Luca 16

1 Isus a mai spus ucenicilor Săi: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipeşte averea.

Isus a mai spus. [Ispravnicul necredincios, Luca 16: 1-18. Despre parabole vezi p. 203–207] Nu se dă nici o informaţie specifică despre timpul, locul sau împrejurările în care au fost date parabolele şi instrucţiunile din cap. 16. Totuşi, cuvintele de început ale capitolului, lasă să se înţeleagă clar că aceasta a avut la loc scurt timp după evenimentele cap. 15, poate cu aceeaşi ocazie. Era numai cu câteva luni înainte de încheierea lucrării lui Hristos, probabil prin ianuarie sau februarie, anul 31 d.Hr., iar locul era Perea, regiunea de dincolo de Iordan (vezi la cap. 15,1).

Ucenicilor Săi. Aşa cum a fost atât de deseori cazul (vezi la Matei 5,1.2), Isus adresa întâi învăţătura Sa ucenicilor chiar şi dacă alţii erau de faţă. Ca şi în Luca 15 (vezi v. 2) cu prilejul acesta erau de faţă Farisei (cap. 16,14) şi Isus le-a vorbit şi lor direct (v. 15; vezi la v. 9). Erau şi vameşi în cercul ascultătorilor şi parabola avea un înţeles deosebit pentru ei. Mulţi dintre ei erau fără îndoială bogaţi.

Un om bogat. Numai Luca relatează parabola aceasta, aşa cum este adevărat cu privire la mare parte din relatarea lucrării pereene (vezi la Matei 19,1.2; Luca 9,51). Parabola aceasta şi aceea care urmează, omul bogat şi Lazăr, se ocupă de folosirea ocaziilor prezente în vederea vieţii viitoare (Luca 16,25-31), îndeosebi cu folosirea lucrurilor materiale ale vieţii acesteia. Cea dintâi parabolă a acestui capitol era în mod deosebit adresată ucenicilor, în timp ce a doua a fost spusă mai ales pentru folosul Fariseilor. Cea dintâi ilustrează un principiu vital al isprăvniciei înţelepte – folosirea chibzuită şi sârguincioasă a ocaziilor prezente. A doua abordează problema isprăvniciei din punct de vedere negativ, aşa cum fac parabolele cu prietenul care a venit în miezul nopţii ( cap. 11,5-10) şi judecătorul nedrept (cap. 18,1-18).

În prima parabolă Isus îi invită pe oameni să-şi mute gândurile de la lucrurile timpului de faţă la acelea ale veşniciei (COL 366). Printre vameşi fusese un caz asemănător cu nu cu mult timp înainte (COL 368) şi vameşii din audienţă ar fi fost în mod deosebit impresionaţi ascultând naraţiunea întâmplării din partea lui Isus.

Comentatorii găsesc în general că această parabolă este dificil de explicat mai ales din cauza aparentei laude acordată ispravnicului necinstit din povestire (vezi v. 8). Dificultăţile acestea se datorează încercării de a atribui o însemnătate fiecărui amănunt al parabolei, ca de pildă, sugestia că omul bogat Îl reprezintă pe Dumnezeu. Dar parabola aceasta nu trebuie să fie interpretată alegoric. Există un principiu fundamental în interpretarea parabolelor că nu trebuie să se facă nici o încercare de a scoate vreun înţeles special din fiecare amănunt. Pentru principiile interpretării vezi

p. 203, 204. Isus intenţiona ca această parabolă să ilustreze un adevăr specific, acela pe care El îl arată în v. 8-14.

Un ispravnic. Un administrator al treburilor unei gospodării sau ale unei moşii. Aşa cum lămureşte contextul, acest ispravnic era un om liber şi nu sclav aşezat într-un grad superior, aşa cum erau unii ispravnici. Dacă ar fi fost sclav, perspectiva lui ar fi fost sclavia la vreun alt stăpân şi în felul acesta nu ar fi fost preocupat să-şi câştige întreţinerea după ce i s-ar fi luat isprăvnicia; în plus, dacă era sclav, nu ar fi fost liber să-şi aducă la îndeplinire planul pe care şi-l propunea (v. 4).

