Luca 17

1 Isus a zis ucenicilor Săi: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!

IND=200 1. Isus a zis: [Iertare, credinţă şi slujire, Luca 17,1-10]. Nu se spune nimic cu privire la timpul şi locul secţiunii următoare din raportul Evangheliei lui Luca. Nu prea pare să fie legătură directă cu capitolul precedent în ce priveşte subiectul. În plus Fariseii, cărora li se vorbise mai înainte (vezi la cap. 16,14) pare să fi fost absenţi acum, în v. 1-19 din cap. 17. Şi întrucât este relatată o călătorie (vezi cap. 17,11) înainte ca Fariseii să fie din nou introduşi în naraţiune (v. 20), pare foarte probabil să fie o tranziţie în timp şi loc între cap. 16 şi 17. Din relatarea cap. 17 reiese că această călătorie L-a purtat pe Isus prin Samaria şi pe la hotarele Galileii şi cu timpul L-a dus peste Iordan, din nou în Perea (vezi la Luca 17,11; vezi harta p. 223).

Lipsa unei legături clare între diferitele subdiviziuni ale învăţăturii date în v. 1-10 a făcut pe unii să creadă că Luca relatează aici esenţa a ceea ce fusese dat în diferite ocazii. Lucrul acesta este cu totul posibil şi s-ar putea ca Luca să relateze aici punctele principale ale instrucţiunii date ucenicilor în cursul călătoriei. În acelaşi timp, este posibil să descoperim o legătură fundamentală între diferitele părţi, dar este discutabil dacă există o unitate reală de idei. În v. 1.2 Isus afirmă că este un păcat să-i duci pe alţii în păcat. În v. 3, 4 El atrage atenţia la datoria ucenicilor de a-i ierta pe alţii când au greşit. Versetele 5 şi 6 se ocupă de credinţă ca fiind esenţială pentru trăirea principiilor Evangheliei şi v. 7-10 constituie o parabolă care ilustrează principiile Evangheliei. Pentru comentariul la v. 1 şi 2 vezi la Matei 18,6.7.

Prilejuri de păcătuire. Gr. skandala, literal prilejuri de poticnire (vezi la Matei 5,29).

2 Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască.

Verset ce nu a fost comentat.

3 Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l!

Luaţi seama. Pentru comentariul la v. 3 şi 4 vezi la Matei 18,15-22. A nu ierta pe alţii este un fel de a-i provoca la nesăbuinţă şi la păcat. Versetele 1 şi 2 din Luca 17 se ocupă cu păcatul săvârşit de noi contra altora, v. 3 şi 4 cu atitudinea noastră când alţii păcătuiesc contra noastră. Noi trebuie să evităm să facem pe alţii să se poticnească şi în acelaşi timp trebuie să fim milostivi faţă de ei atunci ei ne fac să ne poticnim.

Împotriva ta. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte, deşi contextul evidenţiază că acesta este felul de vinovăţie la care Se referă Isus./IND

4 Şi, chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!”, să-l ierţi.”

De şapte ori. Vezi la Matei 18,21.22.

5 Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!”

Apostolii. Nu este clar dacă Luca intenţionează să facă deosebire între cei doisprezece ca apostoli şi ceilalţi care în mod regulat Îl urmau ca ucenici. Versetele 5 şi 6 se ocupă de puterea credinţei.

Măreşte-ne credinţa. Vezi la Matei 17,20. Contextul face să fie probabil că această cerere să fi venit la un alt timp decât ocazia prezentată în Luca 17,1-4 (vezi la v. 1). Pare că apostolii îşi dădeau seama că aveau o măsură de credinţă, dar înţelegeau că ea nu era suficientă.

6 Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare”, şi v-ar asculta.

Credinţă. Isus spune că posedarea credinţei nu este o chestiune de cantitate, ci de calitate. O persoană sau are credinţă sau nu are deloc. Cea mai mică măsură de credinţă este suficientă pentru a îndeplini însărcinări în aparenţă imposibile. Nu este atât de mult vorba de cantitatea de credinţă, ci de autenticitatea ei.

Dudului. [Sicomor, KVJ; G. Gal.]. Gr. sukaminos, dudul negru. Termenul sukaminos, deşi considerat de unii ca distinct, era adesea folosit ca sinonim cu sukomorea, numele dudului alb, cunoscut şi ca smochinul sicomor. Sukomorea este tradus de obicei sicomor (vezi la Amos 7,14; Luca 19,4). Nici unul din pomi nu trebuie să fie confundat cu sicomorul nostru.

