1 Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustiu,

Plin de Duhul Sfânt. [Ispitirea, Luca 4,1-13 = Matei 4,1:11 = Marcu 1,12.13. Comentariu major: Matei]. O referire la primirea Duhului Sfânt la data botezului (vezi cap. 3, 21.22).

Dus. Timpul verbului în textul grec lasă să se înţeleagă că conducerea Duhului Sfânt la care se face referire aici nu a fost limitată la călătoria în pustie, ci a continuat în timpul rămânerii Lui acolo.


2 unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; și, după ce au trecut acele zile, a flămânzit.

Patruzeci de zile. Matei lămureşte că cele trei mari ispite au avut loc la sfârşitul celor 40 de zile (vezi cap. 4,2-3) un lucru clar şi din ultima parte a lui Luca 4,2. Când Isus a intrat întâi în pustie a fost, ca să zicem aşa, înconjurat de slava Tatălui, iar când slava s-a depărtat El a fost lăsat singur să dea lupta cu ispita (DA 118). Ispitele lui Satana au continuat în tot cursul celor 40 de zile ale postului lui Isus; cele trei menţionate în v. 3-13 au reprezentat punctul culminant al ispitelor şi au avut loc la sfârşitul perioadei (vezi 2 SP 90).


3 Diavolul I-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește pietrei acesteia să se facă pâine.”

Pietrei acesteia. Poate Satana a arătat spre o anumită piatră, o piatră a cărei formă poate să fi semănat cu o pâine orientală turtită şi rotundă (vezi la Matei 4,3).


4 Isus i-a răspuns: „Este scris: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
5 Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului

Clipă. Gr. sigme, de la stizo, a tatua, adică a înţepa sau a puncta de unde un punct în timp. Noi am putea zice, într-o secundă sau într-un tic-tac al ceasului. Traducerea lui Tyndale zice: într-o clipeală de ochi.


6 și I-a zis: „Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc.

Mie îmi este dată. Adică, de Adam, când a păcătuit. După căderea în păcat a omului Satana s-a intitulat domn al acestei lumi (DA 114), uitând că Adam deţinea dreptul la titlul acesta numai în virtutea ascultării lui de Creatorul. Satana vrea să spună că Adam îl alesese pe el ca suveran şi reprezentantul său în cer. Accentul pus aici în limba greacă pe pronume prin poziţia lor este revelator: Ţie îţi voi da…căci mie mi-a fost dată…Tu, deci, dacă Te vei închina mie, etc. Cineva aproape poate să vadă gesturile emfatice ale lui Satana când face propunerea aceasta.


7 Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”
8 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău și numai Lui să-I slujești.”
9 Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a așezat pe streașina acoperișului Templului și I-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici;
10 căci este scris: „El va porunci îngerilor Lui să Te păzească”;

Să Te păzească. Gr. diphulasso, să te păzească cu grijă (vezi la Matei 4,6).


11 și: „ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră.”
12 Isus i-a răspuns: „S-a spus: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.”
13 După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme.

L-a ispitit în toate felurile. [A sfârşit toate ispitele, KJV]. Literal, fiecare ispită. Vezi la Matei 4,11. Până la o vreme. Adică, până la un timp potrivit, când s-ar fi putut ivi o altă ocazie. Din anii cei mai timpurii Hristos a fost continuu asaltat de ispititorul (DA 71, 116).


14 Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea și I s-a dus vestea în tot ținutul dimprejur.

Puterea. [Începutul lucrării galileene, Luca 4,14.15 = Matei 4,12 = Marcu 1,14.15. Comentariu major: Matei]. Gr. dunamis, puterea, de unde a derivat cuvântul dinamită (vezi la cap. 1,35). Duhul Sfânt este agentul activ atât la creaţiune (vezi Geneza 1,2) cât şi la recreaţiune (vezi Ioan 3,5). Împărăţia lui Dumnezeu urma să vină cu putere (vezi Marcu 9,1). Puterea Duhului Sfânt a umbrit pe Maria în clipa întrupării (vezi Luca 1,35). Prin Duhul Sfânt ea a primit înţelepciune să conlucreze cu cerul la dezvoltarea caracterului lui Isus (DA 69). Dar la botezul Lui, Duhul Sfânt a coborât asupra lui Hristos într-un mod special şi S-a umplut cu putere divină pentru împlinirea misiunii Sale (vezi la Ioan 3,34). Mai târziu, ucenicilor li s-a făgăduit putere când Duhul Sfânt avea să se coboare peste ei – putere de a da mărturie despre solia măreaţă a unui Mântuitor crucificat şi înviat (vezi Fapte 1,8; cf. cap. 2,1-4).

Vestea. [Faima, KJV]. Gr. pheme, vestea sau faima, de la phemi a spune. Faima unei persoane constă din ceea ce se spune despre ea. Faima lui Isus a crescut atunci când s-au răspândit veşti despre El prin cuvântul gurii în tot ţinutul de primprejur.


15 El învăța pe oameni în sinagogile lor și era slăvit de toți.

El învăţa. Potrivit cu textul grec, el stăruia să înveţe. Învăţătura era felul obişnuit prin care Hristos făcea cunoscut adevărul. În definiţia actuală predicarea este o prezentare mai oficială a adevărului; învăţarea e mai puţin oficială. Învăţarea tinde să fie mai cu efect decât predicarea deoarece ascultătorii sunt participanţi, în timp ce la predică ei sunt în primul rând ascultători pasivi. Din timp în timp Isus a ţinut cuvântări mai oficiale, ca Predica de pe Munte şi predica despre Pâinea vieţii. Dar şi cu privire la Predica de pe Munte raportul spune: A început să vorbească şi să-i înveţe astfel (Matei 5,2). Fericit este predicatorul care poate da predicii lui în plus însuşirea de învăţare.

Sinagogile lor. Adică, sinagogile Galileii. Pentru o descriere a sinagogii şi a serviciilor ei vezi p. 56-58. Probabil că Luca menţionează învăţarea lui Isus în sinagogă ca anticipare a întâmplării pe care el este pe punctul de a o nara (v. 16-30). Îndată după întâmplarea din sinagoga din Nazaret el relatează alta care a avut loc în sinagoga din Capernaum (v. 31-37) şi observă din nou că Isus propovăduia în sinagogile Galileii (v. 44).

Slăvit. Sau onorat sau lăudat. Galileea era un câmp mai favorabil pentru lucrarea Mântuitorului decât Iudea (DA 232). Oriunde mergea Isus gloata cea mare Îl asculta cu bucurie (Marcu 12,37).


