Luca 24

1 În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus miresmele pe care le pregătiseră.

În ziua întâi. [ Acum, KJV] [Învierea, Luca 24,1-12 = Matei 28,1-15 = Marcu 16,1-11 = Ioan 20,1-18. Comentariu major: Matei şi Ioan]. Gr. de, dar sau şi, legând prima propoziţie a cap. 24 foarte strâns cu afirmaţia concludentă a cap. 23. Legătura este mult mai clar văzută într-o traducere alternativă: Într-adevăr, ele s-au odihnit în Sabat potrivit poruncii, dar în ziua întâia a săptămânii… Traducere aceasta face foarte evidentă sfinţenia pe care credincioşii creştini o acordau Sabatului zilei a şaptea. Ultimul lor act vineri a fost să pregătească miresme şi miruri (cap. 23,56). Apoi au lăsat toate deoparte potrivit cu porunca [Sabatului] (vezi la Exod 20,8-11) şi nu şi-au reluat lucrarea lor de iubire decât în zori, duminică dimineaţa. Puternicul contrast dintre sfinţenia sabatului şi caracterul secular al duminicii întrodus în naraţiunea Evangheliei vorbeşte elocvent creştinilor de astăzi. Pentru comentariu asupra împrejurărilor învierii vezi nota adiţională la Matei 28,1.

2 Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt,

Verset ce nu a fost comentat.

3 au intrat înăuntru, şi n-au găsit trupul Domnului Isus.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare.

Doi bărbaţi. Adică, îngeri (vezi la Mate 28,2), cum reiese clar din Luca 24,23. Pentru alte cazuri de îngeri care au apărut în chip de oameni vezi Fapte 1,10; 10,30.

5 Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Şi-au plecat feţele la pământ. Evident de teamă şi respect, recunoscând că bărbaţii erau în realitate fiinţe cereşti.

6 Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea,

Verset ce nu a fost comentat.

7 când zicea că: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învie.”

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

8 Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus.

Verset ce nu a fost comentat.

9 La întoarcerea lor de la mormânt, au povestit toate aceste lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.

Verset ce nu a fost comentat.

10 Cele ce au spus aceste lucruri apostolilor erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, şi celelalte care erau împreună cu ele.

Ioana. Menţionată numai de Luca (vezi la cap. 8,3).

11 Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme şi nu le credeau.

Basme. Literal, ca lucruri fără rost. Cuvintele acestea ale lor n-aveau nici un înţeles pentru ucenicii cuprinşi de întristare.

12 Dar Petru s-a sculat şi a dat fuga la mormânt. S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, dar n-a văzut decât fâşiile de pânză care stăteau pe pământ; apoi a plecat acasă, mirat de cele întâmplate.

Dar Petru s-a sculat. [Atunci Petru s-a sculat, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea v. 12. Totuşi, relatarea similară din Ioan (vezi Ioan 20,3-6) este pe deplin dovedită.

13 În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim;

Doi ucenici. [Doi dintre ei, KJV] [Călătoria la Emaus, Luca 24,13-32 = Marcu 16,12. Comentariu major: Luca. Vezi harta p. 226; diagrama p. 233.]. Mai târziu, în naraţiune, unul din cei doi este identificat ca Cleopa (vezi v. 18). Evident ei fuseseră în Ierusalim pentru celebrarea Paştelui şi s-ar putea să fi zăbovit în cetate cea mai mare parte din ziua întâia a săptămânii datorită evenimentelor care înconjurau crucificarea şi poate şi datorită zvonului că Isus înviase.

În aceeaşi zi. Era acum târziu în după amiaza zilei învierii (vezi la Matei 28,1).

Emaus. Emaus poate fi identificat probabil cu satul el-Qubeibeh, cam la 7 mile spre nord-vest de Ierusalim pe drumul spre Lida. O altă localitate identificată uneori cu Emaus este satul Qaloniyeh, cam la 3 mile la sud de el-Qubeibeh.

Şaizeci de stadii. [Şaizeci de furlongs, KJV]. [1 furlong = 1/8 dintr-o mil]. Un furlong (Gr. stadion) era egal cu 607 picioare engleze; astfel 60 de furlongs ar fi aproape 7 mile. Distanţa pe drum ar fi cam 8 mile (vezi DA 795).

14 şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase.

Vorbeau. Gr. homileo, a se întovărăşi cu, de unde a convorbi cu. Aceşti doi urmaşi ai lui Isus pare să fi fost bine informaţi cu privire la evenimentele din Ierusalim. Fără îndoială, ei petrecuseră o mare parte din zi împreună cu alţi credincioşi ascultând diferite persoane care aduseseră veşti cu privire la întâmplările care se adunau în jurul învierii (vezi la Matei 28,1).