Sădeşte-te în mare. Este probabil că Isus a ales anume o ilustraţie atât de dificilă încât să fie absurdă. Este evident că El nu a intenţionat ca ucenicii Săi să săvârşească isprăvi magice ca aceasta. Ilustraţia aceasta este asemănătoare cu aceea cu cămila care trece prin urechea acului (vezi la Matei 19,24). Ambele sunt dificile până la punctul imposibilităţii literale şi Isus nu intenţiona ca ucenicii să se gândească să facă şi una şi cealaltă într-un sens literal. Nici una din minunile Lui nu au fost de felul acesta.

7 Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”?

Cine dintre voi. [Robii netrebnici, Luca 17,7-10. Despre parabole vezi p. 203-207]. Se pare că această scurtă parabolă a fost spusă ca răspuns la cererea relatată în v. 5, deşi această relaţie nu este certă. Credinţa califică pe oameni să-şi facă datoria ca servi ai lui Dumnezeu (vezi la v. 10). Dacă această legătură cu v. 5 nu este valabilă, este probabil că parabola a fost spusă la vreun alt punct în călătoria menţionată pe scurt în v. 11 (vezi la v. 1).

Un rob. [Un serv, KJV]. Gr. doulos, un serv rob, sclav.

Ară. Casa stăpânului ar fi probabil în sat sau oraş şi ogorul lui nu prea departe. De obicei, servii părăseau oraşul dimineaţa pentru a lucra pe ogoare şi se reîntorceau seara (vezi la Numeri 35,4; Rut 2,3; 3,4; 4,1).

Îndată. [De grabă, KJV]. Gr. eutheos, îndată sau de grabă (vezi la Matei 1,10). Aici eutheos stă pe lângă verbul vino şi nu pe lângă zice. Astfel stăpânul nu zice îndată, ci mai de grabă el zice vino îndată.

8 Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”?

Nu-i va zice mai degrabă? În acord cu textul grec aici se aşteaptă un răspuns pozitiv (vezi la cap. 6,39). Comparaţi răspunsul negativ aşteptat în cap. 17,9. Încinge-te. Vezi la Luca 12,37; vezi la Psalmii 65,6.

9 Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Va rămâne el îndatorat? [Îi mulţumeşte el? KJV; Are să mulţumească?, G. Gal.]. În acord cu textul grec se aşteaptă aici un răspuns negativ la chestiune (vezi la cap. 6,39). Comparaţi răspunsul pozitiv aşteptat la cap. 17,8.

Socotesc că nu. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestor cuvinte.

10 Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”

Suntem nişte robi netrebnici. Adică, nu merităm nici o laudă deosebită. Stăpânul primise ceea ce i se cuvenea de la ei, dar nimic mai mult demn de a fi menţionat . El nu trăsese folos prin serviciul lor în măsura ca el să se simtă obligat să le dea cinste deosebită. Ei îşi au plata lor şi aceasta este tot ce ei trebuie să aştepte. El nu are nici o obligaţie deosebită faţă de ei. Cu alte cuvinte, Isus avea dreptul să aştepte mult de la ucenicii Săi şi Dumnezeu are dreptul să aştepte mult de la noi astăzi. Când am făcut tot ce am putut mai bine pentru El, prin aceasta nu-L punem sub vreo obligaţie specială faţă de noi. Noi am făcut nu mai mult decât ce ar fi trebuit să facem de drept. Pavel reflectă spiritul adevăratului serviciu când spune că tot ce a îndurat şi a suferit pentru Hristos nu era pentru el nici o pricină de laudă (1 Corinteni 9,16). Slujba lui era determinată de un profund simţ[m\nt de îndatorire faţă de Domnul său. Predicând Evanghelia, el îşi îndeplinea o grea obligaţie – vai mie, dacă nu predic Evanghelia! (1 Corinteni 9,16).

11 Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galileea.

