Luca 7

1 După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea norodului care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum.

După ce. [Când, KJV]. [Robul Sutaşului, Luca 7,1-10 = Matei 8,5-13. Comentariu major: Luca. Vezi harta p. 219; diagrama p. 231; în ce priveşte minunile p. 208 – 213]. Sau după ce. Evenimentele din v. 1-10 au urmat după Predica de pe Munte în strânsă succesiune cronologică (vezi la Matei 8,2) şi se poate să fi avut loc în aceeaşi zi. Luca 7,1 asigură tranziţia de la locul unde a fost ţinută Predica de pe Munte, la acela unde a fost vindecat robul sutaşului. Pentru alte cazuri de tranziţie în succesiune în Luca vezi cap. 4,30.37.44; 5,11.16.26; 6,11; etc. ). Acm era probabil la sfârşitul verii anului 29 d.Hr. (vezi MV 2, 45; vezi la Matei 5,1) şi în timpul zilei, probabil târziu după masă.

Aceste cuvântări. [Cuvântările Sale, KJV]. În mod specific Predica de pe Munte (Luca 6,20-49; cf. Matei 7,28).

Norodul care-l asculta. [Audienţa, KJV]. Sau în urechile adică în auzul. O audienţă este un grup de ascultători.

A intrat în Capernaum. Pare că la întoarcerea Sa de la Predica de pe Munte, aşa cum lasă să se înţeleagă contextul (vezi DA 316). Cu privire la Capernaum ca centru al lucrării galileene vezi la Matei 4,13. Se pare că delegaţia de bătrâni care ducea cererea sutaşului L-a întâmpinat pe Isus când El Se reîntorcea în cetate.

Relatarea paralelă din Matei 8,5-13 pare să aibă un număr de diferenţe, dar o comparaţie a celor două relatări vădeşte că acestea nu sunt discrepanţe şi că cele două relatări sunt numai versiuni diferite ale aceleiaşi întâmplări. Părţile de vorbire ale ambelor relatări sunt aproape identice şi diferenţele apar mai ales în părţile narative. În ambele cazuri punctul central al interesului este marea credinţă a sutaşului, un păgân (vezi la Luca 7,9). Împrejurarea neobişnuită a minunii este faptul că acela care a tras folos din ea nu era în imediata prezenţă a lui Hristos în momentul vindecării.

2 Un sutaş avea un rob la care ţinea foarte mult şi care era bolnav pe moarte.

Sutaş. Gr. hekatontarchos, înseamnă comandant peste o sută [de oameni]; adică o căpetenie a unui grup din oştirea romană numit centurion. Numărul oamenilor într-o centurie varia de la 50 la 100. Acest sutaş anumit era probabil comandantul unei grupe de soldaţi romani cu însărcinări de poliţie pe lângă Irod Antipa, tetrarhul Galileii. După cum reiese din naraţiune (vezi la

v. 5,6, 9), centurionul nu era prozelit iudeu. Toţi sutaşii pomeniţi în NT par să fi fost oameni cu caracter demn de laudă (Marcu 15,39.44.45; Luca 23,47; Fapte 10,22; 22,26; 23,17.23.24; 24,23; 27,43). Cuvântul oarecare [KJV] se referă la sutaş, nu la slujitor.

Rob. [Slujitor, KJV]. Gr. doulos, literal, sclav sau slujitor rob.

La care ţinea foarte mult. [Care-i era scump, KJV]. Gr. entimos, în onoare, onorat, preţuit. În cap. 14,8 entimos este tradus cu vază în Filipeni 2,29, preţuiţi şi în 1 Petru 2,4.6, scumpă. Entimos apare în papirusuri cu privire la ostaşi care îndepliniseră o slujbă îndelungată şi distinsă. Acest rob era preţuit foarte mult de sutaş, fără îndoială datorită serviciului valoros pe care îl făcuse. Termenul poate că implica sau poate că nu implica afecţiune personală, dar în acest caz aparte sutaşul era duios ataşat de rob (DA 315).

Era bolnav. Vezi la Matei 4,24. De obicei paralizia nu este aşa de chinuitoare cum lasă să se înţeleagă cuvintele se chinuieşte cumplit (Matei 8,6) şi s-a sugerat din cauza aceasta că durerea acută şi paralizia însoţeau vreo boală înrudită cu febra reumatismală.

Pe moarte. [Gata să moară, KJV]. Adică, aproape să moară.

3 Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui.

Auzise vorbindu-se. [Când a auzit, KJV]. Cunoştinţele sutaşului despre Isus erau limitate la veştile care ajunseseră la el cu privire la marile fapte ale Mântuitorului. El nu văzuse niciodată pe Isus înainte de ocazia prezentă (DA 315).

Bătrâni. Aceştia s-ar fi putut să fie sau locuitorii fruntaşi ai oraşului sau comitetul prezbiterilor sinagogii locale (vezi p. 56) sau se poate să fi servit în ambele calităţi. Datorită gesturilor prietenoase ale sutaşului (vezi la v. 5) el era în termeni deosebit de buni cu bătrânii în ciuda faptului că el era păgân şi nu iudeu. Dându-şi pe deplin seama de atitudinea obişnuită a iudeilor faţă de Neamuri (vezi la Matei 7,6), sutaşul se poate să fi fost nesigur în ce priveşte felul în care ar răspunde Isus la o cerere venită direct de la cineva care nu era din neamul Lui. Întrucât, poate, avusese experienţe neplăcute cu diferiţi conducători iudei în trecut, se poate să se fi temut de un refuz categoric. De asemenea, procedura corectă în modul tipic oriental era de a face aranjamente printr-un mijlocitor, care, probabil, era în situaţia de a obţine lucruri care altminteri ar fi fost refuzate. Poate chiar aceştia erau bătrânii sinagogii la care Isus mergea de obicei când era în Capernaum (vezi la Luca 4,16).

Deosebirea cea mai evidentă dintre relatarea lui Matei şi aceea a lui Luca apare în acest punct al naraţiunii, Luca relatează despre trimiterea a două delegaţii de către sutaş – bătrânii (v. 3) şi prieteni (v. 6) – în timp ce Matei nu pomeneşte pe nici unii. Acesta din urmă vorbeşte numai de sutaşul însuşi ca venind la Isus (cap. 8,5). Este probabil că Matei, reţinând că delegaţia vorbea de fapt din partea sutaşului, simplifică relatarea sa prezentând cuvintele solilor din partea sutaşului ca şi cum ele ar fi fost rostite de sutaşul însuşi. Astăzi, ca şi în vechime, un om cu autoritate se spune că face anumite lucruri când, de fapt, lucrarea este săvârşită de subordonaţii săi. Pilat, de pildă, se spune că a bătut cu biciul pe Isus (Ioan 19,1). Dar fapta bătăii a fost, natural, executată de un subordonat, la porunca lui Pilat. Pare că cele două delegaţii, bătrânii şi prietenii s-au prezentat lui Isus, dar când a devenit evident că El îşi continua drumul spre casa sutaşului, acesta din urmă a ieşit în persoană şi când a întâlnit pe Isus, a repetat de fapt aceeaşi solie pe care o trimisese prin bătrâni şi prieteni. În plus, Luca avea motive speciale de a menţiona orice act prietenesc din partea conducătorilor lui Israel faţă de Isus (vezi nota adiţională la sfârşitul capitolului). Vezi la Luca 5,2.

Să-L roage. [Rugându-L, KJV] Sau cerând, mijlocind.

Vindeca. Gr. diasozo, a trece bine prin, a salva. Sutaşul dorea ca Isus să treacă cu bine pe robul său credincios prin boală.

4 Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine;

L-au rugat. Gr. parakaleo, un cuvânt mai puternic decât cel folosit în v. 3 care înseamnă numai a ruga sau a cere (vezi la v. 3).

Stăruitor. Gr. spoudaios, cu stăruinţă sau stăruitor. Acesta era unul din înţelesurile pe care cuvântul stăruitor îl purta mai înainte (vezi Romani 12,12). Lucrul era urgent pentru că omul era pe moarte şi timpul era scurt.

Era vrednic. După propria sa păerere, sutaşul era nevrednic (v. 6.7). După cum vedeau bătrânii el era vrednic (v. 4). O conştienţă a propriei sale nevrednicii este o recomandare de cel mai înalt ordin. Dar la sutaş se pare că aprecierea propriei sale situaţii faţă de Isus era mai mult decât umilinţă. Deşi credincios în adevăratul Dumnezeu, sutaşul nu era încă un prozelit deplin şi, după vederile iudaice, el era încă păgân, deci neeligibil pentru a participa la serviciile religioase (vezi la v. 2. 5). Cu adevărat smerit cu inima înaintea lui Dumnezeu şi probabil conştient şi de poziţia lui înaintea iudeilor, el a căutat să evite să pună în încurcătură pe Isus, obligându-L să intre într-o casă păgână. Aceasta ar fi fost în cel mai bun caz ceva respingător pentru un iudeu pios şi l-ar fi făcut necurat din punct de vedere ceremonial (vezi Ioan 18,28). Un iudeu somat de o poruncă directă a unui ofiţer roman l-ar fi obligat să se conformeze somaţiei, deoarece a refuza ar fi fost interpretat ca rezistenţă faţă de autoritatea legal constituită. Evident sutaşul cu adevărat evlavios şi smerit a căutat să cruţe pe Isus de lucrul acesta şi să evite să-L pună în încurcătură. Umilinţa sutaşului era atât reală, cât şi practică (vezi la Luca 7,6).

Să-i faci acest bine. [Ar trebui să facă aceasta, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea tu [Isus] ar trebui să faci aceasta.

5 căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.”