15 Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei.

Isus S-a apropiat. Cei doi ucenici nu merseră departe către Emaus (vezi DA 795) când Isus ia ajuns din urmă. În felul acesta El a fost cu ei cea mai mare parte a călătoriei, care a luat probabil cam două ore. Fără îndoială că ei L-au considerat pe Isus drept un alt peregrin care, ca şi ei, fusese în Ierusalim pentru Paşte şi acum se reîntorcea acasă.

16 Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască.

Ochii le erau împiedicaţi. Ei erau obosiţi şi atât de absorbiţi de gândurile lor triste încât n-au observat pe Isus de aproape când li s-a alăturat. Împrejurări asemănătoare se pare că o împiedicaseră pe Maria să-L recunoască pe Isus la început, în zorii aceleaşi zile. În unele din arătările de după înviere Isus a fost recunoscut imediat, sau aşa pare, în timp ce în altele nu a fost recunoscut. Cuvintele lui Luca de aici din v. 31 lasă să se înţeleagă în cazul acesta o slăbire supranaturală a simţurilor celor doi ucenici pe lângă preocuparea lor de ei înşişi.

Să-L cunoască. Isus S-ar fi putut descoperi imediat, dar dacă ar fi făcut aşa ei ar fi putut să fie atât de entuziaşti încât să nu aprecieze pe deplin sau să-şi reamintească bine adevărurile importante pe care El era gata să li le facă cunoscut. Era esenţial ca ei să înţeleagă profeţiile mesianice ale VT împreună cu incidentele istorice şi ritualurile sacre care arătau spre Hristos. Numai acestea puteau procura o temelie solidă pentru credinţa lor. O presupusă credinţă în Hristos care nu este puternic înrădăcinată în învăţăturile Scripturilor nu poate să rămână statornică atunci când bate furtuna îndoielii (vezi la Matei 7,24-27). Tocmai la împlinirea VT în evenimentele relatate ulterior în NT le atrăgea Isus acum atenţia (vezi DA 799).

17 El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti.

Ce vorbe? O întrebare potrivită cu care să se înceapă conversaţia. Râvna celor doi ucenici în discutarea evenimentelor învierii poate că făcea conversaţia lor să atragă atenţia trecătorilor.

Schimbaţi între voi. Ei făceau schimb de păreri; conversaţia lor nu era unilaterală.

Sunteţi. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) terminarea întrebării lui Isus cu cuvintele pe drum [pe când umblaţi, KJV] şi exprimarea ultimei părţi a versetului: Şi ei au stat, [fiind sau privind] trişti. În acord cu exprimarea aceasta cei doi ucenici au fost atât de surprinşi de aparenta ignoranţă a lui Isus cu privire la evenimentele de la Ierusalim încât s-au oprit, probabil aruncând priviri lipsite de credinţă către însoţitorul lor (vezi la v. 18).

Trişti. Erau trişti pentru că nu înţelegeau. Cât de adesea tristeţea şi dezamăgirea rezultă din greşita înţelegere fie a lui Dumnezeu, fie a semenilor. O dreaptă înţelegere a Scripturilor VT ar fi împrăştiat gândurile lor melancolice – aşa cum a făcut-o când au înţeles (vezi v. 25-27. 33. 44-46). Ei mai uitaseră şi instrucţiunile pe care li le dăduse Hristos înainte de moartea Lui (vezi v. 44).

18 Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?”

Cleopa. Gr. Kleopas, pare că o contracţie a numelui Kleopatros (pentru o prescurtare asemănătoare a numelui Antipa vezi la cap. 3,1). Părerile diferă dacă omul acesta trebuie să fie identificat cu Cleopa (Gr. Klopas, vezi la Ioan 19,25). În timp ce Klopas este considerat de obicei ca fiind aramaic (şi adesea identificat de fapt cu Alfeu), Kleopas este precis grec. Totuşi, pare să fi fost ceva obişnuit pentru iudei să adopte numele autentic grec care semăna cel mai de aproape cu propriul lor nume aramaic; de pildă, Simon, în loc de Simeon. Totuşi identitatea numelui nu dovedeşte că cele două persoane în cauză sunt în mod necesar identice.

Singurul străin. [Numai un străin, KJV]. Cei doi ucenici socoteau că este de necrezut ca o persoană de la Ierusalim – direcţia de unde se părea că vine Isus – putea să fie, aparent, atât de neinformată.

19 „Ce?”, le-a zis El. Şi ei I-au răspuns: „Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod.

Prooroc. Cei doi ucenici încep să mărturisească credinţa lor în Isus. În timp ce mai înainte vreme crezuseră că El era Mesia (vezi al v. 21), încă mai credeau că El fusese un profet puternic.

