară (Iuda 9). Mustrarea pare să-i fi fost adresată din cauză că duhul I s-a adresat numindu-L Mesia. Isus ştia prea bine că o susţinere făţişă a mesianităţii la data aceea nu ar fi făcut decât să ridice prejudecăţi contra Lui în mintea multora. În plus, situaţia politică tulbure din Palestina producea mulţi hristoşi [mesia] mincinoşi, care propuneau să conducă pe concetăţenii lor la revoltă împotriva Romei (vezi Fapte 5,36.37; cf. DA 30, 733) şi Isus căuta să evite să fie considerat un mesia politic în înţelesul popular. Aceasta ar fi întunecat mintea oamenilor faţă de adevărata natură a misiunii Lui şi ar fi oferit autorităţilor un pretext de a reduce la tăcere ostenelile Lui.

Un alt motiv pentru care Isus evita să pretindă că este Mesia era că El dorea ca oamenii să-L recunoască astfel prin experienţă personală – observându-I viaţa desăvârşită, ascultând de cuvintele Lui pline de adevăr, având ocazia de a fi martori la marile Lui lucrări şi recunoscând în toate acestea împlinirea profeţiei VT. Evident, El a răspuns ucenicilor lui Ioan Botezătorul cu gândul acesta în minte, aşa cum a făcut (Matei 11,2-6).

Taci. Literal, gura închisă.

26 Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere şi scoţând un strigăt mare.

Scuturându-l. Gr. sparasso, un termen folosit de scriitori medicali din vechime cu privire la acţiunea convulsivă a stomacului în efortul de vomă. Aici ar putea fi tradus atac, sau convulsionat şi ar putea arăta că omul era aruncat la pământ. Acelaşi cuvânt este folosit de repetate ori cu privire la un acces convulsiv suferit de cei stăpâniţi de demoni (Marcu 9,20.26; Luca 9,39). Decesul s-ar fi putut să fie o încercare din partea demonului de a ucide nefericita victimă. Manifestarea aceasta a oferit un contrast izbitor între posesiunea demonică şi starea normală de stăpânire de sine care a urmat.

27 Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!”

Ca un stăpân. [Cu autoritate, KJV]. Nu numai că Isus a predicat cu autoritate (Matei 7,29; Marcu 1,22); El a acţionat cu autoritate. Exorciştii iudei foloseau formule magice, farmece şi alte procedee superstiţioase în strădania lor de a da afară duhurile rele. Isus rostea un singur cuvânt şi demonii plecau îndată. Duhurile, ca şi oamenii, recunoşteau autoritatea Fiului lui Dumnezeu .

Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc agitase cetatea Capernaum (vezi la Ioan 4,53). Acum populaţia ei era martoră la o şi mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu.

28 Şi îndată I s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii.

Vestea. [Faima, KJV]. Aceste cuvânt are în mare măsură acelaşi sens ca şi cuvântul relatare, ştire. Isus a devenit repede o persoană bine cunoscută în Galileea (vezi şi Luca 4,14.15.37; 5,15.17).

29 După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei.

După ce. [Îndată, KJV]. [Soacra lui Petru; Bolnavii vindecaţi seara, Marcu 1,29.34 = Matei 8,14-17 = Luca 4,38-41. Comentariu major: Marcu. Vezi harta., p. 218, diagrama p. 231; cu privire la minuni p. 208-213.] Gr. eutheos; vezi la v.10.

Casa lui Simon. În decursul lucrării galileene, Isus a poposit de repetate ori în casa lui Simon Petru (cf. DA 258, 267). Sfatul Lui adresat celor doisprezece de a rămâne într-o singură casă în timpul poposirii lor în vreun oraş (Marcu 6,10), era, fără îndoială, consecvent în propria Sa practică.

30 Soacra lui Simon zăcea în pat prinsă de friguri; şi îndată au vorbit lui Isus despre ea.

Soacra lui Simon. [Mama soţiei lui Petru, KJV], Petru este singurul din cei doisprezece amintit în mod specific ca fiind căsătorit, deşi având în vedere că cei mai mulţi iudei erau căsătoriţi, s-a considerat că probabil cei mai mulţi, dacă nu toţi, din ceilalţi ucenici aveau soţii.

Aceasta este cea dintâi minune relatată de toţi cei trei scriitori sinoptici. Relatarea lui Marcu procură câteva detalii care lipsesc în celelalte.

Prinsă de friguri. [Bolnavă de febră, KJV]. Gr. puresso, de la cuvântul pur însemnând foc. Cuvântul nostru febră e derivat de la un cuvânt înrudit. Luca, medicul, a diagnosticat această suferinţă ca friguri mari (vezi la Luca 4,38). Prezenţa ţinuturilor mlăştinoase nu departe de Capernaum, al cărui climat era subtropical, sugerează că s-ar putea ca acesta să fi fost malaria.

Îndată. Gr. eutheos (vezi la v.10). Ucenicii lui Isus au demonstrat încrederea lor în El adresându-i-se de îndată în timp de necaz fizic.

31 El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească.

A apucat-o de mână. Actul acesta era o atingere iubitoare de simpatie folosită de obicei de Isus (vezi Matei 9,5; Marcu 5,41; 8,23; 9,27). Contactul cu puterea divină, prin credinţă, a făcut-o pe femeie sănătoasă. Sufletul bolnav de păcat are nevoie să simtă atingerea plină de simpatie a unei mâini calde.