Iubeşte neamul nostru. Şi era, în lumina faptului acestuia, vrednic după părerea bătrânilor (vezi la v. 4). Se pare că sutaşul era, după toate probabilităţile, ceea ce era cunoscut ca prozelit la poartă, cineva care credea în Dumnezeul adevărat şi în dogmele credinţei iudaice dar care nu acceptase circumcizia, semnul legământului (vezi la Geneza 17,10.11) şi nu practica ritualul ceremonial al religiei iudaice. Se spune că în cursul primului secol d.Hr. erau nenumărate mii de persoane dintre Neamuri în tot Imperiul roman care deveniseră prozeliţi ai porţii. Ei ajunseseră să admire şi să respecte cultul relativ curat al iudeilor şi erau convinşi de superioritatea lui faţă de a lor. Mulţi prozeliţi de felul acesta au devenit iudei deplini (vezi p. 62).

Sinagoga. [O sinagogă, KJV]. Literal, sinagoga; probabil chiar aceea la care aceşti soli serveau ca prezbiteri. S-ar putea să fi fost aceea la care Hristos lua parte când era la Capernaum şi unde Şi-a început lucrarea. Pronumele el este emfatic – probabil sutaşul construise sinagoga pe propria lui cheltuială. Potrivit cu o inscripţie din secolul al II-ea, un anume slujbaş păgân al Egiptului ajutase pe iudei la construirea unei sinagogi la Athribis. Se cunosc cazuri similare.

6 Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.

A plecat. Potrivit cu textul grec pleca. El nu i-a însoţit înapoi acasă la sutaş tot drumul, aşa cum arată naraţiunea (vezi Luca 7,7; cf. Matei 8,5).

Prieteni. Această a doua delegaţie poate să fi fost alcătuită din romani, poate prieteni personali ai sutaşului. Pe cât se pare Isus stăruia să meargă spre casa sutaşului în ciuda protestului exprimat prin delegaţi despre nevrednicia sa, deoarece sutaşul însuşi a ieşit afară (DA 316). Având în vedere faptul că a doua delegaţie L-a întâlnit pe Isus nu departe de casă şi că Isus înainta tot mai aproape după primirea celei de a doua delegaţii, sutaşul trebuie să-L fi întâmpinat pe Isus foarte aproape de locuinţa lui.

Nu sunt vrednic. Vezi la v. 4. Deşi sutaşul şi-a susţinut protestând propria sa nevrednicie, Isus mai târziu a spus despre el: Nici chiar în Israel n-am găsit atâta credinţă (v. 9). Remarcabila credinţă a acestui presupus păgân l-a făcut mai vrednic înaintea cerului decât oricare concetăţean al lui Isus. Este de un interes mai mult decât trecător să descoperim că Isus şi conducătorii iudei, care atât de adesea s-au găsit în complet dezacord, să afirme şi unul şi alţii vrednicia unui păgân. De fapt, motivele lor pentru a face aceasta nu erau aceleaşi; bătrânii aprobau faptele sutaşului; Isus, credinţa lui. Poate aici este implicat adevărul că atunci când credinţa şi faptele sunt contopite în viaţă, un om poate fi foarte mult stimat atât de Dumnezeu, cât şi de om. Rar este conducătorul care să fie stimat atât de prieteni, cât şi de duşmani, de oameni din diferite partide sau de nuanţe diferite de gândire. Rar este învăţătorul care este stimat de toţi elevii săi, atât de cei cărora din necesitate le dă note mici, cât şi de cei cărora le dă note mari. Rar este pastorul care este privit cu favoare de toate segmentele din biserica sa.

Acoperământul. Gr. stege, un acoperiş.

7 De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit.

Vrednic. Vezi la v. 4. 6. Poate că scrupulele de conştiinţă cu privire la ceea ce sutaşul considera în mod greşit că este atitudinea lui Isus faţă de Neamuri (vezi la v. 4) îl împiedicaseră să aibă încredere în bunăvoinţa Lui, chiar până acolo încât să apară înaintea Lui în persoană. Totuşi, el a venit la Isus şi v. 7, 8 reprezintă ceea ce el a spus personal Domnului (vezi DA 316).

O vorbă. Sutaşul considera porunca lui Isus cu privire la vindecarea robului ca îndestulătoare pentru realizarea a ceea ce el cerea. Tocmai aceasta marca măsura credinţei sutaşului. Spre deosebire de omul de neam mare din Capernaum, cu un an mai devreme, sutaşul nu a cerut şi nici măcar nu a aşteptat semne şi minuni pentru a i se întări încrederea în puterea lui Isus (vezi la Ioan 4,48).

Va fi tămăduit. Ca şi leprosul a cărui mare credinţă îl determinase să strige: Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti (Matei 8,2), sutaşul părea să-şi dea seama că tot ce era necesar era ca Isus să vrea ca robul său să fie eliberat din chinurile bolii.

8 Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: „Du-te!”, şi se duce; altuia: „Vino!”, şi vine; şi robului meu: „Fă cutare lucru!”, şi-l face.”

Şi eu. Sutaşul ajunsese să recunoască, din ceea ce el auzise, că Isus reprezenta autoritatea şi puterea cerului în acelaşi fel în care el, ca ofiţer din armată, reprezenta puterea şi autoritatea Romei.

Sub mine ostaşi. După cum sutaşul era reprezentant al cârmuirii romane şi dădea ascultare poruncilor ei, tot aşa ostaşii de sub el recunoşteau autoritatea lui şi ascultau de el. El ştia şi cum să primească şi să dea ordine, şi să urmărească ca ele să fie executate. Un cuvânt de la superiorii săi asigura ascultarea sa, iar un cuvânt al lui asigura ascultarea subordonaţilor săi. Întrucât ajunsese deja să recunoască pe adevăratul Dumnezeu ca Stăpân al cerului şi al pământului, sutaşul recunoştea acum pe Isus ca reprezentant al lui Dumnezeu. Sutaşul ştia, fără îndoială, despre vindecarea fiului omului de neam mare cu un an mai înainte (vezi Ioan 4: 46-53) şi trebuie să fi auzit de multe alte minuni pe care Isus le săvârşise de când făcuse din Capernaum centrul lucrării Sale în Galileea. Ca şi în cazul omului de neam mare (Ioan 4,50) un cuvânt de la Isus ar fi fost îndeajuns şi vindecarea putea fi făcută de la distanţă. Ca în cazul leprosului, însă, întrebarea din mintea sutaşului era dacă Isus ar fi dorit să răspundă la cererea lui (vezi la Marcu 1,40). Leprosul era un proscris al societăţii din cauza bolii lui. La fel, sutaşul probabil îşi zicea că el nu era acceptabil din punct de vedere social pentru iudei din cauza neamului său.

9 Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.”

S-a minunat. Gr. thaumazo, a se minuna sau a se uimi. Credinţa sutaşului că un cuvânt din partea lui Isus ar fi îndeajuns era extraordinară în ea însăşi. Faptul că sutaşul nu văzuse pe Isus niciodată şi nu vorbise cu El, făcea credinţa aceea cu atât mai remarcabilă, mai ales având în vedere întârzierea iudeilor şi chiar a ucenicilor Săi de a exercita credinţa (Matei 6,30; 8,26; 14,31; 16,8; vezi Marcu 4,40; Luca 8,25; 12,28; 17,6). Dar faptul că sutaşul era din punct de vedere oficial iudaic

-un păgân, făcea credinţa lui să pară mare, trecând aproape dincolo de credinţă. Un an mai târziu, Isus lăuda pe femeia siro-feniceană pentru marea ei credinţă (vezi Matei 15,28) şi ea la fel o păgână dintre Neamuri (cf. Luca 4,24-27).

Norodul care mergea după El. După toate probabilităţile, aceasta era mulţimea care, poate chiar în ziua aceea, asculta Predica de pe Munte (vezi la Matei 8,1; Luca 7,1). Dacă lucrurile stau aşa, minunea aceasta urma să tindă să confirme cuvintele pe care Isus le spusese şi să lase o impresie vie asupra minţii oamenilor.

Atâta credinţă. [O credinţă atât de mare, KJV]. Vezi la v. 8. Credinţa cea mare a sutaşului este punctul culminant al naraţiunii. Lăudarea sutaşului de către Hristos poate fi luată ca implicând completa lui convertire, fie acum, fie mai târziu. Faptul că Hristos nu găsise credinţă de mărimea aceasta, lasă să se înţeleagă o lucrare anterioară cuprinzând o considerabilă perioadă de timp (vezi la v. 1).

Nici chiar în Israel. [ Nu în Israel, KJV]. Sau, nici chiar în Israel. Luca omite aici comentariul lui Hristos, relatat în Matei în cap. 8,11.12, cu privire la marea adunare a Neamurilor în Împărăţia cerurilor şi relatează o afirmaţie similară cu o altă ocazie (Luca 13,28.29). Mai târziu, Pavel a exprimat acelaşi adevăr într-un fel asemănător (vezi Romani 9,7.8; 11,15.17.25). E demn de observat că în cele două cazuri de vindecare făcute la cererea unor persoane dintre Neamuri – cea relatată aici şi aceea a fiicei femeii siro-feniciene (Matei 15,21-28) – vindecarea a avut loc nu numai ca răsplătire a unei credinţe mari, dar şi la distanţă. Reiese deci că nu era contact cu Neamurile. Poate că aceasta a fost o concesie faţă de prejudecăţile ucenicilor. Era esenţial, ca pregătire pentru lucrarea Evangheliei în lumea întreagă, ca Isus să demonstreze eligibilitatea Neamurilor spre a se împărtăşi din binefacerile împărăţiei pe care El venise să o întemeieze, dar nu era esenţial ca Domnul să Se abată din drumul Său fără ca aceasta să fie necesar şi să ofenseze sensibilitatea iudeilor în ce priveşte contactul social cu Neamurile. A face altfel de cum a făcut ar fi însemnat să trezească prejudecata iudaică şi să împiedice misiunea Lui. În lucrarea lui pentru suflete un deservent cultic, deşi personal lipsit de prejudecăţi, s-ar putea ca adesea să ţină seama de prejudecăţile altora.