16 A venit în Nazaret, unde fusese crescut; și, după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească,

În Nazaret. [Prima respingere la Nazaret, Luca 4,16-30. Vezi harta p. 218; diagrama p. 229231. Vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului]. Aceasta a fost cea dintâi vizită a lui Hristos la Nazaret de când părăsise atelierul de dulgherie din toamna anului 27 d.Hr. pentru a începe lucrarea Lui publică (DA 236). Acum era probabil pe la sfârşitul primăverii anului 29 d.Hr. şi aproape jumătate din lucrarea Lui publică era în trecut. Un an mai târziu, probabil pe la începutul primăverii anului 30 d.Hr., Isus a făcut vizita Sa următoare şi finală (DA 241) în cetatea aceasta. Cea dintâi vizită este relatată numai în v. 16-30; pentru a doua, vezi la Marcu 6,1-6. Aici în Nazaret încă locuiau mama, fraţii şi surorile lui Isus (DA 236) şi fără îndoială se găseau printre închinătorii de la sinagogă în acest Sabat anumit.

Unde fusese crescut. Vezi la Matei 2,23; Luca 2,51.52.

Obiceiul Său. Literal, potrivit cu ceea ce era obişnuit pentru El. Hristos avea obiceiul de a participa la serviciile regulate de la sinagogă în ziua de Sabat. Adesea ca tânăr El fusese chemat să citească lecţia din profeţi chiar în sinagogă aceasta din Nazaret şi, din intima cunoaştere a Scripturilor, El scosese învăţături care mişcau inima ascultătorilor (DA 74; cf. 70). Se pare că Isus sa folosit adesea de ocazia acordată de adunarea oamenilor la sinagogile din Iudea şi din Galilea, pentru a-i învăţa (vezi Matei 4,23; 12,9; 13,54; Marcu 1,21; 6,2; Ioan 18,20; etc.; vezi la Luca 4,15) la fel cum a făcut Pavel mai târziu în ţările străine (Fapte 13,14.15.42).

În ziua Sabatului. Simpla afirmaţie a lui Luca că Isus lua parte în mod obişnuit la serviciile de la sinagogă în ziua de Sabat, pe care EL în mod specific o identifică drept ziua a şaptea a săptămânii (cap. 23,56 la 24,1), lămureşte datoria creştinului care-L iubeşte pe Învăţătorul şi vrea să meargă pe urmele Lui (vezi Ioan 14,15; 1 Petru 2,21). Faptul că Hristos, pe când era aici pe pământ ţinea personal aceeaşi zi a săptămânii ca şi iudeii, este, de asemenea, o dovadă că nu se pierduse calcularea timpului de la darea Legii pe Sinai sau de la creaţiune. Hristos este Domn şi al Sabatului (Marcu 2,28); adică, El l-a făcut (Geneza 2,1-3; cf. Marcu 2,27) şi îl pretinde ca zi a Sa. Exemplul Lui în păzirea Sabatului este deci un model perfect pe care să-L urmeze creştinul, atât în ce priveşte timpul, cât şi felul de păzire al lui. În plus, nu poate fi îndoială că săptămâna, aşa cum o avem noi acum, a coborât în succesiune neîntreruptă de la Hristos încoace şi că păzirea zilei a şaptea a săptămânii astăzi este păzirea Sabatului aşa cum l-a păzit Hristos. De atunci până acum au fost milioane de iudei împrăştiaţi prin lumea civilizată şi ar fi fost imposibil ca ei toţi simultan să facă identic aceeaşi greşeală în calcularea zilei a şaptea a săptămânii.

Sinagogă. Pentru o descriere a vechii sinagogi şi a serviciilor ei vezi p. 56-58. Pentru o descriere a ruinelor sinagogii din Capernaum vezi la Ioan 6,59. S-a sculat. Respectul pentru Cuvântul scris cerea ca cineva care îl citea public să rămână în picioare. Legea şi Proorocii erau citite în felul acesta, dar nu Scrierile, care atunci nu se bucurau de

o situaţie egală (vezi vol. I, p. 37; vol. V, p. 57.58).

Să citească. Gr. anaginosko, un termen comun în NT pentru citirea publică a Scripturilor (vezi Fapte 13,27; 15,21; Coloseni 4,16; 1 Tesaloniceni 5,27), dar care, de asemenea, s-ar putea referi şi la citirea particulară (vezi Matei 24,15; Luca 10,26; Fapte 8,28). Era de aşteptat că Isus urma să fie solicitat să citească Scripturile şi să ţină o predică când S-a înapoiat la Nazaret, o însărcinare pe care orice israelit calificat, chiar şi cei minori, ar fi putut fi chemat să o îndeplinească. El fusese adesea chemat să facă lucrul acesta când era copil (DA 74) şi reputaţia Lui ca predicator în Iudea (vezi Ioan 3,26; DA 181) făcea acum pe concetăţenii Săi să fie nerăbdători să audă ce avea El de spus. Cel care citea fragmentul din profeţi era de aşteptat să ţină predica.


17 și I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris:

I S-a dat. Adică, de diacon sau chazzan, a cărui datorie era să scoată sulurile sacre din chivot şi să le înmâneze cititorului şi să le readucă în chivot la sfârşitul citirii (vezi p. 56). Astfel, în armonie cu ritualul sinagogii, chazzan-ul a luat sulul Profeţilor din chivot, i-a scos învelitoarea şi l-a înmânat, nedeschis, lui Isus. Se pare că Isus nu numai că vorbea limba obişnuită a poporului dar, de asemenea, citea bine evreieşte – la data aceea o limbă mai mult sau mai puţin moartă cu excepţia scopurilor religioase. Secţiunea la zi era citită întotdeauna în ebraică.

Isaia. Se consideră că pe vremea lui Hristos, cel invitat să citească lecţia din Profeţi şi să ţină predica, putea alege partea care să fie citită Isus în mod specific a cerut sulul profetului Isaia (vezi nota adiţională la sfârşitul acestui capitol).

A deschis-o. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146), pentru exprimarea desfăşurat. Cartea. Gr. biblion, carte sau sul. Cuvântul nostru Biblie derivă de la acest cuvânt. Cartea era un sul. Vezi p. 113.

A dat peste locul. Isus a continuat să desfăşoare sulul de pe vergea până a ajuns la pasajul pe care dorea să-l citească, înfăşurând în acelaşi timp, cu cealaltă mână, partea pe lângă care se trecuse (vezi clişeul cu sulul lui Isaia de la Marea Moartă, vol. I, p. 33). Isaia 61,1.2 ar fi aproape la sfârşitul sulului.