Îndată. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea cuvântului aici. Totuşi, faptul că mama lui Petru s-a ridicat de îndată este afirmat în Luca 4,39 şi este indicat faptul că toate cele trei relatări lasă să se înţeleagă că ea a fost în stare să servească o familie înainte de apusul soarelui. O febră de lungă durată lasă de obicei victima ei slabă şi este necesară o perioadă de timp până când puterile vitale ale trupului să fie readuse la puterea lor normală, dar vindecare acestei femei pare să fi fost instantanee.

32 Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii.

Seara. [Când soarele apusese, KJV]. Pare că dându-şi seama că termenul seară nu era destul de precis pentru iudei pentru a fixa momentul pe care el îl avea în minte, Marcu adaugă acest comentariu explicativ în plus. Unii comentatori au considerat această expresie adăugată ca tautologie, dar având în vedere imprecizia relativă a termenului tradus seară, lucrul acesta este foarte improbabil.

Motivul lui Marcu pentru a fi precis în ce priveşte timpul când bolnavii cetăţii au fost aduşi la uşa casei lui Petru se află probabil în faptul că legea rabinică interzicea orice atenţie acordată bolnavilor în Sabat, afară de cazurile urgente (vezi Ioan 5,10; 7,23; 9,14). De asemenea, actele de vindecare, afară de cazul de urgenţă extremă când viaţa însăşi era în primejdie, erau considerate lucru şi deci necorespunzătoare pentru ziua Sabatului (vezi la Luca 13,10-17).

Faptul că toţi cei trei scriitorii sinoptici descriu incidentul acesta în detaliu lasă să se înţeleagă faptul că el a fost o ocazie memorabilă pentru toţi ucenicii. Cei doisprezece fuseseră amar dezamăgiţi de primirea făcută până atunci lucrării lui Isus, mai ales în Iudea şi la Nazaret. Această demonstrare de încredere publică în El trebuie să le fi întărit mult propria credinţă.

33 Şi toată cetatea era adunată la uşă.

Toată cetatea. Un detaliu viu amintit numai de Marcu. Aceasta nu vrea să spună că orice persoană care locuia în Capernaum a venit acasă la Petru, ci este o descriere simbolică pentru grămada de oameni care au venit acolo.

34 El a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boli; de asemenea, a scos mulţi draci şi nu lăsa pe draci să vorbească, pentru că-L cunoşteau.

Draci. [Diavoli KJV]. Gr. daimonion (vezi la v. 23; vezi nota adiţională la sfârşitul capitolului). Nu lăsa. [Nu suferea KJV]. Sau nu îngăduia. Pentru motiv vezi la v. 25.

35 A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.

A doua zi dimineaţa. [Întâia călătorie galileană, Marcu 1,35-39 = Matei 4,23-25 =Luca 24,42-

44. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 128; diagrama p. 231]. Gr. proi, ziua devreme.Termenul acesta era folosit de obicei cu referire la cea din urmă strajă a nopţii, cam de la 3 la 6

a.m. (vezi Marcu 16,2.9; Ioan 20,1). Fiind pe la începutul verii, soarele răsărea pe la ora 5 şi primele luciri ale zorilor ar fi fost vizibile pe la 3,30, la latitudinea Capernaumului. Vezi p. 50.

Pe când încă era întuneric. [Cu mult înainte de ziuă KJV; Foarte de cu noapte G. Gal.]. Textul grec arată că era încă noapte adâncă, care în cazul acesta ar fi în prima parte a străjii de dimineaţa. Isus trebuie să fi dormit puţin, deoarece era târziu în noapte când mulţimile de bolnavi aduşi la uşa casei lui Petru s-au împrăştiat (vezi DA 259).

Într-un loc pustiu. Isus a căutat să fie singur undeva unde mulţimile de oameni nu L-ar fi găsit (cf. DA 363).

Se ruga. Vezi la cap. 3,13. Una din caracteristicile distinctive şi semnificative ale lui Hristos era de a Se ruga, des şi eficient. Adesea, în timpul vieţii Lui pe pământ, Isus a atras atenţia la faptul că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine (Ioan 5,19; cf. v. 30). Lucrurile minunate pe care El le făcea erau săvârşite prin puterea Tatălui (vezi DA 143). Cuvintele pe care El le rostea Îi erau date de Tatăl (Ioan 8,28). Înainte ca Isus să vină pe acest pământ El cunoştea fiecare amănunt al planului vieţii Sale dar pe când a umblat printre oameni, El era călăuzit, pas cu pas, de voia Tatălui (DA 147; vezi la Luca 2,49). Planul pentru viaţa Sa Îi era desfăşurat zi după zi (vezi DA 208).

36 Simon şi ceilalţi care erau cu El s-au dus să-L caute;

Simon. Petru este menţionat pe nume fie din cauză că el era un conducător recunoscut al grupului său, fie că, aşa cum este îndeobşte considerat, Marcu relatează naraţiunea aşa cum i-a fost povestită de Petru (vezi p. 563).

Cu el. Probabil cuprinzând, cel puţin pe Andrei fratele lui Petru, pe Iacob şi Ioan, cei patru bărbaţi chemaţi până aici oficial să fie ucenici. Ei sunt pomeniţi ca fiind acasă la Petru în ziua precedentă (v. 29).

