Luca 23

1 S-au sculat toţi şi au dus pe Isus înaintea lui Pilat.

Au dus pe Isus înaintea lui Pilat. [Prima judecată înaintea lui Pilat, Luca 23,1-5 = Matei 27,2.11-14 = Marcu 15,2-5 = Ioan 18,28-38. Comentariu major: Luca şi Ioan. Vezi harta p. 225; diagramele 9, 11. p. 233, 234.]

2 Şi au început să-L pârască şi să zică: „Pe Omul acesta L-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului şi zicând că El este Hristosul, Împăratul.”

Sucind mintea neamului nostru. [Sucind naţiunea, KJV]. Luca prezintă trei din acuzaţiile aduse împotriva lui Isus de autorităţile iudaice. Aici ei Îl acuză că este un agitator revoluţionar. În tot cursul lucrării Lui, Isus avusese multă grijă să evite procurarea oricărui temei valabil pentru o astfel de acuzaţie ca aceea adusă acum contra Lui (vezi la Matei 14,22; 16,20; Marcu 1,45; 6,42; Ioan 6,15). Această acuzaţie fabricată era legată direct de concepţiile mesianice false cultivate de conducătorii iudei (vezi la Luca 4,19).

Oprind a plăti bir. Cu trei zile mai înainte de data aceasta Fariseii făcuseră tot ce putuseră mai bine pentru a-L ademeni pe Isus să facă exact declaraţia pe care ei pretindeau aici că o făcuse, dar încercarea lor avusese o înfrângere lipsită de slavă (vezi la Matei 22,15-22).

Hristos, Împăratul. Isus nu făcuse niciodată o astfel de declaraţie directă. Ei însă, fără îndoială, se gândeau la intrarea Lui triumfală în Ierusalim numai cu cinci zile înainte de data aceasta, un eveniment pe care toţi membrii naţiunii iudaice l-au luat drept un echivalent al unei declaraţii făcută de Isus că lua tronul lui David (vezi la Matei 21,9).

3 Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt.”

Verset ce nu a fost comentat.

4 Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi noroadelor: „Eu nu găsesc nicio vină în Omul acesta.”

Verset ce nu a fost comentat.

5 Dar ei stăruiau şi mai mult şi ziceau: „Întărâtă norodul şi învaţă pe oameni prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până aici.”

Stăruiau şi mai mult. [Erau cu atât mai înverşunaţi, KJV]. Sau stăruitori. Ei insistau stăruitor ca Pilat să admită cererile lor.

Întărâtă norodul. Acuzaţia aceasta, natural, era mult prea adevărată deşi nu în sensul în care conducătorii ar fi vrut ca Pilat să creadă. În decursul săptămânilor recente, mai ales de când cu învierea lui Lazăr, opinia publică era tot mai mult favorabilă lui Isus. Mai înainte, preoţii şi conducătorii înşişi admiseseră cu tristeţe că lumea se duce după El! (Ioan 12,19).

Iudea. [Iudeimea, KJV]. Literal, Iudea; aici probabil folosită inclusiv cu privire la toată Palestina israelită (vezi la cap. 1,5; 7,17). De fapt, Luca foloseşte de asemenea termenul cu referire la Iudea însăşi (vezi Luca 2,4; Fapte 1,8; 8,1). Totuşi, Luca pare să fie unicul scriitor NT care foloseşte termenul în sensul mai cuprinzător.

Din Galilea, unde a început. Adică, acolo unde succesul lui Isus fusese cel mai mare. Petru foloseşte aproape aceeaşi expresie în Fapte 10,37, pentru a descrie răspândirea Evangheliei.

Până aici. Acuzatorii lui Isus s-ar fi putut să aibă în minte evenimentele dramatice ale celor câteva zile trecute, care au trezit temeri în inimile lor că Isus urma să înceapă o lucrare prelungită şi chiar mai cu succes în Iudea decât în Galilea.

6 Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă Omul acesta este galileean.

Galilean. [Audierea înaintea lui Irod Antipa, Luca 23,6-12. Vezi harta p. 225; diagramele 9, 11, p. 233, 234.] Numai Luca relatează incidentul acesta din judecata lui Isus. Partea cea mai cu succes şi mai impresionantă a lucrării lui Hristos fusese în Galilea. Deşi născut în Betleem, Isus fusese crescut în Galilea şi Îşi petrecuse practic toată viaţa Lui acolo.