Unde era scris. Aşa cum este dat de Luca, citatul este în acord cu LXX-a la Isaia 61,1.2a, cu excepţia omisiunii, în multe manuscrise vechi, a părţii să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită şi înserarea unei propoziţii să dau drumul celor apăsaţi, printr-o parafrazare a lui Isaia 58,6. Luca avea probabil LXX-a timpului său în faţă când a scris (vezi la cap. 3,36). Era o practică iudaică veche de a lega în felul acesta laolaltă pasaje ale Scripturii (vezi la Marcu 1,2).


18 „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați

Duhul Domnului. Pentru rolul Duhul Sfânt în lucrarea de pe pământ a lui Isus vezi la Matei 3,16; 4,1.

Este peste Mine. Duhul Sfânt a venit peste Isus la data botezului Său pentru a-l împuternici în vederea lucrării Sale pe pământ (vezi Luca 3,21.22; Ioan 1,32; Fapte 10,38).

Uns. Gr. chrio, de unde este derivat titlul lui Hristos, Unsul (vezi la Matei 1,1). În cadrul lui mesianic, pasajul acesta ar putea fi tradus liber: El M-a făcut Hristosul sau El M-a făcut Mesia (vezi la Isaia 61,1).

Săracilor. Săracii erau de obicei la cheremul slujbaşilor, negustorilor şi vecinilor lipsiţi de scrupule. În plus, se presupunea în general că suferinţa sărăciei se datora blestemului lui Dumnezeu

– că starea lor nefericită era propria lor greşeală. Puţini arătau împreună simţire faţă de starea lor nenorocită. Deosebita iubire a lui Isus faţă de cei săraci era una din marile dovezi ale mesianităţii Lui la care El i-a atras atenţia lui Ioan Botezătorul când acesta din urmă tânjea în închisoare (vezi Matei 11,5). Aceia care au puţine din bunurile acestei lumi sunt adesea conştienţi de nevoile lor şi de sprijinirea lor pe Dumnezeu şi în felul acesta adesea susceptibili la predicarea Evangheliei. Evanghelia lui Isus înseamnă ajutor pentru săraci, lumină pentru cel neştiutor, alinarea necazului pentru cel suferind şi emancipare pentru robii păcatului.

Orice persoană care dovedea interes pentru ajutorarea săracilor era învăţată să fie deosebit de neprihănită şi facerea de milostenie devenea sinonimă cu neprihănirea (vezi la Fapte 10,2-4; etc.). Se întâmpla adesea că facerea de milostenie era practicată nu din interes plin de simpatie de a-i ajuta pe săraci, cât din dorinţa de a câştiga neprihănire (vezi la Matei 6,1-4; Ioan 12,5). Totuşi, grija autentică, plină de simpatie faţă de sentimentele şi nevoile semenilor noştri este una din cele mai bune dovezi ale religiei curate (vezi Iacov 1,27), ale convertirii sincere (1 Ioan 3,10.14), ale iubirii faţă de Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3,17-19; 4,21) şi ale pregătirii pentru intrare în Împărăţia cerului (vezi Matei 25,34-46).

Poate că Isus Se gândea şi la cei săraci în duh (vezi la Matei 5,3) – cei care au nevoie de cele spirituale şi nu de cele materiale. Celor săraci în duh, celor care îşi simt lipsa lor spirituală, Hristos le-a făgăduit resursele nesfârşite ale Împărăţiei cerului. De fapt, nu este de nici un folos să predicăm Evanghelia la alţii decât celor care simt nevoia după ceva mai mult decât are de oferit lumea aceasta (cf. Apocalipsa 3,17.18). Cei care sunt bogaţi în credinţă sunt cei care aud şi ascultă solia Evangheliei (vezi la Matei 7,24), care urmează să fie moştenitori ai împărăţiei (vezi Iacov 2,5). Ceea ce contează este comoara din cer (vezi Luca 12,21.33; 18,22).

Evanghelia. Vezi la Marcu 1,1.

Cei cu inima zdrobită. Cuprinzând, desigur, pe aceia care suferă o amară dezamăgire, dar referindu-se îndeosebi la cei care sunt zdrobiţi cu inima şi plini de căinţă pentru păcat. Cei cu inima zdrobită amintiţi aici pot fi comparaţi cu aceia care plâng din cauza păcatului, adică, cei cu inima zdrobită (vezi la Matei 5,4; cf. Romani 7,24). Isus a venit ca să lege inimile zdrobite.

Robilor. Acesta nu se referă la cei care sunt robi cu adevărat, ci la cei care fuseseră robi ai lui Satana în trup, minte şi spirit (vezi Romani 6,16). Isus nu l-a eliberat pe Ioan din închisoare. Robii sunt duhuri care lâncezesc în închisoarea lui Satana (vezi 1 Petru 3,19), prinşi în cursa Diavolului, de care au fost prinşi, ca să-i facă voia (vezi 2 Timotei 2,26).

Orbilor. Nu numai orbilor din punct de vedere literal, ci şi celor orbi din punct de vedere spiritual (vezi Matei 15,14; 23,16-19.26; Ioan 9,39-41).

Să dau drumul. [Să pun în libertate, KJV]. O parafrază a cuvintelor din Isaia 58,6 (vezi la Luca 4,17). La citirea Profeţilor, dar nu şi a Legii, se permitea să se sară de la un pasaj la altul.

Celor apăsaţi. [Celor zdrobiţi, KJV]. Textul citat vorbeşte despre a lăsa pe cei apăsaţi să fie liberi, iarăşi un lucru esenţial în sens spiritual. Acelaşi cuvânt ebraic tradus apăsaţi în Isa 58,6 este redat zdrobit în Isaia 42,3, unde este profetizat de Hristos că trestia zdrobită nu o va frânge. În Isaia 42,4 cuvântul este tradus nu se va lăsa [nu va fi descurajat]. Isus a venit pentru a elibera pe oameni de poverile grele ale păcatului şi restricţiile rabinice puse asupra iudeilor (vezi Matei 23,4; cf. 11,28-30).


19 și să vestesc anul de îndurare al Domnului.”