Isus mergea spre Ierusalim. [În timp ce mergea spre Ierusalim, KJV]. [Cei zece leproşi, Luca 17,11-19. Cf. la Marcu 1,40-45; vezi harta p. 223; diagrama p. 231; despre minuni p. 208213.]. Călătoria la care se face referire aici pare să fi fost de natura unui circuit, mai întâi prin Samaria, apoi hotarele Galileii, apoi probabil dincolo de Iordan prin Perea şi eventual sosirea la Ierusalim. Dacă lucrurile stau aşa s-ar putea să fie posibil, aşa cum au sugerat unii, că această călătorie trebuie să fie socotită una şi aceeaşi cu aceea menţionată în Ioan 11,54, în care Isus şi ucenicii Săi se retrag spre nord de prin părţile Betaniei şi Ierusalimului pentru a evita ostilitatea pe faţă care a urmat după învierea lui Lazăr (v. 53). Călătoria aceasta spre nord urma să-i aducă la hotarele Galileii. În felul acesta, chiar dacă Isus se îndepărta de fapt de Ierusalim, El făcea circuitul final care în cele din urmă avea să-L aducă înapi în cetate şi la cruce. Şi de asemenea, în cursul acestei călătorii, Isus a rămas probabil cu ucenicii Săi în Samaria pentru un scurt timp, devotând fără îndoială cel puţin o parte din lucrarea Sa oamenilor de acolo. Aceasta a fost probabil urmată de

o scurtă perioadă petrecută în Perea, de unde Isus a trecut prin Ierihon şi Betania, pentru a participa la Paştele final.

Prin mijlocul lor. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea dia meson, prin [ceea ce se află] între şi nu dia mesou prin mijlocul. Luca pare să vorbească aici nu de o călătorie prin Samaria şi prin Galilea, de unde Isus plecase deja definitiv (vezi la Matei 19,1.2) cu câteva săptămâni sau luni mai devreme, ci de o călătorie prin cele două regiuni, de-a lungul hotarului dintre cele două.

12 Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe,

Zece leproşi. [Zece bărbaţi, KJV]. Leproşii nu erau în interiorul satului, întrucât acesta nu ar fi fost îngăduit. Ei L-au acostat pe Isus când era gata să intre în sat. Se poate să fi stat împreună într-o colibă rudimentară pe câmp, la o distanţă considerabilă de sat. Pentru comentarii cu privire la natura bolii, restricţiile impuse celor care sufereau de ea şi prevederile rituale care se foloseau pentru cei vindecaţi de boală, vezi la Marcu 1,40-45, care relatează primul caz de vindecare a unui lepros de către Isus.

Au stat deoparte. Aşa cum cerea legea. Lor nu le era îngăduit să se apropie de alţi oameni, nici pe drumul mare. Leproşii aceştia erau mai circumspecţi în a se ţine de legea despărţirii, decât leprosul menţionat în Marcu 1,40-45.

13 şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!”

Învăţătorul. Gr. epistates (vezi la cap. 5,5).

14 Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţaţi.

Arătaţi-vă. Aşa cum era cerut de legea lui Moise (vezi la Marcu 1,44).

Pe când se duceau. Vindecarea era condiţionată de un act de credinţă. Ei n-au fost vindecaţi câtă vreme au zăbovit în faţa lui Isus, ci numai când au pornit să împlinească instrucţiunile Lui. Când L-au părăsit pe Isus, ei erau încă leproşi. Este evident că dacă ar fi aşteptat dovezi vizibile de vindecare înainte de a porni către Ierusalim, unde trebuia să fie declaraţi curaţi, vindecarea n-ar fi venit niciodată. Era necesar ca ei să lucreze prin credinţă, ca şi cum ar fi fost deja vindecaţi, înainte ca să aibă loc vindecarea din punct de vedere faptic. Acela care nu vine la Domnul în credinţă nu trebuie să aştepte să primească ceva de la Domnul (Iacov 1,7; cf. Evrei 11,6). Fără ascultare nu există credinţă, deoarece credinţa fără fapte este moartă (vezi Iacov 2,17-20). Acela care are credinţă adevărată va lucra în acord cu fiecare cerere a lui Dumnezeu, dar fără credinţă ascultarea este cu neputinţă şi nefolositoare. Nici una nu poate să existe singură fără cealaltă (vezi Iacov 2,17).

15 Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare.

Unul din ei. Unul şi numai unul (vezi v. 17).

Slăvind pe Dumnezeu. [Slăvea pe Dumnezeu, KJV]. Dându-şi seama că puterea divină îl eliberase de legăturile bolii lui respingătoare, unul din ei a dat lucrului cel mai important locul dintâi – L-a proslăvit pe Dumnezeu. Samariteanul acesta apare în relatarea Evangheliei ca un exemplu de primul rang de recunoştinţă.

16 S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean.

S-a aruncat cu faţa la pământ. [A căzut pe faţa sa, KJV]. Postura orientală tipică de rugăminte şi de recunoştinţă, fie faţă de Dumnezeu sau faţă de om (vezi la Estera 3,2).