Risipeşte. [Risipire, KJV]. Potrivit cu textul grec, ispravnicul încă mai risipea bunurile stăpânului său. De fapt, el era acuzat că jefuia în mod sistematic pe stăpânul său (vezi COL 366, 367) şi acuzaţiile păreau să fie destul de bine întemeiate pentru a duce la demiterea lui chiar înainte de a fi avut ocazia să dea seama de isprăvnicia lui (v. 2). Risipirea se poate să fi fost datorată în parte incompetenţei sau neglijenţei, deşi isteţimea ispravnicului (v. 4-8) lasă să se înţeleagă că era destul de priceput când trebuia să se ocupe de propriile sale interese.

2 El l-a chemat şi i-a zis: „Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteala de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poţi fi ispravnic.”

Ce aud? [Cum ei?, KJV]. Propoziţia acesta poate fi tradusă şi: Ce este aceasta ce aud despre tine? sau: De ce eeste aceasta ce aud de tine?

Dă-ţi socoteala. [Dă o socoteală, KJV]. El trebuia să încheie conturile şi să înmâneze rapoartele stăpânului său, care urma să le cerceteze pentru a hotărî dacă acuzaţiile aduse împotriva ispravnicului erau îndreptăţite.

3 Ispravnicul şi-a zis: „Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.

Şi-a zis. În timp ce ispravnicul încheia conturile pregătindu-le să le înmâneze stăpânului său, se gândea, întorcând problema şi pe o parte şi pe alta. Nu pot. Sau nu sunt în stare, sau nu sunt destul de puternic.

4 Ştiu ce am să fac, pentru ca, atunci când voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor.”

Ştiu. [Sunt hotărât, KJV]. Se pare că ispravnicul era vinovat şi ştia că nu poate să se dezvinovăţească. Dacă isprăvnicia lui ar fi fost caracterizată prin integritate nu este probabil ca el să fi recurs chiar la felul de procedee subtile de care fusese acuzat. Se pare că trăise prin isteţimea lui şi acum îşi propunea o stratagemă şi mai isteaţă care urma să-i facă posibilă o viaţă uşoară. În timp ce ispravnicul era încă în poziţia de a face aşa, el urma să-şi folosească poziţia lui prezentă de autoritate ca mijloc de a-şi asigura cele trebuincioase pentru un viitor nesigur.

Când voi fi scos. Mai degrabă, oricând s-ar putea să fiu dat afară. Ei. Ispravnicul are în minte datornicii stăpânului său (v. 5). El urma să-i facă să-i fie îndatoraţi.

5 A chemat pe fiecare din datornicii stăpânului său şi a zis celui dintâi: „Cât eşti dator stăpânului meu?”

A chemat pe fiecare. Sau, chemând pe datornicii stăpânului său unul câte unul (RSV. Ispravnicul şi-a executat plănuirea lui în chip sistematic şi inteligent. Dacă ar fi folosit aceeaşi sârguinţă şi iscusinţă în promovarea intereselor stăpânului său pe care le folosea la promovarea alor sale, ar fi avut succes şi nu eşec. Ca serv în casa lui Potifar, Iosif a dat pe faţă acele trăsături de caracter care l-au făcut să fie îndrăgit de stăpânul său (vezi Geneza 39,1-6). Promovând interesele stăpânului ca şi cum ar fi fost ale sale, Iosif a ajuns să fie promovat ca ispravnic al casei lui Potifar.

Cât eşti dator? Aproape s-ar părea că din cauza incompetenţei sau neglijenţei ispravnicul avea însemnări incomplete sau nu avea deloc însemnări cu privire la toate tranzacţiile anterioare. Dacă lucrurile stăteau aşa el se putea uşor pune de acord cu aceia care cumpăraseră bunurile stăpânului său pentru a-l înşelape stăpânul său şi a atrage foloase atât pentru sine, cât şi pentru cumpărător, în dauna stăpânului.

6 „O sută de măsuri de untdelemn”, a răspuns el. Şi i-a zis: „Ia-ţi zapisul şi şezi degrabă de scrie cincizeci.”

Măsuri. Gr. batoi, de la ebraicul bath, o măsură de capacitate pentru lichide egală cu aproape 5,81 galoane (vezi vol. I, p. 167). O sută de măsuri ar face cam 581 de galoane, o datorie destul de mare.