10 Când s-au întors acasă, trimişii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav.

Trimişii. [Cei care fuseseră trimişi, KJV]. Probabil cuprinzând atât pe bătrâni, cât şi pe prieteni, cel puţin pe cei din urmă. Ei n-au avut de mers departe (vezi la v. 6) şi au putut să verifice minunea imediat.

Sănătos. De la gr. hugiaino, a fi sănătos un termen medical obişnuit (cf. Luca 5,31; 3 Ioan 3).

Care fusese bolnav. Dovezile textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestor cuvinte.

11 În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi norod mult.

În ziua următoare. [Fiul văduvei din Nain, Luca 7,11-17. Vezi harta p. 219, diagrama p. 231; despre minuni p. 208- 213]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi exprimarea la scurt timp după. Cei mai mulţi învăţaţi moderni consideră exprimarea anterioară a fi mai în armonie cu stilul pe care Luca îl foloseşte în scris.

Isus Se ducea. [El Se ducea, KJV]. În felul acesta începe a doua călătorie misionară prin oraşele şi satele Galileii, probabil la începutul toamnei anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 4,12; 5,1; Marcu 1,39). A doua călătorie a început la Capernaum, sediul lui Isus în cursul lucrării Lui în Galilea (vezi la Matei 4,13), în cel mai bun caz doar la câteva zile după numirea celor doisprezece ucenici şi ţinerea Predicii de pe Munte (vezi la Matei 5,1; Luca 7,1). Cea dintâi călătorie fusese făcută mai înainte, în cursul aceleaşi veri (vezi la Matei 4,23; Marcu 1,39; 2,1; Luca 4,16).

După ce mai înainte inaugurase în mod oficial împărăţia harului divin prin numirea celor doisprezece (vezi la Matei 5,1) şi după ce proclamase legea fundamentală şi scopul împărăţiei în Predica de pe Munte, Hristos a pornit acum în a doua călătorie prin Galilea pentru a demonstra prin învăţătură şi exemplu natura împărăţiei Sale şi întinderea foloaselor ei pentru omenire.

Ca şi la întâia călătorie (vezi la Marcu 1,39.40), este evident că numai întâmplările mai însemnate şi mai impresionante sunt relatate de scriitorii Evangheliei (cf. Ioan 20,30.31; 21,25). Cel dintâi sat menţionat în călătoria aceasta este Nain (vezi la Nain) deşi Isus probabil a slujit nevoilor oamenilor şi a învăţat şi în alte sate pe drum. Nu este sigur dacă a urmat un drum direct sau un drum mai ocolit, deşi cel din urmă ar fi mai probabil. Nu este clar dacă mult norod L-a însoţit pe Isus în călătoria sa dincolo de Nain.

După minunea din Nain a venit ziua de lucrare undeva pe ţărmul apusean al Lacului Galileea, în cursul căreia Hristos a spus parabolele relatate în Matei 13. În seara aceea, când Hristos şi ucenicii au trecut lacul Galileii, a avut loc furtuna cea mare (vezi la Matei 8,23-27), şi a doua zi dimineaţa a avut loc întâlnirea cu demonizaţii Gadareni (vezi la Marcu 5,1-20). Mai târziu în ziua aceea Isus S-a reîntors la Capernaum pentru a participa la ospăţul din casa lui Matei (Marcu 2,15-17; vezi DA 342), a vindecat pe femeia bolnavă care s-a atins de poala hainei Lui şi a înviat pe fiica lui Iair (vezi la Marcu 5,21-43). În felul acesta, în a doua călătorie, Isus a demonstrat puterea Sa asupra morţii, asupra elementelor naturii şi asupra duhurilor rele; şi în seria de parabole a expus principiile Împărăţiei cerului şi lucrarea ei printre oameni. În această călătorie cei doisprezece, ca asistenţi ai Lui, au primit o instruire nepreţuită în ce priveşte metodele de evanghelizare, o instruire care au avut prilejul să o pună în practică curând, în cea de-a treia călătorie.

Nain. Oraşul acesta nu este pomenit în altă parte, nici în Biblie, nici în surse seculare, dar este în general identificat cu modernul Nein, pe pantele nordice ale muntelui care stă în faţa întinsei câmpii a Esdraelonului la nord. Nain este situat cam la 25 de mile spre sud-vest de locul vechiului Capernaum şi cam la 5 mile spre sud de Nazaret. Este numai un singur drum de acces la sat, pe o potecă abruptă şi stâncoasă (vezi DA 318) care vine de la răsărit. Cam la o jumătate de milă la răsărit de sat este un teren pentru îngroparea morţilor săpat în stâncă şi folosit şi astăzi.

12 Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate.

S-a apropiat de poarta cetăţii. Cimitirul local se găseşte la aproape o jumătate de milă la est de Nain lângă singura potecă ce urcă în sat (vezi la v.11). Mormintele săpate în piatră mai dăinuie şi astăzi lângă potecă, la zece minute de mers pe jos în partea de est a satului. Aceasta marchează cea dintâi ocazie din naraţiunea Evangheliei când Domnul vieţii a venit faţă în faţă cu moartea şi a biruit asupra ei.

Singurul. Gr. monogenes, unicul sau un singur de un fel (vezi la Ioan 1,14). Văduvă. Faptul că femeia era văduvă şi acesta era unicul ei fiu, făcea situaţia extrem de patetică.

O mulţime de oameni din cetate. Evident marele necaz al femeii a mişcat inima consătenilor şi mulţi, dacă nu cei mai mulţi din ei au însoţit-o la locul de îngropare. Simpatia lor a fost întâmpinată de simpatia marelui Dătător de viaţă.

13 Domnului, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!”

Domnul. Acesta este unul din relativ puţinele cazuri când scriitorii Evangheliei vorbesc despre Isus numindu-L Domn.

I S-a făcut milă. [A avut milă, KJV]. Iubirea şi mila lui Isus sunt adesea menţionate ca motive pentru săvârşirea de minuni (vezi la Matei 14,14; 15,32; 20,34; Marcu 1,41; 8,2; etc.). Nici-o cerere nu a pornit de pe buzele ei şi după câte ştim nici o rugăminte nu s-a ridicat din inima ei. Dar în simpatia Lui pentru omenirea suferindă, Isus a răspuns la rugăciunea nerostită, aşa cum atât de adesea face pentru noi astăzi.

Nu plânge. Sau, încetează de a plânge. Văduva avea depline motive pentru marea ei întristare. Dar Isus era pe punctul de a-i da motiv pentru bucuria cea mai mare cu putinţă şi nu merita ca ea să continue să plângă, afară de cazul că ar fi fost cu lacrămi de bucurie. La fel, înainte de a-l învia pe Lazăr, Isus a căutat să inspire nădejde şi încredere mai dinainte pentru săvârşirea minunii de a da viaţă (vezi Ioan 11,23-27).

14 Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”

S-a atins de sicriu. [Catafalc, KJV]. Catafalcul, un sicriu deschis cu corpul înfăşurat în fâşii de pânză, mergea în fruntea procesiunii (vezi DA 318). În timpurile biblice un astfel de catafalc era probabil făcut din împletitură de răchită (vezi la Marcu 6,43). Atingerea lui Isus de sicriu a fost un semnal pentru purtătorii pânzei de doliu pentru ca să se oprească. Potrivit cu legea lui Moise contactul de orice fel cu mortul atrăgea întinare ceremonială pentru timp de şapte zile (vezi la Numeri 19,11). Dar pentru Isus, care nu cunoştea nici păcat, nici întinare şi care era Izvorul vieţii, nu putea fi întinare din contactul cu moartea.

Îşi spun. În textul grec ţie este emfatic: Ţie îţi spun, Scoală-te! Isus tocmai îi spusese mamei: Nu plânge. El avea dreptul să o îndemne să nu mai plângă pentru că avea puterea să mustre moartea, cauza plânsului.

15 Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui.

L-a dat înapoi. [L-a predat, KJV]. Literal dat. În moarte fiul fusese pierdut pentru mama lui văduvă şi ea nu avea mijloace de a-l recâştiga. Acum Dătătorul vieţii a venit şi i l-a redat. Comparaţi redarea fiului lunatic tatălui lui (cap. 9,42).

16 Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare proroc S-a ridicat între noi; şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”

Toţi au fost cuprinşi de frică. [A venit o frică peste toţi, KJV]. Sau pe toţi i-a apucat frica.

Slăveau pe Dumnezeu. Potrivit cu textul grec ei slăveau fără încetare pe Dumnezeu. Când oamenii şi-au revenit din frică cel dintâi gând al lor a fost de a proslăvi pe Dumnezeu.

Un mare prooroc. Experienţa această le-a adus aminte fără îndoială de întâmplări asemănătoare din vechime. Aici era o dovadă incontestabilă de putere divină şi oamenii trăgeau concluzia că agentul omenesc prin care ea se manifestă trebuie să fie prooroc. Comparaţi şi făgăduinţa mesianică din Deuteronom 18,15 şi reacţia iudeilor faţă de Ioan (vezi Ioan 1,21) şi mai târziu faţă de Isus (vezi Ioan 6,14; cf. cap. 4,19; 7,40).

Fiecare creştin care jeleşte pierderea celor scumpi poate găsi mângâiere în compătimirea pe care Isus a simţit-o pentru văduva din Nain (vezi la v. 13) şi are privilegiul îmbărbătării în faptul că acelaşi Isus încă mai veghează împreună cu fiecare fiinţă întristată lângă sicriu (DA 319). Acela care ţine în mâinile Sale cheile morţii şi ale mormântului (Apocalipsa 1,18) va zdrobi într-o zi legăturile care leagă pe cei iubiţi ai Săi şi-i va elibera pentru totdeauna din ghearele marelui vrăjmaş al neamului omenesc (vezi 1 Corinteni 15,26; 2 Timotei 1,10).