Anul de îndurare. [Anul bine plăcut, KJV, G. Gal.]. Adică, era Evangheliei, când cei care-şi simt lipsa lor spirituală (cei săraci în duh), cei cu inima zdrobită, cei care au fost robi ai păcatului şi orbi faţă de cele spirituale şi cei care au fost răniţi şi apăsaţi de cel rău, să poată aştepta eliberarea de păcat. Anul de îndurare [anul plăcut] al Domnului aduce aminte de anul jubliar [al veseliei], când robii erau eliberaţi, datoriile erau anulate şi pământul moştenire era redat proprietarului lui originar (vezi la Levitic 25,10.15.24).

La punctul acesta Isus a sfârşit citatul Său din Isaia 61,1.2. Propoziţia următoare care era pentru iudeul patriot culminarea întregului pasaj – ziua răzbunării Dumnezeului nostru – El n-a citit-o. Iudeii credeau cu mare plăcere că mântuirea era pentru ei şi pedeapsa era pentru Neamuri (vezi Psalmii 79,6). Ideea iudaică că mântuirea era o chestiune de naţionalitate şi nu o supunere faţă de Dumnezeu, i-a orbit pe oameni faţă de adevărata natură a misiunii lui Hristos şi i-a determinat să-L respingă. Ei aşteptau ca Mesia să Se arate ca un principe puternic în fruntea unei oştiri puternice, pentru a înfrânge pe toţi asupritorii lor şi pentru a aduce lumea sub stăpânirea lui Israel (DA 30, 236).

Această concepţie fundamental greşită a apărut pe urma faptului că iudeii au trecut cu vederea profeţiile care vorbeau despre un Mesia suferind şi aplicau greşit pe acelea care arătau spre slava celei de a doua Lui veniri (DA 30). Ceea ce i-a dus la starea aceasta de orbire spirituală era mândria, prejudecata şi părerile preconcepute (vezi DA 65, 212, 242). Ei erau orbi faţă de faptul că nu fărâma de lumină care străluceşte pe cărarea unui om contează, ci folosul care se dă acelei lumini. Ei se delectau la gândul că judecata lui Dumnezeu este păstrată pentru alţii şi se poate să fi fost surprinşi că Isus nici măcar nu pomenea aceasta. Când, în predica Sa, Isus a înălţat credinţa păgânilor, lăsând astfel să se înţeleagă lipsa iudeilor de credinţă, ascultătorii şi-au ieşit din fire de resentiment şi de furie (vezi v. 25-29).

Pentru comentariul asupra falselor concepţii ale iudeilor cu privire la împărăţia mesianică vezi la Matei 3,7; 4,9; 5,2.3; Luca 1,68. Pentru comentariul asupra adevăratei naturi a împărăţiei vezi la Matei 3,2; 3,4.17; 5,2.3; Marcu 3,14.


20 În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului și a șezut jos. Toți cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El.

A închis cartea. Adică, a înfăşurat sulul cărţii lui Isaia pe unica lui vergea (vezi la v. 17).

Îngrijitorului. Gr. huperetes, literal, subaltern, deci cineva care serveşte cu mâinile, servitor. Aici fără îndoială Luca se referă la chazzan sau diacon, care a readus sulul la chivot (vezi la v. 17).

A şezut jos. Obiceiul cerea o poziţie în picioare la citirea Legii şi a Profeţilor. Dar pentru predica ce urma după citire, vorbitorul şedea pe scaun numit adesea scaunul lui Moise. Scaunul acesta se afla pe o platformă ridicată aproape de strană. Adesea, poate de obicei, Hristos şedea când predica sau învăţa (vezi Matei 5,1; Marcu 4,1; Luca 5,3; Ioan 8,2), o deprindere urmată, de asemenea, cel puţin ocazional de ucenicii Săi (vezi Fapte 16,13). Vezi p. 57.

Pironite. Era fără îndoială o atmosferă de suspans indusă de atenţia concentrată (vezi Fapte 6,15; 10,4, etc.) şi de o expresie de seriozitate pe faţa lui Isus. Un efect similar a fost produs la fiecare din cele două curăţiri ale Templului (vezi DA 157, 158, 591; vezi la Luca 2,48). Însăşi atmosfera părea să vibreze de aşteptare.


21 Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit.”

A început să le spună. Isus era considerat popular un rabi sau un învăţător (vezi Ioan1,38.49; 3,2; 6,25). Era de aşteptat ca Lui, fiind un rabi în vizită să I se ceară să ţină predica, mai ales datorită faptului că Nazaretul era oraşul Lui şi că tocmai în sinagogă aceasta citise din Scripturi când era copil (vezi la Luca 4,16). Este evident că Luca dă numai cea mai strictă schemă a observaţiilor pe care Isus le-a făcut cu ocazia aceasta, probabil alegând îndeosebi acele comentarii care au produs efectul relatat în v. 22 şi reacţia violentă din v. 28.29.

Astăzi. Fără îndoială că anunţarea aceasta i-a făcut pe oameni să-şi dea seama că Isus îi considera pe ei săraci, cu inima zdrobită, robi, orbi şi apăsaţi (DA 237). De repetate ori în decursul lucrării Lui, Isus a citit din profeţii VT şi a declarat: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în auzul vostru (DA 242).

Cuvintele acestea. [Scriptura aceasta, KJV]. Criticii care afirmă fericiţi că Isus nu S-a considerat niciodată ca Mesia al profeţiei VT ar face bine să cugete la afirmaţia aceasta. În zilele lui Hristos Iudeii înţelegeau Isaia 61,1.2 ca o profeţie mesianică clară.


22 Și toți Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui și ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?”

Toţi Îl vorbeau de bine. [Toţi Îi aduceau mărturie, KJV; Toţi Îi dădeau bună mărturie, G. Gal.]. Oamenii din Nazaret auziseră veşti despre puterea care însoţise predica lui Isus în cursul lucrării Lui în Iudea (vezi la Matei 4,12). Acum ei înşişi ajunseseră sub vraja acelor predici. Acum ei ştiau că veştile nu fuseseră exagerate.

Cuvintele pline de har. Trebuie să se fi spus mult mai mult decât este relatat aici. Revărsarea de cuvinte pline de har, atrăgătoare, îi fermeca şi îi fascina pe oameni.

Nu este acesta? Forma întrebării în textul grec lasă să se înţeleagă că aceia care puneau întrebarea aşteptau un răspuns afirmativ. Întrebarea lor nu exprima incertitudinea, ci mai degrabă uimirea. Anii lor de cunoştinţă cu Isus îi determinaseră să-L privească drept un om obişnuit ca şi ei, deşi, probabil, nu la fel de greşit ca ei. Ei refuzau să creadă că El, Cel pe care-L cunoscuseră atât de bine, ar putea fi Cel Făgăduit şi lipsa lor de credinţă îi lăsa năuciţi.