7 Şi când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla şi el în Ierusalim în zilele acelea.

Stăpânirea lui Irod. [Jurisdicţia lui Irod, KJV]. Adică, Galilea şi Perea (vezi p. 46, 64; vezi la Luca 3,1).

L-a trimis la Irod. Pilat avea în faţă o dilemă. El era pe deplin convins de nevinovăţia lui Isus şi declarase public hotărârea lui în sensul acesta. Propria lui hotărâre de a-L elibera pe Isus era depăşită numai de hotărârea autorităţilor iudaice ca Isus să fie crucificat. În decursul celor cinci ani ai săi de serviciu ca procurator al Iudeii, care pe atunci cuprindea şi Samaria, el se făcuse cât se poate de nepopular pentru iudei şi se temea că a-i nemulţumi mai departe ar fi însemnat să-şi primejduiască slujba. El cunoştea bine natura trădătoare a unora dintre conducătorii iudei. El mai ştia că ura lor faţă de Isus se datora numai răutăţii. De aceea Pilat trebuie să fi considerat că taie nodul gordian trimiţând pe Isus la Irod, nădăjduind prin aceasta să păstreze bunăvoinţa autorităţilor iudaice şi, în acelaşi timp, să scape de răspunderea morţii cuiva care era vădit nevinovat.

La Ierusalim. Deşi pe jumătate idumeu şi pe jumătate samaritean (vezi p. 64; diagrama p. 40) Irod Antipa profesa o strânsă aderare la credinţa iudaică (vezi p. 33) şi venise la Ierusalim fără îndoială pentru a lua parte la Paşte. Aceasta nu înseamnă nicidecum că el era un iudeu devotat, ci numai că ţinea formele religiei din motive politice. Pe când era în Ierusalim, Irod locuia probabil în palatul Hasmoneilor, a cărui amplasare este nesigură (vezi harta din faţă p. 545).

8 Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.

Dorea să-L vadă. Irod trăia de la o vreme în adulter (vezi la Matei 14,3; Marcu 6,17). Trecuse cam un an de când îl ucisese pe Ioan Botezătorul (vezi la Marcu 5,1.29) şi conştiinţa continua să nu-i dea linişte din cauza aceasta. La început se temuse ca Isus să nu fie cumva Ioan Botezătorul înviat din morţi (vezi la Marcu 6,14.16). De un timp Irod dorise mult o ocazie ca să aibă

o întrevedere cu Isus (vezi la Luca 9,9).

Să-L vadă făcând vreo minune. Curiozitatea pare să fi fost un alt motiv care îl mâna pe Irod în dorinţa lui de a avea o întrevedere cu Isus. El a pus să fie aduşi în palatul lui oameni ramoliţi şi schilozi şi a făgăduit că-L va elibera pe Isus ca răsplată pentru vindecarea lor (DA 729). Dacă Isus ar fi făcut aşa ceva, probabil, aceasta ar fi constituit dovada că El era un profet adevărat şi în consecinţă nu era vinovat de acuzaţiile pe care iudeii le rosteau împotriva Lui. În felul acesta curiozitatea lui Irod ar fi fost satisfăcută. În acelaşi timp el ar fi avut temeiuri îndestulătoare pentru eliberarea lui Isus faţă de protestul posibil al conducătorilor iudei.

9 I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic.

I-a pus multe întrebări. Ca o demonstraţie de favoare şi ca o făgăduinţă subînţeleasă a libertăţii, Irod a ordonat ca Isus să fie dezlegat (vezi DA 729) şi apoi a început să-L întrebe pe larg înainte de a îngădui iudeilor să-şi prezinte acuzaţiile contra Lui.