17 Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile.

Vestea. [Rumoarea, KJV]. Mai degrabă, cuvântul sau vestea. Veşti despre ceea ce se petrecuse s-au răspândit în lung şi în lat prin tot ţinutul învecinat. Iudea. Prin termenul acesta Luca se referă la toată Palestina, inclusiv Galileea şi Perea ca şi ceea ce noi gândim de obicei că este Iudea (vezi la cap. 1,5).

18 Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste lucruri.

Ucenicii lui Ioan. [Întrebarea pusă de ucenicii lui Ioan, Luca 7,18-23 = Matei 11,2-6. Comentariu major: Luca. Vezi harta p. 219]. Nedumeriţi, ucenicii lui Ioan i-au adus la cunoştinţă vestea tuturor lucrărilor minunate ale lui Isus. Inserarea acestei afirmaţii la punctul acesta sugerează că în mod deosebit vestea despre învierea tânărului din Nain a fost ceea ce l-a determinat pe Ioan să trimită pe unii din ucenicii săi la Isus cu o întrebare (vezi v. 19). Acum, Ioan era la închisoare de vreo şase luni şi urma să mai rămână acolo încă şase luni înainte de executarea lui (vezi la Matei 4,12; Luca 3,19.20).

19 Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”

Doi dintre ucenicii săi. Literal, doi anumiţi ucenici ai săi. Întrebarea cu privire la mesianitatea lui Isus a pornit de la ucenicii lui Ioan, nu de la Ioan însuşi (DA 214, 215) şi Ioan era tulburat de faptul că aceşti oameni cultivau necredinţă cu privire la propria mărturie a lui Ioan că Isus era cu adevărat Cel Făgăduit (DA 216). Dacă propriii ucenicii lui Isus puneau la îndoială solia lui, cum se putea aştepta ca alţii să creadă? Erau unele lucruri pe care Ioan nu le înţelegea – ca de pildă adevărata natură a împărăţiei mesianice şi pentru ce Isus nu a făcut nimic pentru a efectua eliberarea lui din închisoare. Dar în ciuda îndoielilor care-l frământau, el nu a părăsit credinţa sa că Isus era cu adevărat Hristosul (vezi DA 216; cf. v. 24). Dezamăgirea şi neliniştea tulburau sufletul întemniţatului izolat, dar el se abţinea să discute aceste preocupări ale propriei sale minţi cu ucenicii Săi.

I-a trimis la Isus. În nădejdea că o întrevedere personală cu Isus le va întări credinţa, că ei vor aduce la întoarcere o solie care să întărească credinţa pentru aceilalţi ucenici ai săi şi că el va putea primi o solie personală pentru a clarifica propria sa gândire, Ioan a trimis pe cei doi la Isus. Dacă Ioan era în închisoare de la Macherus, pe partea răsăriteană a Mării Moarte (vezi la cap. 3,20), cei doi soli ar fi luat probabil drumul de pe valea Iordanului şi odată ajunşi în Galileea ar fi putut uşor cerceta şi afla unde se găsea Isus la data aceea. Ei trebuie să fi făcut pe jos 75 de mile în fiecare direcţie şi au întrebuinţat 3 zile în fiecare direcţie. Aceasta înseamnă că ei au fost pe drum cel puţin o săptămână întreagă sau chiar mai mult, socotind ziua pe care au petrecut-o cu Isus deoarece, fără îndoială, ei nu au călătorit în Sabat.

Tu eşti Acela? În textul grec cuvântul tu este emfatic.

Acela care are să vină. Gr. ho erchomenos, care era adesea folosit ca o expresie mesianică, poate întemeiată originar pe Psalmii 118,26 (vezi la Matei 3,11; 21,9; Marcu 11,9; Luca 19,38; vezi la Ioan 6,14; 11,27). Ho erchomenos este folosit şi cu privire la Hristos cu referire la a doua lui venire (vezi Matei 23,39; Luca 13,35; Evrei 10,37; Apocalipsa 1,4.8).

Dumnezeu îngăduie să vină ceasuri de perplexitate şi la cei mai valoroşi şi mai vrednici dintre slujitorii Săi, pentru a le întări credinţa şi încrederea în El. Uneori, când este necesar pentru dezvoltarea propriului lor caracter sau pentru binele lucrării lui Dumnezeu de pe pământ, El îngăduie ca ei să treacă prin experienţe care par să sugereze că El i-a uitat. Aşa a fost cu Isus când a atârnat pe cruce (vezi Matei 27,46; DA 753, 754). Aşa a fost cu Iov (vezi Iov 1,21; 13,15). Chiar şi Ilie, prototipul lui Ioan Botezătorul (vezi la Matei 4,5; Matei 17,10), a avut clipele sale de descurajare (vezi 1 Regi 19,4). Având în vedre lucrul acesta, poate fi uşor înţeles că experienţa lui Ioan în închisoare pentru o perioadă de aproape un an, în providenţa îndurătoare a lui Dumnezeu, a fost îngăduită ca încurajare pentru alte nenumărate mii care în anii de mai târziu, urmau să sufere martiraj (vezi DA 224). Ştiind că credinţa lui Ioan nu va da greş (vezi 1 Corinteni 10,13). Dumnezeu a întărit pe profet să suporte. Statornic până la sfârşit, Ioan chiar la închisoare sau moarte, iese în evidenţă ca o lumină care este aprinsă şi luminează (Ioan 5,35), tăria şi răbdarea lui luminând cărarea întunecoasă a vieţii pentru martorii lui Isus în decursul secolelor.

Este potrivit să întrebăm cum a putut Ioan să spună: El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3,30) şi să accepte fără murmur lunile de izolare din închisoare şi apoi moartea din mâinile lui Irod. Secretul era că atingerea iubirii divine îl transformase (DA 179) – inima lui era în stare bună. El era dispus să fie credincios faţă de misiunea sa în ciuda faptului că în oarecare măsură interpreta greşit natura împărăţiei lui Hristos, o concepţie greşită pe care el o împărtăşea cu contemporanii săi (DA 215). Chiar şi ucenicii lui Isus după înviere, considerau că El era pe punctul de a-Şi aşeza împărăţia slavei pe pământ ( Fapte 1,6; cf. Matei 24,3). Hristos a spus Fariseilor: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute…Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17,20, 21). Cât de adesea s-a întâmplat că s-au ivit neînţelegeri datorită unei înţelegeri greşite a unei afirmaţii a profeţiei Bibliei. Tocmai părerile preconcepute ale ucenicilor, în ciuda a ceea ce Domnul încercase să-i înveţe, au făcut din moartea şi îngroparea Lui o experienţă atât de amară pentru ei (DA 412, 772, 796). Experienţa lor ar putea fi pe bună dreptate o învăţătură pentru noi astăzi de a studia cu toată sârguinţa soliile pe care Inspiraţia le-a trimis cu privire la ceasul de criză care ne stă înainte (GC 594, 598; TM 116).

Altul. Ceea ce Isus a spus şi a făcut – predicile şi minunile Lui – nu erau exact ceea ce aşteptase Ioan. Isus părea că este mulţumit să adune în jurul Său o ceată de ucenici şi să meargă prin ţară învăţând şi vindecând pe oameni (vezi DA 215). Ioan era chinuit de îndoială cu privire la faptul dacă Isus era Mesia, deoarece El nu se conforma concepţiei populare cu privire la cum urma să fie Mesia şi ce urma să facă El când va veni. Întrebarea neexprimată a lui Ioan ar fi aceasta. Eşti TU felul de Mesia pe care trebuie să-l aşteptăm?

20 Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”

IND=200 20. Ne-a trimis. Cei doi soli probabil nu-şi dădeau seama de faptul că ei fuseseră trimişi în primul rând pentru propriul lor folos (vezi la v. 19). Ioan dorea probabil şi să-i pregătească pentru transferarea afecţiunilor lor în slujba lui Isus. Fără îndoială aceşti doi oameni erau printre ucenicii lui Ioan care, după vreo şase luni şi-au legat soarta de Hristos ( vezi DA 361).

21 Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea.

Chiar în clipa aceea. [În aceeaşi oră, KJV]. Cei doi soli L-au găsit pe Isus în mijlocul mulţimilor de oameni, undeva în Galileea. Suferinzii de diferite boli îşi făceau loc cu greu prin mulţime spre a ajunge la locul unde Învăţătorul stătea sau şedea (vezi DA 216). Salutând cu curtoazie pe ucenicii lui Ioan, fără îndoială că Isus a evitat să răspundă la întrebarea lor şi Şi-a văzut de lucrarea Lui de vindecare în linişte.

Metoda lui Hristos de a răspunde la întrebarea pusă de cei doi soli, ca toate metodele Lui, este o metodă de importanţă majoră pentru pastori şi învăţători. Cu ocazia aceasta El ar fi putut să dea un răspuns bun şi practic, susţinut de numeroase citate din profeţi, dar nu a făcut aşa. Era o cale nespus mai bună (1 Corinteni 12,31), una care era în acelaşi timp mult mai impresionantă şi mai permanentă în rezultatele ei. Este demn de observat că dovada supremă pe care Hristos o oferă despre divinitatea Sa era perfecta adaptare a lucrării Sale la nevoile omenirii suferinde şi pierdute (vezi DA 217; cf. 406, 407).

Hristos nu a folosit întotdeauna metoda întrebuinţată aici la întâmpinarea ucenicilor lui Ioan. Cu o altă ocazie, după învierea Sa, El Şi-a ascuns identitatea faţă de cei doi ucenici în drumul lor spre Emaus, pentru a le îndrepta atenţia spirituală la faptul că evenimentele legate de moartea şi învierea Lui erau o împlinire a profeţiei. Instrucţiunea Lui practică din Scripturi oferea, în cazul acesta, cea mai puternică dovadă cu putinţă pentru ca urmaşii Lui să aibă credinţă în El (vezi DA 799).