Era samaritean. Poate ceilalţi nouă credeau că, în calitate de fii ai lui Avraam, meritau să fie vindecaţi. Dar samariteanul acesta, care ar fi putut considera că nu merită binecuvântarea sănătăţii care îi venise deodată şi pe neaşteptate, a preţuit darul pe care cerul i-l acordase acum. Aceia care uită să mulţumească lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite şi să aprecieze cu adevărat ceea ce face Dumnezeu pentru ei, sunt în primejdia gravă de a-L uita cu totul (vezi Romani 1,21.22).

17 Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt?

Ceilalţi nouă unde sunt? Aici este dovada că pe Dumnezeu îl interesează dacă apreciem lucrurile bune pe care le primim din mâna Lui. Cei nouă ar fi trebuit să fie profund recunoscători, dar pe cât se pare, nu erau. Cel puţin nu au exprimat nici o apreciere.

18 Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?”

Străinul. Pentru alte exemple de vindecare a unor neiudei vezi la Luca 7,1-10; Matei 15,21-25; Marcu 7,31-37; 8,22-26. Pentru însemnătatea cuvântului străin în VT vezi la Exod 12,19.43.45; 20,10; Numeri 9,14; Deuteronom 10,19; 14,21.29.

19 Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.”

Credinţa ta. Vezi la cap. 17,14.

20 Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.

Fariseii au întrebat pe Isus. [El a fost întrebat de Farisei, KJV], [Când şi cum vine împărăţia, Luca 17,20-27; cf. la Matei 24,3.26-41] Nu ştim dacă Fariseii L-au întâlnit pe Isus în cursul acestei călătorii (vezi la v. 11) sau după sosirea Lui în Perea. Era acum probabil cam prin luna martie, anul 31 d. Hr., cel mult la câteva săptămâni înainte de Paşte. Comparaţi şi întrebările anterioare puse de Farisei pentru informare de la Ioan Botezătorul (vezi Ioan1,19-22) şi de la Isus (vezi Matei 16,1; Marcu 2,16; Ioan 2,18).

Când va veni împărăţia. Erau acum aproape patru ani de când Ioan Botezătorul începuse să proclame că Împărăţia cerurilor este aproape [s-a apropiat] (vezi Matei 3,2; vezi la v. 1). De cel puţin doi ani locuitorii Galileii Îl ascultau pe Isus proclamând aceeaşi solie (vezi la Matei 4,12; Marcu 1,15). Acum, Fariseii vin cu întrebarea cât mai trebuie să aştepte până să spere să vadă dovezi pipăibile privitoare la faptul că împărăţia vine cu adevărat. Punând această întrebare Fariseii pun la îndoială în mod foarte evident mesianitatea lui Isus şi lasă să se înţeleagă că El era un fals Mesia.

Lui Dumnezeu. Se pare că concepţia lor eronată cu privire la împărăţia mesianică era ceea ce îi îndemna pe Farisei să pună întrebarea aceasta (vezi la cap. 4,19). Ei concepeau împărăţia lui Dumnezeu ca pe o entitate politică, cu împăratul Mesia ca un suveran trecător care urma să biruiască toate naţiunile şi să le supună stăpânirii iudaice (vezi vol. IV, p. 25-38). Întrucât visurile lor egoiste încă nu se materializaseră, Fariseii erau siguri că împărăţia încă nu venise. În mintea lor ea era încă în viitor.

Nu vine pe văzute. Literal, nu cu veghere îngrijită. Împărăţia despre care vorbiseră Ioan şi Hristos, împărăţia harului, venise deja, dar Fariseii orbi nu o observaseră deoarece ei urmăreau numai arătarea din afară a lucrurilor (vezi 1 Samuel 16,7). Ei nu fuseseră martori la seme care să poată fi interpretate ca vestind felul împărăţiei pe care o aveau în mintea lor. Ar fi fost nevoie de discernământ spiritual pentru a observa venirea împărăţiei harului divin în inimile oamenilor (vezi la Luca 17,21).