20 Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit?

Mai marii voştri. [Conducătorii noştri, KJV]. Cei doi ucenici cunosc faptele şi aşază vina acolo unde se cuvine. Ei nu învinovăţesc poporul de rând, care Îl primise pe Isus ca profet şi nici nu consideră ca răspunzătoare autorităţile romane. Moartea lui Isus era lucrarea conducătorilor naţiunii iudaice (vezi Matei 27,2).

L-au dat. Vezi la Matei 27,1.2.

21 Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri.

Noi trăgeam. [Noi ne încredeam, KJV]. Literal, noi nădăjduiam. Cei doi ucenici îşi exprimă acum propriile lor convingeri. Ei Îl acceptaseră pe Isus ca profet şi mai târziu ajunseseră să creadă în El ca fiind mai mult decât un profet. La ei aceasta fusese o credinţă întemeiată, dar credinţa lor fusese puternic zguduită pentru că nu înţelegeau Scripturile cu privire la Mesia. Ei lasă acum să se înţeleagă că trebuie să fi fost greşiţi în credinţa lor anterioară. Seriozitatea discuţiei lor ulterioare, totuşi, dă la iveală faptul că ei nu părăsiseră cu totul nădejdea – mai ales având în vedere relatările uluitoare ale femeilor ucenice care pretindeau să-L fi văzut pe Isus (vezi v. 22-24).

El. Pronumele este emfatic. Ei crezuseră că Isus urma să fie Mântuitorul făgăduit al lui Israel.

Va izbăvi pe Israel. [Ar fi urmat să răscumpere pe Israel, KJV]. Concepţia lor cu privire la ce era cuprins în lucrarea de răscumpărare a lui Israel era fără îndoială limitată în primul rând la izbăvirea politică din strânsoarea de fier a Romei. Pentru o discuţie în legătură cu falsele nădejdi mesianice ale iudeilor vezi la cap. 4,19.

A treia zi. Vezi p. 248–250.

22 Ba încă nişte femei de ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt,

Nişte femei. Vezi la Matei 28,1.

De ale noastre. [Din grupa noastră, KJV]. Literal, de ale noastre. Prin aceasta, cei doi ucenici probabil se refereau la toţi cei care împărtăşeau nădejdea că Isus din Nazaret era Mesia al profeţiei.

23 nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o vedenie de îngeri care ziceau că El este viu.

O vedenie. Gr. optasia, o privelişte sau o vedenie, anume, ceva văzut. Optasia poate fi sau naturală sau supranaturală. Nu există dovadă cu privire la care este intenţionată aici de cel care vorbeşte.

El este viu. Cât priveşte pe cei doi discipoli, totul era dovadă din auzite şi ei încă nu erau convinşi. Relatările îi tulburaseră, dar nu îi convinseseră.

24 Unii din cei ce erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.”

Unii din cei ce erau cu noi. [Unii din ei, KJV]. Probabil o referire la vizita în grabă a lui Petru şi a lui Ioan la mormânt (vezi Ioan20,2-10; vezi notă adiţională la Matei 28).

25 Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii!

Nepricepuţilor. [Nebunilor, KJV]. Literal, nepricepuţilor adică neînţelepţilor. Ei ar fi putut să cunoască adevărul dacă părerile lor preconcepute nu i-ar fi orbit faţă de învăţăturile Scripturilor.

Să credeţi tot. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu (2 Timotei 3,16.17) şi numai primind-o ca atare putem avea folos din ea. Creştinii care înlătură, neglijează sau dau interpretări fanteziste la cea mai mare parte din ceea ce au scris proorocii VT, potrivit cu cuvintele lui Hristos, sunt lipsiţi de o judecată sănătoasă.

26 Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?”

Nu trebuia? Mai degrabă: nu era necesar? Profeţii preziseseră suferinţele lui Mesia (vezi la

v. 27). Isus Însuşi prezisese adesea suferinţele şi moartea Sa (vezi la cap. 18,31). În plus, El dăduse ca motiv al Său pentru a le spune că împlinirea prezicerilor Sale urma să fie un temei pentru credinţă – pentru ca, atunci când evenimentul avea să se petreacă, ei să poată crede (vezi la Ioan 13,19; 14,29). În loc să aducă descurajare, moartea lui Isus s-ar fi dovedit o mare confirmare a credinţei. Lucru destul de curios, în timp ce crucificarea a distrus nădejdile ucenicilor în Isus ca Mesia, ea le-a dat lui Iosif şi lui Nicodim o dovadă convingătoare cu privire la acel mare adevăr (vezi DA 772, 775, 776).

27 Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.