Caute. Gr. katadioko, a urmări, a căuta. Aceasta nu era numai o încercare întâmplătoare de a-L găsi pe Isus. Fără îndoială că ucenicii Lui erau plini de râvnă să-L aducă pe Domnul făcător de minuni la mulţimile care se adunau pentru ca să-Şi sporească şi mai mult faima. Ei considerau că Isus pierdea ocazii preţioase de a câştiga urmaşi şi de a spori popularitatea cauzei Lui. Dar motivele lor erau în dezacord cu scopul pentru care fuseseră săvârşite minunile. Vezi p. 209; vezi la v.38.

37 şi, când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută.”

Toţi. [Toţi oamenii, KJV]. Adică oamenii din Capernaum (vezi la v. 33).

38 El le-a răspuns: „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci pentru aceasta am ieşit.”

Haidem să mergem. Isus a propus să Se retragă dinaintea valului de popularitate care era pe punctul să inunde adevăratele obiective ale lucrării Lui. Din cedarea la gălăgia neluminată a poporului ar fi urmat să rezulte mai mult bine decât rău şi El a refuzat să Se lase prins în cursă. Isus considera minunile Sale ca un mijloc pentru scopul de a conduce pe oameni la o înţelegere a nevoii lor de vindecare a sufletului, dar mulţimile nu vedeau mai departe decât minunile Sale. Miopi, au confundat mijloacele cu scopul, dar mijloacele fără scop tindeau numai să-i ducă mai departe ca oricând de împărăţia lui Hristos, pe care El venise să o proclame. Dacă aceste false concepţii ale lucrării Lui nu puteau să fie risipite, toate eforturile lui Hristos urmau să fie în zadar. Vezi la v. 31

Pentru aceasta am ieşit. [De aceea am venit afară, KJV]. Sau de aceea am ieşit (RSV). Aici s-ar părea că Isus Se referă la ieşirea lui din cetatea Capernaum într-un loc pustiu [într-un loc singuratic, KJV] (v. 35) şi nu la venirea Lui din cer pe pământ. Totuşi, pasajul paralel din Luca (cap. 4,43) lasă să se înţeleagă că Isus vorbea aici despre misiunea Lui pe pământ. Cu alte ocazii El S-a referit anume la venirea Lui de la Tatăl, în legătură cu misiunea Lui ca un tot (vezi Ioan 10,10; 18,37; Luca 19,10).

39 Şi S-a dus să propovăduiască în sinagogi, prin toată Galileea; şi scotea dracii.

Să propovăduiască. [A predicat, KJV]. Astfel începe relatarea lui Marcu privitor la întâia lui călătorie misionară în Galileea, începută, probabil la începutul verii anului 29 d.Hr. (vezi MB 2,3; vezi notă adiţională la Luca 4). În scrierile lui, Iosif numeşte până la 200 de târguri şi sate din Galileea şi acestea ofereau un amplu prilej pentru o campanie extensivă şi prelungită departe de cetăţile mai mari, îngrămădite de-a lungul ţărmului apusean al Lacului Galileii. Ca şi în lucrarea timpurie din Iudea, cu privire la care scriitorii sinoptici au puţin de spus, dacă au totuşi ceva, este probabil că cea dintâi călătorie a fost mai extensivă şi s-a continuat într-o perioadă mai mare de timp decât ar tinde să arate restrânsa atenţie care-i este acordată (vezi Marcu 2,1). Marcu relatează numai un anumit incident din întâia călătorie (cap. 1,40-45), dar rezumatul său cu privire la rezultatele călătoriei (v. 45) arată spre o perioadă de succes a lucrării care a luat câteva săptămâni, poate chiar două sau trei luni.

În sinagogă. [ În sinagogile lor, KJV]. Vezi p. 56, 57. Ca un rabin popular, vizitator, Isus va fi invitat să participe la servicii şi să vorbească, aşa ca la Nazaret (Luca 4,16-27) şi la Capernaum (Marcu 1,21.22).

Prin toată Galileea. Matei (cap. 4,23-25) vorbeşte mai pe larg despre extinderea şi influenţa primei călătorii misionare.

În total, Isus a întreprins trei călătorii misionare în Galileea între Paştele anului 29 d.Hr. şi acela al anului 30 d.Hr. (vezi diagrama p. 231). În prima călătorie nu este sigur dacă Isus a avut ca însoţitori mai mult de cei patru ucenici pe care El îi chemase de curând la Lacul Galileii (vezi Marcu 1,16-20). Ei sunt singurii specificaţi pe nume ca fiind cu Isus în ziua dinaintea lucrării din Capernaum (v. 29). Alţii se poate că au început să-L urmeze în cursul primei călătorii, întrucât numirea oficială a celor doisprezece a avut loc înainte de începutul celei de a doua călătorii (cap. 3,13-19).

În această primă călătorie Hristos a proclamat iminenta aşezare a împărăţiei lui Dumnezeu (Luca 4,43), care a fost fundamentală pentru toată învăţătura Lui ulterioară.

40 A venit la El un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl ruga şi-I zicea: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi.”