Untdelemn. Fără îndoială ulei de măsline, uleiul obişnuit în Palestina şi ţările învecinate. Zapisul. [Poliţa, KJV]. Literal, scrieri sau documente, aici însemnând contracte, sau note ale tranzacţiei originare. De grabă. [ Repede, KJV]. Pare că erau mulţi aceia care făcuseră negustorie cu ispravnicul şi dacă planul lui urma să izbutească, el trebuie să-l execute fără întârziere.

7 Apoi a zis altuia: „Dar tu cât eşti dator?” „O sută de măsuri de grâu”, a răspuns el. Şi i-a zis: „Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci.”

Măsuri. Gr. koroi, de la ebraicul kor, o măsură de volum echivalentă cu aproape 6, 24 buşeli (vezi vol. I, p. 167). O sută de măsuri ar fi deci cam 624 de buşeli, reprezentând încă o mare datorie.

8 Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelept. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.

Stăpânul lui a lăudat. Cuvintele acestea nu sunt comentariul editorial al lui Luca, aşa cum au crezut unii, ci făceau parte din parabola lui Isus. Cel care spune aceste cuvinte de laudă este deci omul bogat din v. 1. Este cu totul de neconceput că Isus să fi adus o laudă absolută planului ispravnicului necinstit de a-şi înşela stăpânul (vezi COL 367). Evaluarea din partea lui Isus a acestui ispravnic este descoperită în cuvintele ispravnicul nedrept. Totuşi, întrucât această laudă constituie punctul culminant al parabolei, reiese că Isus a găsit în lauda omului bogat adusă ispravnicului ceva folositor pentru a le da învăţătură ucenicilor şi celor din adunare care ascultau. Naraţiunea însăşi lămureşte ce era aceasta. Omul bogat nu a trecut cu vederea necinstea ispravnicului său; tocmai din cauza necinstei el a fost lipsit de sarcina lui. Dar iscusinţa cu care acest pungaş intrigant şi-a adus viaţa sa de proastă administraţie la un punct culminant era atât de uimitoare şi perfecţiunea cu care şi-a adus planul la îndeplinire era atât de vrednică de scopuri mai nobile, încât omul bogat nu s-a putut abţine să nu admire iscusinţa şi sârguinţa ispravnicului său.

Lucrase înţelepţeşte. Adică, din punct de vedre al interesului personal, făcându-şi o mulţime de prieteni care urmau să fie obligaţi pentru el în zilele viitoare. Cuvântul înţelepţeşte derivă de la gr. phronimos care, ca şi forma lui adjectivală phronimos (vezi Matei 7,24; 10,16), vine de la phren, minte. Ca şi cum noi am spune, ispravnicul îşi pusese mintea la lucru. El exercitase prevedere plănuind ingenios şi cu perspicacitate pentru propriul său viitor. Înţelepciunea sau iscusinţa lui consta din folosirea asiduă din partea lui a privilegiilor prezente atâta timp cât acestea existau. Dacă ispravnicul ar fi fost tot atât de delăsător în a face aranjamentul final cu datornicii stăpânului său cum fusese în conducerea treburilor de mai înainte, n-ar fi izbutit în planul lui ticălos.

Fii veacului acestuia. [Fii acestei lumi, KJV]. Literal, copii acestui veac, considerând lumea din punct de vedere al timpului şi al evenimentelor. Aceia care trăiesc pentru lumea aceasta sunt pomeniţi aici în contrast cu aceia care trăiesc pentru lumea viitoare, copiii luminii.

Semenii lor. [Generaţia lor, KJV]. Adică, în veacul de faţă, singurul veac de care sunt interesaţi şi pentru care trăiesc (vezi la Matei 23,36).

Mai înţelepţi decât. Oamenii care trăiesc exclusiv pentru viaţa acesta dau adesea pe faţă mai multă sârguinţă în urmărirea a ceea ce are ea să le ofere decât creştinii în pregătirea pentru ceea ce oferă Dumnezeu celor care aleg slujirea Lui. A acorda mai mulă atenţie şi plănuire felului în care am putea să ne slujim pe noi înşine decât facem cu privire la felul în care Îl putem servi pe Dumnezeu şi unul pe altul (vezi COL 370) este o slăbiciune omenească. Creştinul face bine să fie caracterizat prin râvnă, dar râvna lui ar trebui să fie cu pricepere (Romani 10,2). El trebuie să aibă un adevărat simţ al valorilor ca să fie distins în felul acesta (vezi la Matei 6,24-34).