Cei doi soli trimişi de Ioan auziseră veştile despre lucrarea lui Isus (v. 17.18); Acum ei Îl văzuseră personal şi nu se mai puteau îndoi de adevărul celor ce auziseră. Metoda lui Hristos de a le răspunde ilustrează de asemenea un alt principiu important al predării adevărului – El a prezentat dovezile şi a lăsat pe ucenicii lui Ioan să-şi tragă concluziile. El n-a dogmatizat, El nu le-a impus să ia cuvântul Lui ca răspuns şi n-a afirmat că oricine ar fi spus ceva contrar era în rătăcire. Mintea lor era lăsată complet liberă spre a exercita judecata în acea problemă pe temeiul a ceea ce spusese profeţia că va face Mesia (vezi la v. 22) şi ceea ce El Însuşi făcea (v. 21).

De boli şi chinuri. [De boli şi de răni, KJV; G. Gal.]. Vezi la Matei 4,23; Marcu 3,10.

Duhuri rele. E important să observăm că medicul Luca face o atentă deosebire între cei posedaţi de demoni şi aceia a căror suferinţă este limitată la fiinţa umană. Faptul acesta înlătură posibilitatea ca el să le fi confundat pe cele două, aşa cum au susţinut unii (vezi cap. 6,17.18; 7,2; 8,27-36; notă adiţională la Marcu 1).

Dăruit. Gr. charizomai, a face o favoare sau a fi milostiv; de la charis, har sau favoare (vezi la cap. 1,30). Când Isus restaura sănătatea altora, fapta Lui nu era superficială sau mecanică; era, mai degrabă, o expresie a interesului şi sentimentului plin de simpatie a inimii Lui mari, pline de iubire pentru toţi oamenii./IND

22 Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.

Drept răspuns le-a zis. [Isus răspunzând a zis, KJV]. Câtre sfârşitul zilei Isus S-a întors către cei doi soli şi le-a dat o solie pentru a o duce înapoi celui care-i trimisese, o solie care s-a dovedit îndestulătoare pentru a răspunde la întrebările lui Ioan şi ale ucenicilor lui (vezi DA 217). Toate îndoielile au fost liniştite, chiar dacă s-ar fi putut să fi fie aspecte ale împărăţiei lui Hristos care nu erau deplin înţelese.

Spuneţi lui Ioan. Răspunsul lui Hristos la întrebarea celor doi ucenici ai lui Ioan este o parafrazare a lui Isaia 61,1) un pasaj recunoscut de iudei din timpul lui Isus ca fiind precis mesianic (vezi la Luca 4,18-21). Nu s-ar fi putut da un răspuns mai impresionant.

Hristos n-a menţionat ziua răzbunării nici la Nazaret, nici cu ocazia aceasta (vezi Isaia 61,2; Luca 4,19). În solia Lui adresată lui Ioan, Isus, de asemenea, n-a spus nimic despre eliberarea celor robiţi (Isaia 61,1). O astfel de referire ar fi putut fi uşor greşit înţeleasă şi ar fi putut trezi o falsă nădejde în inima lui Ioan pentru eliberare din închisoare. Implicată în răspunsul lui Isus era explicaţia că El nu venise să nimicească pe păcătoşi (vezi Luca 9,56; Ioan 3,17; 12,47), ci să-i refacă, fizic, mintal şi spiritual. El venise pentru ca ei să aibă viaţă şi să o aibă din belşug (Ioan 10,10). Răspunsul lui Isus la întrebarea lui Ioan: Tu eşti Acela care are să vină? era, ca să zicem aşa: Da, dar Eu nu sunt felul acela de Mesia pe care voi îl aşteptaţi.

Ce aţi văzut şi aţi auzit. Nu sunt martori mai buni ca martorii oculari. Hristos a făcut din aceşti doi soli martori oculari ai lucrării pe care El o făcea pentru sufletele şi trupurile oamenilor (cf. Luca 1,2; Ioan 1,14; 2 Petru 1,16; 1 Ioan 1,1.2).

Săracilor. Ţăranii şi lucrătorii de rând, analfabeţi primeau puţină atenţie de la Fariseii mândri şi de la rabinii învăţaţi. Atenţia lor, în cea mai mare parte, era rezervată pentru oamenii bogaţi şi influenţi. Gloata cea mare cu inima deschisă şi cu credinţă simplă, erau atraşi de Hristos şi Îl asculta cu plăcere (Marcu 12,37). Adesea, printre iudeii de pe vremea lui Hristos, cei săraci erau săraci nu numai în bunurile lumeşti, dar erau şi apăsaţi şi mâhniţi de către oamenii din poziţii de putere şi influenţă (vezi la Matei 5,3). Vezi p. 55.

Evanghelia. Sau veşti bune (vezi la Marcu 1,1).

23 Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.”

Ferice de acela. [Binecuvântat, KJV]. Sau ferice este acela (vezi la Matei 5,3). În forma milostivă a unei binecuvântări, dar în cuvinte a căror însemnătate nu era pierdută pentru Ioan sau pentru ucenicii care–i duceau solia, Isus a făcut o delicată mustrare (vezi DA 218). Binecuvântarea aceasta, venind după parafraza lui Isaia 61,1 (vezi la Luca 7,22) era tot ceea ce avea de spus Hristos personal proorocului întemniţat. Era răspunsul lui Hristos la dorul nerostit al inimii lui Ioan pentru un cuvânt personal de mângâiere şi de îmbărbătare (vezi DA 217). Pe cât ne spune raportul Evangheliilor acesta este ultimul contact dintre Isus şi Ioan.

Prilej de poticnire. Gr. skandalizo, a face să se împiedice, de unde a ofensa (vezi la Matei 5,29). Mulţi din iudei de pe vremea lui Hristos s-au lovit de piatra de poticnire sau stânca de ofensă [gr. skandalon, un obiect de poticnire], Isus (Romani 9,32.33), aşa cum spusese profetul Isaia că o vor face (vezi la Isaia 8,14). Isus venise la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit (vezi Ioan 1,1; DA 30, 213, 391-394). Uneori, chiar ucenicii lui Hristos se poticneau din cauza Lui (vezi DA 380), şi pentru că se poticnise de Isus, Iuda L-a trădat (DA 719). Pentru că ucenicii găsiseră o pricină de poticnire în noaptea trădării, toţi L-au părăsit şi au fugit (Matei 26,31.56).

24 După ce au plecat trimişii lui Ioan, Isus a început să spună noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt?

Isus a început. [Elogierea lui Ioan de către Isus, Luca 7: 24-35 = Matei 11,7-30. Comentariu major: Matei.]

25 Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor.

Haine scumpe. Adică, îmbrăcaţi în haine strălucitoare.

Desfătări. Adică, în lux.

Casele împăraţilor. Sau palate.

26 Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc.

Verset ce nu a fost comentat.

27 El este acela despre care este scris: „Iată, trimit pe solul Meu înaintea feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.”

Verset ce nu a fost comentat.

28 Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan;

Tot norodul. Unii consideră v. 29 şi 30 ca un comentariu inspirat în paranteză, din partea lui Luca şi nu o parte din vorbirea lui Isus cu privire la Ioan Botezătorul. O interpolare de lungimea aceasta, însă, ar fi cât se poate de neobişnuită pentru Luca. Nu există nici un motiv pentru care Hristos n-ar fi făcut această afirmaţie.

L-a auzit. Adică, au auzit pe Ioan Botezătorul.

Vameşii. Vezi la cap. 3,12.

Au dat dreptate. [Au justificat, KJV]. Gr. dikaioo, aici însemnând, a recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu. Poporul a dat dreptate lui Dumnezeu răspunzând la solia divină prin Ioan Botezătorul. Ei au recunoscut că ceea ce spunea Ioan era adevărat şi că în calitate de profet el avea dreptul să le facă anumite cereri.

Botezaţi. Vezi la Matei 3,6. Primirea botezului de la Ioan era o recunoaştere publică a faptului că Dumnezeu vorbise prin Ioan.

Botezul lui Ioan. Vezi la Matei 3,6. Botezul creştin a fost copiat după botezul lui Ioan (vezi Ioan 3,22.23; 4,1.2). Totuşi, biserica creştină primară pare să fi considerat că doar botezul lui Ioan nu era suficient (vezi Fapte 18,25; 19,1-5). Botezul lui era în esenţă un simbol al pocăinţei; de fapt, era numit botezul pocăinţei (Marcu 1,4; etc.). Botezul creştin preînchipuie pocăinţa (Fapte 2,38) şi, în plus, credinţa în Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (Fapte 8,36.37) plus primirea Duhului Sfânt (Fapte 10,44-48; 19,1-6). Ioan, de fapt, prezisese că Isus urma să boteze cu Duhul Sfânt (vezi Matei 3,11; cf. Fapte 11,16). Aceasta nu înseamnă, însă, că botezul lui Ioan era fără aprobarea Duhului Sfânt.

30 dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.

Fariseii. Vezi p. 51, 52.

Învăţătorii Legii. Vezi la Marcu 1,22; 2,16. Aceştia nu erau avocaţi în sensul în care folosim noi termenul astăzi. Ei erau cercetători şi tâlcuitori ai Legii iudaice.