21 Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

Înăuntrul vostru. Adică, însemnând fie, în mijlocul vostru sau în inimile voastre. Au existat dispute cu privire la care înţeles este favorizat de context aici. Unica altă întrebuinţare în NT a cuvântului tradus aici înăuntrul are clar înţelesul de înăuntrul şi nu în mijlocul (vezi Matei 23,26). Împărăţia harului divin cu siguranţă nu era în inima Fariseilor şi tocmai faptul acesta i-a condus pe mulţi comentatori să favorizeze exprimarea în mijlocul vostru. Totuşi Isus se adresa în mod lămurit Fariseilor (vezi la Luca 17,20). Ar trebui să fie totuşi observat că, chiar şi aşa, afirmaţia lui Isus nu cere înţelesul în mijlocul vostru. Se putea ca El să zică simplu: Împărăţia lui Dumnezeu nu este ceva ce voi puteţi aştepta să vedeţi prin cercetare de aproape cu proprii voştri ochi. Voi o veţi descoperi, dacă aceasta urmează să aibă loc, înăuntrul propriei voastre inimi.

22 Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea.

A zis către ucenici. Nu este sigur dacă aceasta a fost în prezenţa Fariseilor (vezi la v. 20.21) sau ceva mai târziu, când Isus era singur cu ucenicii Săi. S-sr părea că vorbirea din v. 22-37 a fost ţinută fie imediat după comentariile din v. 20.21 sau la scurt timp după aceea.

Vor veni zile. Discursul din v. 22-37 se ocupă cu împărăţia viitoare a slavei şi nu cu împărăţia prezentă a harului divin (vezi la Matei 4,17; 5,2). Isus a afirmat că împărăţia harului este deja sosită, statornicită şi activă, în inima oamenilor (Luca 17,21). Dar Isus îi avertizează pe ucenicii Săi acum că împărăţia slavei, despre care Fariseii trăgeau concluzia în mod eronat că este subiectul învăţăturii lui Isus, este încă viitoare – vor veni zile în contrast cu [acum] înăuntrul vostru (v. 21).

Veţi dori să vedeţi. Adică, întemeierea faptică a împărăţiei slavei la venirea Fiului omului (vezi la Matei 25,31). Aici Isus Se referă la dorul purtat în inimă de fiecare ucenic adevărat după deplina realizare a împărăţiei viitoare. Dorul celor doisprezece urma să fie intensificat când priveau înapoi la ocaziile pe care le avuseseră cândva, dar nu apreciaseră pe deplin la data aceea faptul că umblaseră şi vorbiseră cu iubitul lor Învăţător (vezi DA 506). Isus era cu ei acum, dar mulţi nu apreciau cum se cuvenea prezenţa Lui. Când avea să fie luat de la ei, aprecierea din partea lor de a fi fost cu El urma să crească mult. Înainte de plecarea Lui El avea să le promită că va reveni (vezi Ioan 14,1-3) şi în lipsa Lui ei aveau să tânjească de dor după revenirea Lui făgăduită.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

N-o veţi vedea. Deoarece nu venise timpul pentru a doua Lui venire.

23 Vi se va zice: „Iată-L aici, iată-L acolo!” Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi.

Iată-L aici. Vezi la Matei 24,23.26. La a doua Lui venire arătarea lui Isus nu va fi localizată.

Să nu-i urmaţi. Mulţi mesia mincinoşi apăruseră şi mulţi urmau să mai apară. Poate că Teuda, care odată fusese urmat de 400 de oameni şi Iuda din Galilea care a tras mult norod de partea sa pot fi număraţi printre mesia mincinoşi (vezi Fapte 5,36.37). Pustiul era adesea locul de adunare al acestor entuziaşti politici. În dorul aprig al ucenicilor după revenirea Domnului lor, ei nu trebuia să fie amăgiţi să creadă că vreunul din aceşti mesia politici ridicaţi de împrejurări ar putea să fie Hristos.

24 Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa.

Cum iese fulgerul. Vezi la Matei 24,27. Ca o strălucire de fulger, revenirea lui Isus va veni deodată şi pe neaşteptate (vezi 1 Tesaloniceni 5,1-5), dar vizibil şi dramatic.

În ziua Sa. Dovezile textuale sunt împărţite între a păstra şi a omite (cf. p, 146) expresia aceasta.

25 Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta.

Mai întâi trebuie să sufere. Crucea trebuie să vină înainte de coroană (vezi la Matei 16,21; Marcu 9,31; etc.). Ucenicii nu trebuiau să aştepte împărăţia slavei imediat (vezi la Matei 25,31).

26 Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului:

Cum a fost. Pentru comentariu vezi la Matei 24,37.

Noe.

27 mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi.