Un lepros. [Întâiul lepros, Marcu 1,40-45 = Matei 8,2-4 =Luca 5,12-16. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 218; diagrama p. 231; cu privire la minuni, p. 208-213.]. Există o deosebire de păreri cu privire la faptul dacă minunea aceasta a avut loc după Predica de pe munte, ca în Matei sau în cursul cele dintâi călătorii în Galileea, ca aici. Marcu urmăreşte în general ceea ce ar părea să fie o ordine cronologică a evenimentelor, în timp ce Matei se abate adesea de la o ordine în ce priveşte timpul pentru a realiza un aranjament pe subiecte. De aceea, ordinea dată în Marcu pare preferabilă. În acord cu aceasta, vindecarea leprosului este, poate, unicul incident specific relatat în legătură cu întâia călătorie prin târgurile şi satele Galileeii. Vezi p. 191, 192, 274.

Matei (cap. 8,2-4) şi Luca (cap. 5,12-16) relatează de asemenea minunea aceasta, dar relatarea din Marcu este mai vie şi mai amănunţită. Mai târziu Isus a vindecat de repetate ori leproşi (vezi Matei 26,6; Luca 7,22; 17,12-14; cf. DA 557) şi a autorizat pe ucenicii Săi să facă la fel (Matei 10,8).

În ceea ce priveşte natura leprei în timpurile din vechime vezi vol. I, p. 763. Cu privire la diagnosticarea leprei şi la legile separării leproşilor şi a curăţirii lor, vezi la Levitic 13,14.

Iudeii considerau popular că lepra venea ca o judecată divină din cauza păcatului (vezi la Levitic 13,2). În felul acesta ei credeau că omul nicidecum nu ar trebui să se amestece în decretele lui Dumnezeu încercând să aline sau să vindece boala şi că nu ar fi putut face aşa ceva chiar dacă ar fi încercat. În consecinţă, lepra se presupunea că este simbolul extern al păcatului lăuntric şi persoana care suferea de ea nu era numai un proscris moral şi social, dar mai era şi privit ca un părăsit de Dumnezeu ( cf. DA 262).

Dacă vrei. Trei mari obstacole se prezentau probabil minţii acestui om suferind, oricare din ele ar fi putut fi suficient pentru a-i face perspectiva vindecării să pară îndepărtată dacă nu imposibilă. În primul rând, pe cât se ştie, nu era nici-o relatare că un lepros ar fi fost curăţit după timpul lui Elisei, cu vreo opt secole înainte. Al doilea obstacol s-ar fi putut să pară formidabil. Potrivit cu credinţa populară leprosul era sub blestemul lui Dumnezeu. Ar fi fost Isus dispus să-l vindece? Al treilea obstacol prezenta o problemă practică. Cum putea el să se apropie îndeajuns de Isus pentru a-I prezenta cererea? Oriunde mergea Isus, oamenii se îngrămădeau în jurul Lui şi legea rituală interzicea unui lepros să se apropie sau să stea alături de alţii.

Să mă curăţi. [Să mă faci curat, KJV]. Gr. katharizo, a curăţa, şi nu therapeuo, a vindeca, a tămădui. Atât în vremurile VT cât şi în cele NT leproşii erau numiţi necuraţi, având nevoie să fie curăţiţi şi nu bolnavi, având nevoie să fie vindecaţi. Deosebirea aceasta în terminologie reflectă ideea că lepra era diferită de alte boli şi că deosebirea consta esenţial din necurăţie morală şi rituală.

41 Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţat!”

S-a atins de el. [S-a atins, KJV]. O mână întinsă pentru a-l atinge pe bolnav era un gest obişnuit asociat cu vindecarea ( vezi 2 Regi 5,11; Matei 8,15). Isus ştia că omul acesta era lepros, cu toate acestea l-a atins fără teamă.

Fii curăţit. Probabil nici o fiinţă omenească nu putea să vindece lepra şi faptul că Isus a făcut-

o lăsa să se înţeleagă că El avea putere să înlăture presupusa lui cauză, păcatul. Isus venise pe pământ cu scopul specific de a curăţa sufletul de păcat.

42 Îndată l-a lăsat lepra, şi s-a curăţat.

Îndată. [Imediat, KJV]. Lucrul acesta era în sine însuşi o parte importantă a minunii. Totul s-a petrecut chiar sub privirile mulţimii. Carnea suferindului a fost refăcută, muşchii lui au devenit puternici, nervii lui simţitori (vezi DA 263).

43 Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul, i-a spus să plece numaidecât

I-a poruncit cu tot dinadinsul. [I-a poruncit direct, KJV; I-a poruncit cu asprime, G. Gal.]. Gr. embrimaomai, a fi adânc mişcat, a îndemna stăruitor. Cuvântul acesta este tradus S-a înfiorat [a gemut, KJV] în Ioan 11,33 şi le era foarte necaz [au murmurat, KJV] în Marcu 14,5 şi întotdeauna arată o puternică emoţie. Scriitorii Evangheliei îl folosesc în legătură cu Hristos numai în alte ocazii (vezi Matei 9,30 şi Ioan 11,33.38). Numai în rare cazuri Isus lua o atitudine aspră (vezi Matei 23,13-33; Ioan 2,13-17; cf. DA 353). Motivele pentru severitatea aparentă a lui Isus aici sunt explicate de Marcu 1,45.

44 şi i-a zis: „Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţarea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.”