Feciorul lui Iosif. Isus era de obicei considerat ca fiu al lui Iosif (vezi la cap. 2,33.41; 3,23). Mama, fraţii şi surorile lui Isus locuiau încă în Nazaret (vezi Matei 13,54-56; DA 236) şi fără îndoială erau în auditoriu. Probabil că atunci când oamenii gândeau în ei înşişi: Nu este acesta feciorul lui Iosif? privirile lor s-au îndreptat în mod natural în direcţia acestor membri ai familiei lui Isus. Se poate numai imagina care trebuie să fi fost gândurile inimii Mariei la o ocazie ca aceasta (vezi Luca 2,34.35.51).


23 Isus le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veți spune zicala aceea: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți”; și Îmi veți zice: „Fă și aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.”

Fără îndoială. [Cu siguranţă, KJV; Cu adevărat, G. Gal.]. Gr. pantos, întru totul, în orice caz sau fără îndoială. Pantos este folosit pentru a scoate în evidenţă afirmaţii sau tăgăduiri (vezi Fapte 18,21; Romani 3,9). În timp ce Isus citea pe feţele şi inimile ascultătorilor, El cunoştea foarte bine gândurile care-i frământau. Străduinţa Lui de a descoperi ascultătorilor Săi adevărata lor atitudine şi stare (vezi Luca 4,23-27) i-a înfuriat şi mai mult şi i-a îndemnat să încerce să-I ia viaţa. Isus a dat adesea dovadă că citea gândurile oamenilor şi prin aceasta dădea dovadă de divinitatea Sa (vezi la cap. 2,48).

Doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Se pare că acesta era un proverb popular. Versiunea ebraică a proverbului zice: Doctore vindecă-ţi ologeala ta. În formă diferită, aceeaşi idee era exprimată de greci şi de alte popoare din antichitate, cu sarcasm pentru tratamentul fără succes. Tocmai partea aceasta a cuvântării lui Isus (v. 23-27) dădea dovadă că El le citea gândurile ascunse (DA 238). Comparaţi cu ironia asemănătoare ce-I era aruncată când era pe cruce (vezi Matei 27,42).

Comentatorii nu sunt de acord în ce priveşte înţelesul precis pe care Isus intenţiona ca proverbul să-l transmită auditoriului. Unii au sugerat că El interpreta gândurile lor ca însemnând: Ai făcut multe semne de vindecare şi alte minuni pentru alţii [însemnând oamenii din Capernaum], acum fă un semn în folosul tău [adică al oamenilor din Nazaret]. Zici că eşti Mesia din profeţie; să vedem câteva minuni. Cererea aceasta de semne Îi era adesea aruncată lui Isus şi cu toate acestea EL niciodată nu S-a conformat la ea (vezi Matei 12,38.39; Marcu 8,11.12; Ioan 6,30-32).

Cererea aceasta nerostită arată clar că Isus nu făcuse nici o minune în timpul copilăriei şi tinereţii Lui, aşa cum pretind evangheliile apocrife (vezi la Luca 2,52). Oamenii din Nazaret cereau ca El să-Şi facă o reputaţie în Nazaret, zicând oarecum aşa: Dovedeşte-te aici.

Ai făcut în Capernaum. Mulţi comentatori au considerat referirea la minunile din Capernaum ca dovada că incidentul acesta a avut loc târziu în timpul lucrării lui Hristos în Galileea şi că relatarea lui Luca a vizitei la Nazaret este o relatare a aceleiaşi întâmplări relatate în Matei 13,54-58 şi Marcu 6,1-6. Totuşi, concluzia aceasta este neîndreptăţită având în vedere faptul că fiul omului de neam mare fusese vindecat în Capernaum (deşi Isus era în Cana pe vremea aceea) şi cetatea fusese trezită de întâmplarea aceea (DA 200). Vindecarea fiului omului de neam mare avusese loc cu câteva luni înainte de vizita aceasta la Nazaret (vezi Ioan 4,53; vezi diagrama p. 230, 231). De asemenea, oamenii din Galileea auziseră fără îndoială veşti despre minunile lui Isus din Iudea (vezi Ioan 4,44.45; DA 196). Este clar că lucrarea oficială, susţinută, din Capernaum încă nu începuse (vezi la Matei 4,12.13), deşi Isus deja vizitase cetatea pentru scurt timp (vezi Luca 4,14.15; Ioan 2,12). Vezi nota adiţională la Luca 4.


24 „Dar”, a adăugat El, „adevărat vă spun că niciun proroc nu este primit bine în patria lui.

Adevărat. Gr. amen, sigur, sau adevărat (vezi la Geneza 15,6; Deuteronom 7,9; Matei 5,18.

Nici un prooroc. Isus a venit la proprii Săi concetăţeni şi ei nu L-au primit (cf. Ioan 1,11). Mândria a pus stavilă recunoaşterii din partea lor a prezenţei Celui Făgăduit în dulgherul pe care-l cunoscuseră din fragedă copilărie (DA 237).


25 Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni și când a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel;

Ilie. Trei ani şi sase luni. Cu privire la durata foametei vezi la 1 Regi 18,1 (cf. Iacov 5,10).


26 și totuși Ilie n-a fost trimis la niciuna din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului.

La nici una din ele. Dumnezeu nu poate să facă nimic pentru cei cu inima împietrită şi necredincioşi, care nu-şi simt lipsa (vezi la Matei 5,3). Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu este determinată, nu de cantitatea de lumină pe care o avem, ci de cum o folosim (DA 239). Este interesant de observat că Luca, care a scris în primul rând pentru cititorii dintre Neamuri, este singurul care relatează aceste observaţii ale lui Isus care erau atât de pline de felicitări pentru Neamurile credincioase şi atât de osânditoare pentru iudeii necredincioşi.

O văduvă. Vezi 1 Regi 17,8-24.

Sarepta. Adică Zareptah, o cetate pe malul mării aproape de modernul Şarafand, cam la 15 mile spre nord de Tir. Hristos a relatat întâmplarea menţionată aici ca întâia Lui ilustraţie a adevărului pe care a căutat să-l facă cunoscut citând proverbul din v. 23. Ceea ce L-a împiedicat să facă minuni acolo a fost lipsa de credinţă din partea locuitorilor Nazaretului (Marcu 6,5.6). Aceasta s-a întâmplat nu pentru că EL era lipsit de putere să facă aşa ceva, ci pentru că ei erau nepregătiţi să primească binecuvântările pe care El dorea să le reverse asupra lor.