Planul lui Dumnezeu. [Sfatul lui Dumnezeu, KJV]. Pentru fiecare grupă de oameni care veneau să fie botezaţi, Ioan schiţase în amănunt ce trebuia să facă pentru a aduce roade vrednice de pocăinţă (vezi la Matei 3,7.8; Luca 3,10-14). Deşi unii din conducătorii religioşi erau probabil botezaţi, în cel mai bun caz numai puţini dintre ei acceptaseră ritualul de la Ioan. Ei au refuzat să admită că erau păcătoşi şi că aveau nevoie de pocăinţă (vezi la Matei 3,6). Întrucât botezul lui Ioan însemna pocăinţă, un pas de care ei nu simţeau nevoie, nu au fost botezaţi de el.

Pentru ei. [Contra lor, KJV]. Mai bine, pentru ei sau cu privire la ei.

31 Cu cine voi asemăna, dar, pe oamenii din neamul acesta? Şi cu cine seamănă ei?

Domnul a zis. Dovezile textuale atestă (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte. Ele apar în Vulgata şi în manuscrisele greceşti ulterioare. S-a sugerat că expresia a fost inserată pentru a arăta că v. 29, 30 nu erau cuvintele lui Isus, cât un comentariu editorial din partea lui Luca (vezi la v. 29).

32 Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: „V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi n-aţi plâns.”

Verset ce nu a fost comentat.

33 În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, şi ziceţi: „Are drac.”

Verset ce nu a fost comentat.

34 A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.”

Verset ce nu a fost comentat.

35 Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.”

Verset ce nu a fost comentat.

36 Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă.

Un Fariseu. [Unul din Farisei, KJV] [Ospăţul din casa lui Simon, Luca 7,36-50 = Matei 26,6-13 = Marcu 14,3-9 = Ioan 12,1-5. Comentariu major: Matei şi Luca. Vezi harta p. 224; diagrama p. 233. Notă adiţională la sfârşitul capitolului].

A rugat. [A dorit, KJV]. Isus îl vindecase pe Simon de lepră (Matei 26,6; DA 557), şi el, dorind să-şi exprime recunoştinţa, a pregătit un ospăţ şi L-a invitat pe Isus ca oaspetele de onoare. Ospăţul acesta a avut loc în Ierusalim (DA 557; cf. 569), la mai puţin de o săptămână înainte de răstignire. În plus, Lazăr, care fusese înviat din morţi nu cu mai mult de două luni înainte, în decursul ultimei ierni din anul 30-31 d.Hr. (vezi la Ioan 11,1), a fost primit ca un oaspete de onoare împreună cu Isus (DA 557). Milostiv, Isus a acceptat ospitalitatea Fariseului, ca şi pe aceea a vameşului (vezi Luca 5,29; 19,5; cf. cap. 11,37; 14,1).

A şezut la masă. Literal, s-a întins [la masă] (vezi la Marcu 2,15). Simon era de o parte a lui Isus şi Lazăr de cealaltă parte, când oaspeţii erau întinşi pentru a lua parte la masă (DA 558).

37 Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor

O femeie. Maria din Betania, cunoscută şi ca Maria Magdalena (vezi nota adiţională la sfârşitul capitolului).

Alabastru. O rocă relativ moale care poate fi cioplită ca pahare, cutii, vaze sau sticle. Sticlele de parfum din vechime erau tăiate din calcar gri deschis translucid.

Mir mirositor. [Pomadă, KJV]. Pomada obişnuită din Palestina era ulei de măsline la care erau adăugate mirodenii sau alte ingrediente aromate. Pomada Mariei era mir de nard foarte scump (vezi la Marcu 14,3; Ioan 12,3), probabil extras din rădăcini parfumate de nardostachys jatamansi . Planta aceasta creşte la înălţime, în Munţii Himalaia şi în vechime era folosită ca sursă de parfum şi medicament (vezi la Cântarea Cântărilor 1,12). Dacă mirul Mariei venise din munţii Indiei de nord, nu este de mirare că era considerat foarte scump (Ioan 12,3.5), valoarea lui fiind cam de 300 de dinari romani (cam 33,6 dolari) (vezi p. 49). Ar trebui să se amintească că acesta ar fi echivalentul salariului a 300 zile lucrătoare ale unui muncitor din vremea aceea (vezi la Matei 20,2). Un dar atât de valoros, potrivit pentru monarhii pământului, reprezenta un mare sacrificiu din partea Mariei (vezi DA 559, 564).

38 şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir.

Stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus. [Stătea la picioarele Lui, KJV]. Oaspeţii la un ospăţ îşi scoteau sandalele înainte de masă şi se întindeau pe partea stângă, pe paturi aşezate pe trei laturi ale mesei, rezemându-se cu cotul stâng de masă şi cu picioarele la capătul mai de jos al patului, depărtate de masă (vezi la Marcu 2,15). Aranjamentul acesta făcea relativ simplu ca Maria să ungă picioarele lui Isus fără să fie observată până când mireasma aromată a mirului parfumat a umplut încăperea.

Să stropească. [Să spele, KJV]. Literal, să ude sau să umezească.

Cu lacrimile ei. Maria poate nu avusese de gând să verse lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă pe picioarele lui Isus. Dar când a îngenuncheat să aplice unsoarea, lacrimile ei au venit probabil în ciuda unei încercări de a le reţine şi au picat pe picioarele Lui înainte ca ea să fi putut aplica unsoarea.

Părul capului ei. De obicei era socotit ca ceva ruşinos ca o femeie să-şi lase părul liber în public. Dar, probabil nepregătită pentru această nevoie aparent neprevăzută, s-a folosit de părul ei.

Le săruta. Potrivit cu textul grec, ea repeta sărutul (vezi v. 45). În unele ţări orientale, astăzi, ca şi în vechime şi în alte locuri o sărutare este o formă obişnuită de salutare (vezi la Matei 26,49). Îmbrăţişarea picioarelor altuia şi sărutarea lor era o demonstraţie cu totul corespunzătoare şi respectuoasă de mare stimă (vezi la Matei 28,9).

Le ungea. Vezi la Matei 6,17. Adică după izbucnirea de emoţie.

39 Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.”

Şi-a zis. [Vorbea în sine, KJV]. Simon era întins lângă Isus şi ar fi fost una din cele dintâi persoane de la masă care să simtă parfumul şi să observe ce avea loc. Ca gazdă cuviincioasă, el n-a zis nimic. Dar în tăcere L-a judecat pe Isus pentru că îngăduia actul de recunoştinţă fără să certe femeia.

Un prooroc. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea profetul, adică Profetul prezis de Moise în Deuteronom 18,15 (vezi la Deuteronom 18,15; Ioan 1,21). Potrivit cu textul grec, la punctul acesta Simon ajunsese la concluzia că Isus nu era profet, căci altminteri ar fi cunoscut mai bine ce fel de femeie era în realitate Maria.

Ce fel. Se pare că Simon nu era conştient că Isus ştia ce fel de femeie era Maria. Simon nu ştia probabil ce se întâmplase cu Maria de când el îşi bătuse joc de ea (DA 566), o împrejurare care tinde să confirme sugestia (vezi nota adiţională la sfârşitul capitolului) că Maria părăsise Betania pentru a se cruţa pe ea şi familia ei de o situaţie neplăcută.

40 Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, I-a răspuns el.

Isus a luat cuvântul şi a zis. [Isus răspunzând a zis, KJV]. Adică, răspunzând la gândul sau întrebarea neexprimată a lui Simon.

41 „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci.

Un cămătar. [Un anumit creditor, KJV] [Cei doi datornici: Luca 7,41-43. Vezi la parabole p. 203-207]. Adică, un anumit cămătar [profesionist care dădea banii cu camătă]. Această parabolă scurtă se ocupă de recunoştinţa pentru binecuvântările mântuirii. Se pare că parabola este bazată pe principiul fundamental că aprecierea din partea cuiva a binecuvântărilor primite este direct proporţională cu simţul nevoii acelei persoane cu privire la acele binecuvântări. Numai acela care ajunge acolo încât să simtă extrema sa neajutorare înaintea lui Dumnezeu este într-o stare sufletească potrivită pentru a aprecia ceea ce Dumnezeu face pentru el fie în cele mteriale, fie în cele spirituale. Acela care nu-şi simte nevoia de ajutor divin este încrezător în propria sa capacitate şi în propriile sale resurse şi se sprijină pe acestea pentru a găsi o soluţie la problemele care îl confruntă. Tocmai pentru motivul acesta Dumnezeu îngăduie atât de adesea ca copiii Săi muritori să-şi istovească propriile lor resurse înainte ca El să intervină pentru a le da ajutorul divin. Dacă El ar interveni înainte ca ei să devină conştienţi de deplina lor lipsă de putere, ei n-ar aprecia cum se cuvine binecuvântările şi bunătatea Lui, caracterul lor ar rămâne nedesăvârşit şi ei ar continua să se încreadă în propriile lor procedee şi în propria lor capacitate de a face faţă problemelor vieţii.

Aşa a fost cu Simon. Deşi Isus îl vindecase de lepră şi pe bună dreptate dorea să-şi arate recunoştinţa sa (vezi Matei 26,6; DA 557), aceasta era recunoştinţa unui om faţă de un alt om, nu recunoştinţa unui om faţă de nemărginitul Dumnezeu. Caracterul [lui Simon] nu era transformat ; principiile lui erau neschimbate (DA 557); pe scurt el era neconvertit. Astfel, obiectivul final al lui Hristos în vindecarea leprei lui corporale, adică vindecarea lui de lepra păcatului, încă nu fusese realizat. Atitudinea lui Simon faţă de Isus era asemănătoare cu aceea a lui Nicodim, care recunoştea că Isus era un învăţător venit de la Dumnezeu, dar dădea greş în a recunoaşte nevoia lui personală de a fi născut din nou (vezi la Ioan 3,2.3). Ambii erau reprezentaţi, în acest stadiu al experienţei lor religioase de ascultători, de tipul de teren pietros (vezi la Matei 13,5).