Să nu spui nimic. Mai mulţi factori probabil au determinat pe Isus să interzică leprosului să spună ceva cu privire la ceea ce se petrecuse şi să-l trimită numaidecât (v. 43) să se prezinte preoţilor. În primul loc era necesară acţiune promptă pentru ca omul să poate ajunge la preoţi înainte ca ei să afle cine îl vindecase. Numai în felul acesta el putea să aştepte o decizie imparţială deoarece, dacă preoţii aflau că Isus era cel care vindecase omul, probabil ar fi refuzat să certifice curăţirea lui. Propriile lui interese făceau ca tăcerea şi acţiunea promptă să fie o necesitate.

De asemenea, dacă mulţi leproşi din regiune ar fi aflat de puterea lui Isus de a-i elibera de boală şi de incapacităţile necurăţiei rituale, fără îndoială s-ar fi dus cu grămada la El şi ar fi făcut mai dificilă lucrarea Lui pentru oameni în general. În plus, Isus cerea ca o condiţie prealabilă un simţământ sincer al nevoii din partea suferindului, o măsură de credinţă, pocăinţă faţă de păcate şi

o hotărâre de a-şi conforma viaţa faţă de voia lui Dumnezeu de atunci înainte (vezi Marcu 5,34; Ioan 4,49.50; cf. DA 264, 267, 268).

Un alt motiv important pentru care Isus a spus leprosului vindecat să nu spună nimic era că El căuta să evite pentru Sine crearea unei reputaţii de simplu făcător de minuni. Raportul Evangheliei evidenţiază faptul că El considera minunile ca fiind ceva secundar; primul şi cel mai mare obiectiv al Lui era mântuirea sufletelor oamenilor. Hristos învăţa mereu pe oameni să caute mai întâi împărăţia cerului, cu deplină încredere că Tatăl lor ceresc urma să le adauge acea binecuvântare materială de care ar fi avut nevoie (Matei 6,33).

Diferite cazuri în care Isus, pentru anumite motive sau pentru altele, a interzis publicitatea relatărilor minunilor pe care le săvârşea se pot găsi în Matei 9,30; 12,16; Marcu 5,43; 7,36; 8,26.

Te arată. Potrivit cu legea mozaică fiecare lepros curăţit trebuia să se arate preoţilor, care erau slujbaşii publici pentru sănătate. Era datoria lor să diagnosticheze lepra, să ordone separare, să determine dacă avusese loc curăţirea şi în cazul afirmativ, să emită un certificat în sensul acesta (vezi Levitic 14).

Primind un astfel de certificat de la preot, leprosul ar fi obţinut ceea ce era egal cu recunoaşterea oficială că avusese loc o minune reală (vezi DA 265). Omul însuşi ar fi fost o mărturie vie cu privire la ceea ce avusese loc. De fapt, mulţi preoţi erau convinşi prin dovada aceasta şi prin altele de divinitatea lui Hristos (vezi Fapte 6,7).

Instrucţiunea dată de Isus leprosului de a urma dispoziţiile legii demonstrează că El nu era contra legilor lui Moise. El Însuşi S-a născut sub lege (Galateni 4,4; vezi la Matei 23,2.3). Dar El a exprimat o viguroasă opoziţie faţă de tradiţiile pe care cărturarii le dezvoltaseră în jurul preceptelor mozaice prin care ei desfiinţau atât litera, cât şi spiritul a ceea ce Dumnezeu îi dăduse lui Moise (vezi Matei 15,3; Marcu 7,8.9; cf. DA 395-398). Prin trimiterea leprosului la preoţi, fără îndoială Hristos intenţiona să le demonstreze lor şi oamenilor propria Sa recunoaştere a legilor pe care El Însuşi le dăduse lui Moise cu multă vreme înainte. În felul acesta El nădăjduia să demonstreze falsitatea acuzaţiilor ridicate de preoţi, păzitorii oficiali ai legii. În felul acesta aceia care erau sinceri cu inima în mijlocul lor puteau să vadă că acuzaţia de neloialitate faţă de legea lui Moise era falsă şi ar fi putut să-L recunoască ca Mesia (vezi DA 265).

Adu pentru curăţirea ta. Vezi vol. I, p. 707, şi la Levitic 14.

Ca mărturie. Adică, o mărturie despre puterea divină manifestată de Isus, cu privire la interesul Său plin de simpatie faţă de nevoile omenirii, cu privire la respectul Său faţă de legile lui Moise şi pentru conducătorii iudei ca păzitori şi executori ai legii şi, mai presus de toate, cu privire la puterea Sa de a elibera pe oameni de păcat şi moarte.

Pentru ei. Nu este cu totul clar dacă aceasta este o referire la preoţii sau la popor ca un tot, incluzând pe preoţi. Dar urma ca lucrurile poruncite de Moise să le fie prezentate ca mărturie. Oamenii văzuseră dovezile demonstrate înaintea ochilor lor, preoţii nu. Dar conlucrarea leprosului vindecat cu legea rituală ar mărturisi despre lucrurile cu privire la care Hristos dorea ca ei să fie conştienţi. Natural, decizia preoţească ar fi constituit o mărturie legată permanent înaintea tuturor oamenilor odată ce ea ar fi fost trecută în relatările oficiale.

45 Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nicio cetate; ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El din toate părţile.