A început de la Moise. [Începând de la Moise, KJV]. VT conţine multe pasaje la care Hristos S-ar fi putut referi (vezi la Geneza 3,15; Exod 12,5; Numeri 21,9; 24,17; Deuteronom 18,15; Psalmii 22,1.8.16.18; Isaia 7,14; 9,6.7; 50,6; 53; Ieremia 23,5; Mica 5,2; Zaharia 9,9; 12,10; 13,7; Maleahi 3,1; 4,2; etc.).

Tâlcuit. Adică, a explicat sau interpretat.

Toate Scripturile. Era un punct vital în învăţăturile lui Isus că toate Scripturile VT priveau înainte la lucrarea lui mesianică. Pentru un rezumat al felului în care scriitorii VT erau călăuziţi în trasarea misiunii lui Mesia vezi la Matei 1,22. Oameni înşelaţi care condamnă VT dau dovadă de puţină cunoaştere a marelui respect pe care Hristos îl acorda acelor scrieri sacre şi inspirate. Aceia care studiază şi cred VT, scris de mâna lui Moise şi a altora, Îl vor găsi acolo pe Hristos (vezi la Ioan 5,39.46). Hristos Însuşi a avertizat că aceia care minimalizează importanţa şi valoarea NT de fapt nu cred în El (vezi la Ioan 5,47).

28 Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe.

S-a făcut că. [Se făcea ca şi cum, KJV]. Isus începuse să-şi ia rămas bun de la ei şi ar fi plecat dacă ei nu ar fi stăruit de El să rămână. Dacă nu ar fi fost stăruinţa lor ca El să accepte ospitalitatea lor, cei doi ucenici ar fi pierdut binecuvântarea care le stătea în faţă. Motivul stăruinţei ca Hristos să rămână cu ei era o dorinţă profundă pentru mai multă învăţătură preţioasă pe care El le-o dăduse în cursul uneia sau a două ore trecute. Numai aceia care flămânzesc şi însetează după

o mai adâncă înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu pot aştepta să li se dea o măsură mai bogată din mana cerească (vezi la Matei 5,6).

29 Dar ei au stăruit de El şi au zis: „Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să rămână cu ei.

Am stăruit. [L-au constrâns, KJV]. Aşa a fost cu Avraam şi cei trei vizitatori cereşti ai săi (vezi Geneza 18,18; cf. Evrei 13,2). Arta ospitalităţii are nevoie de redeşteptare urgentă astăzi. Rămâi cu noi. Adică, participă la ospitalitatea propriului nostru cămin (vezi DA 800). Aceasta ar putea lăsa să se înţeleagă că tovarăşul nenumit al lui Cleopa era un membru al familiei.

Aproape a trecut. Literal, s-a plecat; aici probabil însemnând că, potrivit cu calculul iudaic, ziua întâia a săptămânii se sfârşise – la apusul soarelui – şi începuse o zi nouă. Soarele deja apusese (cam pe la 6,30 în acea partea a anului) înainte de sosirea la Emaus (vezi DA 800).

A intrat. Împăratul universului a acceptat milostiv ospitalitatea acestui cămin umil.

30 Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o.

Şedea la masă. Literal, s-a întins şi anume la masă (vezi la Marcu 2,15).

Pâinea. Articolul de bază al dietei şi alimentul principal la această masă de seară.

A rostit binecuvântarea, a frânt-o. [A binecuvântat-o şi a frânt-o, KJV]. Pentru obiceiurile iudaice şi practica lui Isus de binecuvântare şi de frângere a pâinii vezi la Marcu 6,41. Unii au căutat să facă din aceasta o masă de comemorare a morţii Domnului, deşi fără nici un temei biblic. Lucrul acesta denaturează simplitatea naraţiunii şi contrazice contextul.

31 Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.

Ochii. Vezi la v. 16.

L-au cunoscut. Mai degrabă, L-au recunoscut şi anume, după felul cum a binecuvântat şi frânt pâinea şi după cicatricele cuielor de la mâinile Sale (vezi v. 35; DA 800).

32 Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?”

Nu ne ardea inima? O figură de vorbire (vezi la Psalmii 39,2; Ieremia 20,9). Forma întrebării în textul grec cere un răspuns afirmativ (vezi la Luca 6,39). Iluminarea spirituală străbătea întunericul sufletelor lor în timp ce ei ascultau cu atenţie răpită la desfăşurarea Scripturilor de către Isus. Acum îşi dădeau seama ce se întâmplase cu ei. Prezenţa lui Isus iluminase propriul lor cămin şi adevărurile măreţe pe care El li le desfăşurase împrăştiaseră umbrele îndoielii şi ale incertitudinii care căzuseră peste mintea lor. Ei probabil se gândiseră în ei înşişi că străinul acesta vorbise aşa cum ar fi vorbit Isus, dacă ar mai fi fost în viaţă şi împreună cu ei.