Cinci sute de lei. Adică, 500 de dinari romani, sau cam 56,56 dolari (vezi p. 49). Cincizeci de dinari ar fi cam 5,66 dolari. În termeni ai puterii actuale de cumpărare valoarea ar fi mult mai mare (vezi la Matei 20,2).

42 Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?”

N-aveau cu ce plăti. Mărimea datoriei nu făcea nici o deosebire în ce priveşte capacitatea datornicilor de a plăti. Amândoi erau neînstare să plătească ceea ce datorau. Dar era o diferenţă în aprecierea din partea lor în ce priveşte anularea datoriei din partea creditorului. Omul cu datoria mai mică, ar fi găsit probabil că este mai uşor să câştige bani pentru a plăti înapoi datoria, în timp ce omul cu obligaţia mai mare ar fi găsit că este, respectiv, mai dificil. Omul care datora cei 500 de dinari romani (vezi la v. 41) era, pe cât se pare, atât de îngropat în datorii, încât nu avea nădejde să

a. o plătească, în timp ce omul care datora numai 50 de dinari ar fi putut, dacă i s-ar fi dat timp, să facă lucrul acesta. Pentru amândoi, în clipa când datoria lor era scadentă, totuşi, nu era probabil nici

b. o alternativă decât aceea a sclaviei (vezi la Matei 18,25). Sincer. Cuvântul acesta a fost adăugat [KJV] de traducători, dar ideea din el este implicată în

grecescul charizomai, a face o favoare sau a da îndurare (vezi la v. 21), aici tradus iertat Mai mult. [Cel mai mult,KJV]. Literal, mai mult.

43 Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.”

Socotesc. [Presupun, KJV]. Răspunsul era evident, aşa cum era cazul cu atât de multele parabole şi învăţături ale lui Isus. În unele cazuri, aceia cărora le erau adresate, erau fără tragere de inimă, în alte cazuri erau gata să recunoască învăţătura atât de clar prezentată (Matei 21,34.41 45; vezi Luca 10,36.37).

I-a iertat mult. Vezi la v. 42. Simon a rostit judecata asupra sa. Plin de tact Mântuitorul l-a condus pe mândrul Fariseu să-şi dea seama că păcatul lui, seducerea Mariei, era mai mare decât al ei, după cum 500 de dinari erau mai mulţi decât 50 (vezi DA 566, 567).

44 Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei.

S-a întors spre femeie. Deşi Hristos S-a întors către femeie când a vorbit, cuvintele Sale erau adresate lui Simon. Faptul acesta poate lăsa să se înţeleagă că Isus intenţiona ca cuvintele Sale să fie o mustrare pentru Simon şi o exprimare de recunoştinţă pentru Maria, pentru amabilitatea ei prevăzătoare. Această apreciere trebuia să fi însemnat mult mai mult pentru Maria, decât un cuvânt adresat ei singure, mai târziu, pentru că Isus a onorat-o în prezenţa acelora care considerau că au motive temeinice să o dispreţuiască şi să o ignore.

Nu mi-ai dat apă. Potrivit cu textul grec în fiecare caz –apa (v. 44), sărutarea (v. 45) şi uleiul

(v. 46) – cuvântul însuşi are locul dintâi pentru accentuare, că apă nu mi-ai dat, etc. Nu este clar pentru ce Simon nu a procurat măcar apă pentru oaspeţii săi. Este îndoielnic că el ar fi invitat o grupă de oaspeţi să participe la ospitalitatea casei şi a mesei lui şi apoi să le fi tăgăduit gesturile de curtoazie mai mărunte, dacă acestea ar fi fost obligatorii pentru gazdă. Se pare, mai degrabă, că contrastul pe care Hristos îl face aici între Simon şi Maria nu este atât de mult între o datorie omisă şi o datorie îndeplinită, cât de o favoare neglijată şi o favoare acordată. Simon era ospitalier, dar ar fi putut face şi mai mult decât făcuse. Actul de recunoştinţă al Mariei a fost făcut, nu ca o obligaţie, ci ca expresia unei inimi care dădea pe dinafară de iubire şi devoţiune.

45 Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.

N-a încetat. Gr. dialeipo, a fi intermitent. El denotă acţiune repetată, nu continuă.

46 Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.

Untdelemn. Gr. elaion, de obicei, ulei de măsline. Simon nu unsese pe Isus nici cu cel mai obişnuit untdelemn al Palestinei. În contrast, Maria a folosit mir, muron, cel mai scump pe care-l putea cumpăra cu bani (vezi la v. 37). Simon nu folosise nici cel mai obişnuit ulei pentru capul lui Hristos, în timp ce Maria întrebuinţase felul cel mai scump pentru picioarele Lui. Ce contrast – şi în contrastul acesta era reflectată atitudinea inimii fiecăruia. Ospitalitatea lui Simon era neînsemnată în comparaţie cu recunoştinţa nemărginită a Mariei.

47 De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.”

Iertate. Iubirea pentru Hristos duce la iertare în sensul că iubirea faţă de El îndeamnă la căinţă şi mărturisire. Iubirea pe care Maria o simţea acum în inima ei pentru Hristos era rezultatul iertării deja acordate ei înainte de ocazia aceasta (vezi notă adiţională la sfârşitul capitolului). Simon simţea numai puţină iubire pentru Hristos, pentru că păcatele lui erau încă neiertate şi pentru că, asemenea lui Nicodim (vezi la Ioan 3,3-7), el nu se socotise un păcătos având nevoie de iertare divină.

48 Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!”

Iertate îţi sunt. Literal, au fost iertate. Maria primise deja iertare pentru păcatele ei.

49 Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele?”

Între ei. [În ei înşişi, KJV]. Sau între ei.

Şi. Gr. kai, şi, de asemenea sau chiar. Kai pare cel mai bine tradus prin chiar în pasajul acesta.

50 Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”

Credinţa ta te-a mântuit. Credinţa omului trebuie totdeauna să se ridice până la cererea binecuvântărilor iertării, deoarece fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evrei 11,6). Un simţ al nevoii şi al dependenţei de Hristos trebuie să însoţească credinţa (vezi la Matei 5,3; Luca 5,8).

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7

Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că incidentul relatat aici de Luca n-ar trebui să fie identificat cu ospăţul menţionat de alţi scriitori ai Evangheliei. Unele din motivele lor mai importante pentru concluzia acesta sunt:

1) Îndoială că Maria din Betania ar fi putut fi de caracterul femeii descrise de Luca, întrucât ceea ce a relatat în altă parte a Evangheliei cu privire la Maria din Betania pare că înlătură identificarea ei cu femeia aceasta; 2) îndoială că un Fariseu, mai ales unul care locuia la numai 2 mile de Ierusalim, ar fi ospătat pe Isus în public, la mai puţin de o săptămână înaintea crucificării, mai ales când era evident că avea o îndoială în mintea lui cu privire la mesianitatea lui Isus; 3) diferenţe aparent ireconciliabile între relatarea lui Luca şi aceea a altor trei Evanghelii care, după părerea lor, tind să întreacă în greutate multele puncte de asemănare.

Trebuie să se admită că dificultăţile acestea nu trebuie să fie date la o parte cu uşurătate. Dar nici concluzia trasă pe temeiul lor nu este atât de obligatorie cum ar părea la o primă vedere. Lucrul acesta poate fi văzut din următoarele consideraţii:

1. Ioan o identifică pe Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, ca fiind aceea care a uns picioarele lui Isus, iar relatarea din partea lui a incidentului este evident paralelă cu aceea a lui Matei şi a lui Marcu, care împreună cu Luca, nu-i pomenesc numele. Lucrul acesta se poate să se fi datorat faptului că femeia, o creştină evlavioasă, încă mai trăia când au fost scrise Evangheliile sinoptice. Cei trei evanghelişti sinoptici, încredinţaţi deci că naraţiunea trebuia să fie inclusă în relatarea Evangheliei, se poate să se fi hotărât să nu-i menţioneze numele din bunătatea creştină. Ioan, însă, se poate să nu fi fost legat de consideraţia acesta, întrucât Evanghelia sa a fost scrisă câteva decade mai târziu (vezi p. 181) şi astfel poate la mulţi ani după moartea femeii. Este demn de observat că Ioan, care doar el o menţionează pe Maria, este singurul scriitor de Evanghelie care omite numele lui Simon.

Luca (cap. 10,39.42) şi Ioan (cap.11,1.2.19.20.28.31.32.45; 12.3) menţionează şi identifică amândoi o Marie din Betania, cunoscută ca Maria Magdalena (probabil din Magdala un oraş pe ţărmul apusean al Lacului Galileea [vezi Matei 15,39; DA 405]), iar ea este amintită între femeile care au însoţit pe Isus în a doua călătorie galileană (vezi Luca 8,1-3) şi este menţionată de toate cele patru Evanghelii în legătură cu moartea, îngroparea şi învierea lui Isus (Matei 27,56.61; 28,1; Marcu 15,40.47; 16,1.9; Luca 24,10; Ioan 19,25; 20,1.11.16.18). Cândva, înainte de a doua călătorie galileană, Isus a izgonit şapte demoni din ea (Luca 8,2; cf. Marcu 16,9).

Dacă, să zicem, Maria din Betania şi-ar fi părăsit căminul ca rezultat al vieţii ei ruşinoase, se poate să fi găsit un adăpost în Magdala, poate la prieteni sau la rudele care locuiau acolo. Majoritatea din întâmplările relatate ale lucrării galileene a lui Isus au avut loc în vecinătatea Câmpiei Ghenezaret, unde era aşezată Magdala şi se prea poate că la ocazia unei vizite mai timpurii a lui Isus la Magdala El să o fi eliberat de posesiunea demonică. După ce L-a însoţit pe Isus în a doua călătorie galileană, se prea poate ca ea să se fi înapoiat la Betania ca o persoană schimbată şi să-şi fi refăcut locuinţa acolo. Această posibilitate, natural, nu dovedeşte că Maria din Betania şi Maria din Magdala trebuie să fi fost identificate ca una şi aceeaşi persoană, dar arată cum ar fi putut să fie cazul în mod rezonabil. Toate informaţiile asupra subiectului date în raportul Evangheliei poate să fie uşor înţelese în armonie cu o astfel de explicaţie.