A început să vestească. [Să spună mult şi tare, G. Gal.]. Sau, să vorbească despre ea (RVS). Neînţelegând cum neconformarea lui la stricta poruncă de tăcere ar împiedică lucrarea lui Hristos şi mângâindu-se cu gândul că modestia lui Hristos era singura consideraţie care se avea în vedere, fostul lepros vorbea fără sfială despre puterea Aceluia care-l vindecase.

Să spună în gura mare lucrul acesta. Sau să răspândească vestea (RVS; G. Gal.).

Nu mai putea. Adică, mai departe. Minunea aceasta sau mai degrabă rezultatele ei, par să fi marcat sfârşitul cele dintâi călătorii misionare a lui Hristos prin oraşele şi satele Galileii. El a fost constrâns să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme (vezi DA 265).

Cetate. [Cetatea, KJV]. Literal, o cetate, adică, oricare cetate sau oraş.

În locuri pustii. Sau la ţară (RVS). Nu apare nici-o indicaţie cu privire la locul de retragere unde ar fi putut să fie Isus. Hristos probabil a rămas aproape de părţile mai populate ale ţinutului, ducându-se poate în munţi la câteva mile la apus de Lacul Galileea. Câteva zile mai târziu a fost din nou în Capernaum (cap. 2,1) acasă la Petru (vezi DA 267).

Veneau. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă că poporul venea fără încetare. Imaginaţia lor era aprinsă, dar din nefericire râvna lor era lipsită de cunoştinţă şi ei înţelegeau greşit scopul lui Hristos în săvârşirea minunilor Sale (vezi p. 209).

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL I

Aceia care tăgăduiesc inspiraţia Bibliei şi resping ideea unui demon literal şi a unor duhuri rele literale atribuie fenomenele pe care Biblia le numeşte posesiune demonică, unor cauze naturale, îndeosebi la diferite tulburări fizice şi nervoase ca epilepsia şi demenţa. Alţii, acceptând ca adevărate enunţurile Evangheliei cu privire la posesiunea demonică nu au luat în consideraţie întotdeauna natura şi legătura tulburărilor fizice şi nervoase însoţitoare. Nota aceasta va căuta să explice problema atât cu privire la stăpânirea satanică a vieţii tuturor nelegiuiţilor în general, cât şi în înţelesul mai restrâns al posesiunii demonice cu manifestările ei trupeşti însoţitoare.

Stăpânire de Duhul Sfânt. – Prin mijlocirea Duhului Sfânt (1 Corinteni 3,16; 6,19; 2 Corinteni 6,16; Fapte 2,22) Hristos rămâne în inima acelora care pe temeiul propriei lor alegeri voiesc să-I servească (2 Corinteni 5,14; Galateni 2,20; Coloseni 1,27; etc.: cf. MB 142). Atunci când, alături de conlucrarea lor, El lucrează în ei voinţa şi îndeplinirea după buna Lui plăcere (Filipeni 2,13), o putere de sus pune stăpânire, aducând tendinţele naturale în armonie cu principiile divine (Romani 8,29; Galateni 5,22.23; 2 Tesaloniceni 2,14). Numai aceia care în felul acesta predau controlul minţii lor lui Dumnezeu pot avea, în înţelesul deplin al cuvântului, o minte sănătoasă şi să se bucure de o stabilitate mentală şi emoţională deplină (vezi 2 Timotei 1,7; cf. Isaia 26,3.4). Nici o persoană care alege slujirea lui Dumnezeu nu va fi lăsată pe seama puterii lui Satana (MH 93; cf. DA 38). Fortificaţi de puterea divină, ei devin invulnerabili la asalturile lui Satana (DA 269, 324).

Stăpânire de un duh rău. – Pe de altă parte, toţi cei care resping sau ignoră adevărul declară supunerea lor celui rău (MH 92; DA 322, 341). Aceia care în mod persistent refuză sau neglijează să asculte de îndemnurile Duhului Sfânt, cedând în schimb la stăpânirea lui Satana, îşi formează un caracter care seamănă din ce în ce mai mult cu al lui (Ioan 8,34.41.44; DA 338, 429). Conştiinţa şi puterea de alegere trasează un tipar de conduită bazat pe principiile lui Satana (vezi Romani 6,12-16; DA 256). În timp ce oamenii se separă în felul acesta progresiv de influenţa şi stăpânirea Duhului Sfânt (vezi Efeseni 4,30; vezi la Exod 4,21), în cele din urmă se găsesc pe deplin la cheremul diavolului (DA 256, 323, 324; cf. 645, 696; Ioan 6,70). Ţinuţi strâns de o voinţă mai tare decât a lor, ei nu pot, prin ei înşişi, să scape de puterea lui rea (MH 93). Ei gândesc şi acţionează automat aşa cum îi îndeamnă Satana. Ori de câte ori Inspiraţia arată cauza, ea declară că posesiunea demonică vine ca rezultat al unei rele vieţuiri (vezi DA 256). Alergarea fascinantă după plăcerile pământeşti sfârşeşte în întunericul disperării sau în nebunia unui suflet ruinat (DA 256).