Fiii luminii. Comparaţi 1 Ioan 12,36; Efeseni 5,8; 1 Tesaloniceni 5,5. De asemenea, Isus a folosit expresii de felul acesta ca fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,9; Luca 20,36; Ioan 11,52), fii ai împărăţiei (Matei 8,12; 13,38), fii ai Tatălui vostru (Matei 5,45), pentru a Se referi la aceia care primeau învăţăturile Sale şi dădeau Împărăţiei cerului locul cel dintâi în viaţa lor (vezi la Matei 6,33).

9 Şi Eu vă zic: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice.

Faceţi-vă prieteni. Aici Isus Se referă la Farisei (vezi COL 369), care erau de faţă (vezi v. 14) şi care, în calitatea de conducători ai naţiunii iudaice, erau într-un anumit sens ispravnici ai adevărului şi ai binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acordase poporului Său ales (vezi vol. IV, p. 26-28). Ca ispravnici ai cerului, conducătorii lui Israel risipiseră averea pe care cerul le-o încredinţase şi nu putea să mai dureze mult până când ei aveau să fie chemaţi să dea socoteală de isprăvnicia lor.

Isus nu lasă să se înţeleagă că cerul urmează să fie cumpărat. Adevărul la care El atrage atenţia este că noi trebuie să ne folosim de prilejurile de faţă cu gândul la binele veşnic. Noi suntem ispravnici ai posesiunilor materiale care ne vin la îndemână în viaţa prezentă şi Dumnezeu ni le-a încredinţat ca să putem învăţa principiile isprăvniciei credincioase. Tot ce avem în această viaţă este de fapt al altuia, adică, al lui Dumnezeu; nu este al nostru (Luca 16,12; vezi 1 Corinteni 6,19). Noi trebuie să folosim lucrurile materiale încredinţate nouă pentru a promova interesele Părintelui nostru din cer, folosindu-le pentru nevoile semenilor noştri (vezi Proverbele 19,17; Matei 19,21; 25,31-46; Luca 12,33) şi la progresul Evangheliei (vezi 1 Corinteni 9,13; 2 Corinteni 9,6.7).

Bogăţiilor nedrepte. [Mamonul nedreptăţii, KJV]. Vezi la Matei 6,24. Expresia aceasta arată

o măsură de dispreţ pentru bogăţii cam tot aşa cum vorbim noi de bani ca fiind un câştig murdar. A-ţi face prieteni cu ajutorul lui mamona [bogăţiilor] înseamnă a-ţi face prieteni prin mijlocirea lor.

Când veţi muri. [Când veţi expira, KJV; Când se vor isprăvi, G. Gal.]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) expresia când se vor sfârşi. Expresia când veţi expira ar însemna când veţi muri. Dar Scripturile nu învaţă că oamenii sunt primiţi în locuinţele veşnice la moarte, aşa cum ar cere exprimarea aceasta, ci la revenirea Domnului (vezi Ioan14,3). Când se vor sfârşi înseamnă când bogăţiile [mamonul nelegiuirii] se vor sfârşi. Când sursele de venituri ale ispravnicului se termină (Luca 16,3) atunci aceasta a fost ceea ce l-a făcut să se gândească la viitor. Înţelesul parabolei nu este eşecul ispravnicului sau moartea lui, ci metoda lui de a rezolva problema pierderii venitului personal. Astfel contextul, ca şi nota generală a Scripturii, cere exprimarea când se vor isprăvi. Antecedentul lui se este mamonul [bogăţiile] şi antecedentul lui ei este prieteni.

10 Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari.