Experienţa inimii acestor doi ucenici va fi experienţa acelora care ascultă cu atenţie glasul cerului vorbind inimii lor prin Cuvântul sfânt. Aceia care găsesc că Scripturile VT sunt estompate şi nedesluşite pentru gândirea lor neconcentrată, ar trebui să vină cu umilinţă la Isus şi să înveţe de la El (vezi la v. 14).

Când ne vorbea. Probabil timp de aproape două ore (vezi la v. 27).

33 S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc

În ceasul acela. [Acelaşi ceas, KJV] [Prima arătare în odaia de sus, Luca 24,33-49 = Marcu 16,13 = Ioan 20,19-23. Comentariu major: Luca şi Ioan. Vezi harta p. 226; diagrama p. 233]. Fără măcar să guste din hrana care le stătea în faţă (vezi DA 801) ei au plecat de îndată, grăbindu-se să meargă înapoi la Ierusalim pentru a împărtăşi marea lor descoperire celorlalţi ucenici.

S-au întors la Ierusalim. Soarele apusese înainte de sosirea lor la Emaus şi era deci după ora 6,30 p.m. (vezi la v. 29). Amurgul serii pierise pe la ora 8. Cei doi ucenici au pornit probabil spre Ierusalim când era aproape întuneric. Astfel, cea mai mare parte a călătoriei lor a fost în timpul întunericului deplin al nopţii. Deşi fuseseră obosiţi de drumul spre casa lor din Emaus, oboseala şi foamea lor pieriseră acum. Când au intrat în Ierusalim pe poarta dinspre răsărit cetatea întunecată şi tăcută era slab luminată de luna care răsărea (vezi DA 802).

Cei unsprezece. Termenul acesta trebuie să fi fost folosit aici într-un sens oarecum tehnic pentru a desemna pe ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Hristos în mare parte aşa cum termenul cei doisprezece fusese folosit înainte de dezertarea lui Iuda (vezi cap. 8,1; 9,12; etc.). De fapt acum erau de faţă numai zece dintre apostoli, întrucât Toma nu era cu ei cu prilejul acesta (vezi Ioan 20,24).

Cei ce erau cu ei. Alţii din ceata credincioşilor (vezi la v. 22), cuprinzând probabil şi femeile, cel puţin pe acelea care fuseseră la mormânt mai devreme în ziua aceea şi poate şi alţi credincioşi.

Adunaţi la un loc. În odaia de sus, unde ţinuseră Paştele împreună (vezi la Matei 26,18; cf. DA 802).

34 şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.”

Zicând. Adică, mai mulţi din cei deja în odaia de sus i-au salutat pe cei doi ucenici cu vestea aceasta.

Simon. Dintre cei unsprezece el avea cea mai mare nevoie de mângâiere, de asigurare şi de comuniune cu Domnul înviat (vezi la Marcu 16,7). Cei unsprezece se vor fi gândit fără îndoială că este un lucru curios ca Isus să Se fi arătat femeilor din grupa lor şi nu lor. Cu siguranţă, au gândit ei, dacă El este adevărat viu, ni Se va face cunoscut şi nouă, cei mai apropiaţi tovarăşi ai Lui.

Având în vedere faptul că Isus S-a alăturat celor doi ucenici pe calea către Emaus la scurt timp după plecarea lor din Ierusalim (vezi DA 795) şi că, chiar după dispariţia Lui, El a rămas cu ei tot drumul cât au mers înapoi la Ierusalim (vezi DA 801), Isus trebuie să Se fi arătat lui Petru înainte de a Se alătura celor doi călători în drum spre Emaus. Totuşi, aceşti doi ucenici pare să fi fost în strâns contact cu fraţii lor de credinţă în cursul celei mai mari părţi a zilei cel puţin (vezi la v. 14) şi dacă arătarea lui Petru avusese loc cu multă vreme înainte de plecarea lor, ei probabil ar fi cunoscut deja faptul.

35 Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au cunoscut la frângerea pâinii.

Au istorisit. Gr. exegeomai, a conduce sau a relata. După ce cei doi ucenici au terminat de spus relatarea lor, dovada aceasta în plus nu a îndepărtat toată îndoiala şi necredinţa din mintea grupului ca un tot (vezi Marcu 16,13; DA 802). De fapt, numai după ce Isus a luat şi a mâncat faptic din hrană a fost înlăturată toată îndoiala lor (vezi Luca 24,41-43).