Nu i-a răspuns nimic. În afară de motivele care Îl făcuseră pe Isus să tacă înaintea Sinedriului şi înaintea lui Pilat (vezi la Matei 26,63; 27,13) mai era şi motivul în plus că Irod auzise şi lepădase solia lui Ioan Botezătorul. El respinsese lumina adevărului pe care Dumnezeu o îngăduise să lumineze pe cărarea lui şi pentru un suflet în felul acesta în mod deznădăjduit împietrit în păcat Isus nu avea cuvinte. Tăcerea aceasta era o aspră mustrare pentru monarhul îngâmfat şi împreună cu refuzul lui Isus de a săvârşi o minune la cererea lui, l-a mâniat pe Irod şi l-a întors contra lui Isus.

10 Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii stăteau acolo şi-L pârau cu înfierbântare.

Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii. Vezi p. 55; vezi la Matei 2,4.

Îl pârau cu înfierbântare. Aceasta lasă să se înţeleagă că ei făceau lucrul acesta cu voce tare şi mânioasă.

11 Irod, cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ; şi, după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat.

Se purtau cu El cu dispreţ. [Îl făceau de nimic, KJV]. Literal, l-au socotit ca nimic, adică L-au insultat. Ca şi Pilat, Irod a înţeles că numai răutatea dăduse naştere la acuzaţiile acelea împotriva lui Isus, dar tăcerea lui Isus l-a iritat, pentru că părea că Isus dispreţuia autoritatea lui.

Haină strălucitoare. Poate aceasta era una din hainele lepădate ale lui Irod. De fapt trebuie să fi părut bătătoare la ochi în comparaţie cu hainele simple şi neostentative pe care Isus le purta de obicei.

L-a trimis înapoi. Dacă nu ar fi intervenit ostaşii romani, aşa cum făcuseră la sfârşitul judecăţii din timpul zilei înaintea Sinedriului (vezi la cap. 22,71), Isus ar fi fost fără îndoială omorât de gloată în cursul demonstraţiei furtunoase zugrăvită aici. Dar, ca şi Pilat, Irod a ales să fugă de răspundere şi L-a trimis înapoi la Pilat.

12 În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte.

S-au împrietenit. [S-au făcut prieteni, KJV]. Ei au aplanat neînţelegerile lor. Se pare că fuseseră fricţiuni intermitente între Pilat şi Irod pentru un număr de ani.

13 Pilat a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe fruntaşi şi pe norod

A strâns. [Când a convocat, KJV]. [A doua judecată înaintea lui Pilat, Luca 23,13-25 = Matei 27,15-31a = Marcu 15,6-19 = Ioan 18,39 la 19,16. Comentariu major: Matei şi Ioan.]

14 şi le-a zis: „Mi-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat cu de-amănuntul înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-L pârâţi.

Verset ce nu a fost comentat.

15 Nici Irod nu I-a găsit nicio vină, căci ni L-a trimis înapoi; şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.

Ni l-a trimis înapoi. [V-am trimis la el, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea el ni l-a trimis înapoi. Aceasta pare să se împace mai bine cu contextul.

16 Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.”

Îl voi pedepsi. Aceasta a fost cea dintâi biciuire pe care Pilat a aplicat-o lui Isus (vezi la Matei 27,26 în ce priveşte a doua). Prin concesia aceasta Pilat nădăjduia să evite pedeapsa cu moartea, probabil prin trezirea milei pentru Isus în mulţime. Biciuirea, aşa cum era aplicată atunci, avea adesea ca rezultat moartea (vezi la Matei 10,17). În loc de a potoli gloata, însă, această cedare la cererea lor pătimaşă de ucidere a lui Isus a servit numai ca să stimuleze setea lor după sângele lui. Dacă Pilat era dispus să meargă atât de departe încât să biciuiască un om nevinovat, cu siguranţă, dacă era presat ceva mai mult, putea fi convins să admită uciderea Lui.

17 La fiecare praznic al Paştilor, Pilat trebuia să le sloboadă un întemniţat.

Trebuia. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între reţinerea şi omiterea v. 17. Unele manuscrise îl au după v. 19.

18 Ei au strigat cu toţii într-un glas: „La moarte cu Omul acesta şi sloboade-ne pe Baraba!”

Verset ce nu a fost comentat.

19 Baraba fusese aruncat în temniţă pentru o răscoală care avusese loc în cetate şi pentru un omor.

Răscoală. Gr. stasis, literal, o ridicare; de unde şi o răscoală.