Cele mai mici. Aici este lăsat să se înţeleagă că bogăţiile [sau mamon] sunt cele mai mici. Din nou ar trebui să fie arătat că Isus nu a lăudat necinstea ispravnicului (vezi la v. 8). Ca nu cumva ucenicii, sau alţii din audienţă, să înţeleagă că oferă în orice măsură, o scuză pentru necinste, Isus enunţă aici clar adevărul profund că toţi aceia care vor să fie ucenicii săi trebuie să fie caracterizaţi prin integritate şi sârguinţă scrupuloasă. Potrivit cu Midraş (Rabbah, la Exod 3,1; ed Socino, p. 49), Dumnezeu nu dă un lucru mare unui om până nu l-a încercat în ceva mic; după aceea îl promovează la ceva mare. Cartea Midraş dă apoi un exemplu cu privire la presupusele cuvinte ale lui Dumnezeu adresate lui David: Ai fost găsit vrednic de încredere la oile tale; vino, deci, şi îngrijeşte de oile Mele.

Credincios şi în cele mari. El va fi promovat (vezi la Matei 25,21).

11 Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?

Adevăratele bogăţii. Adică, bogăţiile spirituale (vezi Iacov 2,5). Comparaţi îndemnul lui Hristos de a nu lucra pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică (Ioan 6,27). Puţin mai devreme, în lucrarea Lui pereană, Isus a avertizat pe oameni contra adunării de comori pentru sine în loc de a fi bogaţi faţă de Dumnezeu (Luca 12,21).

12 Şi, dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?

Lucrul altuia. Unul din lucrurile cele mai importante pe care un om le are de învăţat în viaţa aceasta este că toţi banii şi toate lucrurile materiale care ajung în stăpânirea sa nu se datorează propriei sale înţelepciuni şi iscusinţe, ci sunt un împrumut de la Dumnezeu. Domnul a avertizat solemn pe Israel contra acestei înşelăciuni fatale şi le-a reamintit că Dumnezeu este Cel care dă oamenilor putere să-şi agonisească bogăţie (vezi la Deuteronom 8,18).

Faptul că nu au profitat de această învăţătură dată lor cu privire la acest principiu a purtat în mare măsură răspunderea pentru eşecul lui Israel ca naţiune (vezi vol. IV, p. 32.33). Întotdeauna este adevărat că atunci când oamenii nu-L onorează pe Dumnezeu şi nu apreciază bunurile vieţii ca venind din mâna Lui milostivă, ei se dedau la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere se întunecă (Romani 1,21). Noi suntem simpli ispravnici ai lui Dumnezeu.

Ce este al vostru. Aici Isus se referă la viaţa veşnică şi la binecuvântările şi bucuriile care o însoţesc, ca fiind ale lor. Noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos (Romani 8,17). Când Hristos va fi întronat în slavă, El va adresa tuturor celor credincioşi invitaţia milostivă de a veni şi a moşteni împărăţia care le-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25,34).

13 Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul, şi va iubi pe celălalt sau va ţine numai la unul, şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Nici o slugă. Vezi la Matei 6,24. Cu excepţia cuvântului slugă – un cuvânt corespunzător acestui context, care se ocupă cu sluga din parabolă, ispravnicul – enunţarea lui Isus aşa cum este dată aici este identică cu aceea din Matei 6,24. Ar trebui să se reţină că mare parte din învăţătura anterioară a lui Isus a fost repetată în cursul fazei pereene a lucrării Sale (DA 488). Nu există nici un motiv valabil pentru a presupune, aşa cum fac mulţi critici, că ori Luca ori Matei trebuie să fi inserat cuvintele acestea la un loc nepotrivit în naraţiunea sa a Evangheliei.

14 Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea şi îşi băteau joc de El.

Fariseii. Vezi p. 51, 52.

Iubitori de bani. [Lacomi, KJV]. Gr. philarguroi, literal, iubitori de bani. Cuvântul apare în NT numai aici şi în 2 Timotei 3,2. Unii comentatori critici au sugerat că Saducheii şi nu Fariseii sunt descrişi aici, aşa cum este în Luca, pe temeiul faptului că cei dintâi constituiau clasa cea mai bogată a societăţii iudaice. Dar Isus nu discută posedarea de bogăţii în şi pentru ele însele. Nu posedarea de avere împiedică pe cineva să intre în cer, ci mai degrabă iubirea lui excesivă de avere şi reaua ei folosire. Nimic nu împiedică pe un om relativ sărac să fie lacom [ iubitor de bani]. În altă parte Isus acuză lămurit pe Farisei că sunt lacomi (vezi la Matei 23,14). Potrivit cu filozofia vieţii pe care o îndrăgeau Fariseii, averea constituia un semn sau o dovadă a binecuvântării divine. Prin comparaţie, Isus nu avea nici un fel de posesiuni (vezi la Matei 8,20), dar nici nu dorea vreuna (vezi la Matei 6,24-34). În privinţa aceasta, ca şi în altele, principiile Sale şi acelea ale Fariseilor erau cu totul ireconciliabile.