36 Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”

Însuşi Isus. Isus intrase nevăzut în odaie în acelaşi timp când cei doi din Emaus fuseseră lăsaţi înăuntru (vezi DA 802), dar era invizibil în cameră (vezi la v. 16). Pentru relatarea din partea lui Ioan ca martor ocular a arătării lui Isus cu prilejul acesta vezi Ioan20,19-23.

37 Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh.

Plini de frică şi de spaimă. Ucenicii se izolaseră în odaia de sus de teama iudeilor (vezi la Ioan 20,19) şi se pare că erau în culmea tensiunii emoţionale. Ei fuseseră tovarăşi intimi ai Aceluia care fusese executat pentru răscoală. Nu urmau să sufere ei în curând aceeaşi soartă? Ei probabil se temeau de arestare în fiecare clipă. Pe lângă aceasta, veştile despre Hristos înviat trebuie să-i fi umplut de frământare. Totuşi, în ciuda acestor veşti, se pare că ei erau nepregătiţi pentru o întâlnire personală cu Hristos înviat.

Un duh. Gr. pneuma, aici probabil însemnând o arătare, gr. phantasma, cum de fapt, cel puţin un manuscris vechi (D) zice. Pentru comentarii la cuvântul grec phantasma vezi la Matei 14,26.

38 Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă?

Verset ce nu a fost comentat.

39 Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.”

Mâinile. Aici era o dovadă de netăgăduit că Acela care acum li se arătase nu era altcineva decât Domnul lor crucificat. Isus era răbdător cu ei în încetineala lor de a pricepe (vezi la v. 35) şi le-a procurat dovezi pipăibile pe care să-şi întemeieze credinţa. Tocmai această încredere în realitatea învierii a dat putere convingătoare soliei pe care o duceau apostolii (vezi 1 Ioan 1,1.2; 5,20; cf. Luca 24,48).

Picioarele Mele. Aici este lăsat să se înţeleagă că picioarele lui Isus, ca şi mâinile Lui erau străpunse de cuie.

Pipăiţi-Mă. Isus a oferit dovezi senzoriale de trei feluri pentru a-i convinge pe ucenici că era o fiinţă reală, materială, după învierea Lui. Vederea, auzul şi simţul pipăitului erau combinate pentru a da asigurarea că era o fiinţă reală şi nu o arătare sau născocire a unei imaginaţii surmenate. În trupul înviat şi proslăvit al lui Isus avem un exemplu de cum vom fi la înviere (vezi 1 Corinteni 15,22.23; cf. 1 Ioan 3,1.2).

Un duh. Gr. pneuma (vezi la cap. 8,55). Când Isus a venit pe acest pământ El nu S-a dezbrăcat de natura Sa dumnezeiască (vezi la Ioan 1,14) şi când S-a reîntors la Tatăl a dus cu El chipul naturii omeneşti (vezi DA 832). El S-a înălţat la cer, ducând o natură omenească sfinţită şi sfântă. El a dus natura aceasta omenească cu El în curţile cereşti şi o va purta în decursul veacurilor veşnice, ca Acela care a răscumpărat fiecare fiinţă omenească din cetatea lui Dumnezeu (EGW RH 9 martie 1905).

40 (Şi, după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.)

După ce a zis aceste vorbe. Pot fi citate anumite dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea

v. 40). Totuşi, nu există nici oîndoială cu privire la autenticitatea afirmaţiei fundamentale făcute aici, pentru că apariţia ei în Ioan 20,20 este nedisputată.

Mâinile…Sale. Mâinile străpunse de cuie erau o mărturie mută, dar elocventă, în ce priveşte adevărul învierii.

41 Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”

De bucurie, încă nu credeau. Realitatea prezenţei lui Hristos pare să fi fost prea bună pentru a fi adevărată (vezi Marcu 16,12.13; vezi la Luca 24,35).

Ceva de mâncare? Literal, ceva hrană adică ceva de mâncare. Isus le oferă o a patra dovadă că El este încă o fiinţă reală, corporală (vezi la v. 39).

42 I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere.

Peşte fript. Un articol obişnuit în dieta Palestinei antice (vezi la Ioan 21,9). Mai mulţi din ucenici fuseseră pescari înainte de chemarea lor la ucenicie (vezi la Luca 5,1-11). Şi un fagure de miere. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte.

43 El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.

A mâncat. Fără îndoială pentru a convinge pe ucenici că era încă o fiinţă materială, corporală. Unele dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru adăugarea cuvintelor şi cele rămase li le-a dat lor.

44 Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.”

Ce vă spuneam. [Cuvintele pe care le spuneam, KJV]. Vezi cap. 18,31-33.

Trebuie să se împlinească tot ce este scris. Vezi la Matei 1,22; Luca 24,26.27.

Despre Mine. Vezi la Matei 1,22; Luca 24,26.27; Ioan 5,39.