20 Pilat le-a vorbit din nou, cu gând să dea drumul lui Isus.

Cu gând. [Vrând, KJV]. Mai degrabă dorind.

21 Dar ei au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”

Au strigat. Literal, strigau într-una adică, la Pilat.

22 Pilat le-a zis pentru a treia oară: „Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.”

Verset ce nu a fost comentat.

23 Dar ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.

Cereau de zor. [Pretinzând, KJV]. Mai degrabă cerând sau solicitând.

Ale preoţilor celor mai de seamă. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestor cuvinte.

24 Pilat a hotărât să li se împlinească cererea.

Verset ce nu a fost comentat.

25 Le-a slobozit pe cel ce fusese aruncat în temniţă pentru răscoală şi omor şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile lor, ca să-şi facă voia cu El.

Pe Isus L-a dat în voia lor. Isus a murit pe temeiul unei sentinţe romane, care a fost executată sub supraveghere romană (vezi la v. 36).

26 Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus.

Îl duceau. [Crucificarea, Luca 23,26-49 = Matei 27,31b-56 = Marcu 15,20-41 = Ioan 19,17-

37. Comentariu major: Matei şi Ioan.]

27 În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei care se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau după El.

O mare mulţime. Inclusiv ucenicii (vezi DA 743).

28 Isus S-a întors spre ele şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri.

S-a întors spre ele. [Întorcându-se spre ele, KJV]. Lucrul acesta ar fi fost probabil cu neputinţă dacă Isus ar fi purtat crucea în timpul acela.

Fiice. Isus S-a adresat femeilor locuitoare ale Ierusalimului.

Nu Mă plângeţi pe Mine. [Nu plângeţi pentru Mine, KJV]. Isus nu a dispreţuit simpatia lor şi

nici nu le-a mustrat din cauza ei.

29 Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat!”

Vor veni zile. [Vin zile, KJV]. Isus Se referă aici la asediul din anul 70 d.Hr. (vezi DA 743; vezi la Matei 24,15-20). Ferice de cele sterpe. De obicei, iudeii socoteau a fi sterp ca un blestem (vezi la cap. 1,7.25).

30 Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!”

Vor începe să zică munţilor. Comparaţi Osea 10,8; Apoc 6,16.

31 Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?”

Verde. Gr. hugros, plin de apă, umed sau ud; aplicat la copac, plin de sevă. Printr-un capac verde Isus Se referă la Sine (DA 743). Isus era nevinovat şi dacă lucrurile care aveau loc acum puteau să se întâmple unui om nevinovat, care ar fi putut să fie soarta celor vinovaţi?

Ce va fi? [Ce se va face, KJV]. Din nou Isus Se referă la calamităţile care urmau să însoţească căderea Ierusalimului la aproape 40 de ani mai târziu (vezi la v. 29). Cel uscat. O descriere figurată a stării societăţii iudaice care a dus la lepădarea iudeilor ca popor ales al lui Dumnezeu şi la dezmembrarea lor ca naţiune (vezi vol. IV, p. 25-38).

32 Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele care trebuiau omorâţi împreună cu Isus.

Verset ce nu a fost comentat.

33 Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.

Tată, iartă-i. Isus Se referă atât la romani, cât şi la iudeii care fuseseră unelte pentru condamnarea şi crucificarea Lui (vezi DA 744). Rugăciunea Lui, totuşi, în ea însăşi, nu înlătura vinovăţia lor (vezi DA 744). Într-un înţeles mai larg rugăciunea aceasta cuprinde pe toţi păcătoşii până la sfârşitul vremii, pentru că toţi sunt vinovaţi de sângele lui Isus (vezi DA 745).

Aceasta este ce dintâi dintre cele şapte declaraţii ale lui Isus pe când atârna pe cruce, numite uneori Cele Şapte Cuvinte. Nici un scriitor al Evangheliei nu menţionează mai mult de trei, nici mai puţin de una din declaraţiile acestea. Aranjate din punct de vedere al timpului cele şapte cuvinte sunt după cum urmează:

1. 1. Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac (v. 34).

2. 2. Adevărat îţi spun, că astăzi vei fi cu Mine în rai (v. 43)

3. 3. Femeie, iată fiul tău!...Iată mama ta! (vezi la Ioan 19,26.27).