Ascultau şi ei toate acestea. Ceea ce urmează (v. 14-31) este cu totul evident o continuare a relatării aceleiaşi ocazii ca aceea prezentată de v. 1-13.

Îşi băteau joc de El. Sau Îl luau în râs. Fără îndoială, Fariseii îşi dădeau seama că Isus îndreptase observaţiile Sale contra lor (vezi v. 9-13; vezi la v. 9). Se pare că secţiunea prezentă din naraţiune, începând cu cap. 15,1, este relatarea învăţăturii lui Isus dată cu o singură ocazie (vezi la cap. 15,1; 16,1.14). Dacă lucrurile stau aşa, Fariseii fuseseră de faţă de la început (vezi cap. 15,2) şi parabolele cu oaia pierdută, drahma pierdută şi fiul pierdut fuseseră toate adresate lor de către Isus pentru a justifica interesul Său faţă de vameşi şi păcătoşi (vezi cap. 15,1-3).

15 Isus le-a zis: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi. [Să vă îndreptăţiţi pe voi, KJV; Vă faceţi pe voi drepţi, G. Gal.]. Comparaţi un învăţător de lege care voia să se îndreptăţească cu întrebarea: Cine este aproapele meu? (cap. 10,25-29). Fariseii avuseseră succes în a convinge pe oameni de teoria lor că bogăţia era o răsplată pentru neprihănire. Ei îşi apăraseră cazul cu pricepere şi cel puţin aceia care aveau o oarecare măsură din bunurile lumii acesteia aflau mulţumire într-o astfel de teorie.

Dumnezeu vă cunoaşte inimile. Vezi 1 Samuel 16,7; 1 Cronici 28,9. Partea rea cu Fariseii era că ei erau făţarnici (vezi la Matei 6,2; 7,5); neprihănirea lor nu era mai mult decât o spoială cu var (vezi Isaia 64,6; Maleahi 23,13-33).

Urâciune. Gr. bdelugma, ceva putred, ceva detestabil. Comparaţi folosirea lui bdelugma în Apocalipsa 17,4.5; 21,27.

16 Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.

Legea şi proorocii. Adică, scrierile canonice ale VT (vezi Matei 5,17; 7,12; 22,40; Luca 24,27.44; Fapte 13,15; 28,23; vezi la Luca 24,44).

Până la Ioan. Adică, Ioan Botezătorul. Până la predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu de câtre Ioan, scrierile sacre ale VT constituiau călăuza principală spre mântuire a omului (vezi Romani 3,1.2). Cuvântul până la (Gr. mechri) nu implică în nici un caz – aşa cum unii traducători superficiali ai Scripturii ar vrea ca noi să credem – că Legea şi proorocii, Scripturile VT şi-au pierdut în vreun fel valoarea sau forţa când Ioan a început să predice. Ceea ce vrea să spună Isus aici înseamnă că, până la lucrarea lui Ioan, Legea şi proorocii erau tot ce aveau oamenii. Evanghelia a venit nu pentru a înlocui sau pentru a anula ceea ce scriseseră Moise şi proorocii, ci pentru a completa, a reîntări, a confirma aceste scrieri (vezi la Matei 5,17-19). Evanghelia nu stă în locul VT, ci este un adaos la el. Acesta este clar sensul în care mechri (tradus şi la) este folosit în pasajele din Scripturi ca Matei 28,15 şi Romani 5,14.