Legea lui Moise. Anume, partea din VT scrisă de Moise, de obicei numită Pentateucul şi constând din primele cinci cărţi ale Bibliei. În altă parte Pentateucul este numit legea (Matei 7,12; Luca 16,16, etc.), legea lui Moise (Fapte 28,23) şi uneori simplu Moise (Luca 16,29.31).

Acesta este singurul loc din Scripturi unde se face o menţionare specifică cu privire la obişnuita subîmpărţire întreită a VT recunoscută de poporul evreu însuşi. Pentru o discuţie despre formarea canonului VT vezi vol. I, p. 36-45.

Prooroci. Evreii subîmpărţeau partea aceasta a VT în ceea ce ei numeau profeţii dintâi – Iosua, Judecători şi cărţile lui Samuel şi Regii – şi profeţii târzii sau Isaia, Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece profeţi mici (vezi vol. I, p. 37).

Psalmi. Cuprinzând nu numai ceea ce noi numim cartea Psalmilor, dar probabil şi toate celelalte cărţi care nu aparţin lui Moise sau la Prooroci. Aceste cărţi ale părţii a treia sunt de obicei numite hagiographa sau simplu Cărţile (vezi vol. I, p. 37).

45 Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.

Atunci le-a deschis. De câte ori căutase Isus în trecut să facă lucrul acesta, dar fără succes (vezi la cap. 18,34).

46 Şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi.

Este scris. Expresia obişnuită NT folosită pentru a se referi la conţinutul Scripturilor canonice

sacre ale VT (vezi la Matei 4,4).

Aşa trebuia. [Aşa se cuvenea, KJV]. Vezi la v. 26.

A treia zi. Vezi p. 248-250.

47 Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.

Tuturor Neamurilor. Vezi la Matei 28,19.20.

În numele Lui. Vezi la Matei 10,18.

Pocăinţa. Gr. metanoia, schimbare a minţii (vezi la Matei 3,2.8).

Iertarea. [Remiterea, KJV] Sau iertarea.

Începând din Ierusalim. Isus Îşi începuse lucrarea Sa în Ierusalim şi în Iudea (vezi la Matei 4,17) şi ucenicii urmau să facă acelaşi lucru. Aici fuseseră date multe din dovezile cele mai mari ale divinităţii Sale. Isus lucrase mai întâi în Iudea pentru a da conducătorilor naţiunii prilej să observe învăţăturile Sale şi lucrarea Sa, ca să-L accepte ca Mesia şi să-şi unească eforturile lor cu ale Sale la proclamarea Evangheliei Împărăţiei (vezi DA 231). Aşa cum aveau să dovedească evenimentele de mai târziu, mulţi din preoţi şi probabil alţi conducători ai naţiunii, veneau la credinţă (Fapte 6,7). Primele succese ale Evangheliei în Ierusalim au fost uimitoare şi încurajatoare (vezi Fapte 2,41.47; 4,4.33; 5,14.16.28.42; 6,1.7).

48 Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.

Voi sunteţi martori. Ucenicii lui Hristos fuseseră cu El un număr de ani, ei ştiau ce învăţase şi cum lucrase El şi acum erau martori oculari ai învierii (vezi la v. 39). Ei puteau spune altora ce văzuseră şi auziseră (vezi 2 Petru 1,16-18; 1 Ioan 1,1.2). Ei niciodată nu au ezitat să afirme că erau martori ai lui Hristos (vezi Fapte 2,32; 3,15; 5,32; 10,39.41, etc.). Ei aveau de spus lucruri mari şi niciodată nu oboseau să le spună. Este privilegiul nostru astăzi, în calitate de credincioşi în Mântuitorul înviat şi înălţat, să dăm mărturie cu privire la cele ce am văzut şi auzit despre calea mântuirii în Isus Hristos (vezi 2 Timotei 2,2; cf. 2 Corinteni 5,18-20).

49 Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”

Făgăduinţa Tatălui Meu. Adică, Duhul Sfânt (vezi la Fapte 1,4.8). Isus discutase această făgăduinţă pe larg cu ucenicii Săi în noaptea trădării Sale (vezi la Ioan 14,16-18.26; 16,7-13).

Rămâneţi. [Zăboviţi, KJV]. Adică, după înălţarea la cer a lui Isus (vezi Fapte 1,4), Ucenicii mai aveau o întâlnire cu Isus în Galilea (vezi Matei 28,10), dar după aceea s-au înapoiat la Ierusalim, pe cât se pare în ascultare de porunca dată aici.

Îmbrăcaţi. [Înzestraţi, KJV]. Literal, îmbrăcaţi.