Grade de stăpânire demonică. Procesul formării caracterului este treptat şi sunt deci grade de stăpânire sau de posesiune, fie din partea Duhului Sfânt, fie din partea duhurilor rele (vezi Romani 12,2). Toţi aceia care nu se predau fără de rezervă sălăşluirii lăuntrice a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, sunt în măsura mai mare sau mai mică sub controlul lui Satana (vezi Luca 11,23; Romani 6,12-14; 2 Petru 2,18-19; DA 324, 341). Tot ce nu este în armonie cu voia lui Dumnezeu – orice tentaţie de a păgubi pe alţii, orice manifestare de egoism, orice încercare de a cultiva principii greşite – este într-un anumit sens al cuvântului, dovada unui grad de stăpânire sau posesiune demonică (vezi DA 246, 341). Orice consimţire la rele are ca rezultat un trup mai slab, o minte mai întunecată, un suflet mai decăzut (DA 341). Cu toate acestea, la orice treaptă a procesului de formare a caracterului caracterul este dat pe faţă, nu prin fapte bune ocazionale şi prin fapte rele ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi faptelor obişnuite (SC 57, 58). Diferenţa principală dintre cei care răspund ocazional şi cei care răspund stăruitor la îndemnurile lui Satana este deci o deosebire de grad şi nu de fel. Viaţa regelui Saul este un exemplu remarcabil de experienţă a acelora care se supun stăpânirii demonilor (1 Samuel 13,8-14; 15,10-35; 16,14-23; 28: 1-25; PP 679-681).

Forme de stăpânire demonică. – Nu numai gândul de stăpânire sau posesiune demonică variază, dar şi forma în care este manifestată. Uneori Satana poate să-şi realizeze intenţiile sinistre mai cu efect lăsând victima sa să-şi păstreze intacte facultăţile mintale şi fizice şi să simuleze evlavia. Alteori diavolul perverteşte mintea şi trupul şi îşi mână victima pe căi vădit nesfinte şi rele. Aceia care sunt numai parţial sub stăpânirea demonilor, sau care nu manifestă simptome asociate popular cu posesiunea demonică, sunt adesea mai folositori pentru domnul răului decât aceia care ar putea fi mai vădit sub stăpânirea lui. Acelaşi duh rău care poseda pe demonizatul din Capernaum stăpânea şi pe iudeii necredincioşi (vezi Ioan 8,44; DA 256; cf. 323, 733, 746, 749, 760). Iuda era posedat într-un chip asemănător (DA 294, 645; Luca 22,3; Ioan 6,70.71; 13,27; cf. Matei 16,23). În cazuri ca acestea deosebirea este în primul rând în forma în care demonii îşi manifestă prezenţa şi puterea.

Posesiunea demonică şi sistemul nervos uman. – În orice grad sau în orice formă obţin demonii stăpânirea unei fiinţe omeneşti, ei fac lucrul acesta prin sistemul nervos senzorial. Prin puterile superioare ale minţii – conştiinţa, puterea de alegere şi voinţa – Satana posedă persoana. Cel rău exercită stăpânirea asupra supuşilor săi prin sistemul nervos. Posesiunea demonică nu poate avea loc decât prin sistemul nervos, deoarece prin el Satana obţine intrare la minte şi apoi stăpâneşte trupul (cf. Luca 8,2; DA 568). Întrucât sistemul nervos însuşi este prima parte a fiinţei care este afectată, diferite tulburări nervoase, ca epilepsia şi psihoze de diferite feluri sunt de aşteptat în legătură cu posesiunea demonică. Tulburările de felul acesta sunt adesea rezultatul cedării într-un fel sau altul la influenţa şi sugestiile lui Satana. Totuşi, tulburările acestea nu însoţesc în mod necesar posesiunea demonică şi nici nu sunt în mod necesar un semn de posesiune demonică mai mult ca surzenia şi muţenia, care uneori însoţeau posesiunea demonică.

Fiecare caz de posesiune demonică descris în Hristos Lumina lumii se spune că cuprindea în sine vreo formă de deranjament mintal numit popular demenţă şi starea aceasta era arătată ca rezultat al posesiunii demonice. De exemplu, omul stăpânit de demon din sinagoga din Capernaum este descris ca maniac şi suferinţa lui ca demenţă şi nebunie. (DA, 256). Demonizaţii din Gadara sunt la fel numiţi nebuni şi maniaci şi se spune că aveau mintea zăpăcită (DA 341; GC 514). Băiatul demonizat de la piciorul muntelui schimbării la faţă este numit la fel, maniac (DA 429; vezi cap. 9,18). Simptomele tulburării nervoase menţionate în mod specific sunt schimonosirea feţei, ţipete, mutilarea trupului, sticlirea ochilor, scrâşnirea din dinţi, spumele din gură şi convulsii semănând de aproape cu acelea de epilepsie (vezi Marcu 1,26; 9,18-26; Luca 4,35; 8,29; DA 256, 337; 429). În fiecare caz scoaterea duhurilor rele era însoţită de o schimbare instantanee şi evidentă – avea loc o restatornicire a echilibrului mintal şi a sănătăţii fizice acolo unde acestea fuseseră tulburate. Revenea inteligenţa (DA 256, 338), suferinzii erau din nou îmbrăcaţi şi în minţile lor întregi (Marcu 5,15; Luca 8,35; DA 338) şi judecata lor era refăcută (DA 429, 568).

Cazul băiatului demonizat din Marcu 9,14-29 merită o atenţie specială. Descrierea cazului seamănă în mod impresionant cu o criză de epilepsie (vezi v. 18-20). Dar a afirma că acesta era un simplu caz de epilepsie înseamnă a respinge afirmaţiile clare ale Scripturii că băiatul era posedat de demon. Scriitorii Evangheliei sunt la fel de expliciţi în descrierea unui caz care apare cu certitudine ca fiind epilepsie şi în atribuirea lui posesiunii demonice.