4. 4. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit (Matei 27,46; Marcu 15,34).

5. 5. Mi-e sete! (Ioan 19,28).

6. 6. S-a sfârşit! (Ioan 19,30).

7. Tată în mâinile Tale îmi încredinţez duhul! (vezi Luca 23,46).

Nu ştiu. Conducătorii iudei luaseră hotărârea lor deliberată contra lui Hristos, deşi lumina deplină a adevărului pe care El venise să o descopere le stătuse la dispoziţie. Totuşi, într-o oarecare măsură, nici chiar ei nu apreciau pe deplin ceea ce făceau. Ei nu vedeau fapta lor în cadrul ei deplin în marea luptă dintre bine şi rău (vezi DA 744). Poporul de rând, ca un tot, avea o slabă concepţie despre ceea ce avea loc şi zeflemelile şi batjocurile lor erau făcute din neştiinţă. Ei îi urmau orbeşte pe conducătorii lor (vezi la Matei 23,16). Ostaşii romani cu atât mai puţin înţelegeau ce făceau, deşi chiar şi acum, lumina străpungea inima sutaşului (vezi la Matei 27,54).

Deşi pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea rugăciunii lui Isus din versetul acesta, majoritatea dovezilor favorizează reţinerea ei.

35 Norodul stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de Isus şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.”

Dacă. Literal, dacă acesta; aici rostit cu dispreţ (vezi la cap. 14,30; 15,2).

Hristosul. Adică, Mesia, Cel Uns (vezi la Matei 1,1).

36 Ostaşii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet

Ostaşii. Potrivit cu textul grec, batjocura din partea ostaşilor era mai puţin stăruitoare ca aceea a conducătorilor iudei.

37 şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi!”

Verset ce nu a fost comentat.

38 Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor.”

Greceşti, latineşti şi evreieşti. Se pot cita dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru omiterea celor spuse cu privire la limbile în care a fost scrisă inscripţia (vezi la Matei 27,37). Totuşi, afirmaţia echivalentă din Ioan 19,20 este pe deplin dovedită.

39 Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!”

Nu eşti Tu Hristosul? [Dacă Tu eşti Hristosul, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea: Nu eşti Tu Hristosul?

40 Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?

Nu te temi tu de Dumnezeu? Adică, înaintea scaunului de judecată al căruia trebuie să te înfăţişezi.

În aceeaşi osândă. Adică, aceeaşi sentinţă; însemnând, cu alte cuvinte: Tu eşti la fel de vinovat. Cine eşti tu să condamni?

41 Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.”

Pentru noi este drept. Acest tâlhar era cinstit în ce priveşte admiterea pe faţă a vinovăţiei sale. Pentru însemnătatea atitudinii reflectată aici în legătură cu extinderea harului divin vezi la Matei 5,3.

Nici un rău. [Nimic greşit, KJV]. Literal, nimic necorespunzător. Tâlharul acesta şi probabil şi tovarăşul său, îl auziseră pe Isus vorbind, fuseseră cu El în sala de judecată a lui Pilat şi merseseră împreună la locul de execuţie (vezi DA 749). Întrucât văzuse şi auzise mare parte din ceea ce avusese loc în decursul ultimelor câteva ore, cel care vorbea era pe deplin convins că Isus era tot ceea ce El pretindea că este. La fel era şi cu sutaşul care supraveghea executarea (vezi la Matei 27,54).

42 Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”

IND=200 42. Când vei veni. [Când vii, KJV]. Literal, oricând vii, sau oricând s-ar putea să vii. Tâlharul pocăit a acceptat pe Isus ca Mesia şi Mântuitor, Cel care urma să domnească pe tronul lui David şi să restatornicească toate lucrurile (vezi la Matei 1,1; 21,9; Luca 19,10).

În Împărăţia Ta. Concepţia tâlharului pocăit cu privire la împărăţia lui Hristos era probabil aceea susţinută de toţi concetăţenii săi (vezi la cap. 4,19). Nu există indicaţie că el cultiva o concepţie mai iluminată cu privire la împărăţie decât ucenicii (vezi al Matei 18,1; 20,12). Noi nu ar trebui să facem greşeala să presupunem că tâlharul înţelegea pe deplin învăţăturile lui Isus asupra punctului acestuia. Cuvintele Sale lasă să se înţeleagă, însă, o clară credinţă în învierea celor drepţi (vezi Fapte 24,15). Poate că ideea lui cu privire la înviere nu era atât de diferită de aceea a Martei (vezi Ioan11,24). Chiar şi Fariseii credeau în mod clar în înviere (Fapte 23,8).