Putere. Gr. dunamis, capacitate de a săvârşi. Puterea aceasta urma să-i facă în stare să fie martori eficienţi (vezi la v. 48). Fără puterea de sus mărturia dată de ucenici nu va convinge şi nu va osândi inima oamenilor. Venirea Duhului Sfânt, la zece zile după înălţare, le-a dat puterea de care vorbeşte Hristos aici (vezi la Fapte 1,8; 2,1-4) şi îndată apostolii au început să dea mărturie cu privire la Hristos. Mărturia ucenicilor, umplută de putere şi făcută eficientă de puterea Duhului Sfânt, a avut ca rezultat convertirea a aproape 3500 de suflete într-o singură zi (vezi Fapte 2,41). Sub călăuzirea şi puterea convingătoare a Duhului Sfânt biserica a experimentat o creştere fenomenală (vezi la Luca 24,47). Începând din Ziua Cincizecimii credincioşii au fost, literal, îmbrăcaţi cu putere de sus.

50 El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat.

El i-a dus afară. [El i-a condus, KJV]. [Înălţarea, Luca 24,50-55 = Marcu 16,19.20 = Fapte 1,8-12. Comentariu major: Luca. Vezi harta p. 226; diagrama 10, p. 233).

Cu excepţia unei scurte relatări a lui Marcu despre înălţare, numai Luca (aici şi în Fapte 1,8-12) relatează acest eveniment şi dă puţinele detalii ale înălţării ce pot fi găsite în Scripturi. Numai el menţionează timpul (vezi Fapte 1,3) şi locul (vezi Luca 24,50) evenimentului. Pentru cronologia înălţării vezi nota adiţională la Matei 28. Pe cât se pare ucenicii s-au înapoiat din Galilea la

Ierusalim, unde trebuiau să-şi înceapă lucrările (vezi la Luca 24,49).

Betania. Betania era situată pe panta răsăriteană a Muntelui Măslinilor, peste vârful căruia Isus conducea acum pe cei unsprezece (vezi Fapte 1,12; DA 830; vezi la Matei 21,1). Şi-a ridicat mâinile. Postura obişnuită pentru pronunţarea benedicţiei sau a binecuvântării şi adesea postura în care era înălţată rugăciunea (vezi la cap. 18,13).

51 Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer.

Îi binecuvânta. O încheiere corespunzătoare la anii de asociere de care ucenicii se bucuraseră cu Isus.

S-a despărţit de ei. Isus stătuse în picioare aproape de ucenici, poate în centru, în timp ce ei stăteau în cerc în jurul Lui şi în timp ce mâinile Sale se întindeau spre binecuvântare către ei. El S-a înălţat încet din mijlocul lor (vezi DA 830, 831).

A fost înălţat la cer. Isus S-a înălţat la cer cu înfăţişare omenească (DA 832; vezi la cap. 24,39). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestei propoziţii. Totuşi, nu poate exista îndoială cu privire la faptul enunţat (vezi Fapte 1,9-11; etc.).

52 După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie.

I s-au închinat. Vezi la Matei 28,17. Pot fi citate unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestor cuvinte.

S-au întors în Ierusalim. Unde şi-au avut reşedinţa, în aceeaşi odaie de sus în care celebraseră împreună ultima cină (vezi Fapte 1,13; DA 802). Cu bucurie şi cu multă credinţă ei au început marea lucrare încredinţată de Domnul lor (vezi la Marcu 16,20).

53 Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu. Amin.

În Templu. Templul era un loc de adunare, mai ales pentru orele de rugăciune de dimineaţa şi de seara (vezi la cap. 1,9) şi aici apostolii au găsit pentru prima dată prilej să dea mărturie despre credinţa lor (vezi Fapte 2,46; 3,1; 5,21.42).

Amin. Vezi la Matei 28,20.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–12 DA 788–794 4–6 EW 186

5–7 DA 789

11 8T 68

13 CW 80

13, 14 DA 795

13–33 DA 795–801

15 DA 796; ML 207

16 DA 800

17–21 DA 796

21 AA 25; DA 794

25–27 DA 796

27 AA 221; COL 39, 127; CW 80; DA 234, 796; GC 349; 4T 401

27–32 FE 189

29, 30 DA 800

31–34 DA 801

32 COL 40; CT 341; DA 668, 801; GC 350; PK 626; TM 88, 310; 6T 53

33 DA 801

33–48 DA 802–808

34, 35 DA 802

36 DA 804; ML 51

36–43 DA 803

45 FE 190

45–48 AA 26; DA 804

47 8T 57

49 AA 30; COL 327; ML 37, 59; PP 381; TM 443; 2T 120; 5T 159; 8T 15

50 DA 830; EW 190

50–53 DA 829–835

50, 51 AA 32

52, 53 GC 339

53 AA 35; GC 350