În tot NT nu e nici un caz în care VT să fie depreciat în vreun fel oarecare. Dimpotrivă, credincioşii NT au găsit tocmai în Scripturile VT cea mai puternică confirmare a credinţei lor; de fapt, VT era singura Biblie pe care o poseda biserica primei generaţii NT (vezi la Ioan 5,39). Ei nu îl dispreţuiau, aşa cum fac astăzi unii din cei care se numesc creştini, ci îl onorau şi îl îndrăgeau. De fapt, tocmai cu ocazia aceasta Isus a scos în evidenţă scrierile VT ca îndestulătoare pentru a călăuzi pe oameni spre cer (vezi Luca 16,29-31). Aceia care învaţă că Scripturile VT sunt fără valoare sau autoritate pentru creştin, învaţă contrar învăţăturii lui Hristos. Pavel afirma că învăţăturile sale nu se îndepărtau cu nimic de la ceea ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple (Fapte 26,22). În învăţătura lui, Pavel se referea stăruitor la Legea lui Moise şi la Prooroci (vezi Fapte 28,23).

În Predica de pe Munte Isus a lămurit că învăţăturile Sale nu au înlăturat în nici un fel pe cele ale VT. El declara emfatic că n-a venit să scoată din Scripturile VT nici cea mai mică iotă sau frântură de slovă (vezi la Matei 5,18). Când a declarat dar Eu vă spun (vezi la v. 22), contrastul pe care l-a făcut între învăţăturile VT şi învăţăturile Sale nu era intenţionat să diminueze valoarea sau importanţa celor dintâi, ci să le elibereze de concepţiile înguste ale iudeilor din vremea Sa, să le amplifice şi să le întărească.

De atunci încoace. De la proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu de către Ioan Botezătorul, mai multă lumină strălucise pe cărarea mântuirii, iar Fariseii nu aveau nici un fel de scuză pentru a fi lacomi (vezi la v. 14). Fusese destulă lumină pentru ei în VT (vezi v. 29-31), dar ei respinseseră lumina aceea (vezi Ioan5,45-47); acum ei au luat aceeaşi atitudine faţă de lumina sporită care se revărsa prin viaţa şi învăţăturile lui Isus (vezi Ioan 1,4; 14,6).

Fiecare. Probabil Isus Se referă aici la vastele mulţimi care Îl urmau oriunde Se ducea în Perea (vezi la cap. 12,1; 14,25; 15,1). Era un interes grozav de mare, deşi uneori rău condus, faţă de El personal şi faţă de învăţăturile şi minunile Lui.

Dând năvală. [Presează, KJV]. Gr. biazo, a folosi forţa sau a aplica forţa. Vezi la Matei 11,12.13 pentru o discuţie a înţelesului lui Luca 16,16.

17 Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.

Este mai lesne. Pentru comentariul la v. 17 vezi la Matei 5,18.

Să cadă. [Să dea greş, KJV]. Gr. pipto, a cădea.

Frântură de slovă. [Iotă, KJV; cornişor de slovă, G. Gal.]. Gr. keraia, un cornişor, un vârf sau un punct de la keras, corn. Vezi la Matei 5,18. Ca ilustraţie a însemnătăţii lui keraia, partea care distinge litera G de C ar putea fi numită frântură de slovă [iotă].

Lege. Prin Lege, conform întrebuinţării iudaice, se înţelegea toată voia descoperită a lui Dumnezeu, îndeosebi scrierile lui Moise (vezi la Deuteronom 31,9; Proverbele 3,1). Când este folosit singur în NT, ca aici, poate fi considerat ca un termen general pentru întregul VT. În versiunea sa, Marcion, un învăţător creştin schismatic de prin anul 150 d.Hr., a schimbat expresia din Lege în cuvântul meu pentru a evita referirea evidentă la Scripturile VT şi aprobarea lor de Isus. Marcion se considera un înflăcărat urmaş al lui Pavel, dar nu se folosea de nimic iudaic, ca de pildă VT. El a fost unul dintre cei dintâi creştini care a adoptat poziţia că VT era fără valoare sau însemnătate pentru credinciosul creştin.

18 Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei preacurveşte.