27 Și mulți leproși erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; și totuși niciunul din ei n-a fost curățat, afară de Naaman, sirianul.”

Mulţi leproşi. Isus dă o nouă ilustrare a proverbului citat în v. 23. Pentru naraţiunea vindecării lui Naaman vezi 2 Regi 5,1-19. Unii din acei mulţi leproşi din Israel la care Se referea Isus sunt menţionaţi în 2 Regi 7,3.


28 Toți cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie.

Când au auzit. Oamenii din Nazaret nu erau greoi în a vedea explicaţia cuvintelor pe care le spusese Isus. Ei au văzut clar ce vrea să spună Isus. Poate că au străfulgerat prin memoria lor anumite întâmplări din copilăria şi tinereţea Mântuitorului când credincioşia lui Isus faţă de ce era drept şi bine osândise în tăcere propria lor purtare rea (DA 89); acum mustrarea subînţeleasă a Domnului a căzut greu pe inima lor împotrivitoare. Conştienţi într-o clipă de propriul lor caracter defectuos şi de nevoia lor de adevărata pocăinţă şi convertire, inima lor rea s-a ridicat cu revoltă (vezi Romani 8,7). Mândria şi prejudecata le-a întunecat mintea lipsită de bunăvoinţă faţă de lumina adevărului care pentru o clipă pătrunsese în sufletul lor.

S-au umplut de mânie. Dându-şi seama că cuvintele lui Isus îi descriau în chip desăvârşit pe ei, n-au fost dispuşi să mai asculte. A-L accepta însemna să admită că nu erau mai buni decât păgânii, pe care-i priveau ca şi câini şi lucrul acesta au refuzat să-l facă. Nu erau dispuşi să-şi smerească inima. Cât de diferite erau cuvintele lui Isus de lucrurile măgulitoare pe care erau ei obişnuiţi să le audă (vezi la Isaia 30,10). Pe cât se pare, oamenii din Nazaret voiau mai bine să rămână săraci, orbi şi în robie (vezi Luca 4,18). Deşi erau răniţi adânc, conştiinţa lor vinovată s-a trezit în grabă pentru a aduce la tăcere cuvintele pătrunzătoare ale adevărului. Mândria naţională sălbatică se ridica împotriva gândului că binecuvântările Evangheliei ar putea fi puse la dispoziţia păgânilor şi în făţărnicia lor necugetată ei erau gata să-L ucidă pe Domnul vieţii (vezi Fapte 3,15).


29 Și s-au sculat, L-au scos afară din cetate și L-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie.

S-au sculat. Oamenii din Nazaret terminaseră de ascultat înainte ca Isus să fi terminat de vorbit. Ei nu L-au primit (Ioan 1,11). În inima lor era ucidere chiar în ziua de Sabat şi erau gata să-L nimicească.

Sprânceana muntelui. Adică, o proeminenţă sau ieşitură a muntelui. Aşa numitul Munte al Precipitării, locul tradiţional al acestui eveniment este cam la 2 mile de Nazaret, mult dincolo de limitele unei călătorii de Sabat. Mai probabil, oamenii L-au dus pe o stâncă de calcar înaltă de vreo 30 sau 40 de picioare la colţul de sud-vest al oraşului, care este încă vizibilă astăzi, atârnând deasupra mănăstirii Maronite.

Pe care. Pe munte, nu pe sprânceana lui.


30 Dar Isus a trecut prin mijlocul lor și a plecat de acolo.

A trecut prin mijlocul lor. [Trecând prin mijlocul lor, KJV]. Îngerii L-au înconjurat şi L-au condus într-un loc sigur, aşa cum au mai făcut şi în altă ocazie (cf. Ioan 8,59) şi aşa cum au ocrotit adesea pe martorii cerului din toate timpurile (vezi DA 240). Aşa a fost cu Lot (vezi Geneza 19,10.11) şi cu Elisei (vezi 2 Regi 6,17.18) şi aşa a fost chiar şi în timpurile moderne. Isus a trecut prin mijlocul mulţimii sub protecţia îngerilor sfinţi (vezi DA 240). În diferite timpuri cei porniţi să ia viaţa lui Isus au fost reţinuţi să-şi aducă la îndeplinire relele lor intenţii (vezi Ioan 7,44-46; 10,31-39), deoarece lucrarea Lui publică nu era terminată, căci încă nu-i venise ceasul (vezi Ioan 7,30).

A plecat de acolo. [A mers în drumul Său, KJV]. Aşa după cum deja s-a observat, această vizită la Nazaret, prima după botezul lui Hristos, a avut loc probabil pe la sfârşitul primăverii sau începutul verii anului 29 d.Hr. (vezi la v. 16). Următoarea şi ultima Lui vizită în oraş a avut loc aproape un an mai târziu la începutul primăverii anului 30 d.Hr., nu cu mult timp înainte de Paşte (vezi la Marcu 6,1-6).


31 S-a coborât în Capernaum, cetate din Galileea, și acolo învăța pe oameni în ziua Sabatului.

S-a pogorât. [Mutarea la Capernaum, Luca 4,31 = Matei 4,13-17 = Marcu 1,14.15. Comentariu major: Matei.]. De la satul Nazaret, sus în munţi, la Capernaum, cam la vreo 20 de mile pe ţărmul Lacului Galileea este într-adevăr o pogorâre în jos, de la 1444 picioare deasupra nivelului mării la 685 de picioare sub acel nivel. Este posibil ca Maria şi ceilalţi membri ai familiei să-L fi însoţit pe Hristos la Capernaum.

Cetate din Galileea. Probabil o explicaţie adăugată de Luca în folosul cititorilor săi, din care nu toţi erau familiari cu geografia Palestinei (vezi p. 664).

Învăţa pe oameni. [Îi învăţa, KJV]. [Demonizatul din sinagogă, Luca 4,31-37 = Marcu 1,21-

28. Comentariu major: Marcu]. Potrivit cu textul grec stăruia în a-i învăţa. A fost implicată o

perioadă de timp. Învăţătura a început în sinagoga din Capernaum şi probabil s-a concentrat acolo. În ziua Sabatului. Aşa cum era practica obişnuită a Domnului (vezi la v. 16).


32 Ei erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere.

Uimiţi. Uimirea era reacţia obişnuită la învăţătura lui Isus (vezi Matei 7,28.29; 13,54; Marcu 6,2). Putere. Gr. exousia, autoritate (vezi la cap. 1,35). Cu privire la felul impresionant al vorbirii lui Isus, vezi DA 237, 253-255.