Mâncau. Literal, ei mâncau într-una. În timp ce antedeuvienii îşi duceau felul lor normal de trai, potopul a venit şi i-a luat pe neaşteptate. Ei nu se aşteptau la o schimbare atât de bruscă. Ei erau afundaţi în ocupaţiile şi plăcerile lor lumeşti, legănaţi şi adormiţi de un fals simţământ de siguranţă. Ei nu erau destul de preocupaţi de ceea ce urma să vină (vezi la Geneza 6,5-13; cf. 2 Petru 2,5).

28 Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau;

Zilele lui Lot. Vezi la Geneza 18,20.21; cf. 2 Petru 2,7.8.

29 dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi.

Foc şi pucioasă. Vezi la Geneza 19,24.25; cf. 2 Petru 3,7.10-12; Apocalipsa 20,9.

30 Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; cf. Luca 17,22.

Se va arăta. [Se va descoperi, KJV]. Gr. apokalupto, a descoperi, deci, a revela, a da la iveală sau a manifesta. Cuvântul nostru apocalips este derivat de la forma substantivală a lui apokalupto. Aici, cuvântul se referă la descoperirea Fiului Omului în putere şi slavă, aşa cum forma substantivală gr. apokalupsis se referă uneori la venirea lui Isus (vezi 1 Corinteni 1,7; 2 Tesaloniceni 1,7; 1 Petru 1,7.13).

31 În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei şi îşi va avea vasele în casă să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă.

În ziua aceea. Comparaţi dubla profeţie din Matei 24,15-20, unde experienţa creştinilor care trăiau în Ierusalim când cetatea a căzut în mâinile romanilor în anul 70 d.Hr., reprezintă, în oarecare măsură, experienţa creştinilor înainte de a doua venire a lui Hristos (vezi la Matei 24,16.17).

Pe acoperişul casei. Pentru comentariu vezi la Matei 24,17.

Vasele. [Odoarele, G. Gal.]. Când viaţa însăşi este în cumpănă, posesiunile n-au mare valoare şi a încerca să le salvezi ar putea duce la pierderea vieţii însăşi. Posesiunile din Sodoma erau fără valoare pentru Lot când a trebuit să fugă; el a fost fericit să scape cu viaţa (vezi Geneza 19,17).

32 Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.

Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot! Soţia lui Lot a devenit un exemplu patetic al rezultatelor afecţiunii exagerate pentru lucrurile materiale ale vieţii acesteia. Dorinţa ei de a se agăţa de lucrurile pe care tocmai le lăsase înapoi în Sodoma i-a pricinui moartea (vezi la Geneza 19,26).

33 Oricine va căuta să-şi scape viaţa o va pierde; şi oricine o va pierde o va găsi.

Să-şi scape viaţa. Sau să se salveze pe sine. Vezi la Matei 16,25. Acest mare paradox al creştinismului exprimă unul din marile adevăruri veşnice ale Evangheliei (vezi la Matei 6,33).

34 Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat;

Verset ce nu a fost comentat.

35 două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată.

Două femei. Pentru comentariu vezi la Matei 24,41.

36 Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat.”

Doi bărbaţi. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea v. 36. Totuşi, acelaşi cuvânt este necontestat în Matei 24,40 (vezi comentariul acolo).

37 Ucenicii L-au întrebat: „Unde, Doamne?” Iar El a răspuns: „Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.”

Unde Doamne? Adică, în ce împrejurări, Doamne? Ucenicii par să fi fost puşi în nedumerire, cu privire la felul în care se vor întâmpla şi data când se vor întâmpla cele despre care vorbeşte Isus (vezi la Matei 24,38).

Unde va fi trupul. Isus pare să Se fi folosit de un proverb obişnuit al timpului ca răspuns la întrebarea lor. Pentru comentariul vezi la Matei 24,28).

Vulturii. Gr. aetoi, probabil aici vulturi şi nu acvile. Acvilele nu trăiesc în grup şi nici nu se hrănesc cu hoituri, ca vulturii (vezi la Evrei 1,8).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

3 COL 248, 249 3, 4 COL 250

5 CSW 72; MYP 121

10 Ev 596; 2T 465; 3T 526; 4T 228; 7T 209; WM 316

12–16 DA 348, 488; MH 134; ML 170; 5T 315

12–19 3T 179

20, 21 7T 143

20–22 DA 506

26 FE 221; PP 104; TM 132; 3T 472; 4T 308

26, 27 4T 309; 5T 365

26–28 PK 717; FE 317

26–30 Te 283; 3T 162

28 PP 166

28–30 CH 24; PP 166; 3T 163

29 GW 126

30 PP 104

33 9T 56

35, 36 TM 234