Posesiunea demonică şi tulburările fizice. – În anumite cazuri de posesiune demonică erau şi tulburări fizice însoţitoare de un fel sau de altul (vezi Matei 9,32; 12,22; Marcu 9,17). Merită să se reţină că tulburările fizice specifice menţionate - orbire şi muţenie – par să fi fost în legătură cu nervii senzoriali ai părţilor afectate. Alte maladii fizice s-ar putea la fel să fi rezultat din posesiunea demonică. Aceia care se predau în măsură mai mare sau mai mică influenţei şi stăpânirii lui Satana gândeau şi trăiau în aşa fel încât să degradeze trupul, mintea şi sufletul (vezi DA 256, 341, etc.).

Semnele distinctive ale posesiunii demonice. – În măsura în care Inspiraţia a arătat, diferitele manifestări ale tulburării fizice şi mentale care marcau pe cel posedat de demon nu erau, în şi prin ele însele, diferite de manifestări similare atribuite cauzelor naturale. Pe cât se pare, diferenţa nu se află în simptomele nervoase şi fizice desfăşurate, ci în mijlocul care le cauza. Inspiraţia atribuie aceste simptome prezenţei directe şi mijlocirii duhurilor rele (vezi GC 514). Dar diferitele tulburări fizice şi mentale nu constituiau, în şi prin ele însele, ceea ce Evangheliile descriu ca posesiune demonică. Ele erau rezultatul posesiunii demonice.

Fără îndoială părerea populară a identificat rezultatele posesiunii demonice cu posesiunea demonică însăşi. Dar susţinerea că, din ignoranţă, scriitorii Evangheliei au atribuit în mod greşit diferite tulburări fizice şi nervoase mijlocirii duhurilor rele, este contrazisă de faptul că ei făceau o clară distincţie între afecţiunile corporale obişnuite pe de o parte şi posesiune demonică pe de altă parte (vezi Matei 4,24; Luca 6,17.18; 7,21; 8,2). Realitatea posesiunii demonice este mai departe atestată de faptul că Hristos Se adresa demonilor ca demoni şi că demonii răspundeau ca demoni, prin mijlocirea victimelor lor ocazionale (Marcu 1,23.24; 3,11.12; 5,7; etc.). (Prin recunoaşterea din partea lor a divinităţii lui Hristos şi a judecăţii finale – fapte neînţelese atunci de oameni în general – demonii dădeau dovada unei cunoaşteri supranaturale (Matei 2,29; Marcu 1,24; 3,11.12; 5,7; etc.)

Este un lucru raţional să tragem concluzia că posesiunea demonică, deşi adesea însoţită de tulburări nervoase sau fizice, dădea pe faţă propriile ei simptome caracteristice, dar Scriptura nu spune care ar fi putut să fie aceste simptome.

Pentru ce era obişnuită posesiunea demonică. Există motiv să credem că posesiunea demonică, în sensul restrâns al scriitorilor Evangheliei, era mult mai obişnuită pe vremea lucrării personale a lui Hristos pe pământ, faţă de cum este astăzi (vezi DA 257). Poate, pentru un timp, Dumnezeu a îngăduit lui Satana mai multă libertate de a-şi demonstra rezultatele stăpânirii lui personale asupra fiinţelor omeneşti care alegeau de bună voie să-i servească. Pe muntele schimbării la faţă ucenicii au privit natura omenească transfigurată în chipul lui Dumnezeu, iar la picioarele muntelui, natura omenească degradată după chipul lui Satana (DA 429).

De secole diavolul a căutat să aibă stăpânire neîngrădită asupra trupurilor şi sufletelor oamenilor, pentru ca să-i îndurereze cu păcat şi suferinţă şi în cele din urmă să-i prăpădească (DA 257; PP 688). Aşa că atunci când Domnul S-a arătat umblând ca om printre oameni trupurile fiinţelor omeneşti, făcute ca loc de locuit al lui Dumnezeu, deveniseră locuinţă a demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, organele oamenilor erau manevrate de agenţi supranaturali în dedarea la poftele cele mai josnice. Însuşi sigiliul demonilor era imprimat pe faţa oamenilor (DA 36). Însuşi chipul naturii omeneşti părea să fi fost şters de pe multe feţe de oameni, care reflectau în schimb expresia legiunilor răului de care erau posedaţi (cf. Luca 8,27; DA 337; GC 514). Într-un mod foarte real posedarea demonică reprezintă adâncurile degradărilor la care se coboară aceia care îi răspund lui Satana şi ilustrează plastic ce vor deveni cândva toţi aceia care resping mila lui Dumnezeu când sunt predaţi cu totul jurisdicţiei satanice (DA 341).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–8 DA 97–108 2, 3 9T 64

7 5T 224

10 DA 111

12, 13 DA 114

14, 15 DA 231; GC 327

15 DA 233; GC 345, 351; PK 699; TM 64; 8T 20

16–20 DA 244–251

23–25 EW 29

24 DA 467, 579; MH 91; 8T 208

24–26 DA 255

27 DA 256; MH 92

30, 32 MH 29

35 DA 259, 362; MH 30, 52

37, 38 DA 260

40–45 DA 262–266

43, 44 DA 264