Oricât de nedesăvârşită ar fi putut fi înţelegerea din partea tâlharului a naturii împărăţiei lui Hristos şi a învierii, răspunsul lui Hristos trebuie să fie înţeles în termenii propriei Lui învăţături cu privire la acestea. Pentru o sinopsie a învăţăturilor Sale cu privire la acest subiect vezi la Matei 4,17; 25,31. Isus a explicat că împărăţia Sa nu era din lumea aceasta (Ioan 18,36) şi că împărăţia Sa a slavei nu urma să fie statornicită până nu va reveni El pe pământ în persoană (vezi la Matei 24,3).

43 Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Astăzi. Gr. semeron. Aşa cum a fost scris la origine, textul grec era fără de punctuaţie şi adverbul semeron, astăzi se găseşte între două propoziţii care zic, literal, cu adevărat îţi spun şi cu mine vei fi în paradis. Uzul grec îngăduia ca un adverb să apară în propoziţie oriunde dorea vorbitorul sau scriitorul să-l plaseze. Numai din construcţia greacă a propoziţiei în discuţie este cu neputinţă să determinăm dacă adverbul astăzi stă pe lângă spun sau vei fi. Şi una şi alta este cu putinţă. Întrebarea este: Intenţiona Isus să spună, literal: Cu adevărat îţi spun astăzi sau astăzi cu mine vei fi în paradis?. Singurul mod de a cunoaşte sensul pe care îl intenţiona Hristos este de a descoperi răspunsurile biblice la câteva întrebări: 1) Ce este paradisul? 2) A mers Isus în paradis în ziua crucificării Sale? 3) Ce învăţătură a dat Isus cu privire la timpul când oamenii vor primi răsplătirea lor în paradis? Pentru un răspuns la prima întrebare vezi mai jos la cuvântul rai. Pentru răspunsuri la întrebările a doua şi a treia vezi mai jos cuvintele vei fi cu mine.

Vei fi cu Mine. În ajunul trădării – cu mai puţin de 24 de ore înainte de a face făgăduinţa aceasta tâlharului – Isus spusese celor doisprezece, În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri…Eu mă duc să vă pregătesc loc …Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi (vezi la Ioan 14,1-3). Totuşi, trei zile mai târziu Isus o informa pe Maria: Încă nu M-am suit la Tatăl meu. (Ioan 20,17). Evident, deci, Isus nu S-a dus în paradis şi nu a fost în paradis, în ziua crucificării Sale. În acord cu aceasta, tâlharul nu putea să fi fost cu Isus în paradis.

Rai. [Paradis, KJV]. Gr. paradeisos, o transliterare a persanului pairidaeza, însemnând un ocol, parc sau rezervaţie, cuprinzând pomi, în care erau ţinute adesea animale pentru vânat. El era înconjurat cu ziduri şi uneori dotat cu turnuri pentru vânătoare. Cuvântul ebraic echivalent, pardes, este tradus pădure sau livadă (vezi la Neemia 2,8; Eclesiastul 2,5). În LXX-a, grădina Edenului este numită paradisul Edenului (vezi la Geneza 2,8). De fapt, paradeisos este obişnuit în LXX-a unde cuvântul grădină (ebr. gan) apare în traducere (vezi Geneza 3,1; Ioan 51,3; Ioel 2,3; etc.).

În NT paradeisos apare numai în Luca 23,43; 2 Corinteni 12,4; Apocalipsa 2,7. În 2 Corinteni 12,2-4 paradis este evident sinonim cu cer. Faptul că Pavel nu se referă la un paradis pământesc este de două ori clar din faptul că el face egal răpit la cer cu răpit în rai [paradis]. Potrivit cu Apocalipsa 2,7 pomul vieţii se spune că este în raiul lui Dumnezeu, în timp ce în Apocalipsa 21,1-3.10; 22,1-5 pomul vieţii este asociat cu noul pământ, Noul Ierusalim, râul vieţii şi tronul lui Dumnezeu. Nu poate fi nici o îndoială că folosirea în NT a lui paradeisos îl face în mod consecvent sinonim cu cer.