33 În sinagogă se afla un om care avea un duh de drac necurat și care a strigat cu glas tare:

În sinagogă. Poate aceasta era sinagoga construită de un ofiţer roman pentru oamenii din Capernaum (vezi cap. 7,5). Duh de drac necurat. Literal, demon (vezi nota adiţională la Marcu 1).


34 „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădești? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu.”

Ce avem noi cu Tine? [Lasă-ne în pace, KJV]. Gr. ea, considerat de unii a fi imperativul lui eao, a lăsa, a permite, dar mai probabil simplu interjecţia ea: Ha! sau Ah! o exclamaţie de surpriză sau neplăcere, mânie sau consternare.


35 Isus l-a certat și i-a zis: „Taci și ieși afară din omul acesta!” Și dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i facă vreun rău.

Fără să-i facă vreun rău. Aşa cum s-ar fi aşteptat să facă (vezi la Marcu 1,26). Numai doctorul Luca relatează acest amănunt însemnat.


36 Toți au fost cuprinși de spaimă și ziceau unii către alții: „Ce înseamnă lucrul acesta? El poruncește cu stăpânire și cu putere duhurilor necurate, și ele ies afară!”
37 Și I s-a dus vestea în toate împrejurimile.
38 După ce a ieșit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari, și L-au rugat pentru ea.

A ieşit. [S-a ridicat, KJV]. [Soacra lui Petru; Bolnavii vindecaţi seara, Luca 4,38-41 = Matei 8,14-17 = Marcu 1,29-34. Comentariu major: Marcu]. Lucrul acesta pare că se referă la plecarea din clădire.

Prinsă. Gr. sunecho, a ţine laolaltă sau aici, poate a ţine cu putere.

Friguri mari. Adică febră mare. Expresia aceasta ar fi putut să fie şi un termen tehnic medical. Potrivit cu anumite surse, medicina greacă împărţea frigurile în două categorii – mari şi mici, adică friguri ridicate şi friguri uşoare.


39 El S-a plecat spre ea, a certat frigurile și au lăsat-o frigurile. Ea s-a sculat îndată și a început să le slujească.

S-a plecat spre ea. Aşa cum ar face un doctor.


40 La asfințitul soarelui, toți cei ce aveau bolnavi atinși de felurite boli, îi aduceau la El. El Își punea mâinile peste fiecare din ei și-i vindeca.
41 Din mulți ieșeau și draci care strigau și ziceau: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Dar El îi mustra și nu-i lăsa să vorbească, pentru că știau că El este Hristosul.

Draci. Vezi nota adiţională la Marcu 1. Tu eşti Hristosul. Aceasta este o afirmaţie mai precisă decât aceea pe care o făcuse demonizatul mai devreme în aceeaşi zi (vezi v. 34).

Nu-i lăsa. [Nu-i îngăduia, KJV]. Isus a trecut îndată la aducerea lor la tăcere, poate din cauză că mărturia ar fi putut fi interpretată ca însemnând că El chiar era cu ei (vezi la Marcu 3,11). Hristosul. [Hristos, KJV]. Literal Hristosul, adică Mesia. Articolul definit face din cuvânt un

tiltlu şi nu un nume personal (vezi la Matei 1,1).


42 Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părțile și au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei.

Când s-a crăpat de ziuă. [Când a fost ziuă, KJV]. [Prima călătorie galileană, Luca 4,42-44 =

Matei 4,23-25 = Marcu 1,35-39. Comentariu major: Marcu.]

Loc pustiu. Gr. eremos (vezi la cap. 1,80).

Să-L oprească. Adică, ei doreau să împiedice pe Hristos de a-i părăsi făcând, pe cât se pare,

tot ce puteau mai bine pentru a împiedica plecarea Lui.


43 Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
44 Și propovăduia în sinagogile Galileii.

Galileii. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între expresia aceasta şi Iudea. Luca pare să fi întrebuinţat termenul Iudea ca echivalent pentru Palestina. Întrucât Luca scria în primul rând pentru Neamuri, se poate să fi considerat termenul Iudea ca mai plin de înţeles pentru ei şi suficient de exact pentru scopurile sale (vezi p. 664).

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 4

Există o oarecare diferenţă de opinie cu privire la faptul dacă întâia respingere din Nazaret a avut loc înainte sau după Paştele anului 29 d.Hr. Potrivit cu un punct de vedere, vizita aceasta la Nazaret şi alte evenimente până la includerea primei călătorii galileene a avut loc înainte de Paşte. La concluzia aceasta se ajunge prin egalizarea retragerii lui Hristos din Iudea în Galileea, menţionată în Matei 4,12 şi Marcu 1,14 (datorită întemniţării lui Ioan Botezătorul) cu retragerea Sa menţionată în Ioan 4,1-3 (care a rezultat pe urma neînţelegerii dintre ucenicii lui Isus şi ucenicii lui Ioan).

În sprijinul acestui punct de vedere se face referire la: 1) O afirmaţie a lui A.T. Olmstead (Jesus in the Light of History, p. 281) atribuind citirea de către Hristos a pasajului din Isaia 61,1-3 cu ocazia aceasta la al 62-lea Seder al Ciclului trienal al lecturilor sinagogale din Lege şi Prooroci, care Seder, afirmă el, a fost citit la 18 decembrie anul 28 d.Hr. 2) Faptul că altminteri ar fi o tăcere neobişnuită din partea scriitorilor sinoptici cu privire la evenimentele dintre Paştele anului 28 d.Hr. şi 29 d.Hr., comparate cu un raport complet al evenimentelor dintre Paştele anului 29 d.Hr. şi 30 d.Hr. 3) Tăcerea lui Luca cu privire la prezenţa ucenicilor cu Isus la data vizitei la Nazaret. Se susţine că după întâlnirea cu omul de neam mare din Cana, Isus S-a dus singur la Nazaret, după ce trimisese pe ucenicii Săi la Capernaum să nu fie martori la respingerea din Nazaret. Vezi diagramele de la p. 230, 231.