1. 2. Argumentul că aproape de sfârşitul lucrării Lui Isus nu avea prieteni printre conducătorii lui Israel nu este valabil. Nicodim, un fruntaş al iudeilor (Ioan 3,1) a luat cu îndrăzneală partea lui Isus într-un sfat al preoţilor celor mai de seamă şi al Fariseilor (vezi Ioan7,45-53). Influenţa lui cu ocazia acesta – la sărbătoarea corturilor din anul 30 d.Hr., cam cu şase luni înainte de crucificare – reiese din faptul că sfatul a biruit şi grupul s-a împrăştiat fără să-şi realizeze scopul (vezi Ioan 7,53; DA 460). La răstignire, când mai mult ca oricând oamenii s-ar fi temut să fie cunoscuţi ca urmaşi ai lui Isus, când toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit (Matei 26,56) şi când Petru, cel mai înflăcărat apărător al Lui, s-a lepădat de El de repetate ori (Matei 26,69-75), Iosif din Arimatea, un alt sfetnic de vază (vezi la Marcu 15,43) a oferit public un loc de îngropare pentru Isus şi, împreună cu Nicodim, a supravegheat îngroparea Lui (vezi Matei 27,57-60; Ioan 19,38-40). Mulţi din conducătorii de seamă credeau în Isus la data aceea (vezi DA 539, 699), dar nu-L mărturiseau de teama excomunicării (Ioan 12,42), deşi după înviere mulţi dintre ei au devenit, fără îndoială, creştini (vezi Fapte 6,7).

2. 3. Presupusele puncte de diferenţă dintre diferitele relatări nu sunt aşa de mari după cum sar părea şi în nici un caz nu fac relatările mutual exclusive. Numai Luca vorbeşte de gazda lui Isus din ocazia acesta ca fiind un Fariseu, dar lucrul acesta nu este curios, pentru că erau mulţi Farisei şi era pur şi simplu o chestiune de alegere din partea unui scriitor dacă identifică pe un om ca Fariseu. Numai Luca dintre scriitorii Evangheliei se referă la alte două ocazii când Hristos a prânzit în casa unui Fariseu (cap. 11,37; 14,1). Se pare că Luca considera asocierea lui Hristos cu un Fariseu pe bază amicală şi socială vrednică de notat şi aceasta ar explica relatarea din partea sa aici a faptului că gazda sa era Fariseu.

Faptul că stăruie asupra reacţiei lui Simon la incident, în timp ce ceilalţi scriitori nu au nimic de zis cu privire la acest aspect, accentuând numai reacţia lui Iuda, nu este un fapt neobişnuit. Dacă Luca avea un motiv să introducă naraţiunea la acest punct al povestirii sale şi nu la sfârşitul lucrării lui Hristos, cum fac alţi scriitori, nu ar fi relatat atitudinea lui Iuda şi lecţia pe care Hristos a căutat să i-o dea; a face aşa ceva ar fi însemnat un lucru nepotrivit la acest punct al naraţiunii Evangheliei. Ar fi însemnat să prezinte pe Iuda într-un rol în care încă nu ajunsese pe faţă şi raportul, aşa cum este dat de ceilalţi scriitori ai Evangheliilor la un alt punct din naraţiunile lor, ar fi tins numai să pună în încurcătură pe cititorul lui Luca la momentul în care el inserează istorisirea. Vezi p. 191, 192.

Sunt multe puncte în naraţiunea lui Luca menţionate de unul sau mai mulţi din ceilalţi trei evanghelişti: 1) Toţi sunt de acord că ocazia era un ospăţ. 2) Toţi sunt de acord că persoana care La uns pe Isus a fost o femeie. 3) Cei trei sinoptici sunt de acord că mirul era într-un vas de alabastru; Ioan nu vorbeşte despre vas. 4) Nici Luca, nici Matei nu menţionează felul mirului, dar Marcu şi Ioan spun că era nard. 5) Atât Luca, cât şi Ioan menţionează ungerea picioarelor lui Isus. 6) Atât Luca, cât şi Ioan menţionează faptul că Maria a folosit părul ca ştergar pentru a şterge picioarele lui Isus. 7) Cei trei scriitori sinoptici dau numele gazdei ca fiind Simon. Aceste puncte de asemănare nu dovedesc în mod necesar că incidentul din Luca trebuie să fie identificat cu acela relatat de către ceilalţi trei evanghelişti, dar tind să sporească gradul de probabilitate în direcţia aceea.

Admiţând faptul că ospăţul din casa Fariseului pe care-l relatează Luca este identic cu acela din casa lui Simon din Betania, două întrebări cer un răspuns: 1) Pentru ce a inserat Luca istorisirea atât de timpuriu în naraţiunea Evangheliei, atât de departe de cadrul ei cronologic? 2) Pentru ce relatarea lui este atât de diferită de aceea a celorlalte trei Evanghelii în atâtea puncte importante?

Contextul din Luca procură un răspuns cu totul satisfăcător şi convingător la aceste întrebări.

Luca scrie în primul rând pentru creştini dintre Neamuri (vezi p. 664). Întrucât menţionase de repetate ori opoziţia conducătorilor iudei faţă de Hristos (cap. 5,17.21.30.33; 6,2.7.11; etc), Luca se temea fără îndoială că cititorii săi culţi dintre Neamuri ar întreba cum s-ar fi putut aştepta ca ei să creadă în Hristos, dacă toţi oamenii de frunte ai propriei Lui naţiuni (şi deci, presupus, oamenii cei mai calificaţi de a aprecia pretenţiile Sale) L-au respins. Acesta probabil explică faptul că Luca, singur printre cei patru scriitori ai Evangheliilor menţionează trei cazuri specifice când Isus a prânzit în casa unui Fariseu (vezi 7,36; 11,37; 14,1) ca şi alte cazuri de prietenie aparentă între Isus şi anumiţi conducători iudei (vezi la cap. 7,3).

Contextul imediat al relatării lui Luca a ospăţului din casa lui Simon arată şi mai clar motivul pentru care Luca a inserat istorisirea la acest punct al naraţiunii. El tocmai relatase faptul că conducătorii respinseseră atât solia lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Isus (vezi v. 30-35) – de fapt, nu toţi conducătorii, ci evident marea majoritate. De aceea, la punctul acesta al istorisirii sale despre Hristos, Luca ar fi putut foarte probabil să simtă nevoia să arate că unii din conducătorii îi erau favorabili. În plus, tocmai în acest capitol Luca relatează mijlocirea amicală a unor anumiţi bătrâni ai iudeilor (v. 3). Imediat după acest incident, Luca dă împrejurările care conduceau la propria admitere a lui Hristos că conducătorii lui Israel l-au respins şi pe Ioan şi pe El (v. 11-35). Prietenia anumitor conducători menţionată imediat înainte, cât şi după v. 11-35, poate să fi fost intenţionată de Luca pentru a potoli orice bănuială din partea cititorilor săi că Hristos s-ar fi putut să nu fie Mesia pentru că propria Lui naţiune Îl respinsese.

Pe temeiul admiterii că acesta este motivul pentru care Luca a inserat relatarea ospăţului lui Simon la acest punct mai timpuriu decât în cadrul lui cronologic adevărat, motivul pentru deosebirea majoră dintre raportul lui Luca şi acela al celorlalţi trei evanghelişti devine clar. În acord cu aceasta, nu exista nici un motiv ca Luca să relateze reacţia lui Iuda şi nici referirile la iminenta moarte a lui Hristos. Punctul principal era atitudinea lui Simon ca unul din conducătorii lui Israel. Pentru ceilalţi trei evanghelişti, atitudinea lui Iuda are rost în contextul unde apare povestirea din partea lor a evenimentului. Relatarea reacţiei lui Iuda şi aceea a lui Simon nu sunt mutual exclusive, ci complementare, şi în nici un caz nu s-ar contrazice una pe alta chiar dacă amândouă erau date de unul sau mai mulţi scriitori ai Evangheliei.

Naraţiunea lui Luca a ospăţului din casa lui Simon este clar identificată în Hristos Lumina lumii cu aceea a ospăţului din casa lui Simon din Betania, aşa cum este dată în celelalte Evanghelii (DA 557-563). Simon din Betania este identificat, de asemenea, cu Simon din naraţiunea lui Luca (DA 557, 558, 566). În plus, femeia nenumită din relatarea lui Luca este identificată cu Maria din Betania (DA 558-560, 566) şi cu Maria Magdalena, din care Hristos scosese şapte demoni (DA 568). De asemenea, Simon însuşi este declarat a fi cel care o dusese pe Maria la păcat la o oarecare dată anterioară (DA 566). Simon deja mărturisise credinţă în Isus ca profet, îl recunoscuse ca învăţător trimis de Dumnezeu şi nădăjduia că El ar fi putut să fie Mesia (DA 557; cf. Ioan 3,1.2). Dar încă nu-L acceptase ca Mântuitor şi întâmplarea aceasta a devenit punctul critic pentru mântuire în viaţa lui (DA 567, 568).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHTIE

1–17 DA 315–320 4, 5 MH 65

4–7 MH 63

4–9 DA 316

5, 6 DA 317

11–15 DA 318

14 DA 320

16, 17 DA 319

19–28 DA 214–225

21–23 DA 217

23 DA 218

30 DA 595

36–50 DA 557–568

38 DA 559

39–43 DA 566

43 SC 36; 2T 75

44, 45 DA 567

47 COL 211; DA 567; FE 275; MH 182

48 PP 754