De aceea, când Isus l-a asigurat pe tâlhar de un loc cu El în rai [paradis], S-a referit la acele multe locuinţe din casa Tatălui Său şi la timpul când va lua la Sine pe ai Săi (vezi la Ioan 14,1-3). În tot cursul lucrării Lui, Isus afirmase specific că va răsplăti fiecăruia după faptele lui când va reveni în triumf în casa Tatălui Său cu îngerii Săi (vezi la Matei 16,27). Până la acel timp El nu va invita pe cei mântuiţi de pe pământ să moştenească împărăţia care le-a fost pregătită (vezi la Matei 25,31.34; cf. Apocalipsa 22,12). Pavel învăţa că aceia care adorm în Isus vor ieşi din mormintele lor la o a doua venire a lui Hristos (vezi 1 Corinteni 15,20-23) pentru a primi nemurirea

(v. 51-55). Neprihăniţii înviaţi şi neprihăniţii în viaţă vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh şi în felul acesta să fie totdeauna cu Domnul (1 Tesaloniceni 4,16.17). De aceea, tâlharul urma să fie cu Isus în rai [paradis] după învierea celor drepţi la a doua Lui venire.

Ar trebui să se reţină că virgula între ţie şi astăzi a fost inserată de traducători. Textul grec original, care nu avea nici punctuaţie, nici subîmpărţire pe cuvinte (vezi p. 115) zice: amen soi lego semeron met emou ese en to paradeiso, literal, adevărat îţi spun astăzi cu mine vei fi în paradis. Adverbul semeron, astăzi stă între două verbe lego, spun şi ese, vei fi şi s-ar putea aplica pe bună dreptate la oricare din ele. Poziţia lui imediat după verbul lego, spun, poate implica

o legătură gramaticală mai strânsă cu el decât cu verbul ese, vei fi.

Evident, plasând virgula înainte de cuvântul astăzi, traducătorii erau călăuziţi de concepţia nebiblică că morţii primesc răsplata la moarte. Dar, aşa cum este arătat mai sus, este vădit că nici Isus, nici scriitorii NT nu credeau şi nici nu învăţau o astfel de doctrină. Plasarea virgulei înainte de cuvântul astăzi Îl face astfel pe Hristos să contrazică ceea ce El şi alţi scriitori ai NT au afirmat clar în altă parte. În acord cu aceasta, Scripturile însele cer ca virgula să fie aşezată după cuvântul astăzi, nu înainte de el. Vezi la Ioan 4,35.36.

În felul acesta, ceea ce Hristos a spus de fapt tâlharului pe cruce era: Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în rai. Marea întrebare la care se gândea tâlharul atunci nu era când va ajunge în paradis, ci dacă cumva va ajunge acolo. Afirmaţia simplă a lui Isus îl asigură că, oricât de lipsit de merite ar fi el şi oricât de imposibil ar părea pentru Isus – murind de moartea unui criminal condamnat – să împlinească o astfel de făgăduinţă, tâlharul va fi acolo în mod cât se poate de sigur. De fapt, prezenţa lui Isus pe cruce făcea cu putinţă o astfel de nădejde./IND

44 Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.

Verset ce nu a fost comentat.

45 Soarele s-a întunecat, şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc.

Soarele s-a întunecat. Unii au sugerat cu neatenţie că Luca se referă aici la o eclipsă; totuşi,

o eclipsă a soarelui este imposibilă când luna este plină, ca la sezonul Paştelui. Întunericul era supranatural. Dovezi textuale importante (cf. p. 146) în sprijinul expresiei eclipsat în locul lui întunecat este evident o încercare de a explica întunericul de către o mână mai târzie.

46 Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.

Tată. Pentru comentariul la folosirea termenului acestuia de către Isus vezi la Matei 6,8. Pentru Dumnezeu ca Tată în literatura iudaică vezi la Ioan 5,18.