Dificultăţile care însoţesc punctul acesta de vedere sunt următoarele:

1. Susţinerea lui Olmstead că Isus a citit din Isaia 61,1-3 pentru că aceasta era legătura regulată din Ciclul trienal pentru acel Sabat anumit este bazată pe o listă de lecturi din Ciclul trienal datând de prin anul 600 d.Hr. şi aflată în genizah (un depozit de suluri uzate) a sinagogii Fustat din Cairo. Se ştie că un Ciclu trienal a fost cândva folosit în Palestina, dar nu sunt dovezi că anumite lecturi din Profeţi erau rânduite pentru citirea în Sabat în sinagogi înainte de distrugerea Templului în anul 70 d.Hr. Mai departe, Olmstead citează pe Iacov Mann (the Bible as Read and Preached in the Old Synagogue, p. 481, 569, 573) în sprijinul folosirii pasajului din Isaia 61,1-3 ca lectură din Profeţi pentru al 62-lea Seder, când de fapt Mann trage concluzia că lectura din Isaia 61,1-3 nu a fost lectura din Ciclul trienal din Profeţi pentru al 62-lea Seder decât la multă vreme după timpurile NT (p. 481-487). Argumentul că al 62-lea Seder procură un temei valabil pentru datarea celei dintâi respingeri de la Nazaret este deci fără confirmare. În plus, potrivit cu 2 SP 110, la sfârşitul slujbei după obişnuita lectură a Profeţilor (vezi p. 57) şi a cuvintelor de îndemn din partea prezbiterului, Isus S-a ridicat cu calmă demnitate şi le-a cerut să-I aducă cartea proorocului Isaia. Se pare că alegerea a fost a Lui (vezi vol. V, p. 57, 58). Vezi intrarea bibliografică la Olmstead, p. 265.

1. 2. Argumentul că tăcerea scriitorilor sinoptici care fixează incidentele din lucrarea galileană între prima respingere la Nazaret şi prima călătorie galileană, inclusiv până la Paştele din anul 28-29 d.Hr. este, în cel mai bun caz, un argument în favoarea tăcerii şi ca atare neconvingător. Ioan tace tot atât de mult cu privire la lucrarea galileană ca şi scriitorii sinoptici în ce priveşte lucrarea din Iudea. După câte ştim nici unul din scriitorii sinoptici nu a fost martor ocular la lucrarea iudeană. Poate că faptul că lucrarea iudeană a fost neproductivă în comparaţie cu lucrarea galileană (vezi DA 194, 232) i-a determinat pe scriitorii sinoptici să vadă că nu are rost să dea o relatare extinsă a perioadei anterioare. Vezi la cap. 4,23.

2. 3. A treia susţinere este la fel întemeiată pe un argument din tăcere şi deci neconcludent. În felul acesta primul punct de vedere este lipsit de dovezi pozitive.

Motivele pentru fixarea primei respingeri de la Nazaret în primăvara anului 29 d.Hr., după Paşte, sunt următoarele:

1. 1. Ioan afirmă clar că retragerea din Iudea în Galileea pe care el o relatează în cap. 4,1-3 a avut loc ca urmare a disputei dintre ucenicii lui Ioan şi ucenicii lui Isus (vezi cap. 3,25-36; 4,1.2) şi lasă să se înţeleagă cu tărie că Ioan nu era în închisoare la data când a avut loc această neînţelegere (cap. 3,23-26). Dacă Ioan ar fi fost la închisoare şi în felul acesta lucrarea lui ar fi fost oprită, pentru ce s-ar fi ivit discuţie asupra faptului că [Isus] face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan (Ioan 4,1)? Ioan nu ar mai fi botezat dacă ar fi fost la închisoare şi atunci ucenicii nu s-ar mai fi certat cu privire la cine era mai mare (Ioan 3,23.26.30; cf. 4,1). Potrivit cu DA 179, când ucenicii lui Ioan au venit la el cu plângerile lor, misiunea lui părea că este pe sfârşite, dar încă mai era cu putinţă ca să pună piedici lucrării lui Hristos dacă ar fi ales să facă aşa ceva. El încă predica şi boteza. În închisoare nu ar prea fi putut face ceva pentru ca să pună piedici lui Hristos. Pentru motivele acestea pare dificil să egalizăm retragerea sinoptică din Matei 4,12 şi Marcu 1,14 cu aceea din Ioan 4,1-3. Inspiraţia a legat pe cea dintâi exclusiv cu întemniţarea lui Ioan, după cum a legat pe cea din urmă cu cearta dintre cele două grupe de ucenici.

2. 2. Retragerea sinoptică din Matei 4,12 şi Marcu 1,14 şi începutul lucrării galileene sunt în mod specific amplasate de DA 231, 232 şi MB 2 după evenimentele din Ioan 5, care au avut loc la Paştele anului 29 d.Hr. În lumina acestor referinţe din Spiritul Profeţiei retragerea menţionată de scriitorii sinoptici poate fi egalizată cu cea din Ioan 4,1-3 numai dacă întâia respingere de la Nazaret, lucrarea timpurie de la Capernaum, chemarea de la lac şi întâia călătorie galileană nu sunt considerate ca aparţinând lucrării galileene.

3. 3. Isus S-a referit din nou la solia din Isaia 61,1-3 cu câteva săptămâni mai târziu în sinagoga din Capernaum (DA 255) şi pare să fi folosit cuvinte asemănătoare celor pe care le-a spus la Nazaret în numeroase ocazii de mai târziu (vezi DA 237; cf. 242). Astfel, se pare că lectura pasajului din Isaia 61,1-3 la Nazaret şi predica întemeiată pe el erau o alegere proprie a lui Isus (vezi p. 57; 2 SP 110) şi că El predica în mod obişnuit din textul acesta pentru a scoate în evidenţă natura şi obiectivele lucrării Sale.

Deci pare preferabil să fixăm prima respingere de la Nazaret târziu în primăvara anului 29 d.Hr. Vezi p. 193, 247; diagrama p. 299.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1, 2 DA 114 1–4 Te 285 1–13 DA 114–123 2 2T 202; 3T 486 3 EW 155; Te 275 4 EW 155; Te 276 5–8 EW 157 5–13 DA 124–131 6, 7 DA 129 7 5T 481 8 DA 130; GC 51 10–12 EW 156 16, 17 DA 236 16–19 WM 170 16–27 AA 416 16–30 DA 236–243 18 COL 158; CS 162; DA 428, 500, 823; Ed 113; Ev 581; GC 20, 327; MH 423, 443; SC 11; 6T 225; 8T 308; WM 78 18, 19 COL 417; DA 358; PK 718; 3T 388; 8T 134 18–22 DA 237 21 DA 242 22 FE 472 23–27 DA 238 25 GC 323 27 PK 253 28–30 DA 240 29, 30 EW 159 32 DA 253, 355, 453; Ed 81; GC 346 33–36 GC 515 35 MH 91 36 GC 516 38 DA 259; MH 29 43 MH 31