În mâinile Tale. Isus a murit cu cuvintele din Psalmii 31,5 pe buzele Sale. Atitudinea exprimată în felul acesta aduce la o culminare sublimă spiritul de supunere smerită la voia Tatălui exemplificată prin toată viaţa lui Isus pe pământ. În Grădina Ghetsemani acelaşi duh neegoist determinase cuvintele: Nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26,39). Pentru comentariu la supunerea desăvârşită a lui Hristos la Tatăl vezi Luca 2,49. Fericit este bărbatul sau femeia care trăieşte şi moare în mâinile lui Dumnezeu! Tot ce suntem şi ce avem este sigur – în mâinile Sale.

Duhul. Gr. pneuma (vezi la cap. 8,55).

Şi-a dat duhul. Literal, a expirat, adică a suflat în afară.

47 Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu şi a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!”

Verset ce nu a fost comentat.

48 Şi tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept.

Priveliştea aceea. [Vederea aceea, KJV]. Sau spectacolul acela.

49 Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau.

Cunoscuţii. [Cunoştinţa Sa, KJV]. Mai degrabă cunoştinţele Sale.

50 Era un sfetnic al soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios,

Un bărbat cu numele Iosif. [Înmormântarea, Luca 23,50-56 = Matei 27,57-61 = Marcu 15,42-47 = Ioan 19,38-42. Comentariu major: Matei şi Marcu.]

51 care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El era din Arimateea, o cetate a iudeilor, şi aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu.

Nu luase parte. [Nu consimţise, KJV]. Iosif şi Nicodim nu fuseseră convocaţi la sesiunea Sinedriului la care Isus a fost judecat şi găsit vinovat de blasfemie (DA 539, 699). Omisiunea era deliberată. Votul de a-L condamna pe Isus fusese unanim (vezi la Marcu 14,64). Dacă aceşti doi bărbaţi neprihăniţi ar fi fost de faţă, ei cu siguranţă şi-ar fi ridicat glasul şi ar fi protestat, aşa cum făcuseră cu alte ocazii anterioare (vezi DA 460, 539, 699, 773; vezi la Ioan 7,50.51).

O cetate a iudeilor. O notă explicativă adăugată probabil de Luca pentru folosul cititorilor neiudei (vezi p. 664).

52 Omul acesta s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus.

Verset ce nu a fost comentat.

53 L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni.

Niciodată. În textul grec este o triplă negaţie, care scoate în evidenţă faptul că mormântul nu fusese niciodată folosit (vezi la Matei 27,60).

54 Era ziua Pregătirii şi începea ziua Sabatului.

Pregătirii. Adică, vineri (vezi la Marcu 15,42.46).

55 Femeile care veniseră cu Isus din Galileea au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,

Verset ce nu a fost comentat.

56 s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.

În ziua Sabatului s-au odihnit. Luca menţionează în mod specific, ziua Pregătirii (vezi v. 54), ziua Sabatului (v. 54, 56) şi întâia zi a săptămânii (cap. 24,1). Nu poate fi nici o îndoială cu privire la succesiunea acestor zile sau la identitatea lor. Hristos a fost crucificat vineri, S-a odihnit în mormânt în cursul Sabatului, după ce terminase lucrarea de răscumpărare (vezi la Geneza 2,2.3; Exod 20,20) şi a înviat în ziua următoare, ziua întâia a săptămânii (vezi la Luca 24,1).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–25 DA 723–740 2, 3 DA 726 5–8 DA 728 7, 8 EW 173 8, 9 DA 729 9–11 EW 174 11 DA 731; EW 174 12 DA 728; EW 173 14–16 DA 731 18 COL 294; DA 733 21 AA 85, 150; CT 425; DA 394, 734, 736, 743, 776; EW 109; GC 501, 643; SR 221, 298; 5T 502 22 DA 733 26–46 DA 741–757 27–53 SR 220–229 28 DA 743, 752 30, 31 DA 743 31 AA 25; DA 794 33 DA 741 34 COL 218; DA 744, 752, 760; EW 176; PP 140, 240; SR 222; 2T 208 35 DA 746 37, 39 SR 222 39–43 DA 750 40–43 SR 223

42, 43 COL 264

43 DA 751, 752

46 DA 756, 771; SR 226; 2T 211

56 DA 769, 774