Îşi lasă nevasta. Vezi la Matei 5,27-32; cf. Matei 19,9; 1 Corinteni 7,10.11. Adulterul este tot adulter chiar şi atunci când oamenii îl legalizează. Criticii moderni ai raportului Evangheliei pretind că în Luca 16,14-18 Luca a pus laolaltă un grup de cuvinte fără legătură rostite de Isus în diferite ocazii. Dar ei nu izbutesc să vadă firul de gândire care stă la bază şi care, de fapt, face din întreg capitolul o cuvântare sistematică şi unificată. În acord cu v. 15, Fariseii şi învăţăturile lor erau ca o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Situaţia aceasta nu era însă, pentru că nu avuseseră lumină îndestulătoare; ei avuseseră Legea şi proorocii tot timpul (v. 16) şi mai recent Evanghelia. În v. 17 Isus afirmă unitatea fundamentală a învăţăturilor Lui cu acelea al VT şi în v. 18 dă o ilustraţie a faptului acestuia. În Predica de pe Munte Isus folosise deja aceleaşi exemple ca dovadă că învăţăturile Lui nu le excludeau pe acelea ale VT (vezi la Matei 5,17-19, 27-32).

19 Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire.

Un om bogat. [Bogatul şi Lazăr. Luca 16,19-31. Despre parabole vezi p. 203-207]. Pentru puţinul ce se cunoaşte despre împrejurările în care a fost rostită parabola aceasta vezi la v. 1, 14. Parabola a fost evident adresată Fariseilor în special (vezi cap. 15,2; 16,14), deşi erau de faţă ucenicii (cap. 16,1), vameşii şi păcătoşii (cap. 15,1) şi fără îndoială şi un mare număr de ascultători (vezi la cap. 12,1; 14,25; 15,1).

În parabola aceasta Isus continuă învăţătura prezentată în parabola cu ispravnicul necinstit (cap. 16,1-12), că folosirea prilejurilor vieţii de acum hotărăşte soarta viitoare (vezi v. 1, 4, 9, 11, 12). Parabola fusese adresată îndeosebi ucenicilor (vezi la v. 1), dar în v. 9 Isus se întorsese de la ucenici la Fariseii de faţă (vezi la v. 9). Fariseii refuzau să accepte învăţăturile lui Isus cu privire la isprăvnicie şi îşi băteau joc de El (vezi v. 14). Isus a arătat apoi că ei ar putea fi onoraţi de oameni, dar că Dumnezeu le citea inima ca pe o carte deschisă (vezi la v. 15). Ei avuseseră lumină îndestulătoare; se bucuraseră îndelung de învăţătura din Lege şi prooroci şi, începând cu lucrarea lui Ioan, avuseseră parte în plus de lumina Evangheliei (vezi la v. 16). În v. 17, 18 Isus afirmă că principiile expuse în Lege sunt imutabile – Dumnezeu nu S-a schimbat – şi le dă un exemplu în ce priveşte acest sublim adevăr. Parabola cu bogatul şi Lazăr este dată pentru a arăta că soarta este decisă în viaţa de acum de felul în care omul foloseşte privilegiile şi prilejurile care i se oferă (vezi COL 260). În primul rând, omul bogat reprezintă pe toţi oamenii care folosesc rău ocaziile vieţii şi într-un sens colectiv, el reprezintă şi naţiunea iudaică, care, ca şi bogatul, făcea o greşeală fatală (vezi COL 267). Parabola constă din două scene, un reprezentând viaţa aceasta (v. 19-22) şi cealaltă pe cea viitoare (v. 23-1). Parabola cu ispravnicul necredincios aborda problema din punct de vedere pozitiv, adică, din punctul de vedre al cuiva care făcea pregătiri pentru viitor. Parabola bogatului şi a lui Lazăr abordează aceeaşi problemă din punct de vedre negativ, adică, din punctul de vedere al cuiva care nu a făcut o astfel de pregătire. Bogatul greşea crezând că mântuirea este întemeiată pe descendenţa din Avraam şi nu pe caracter (c. Ezechiel 18).

Ca şi toate celelalte parabole, aceea a omului bogat şi Lazăr trebuie să fie interpretată în armonie cu contextul ei şi cu ideea generală a Bibliei. Unul din cele mai importante principii de interpretare este acela că fiecare parabolă era menită să înveţe un adevăr fundamental şi că detaliile parabolei nu trebuie în mod necesar să aibă însemnătate în ele însele decât ca elemente susţinătoare ale povestirii. Cu alte cuvinte, amănuntele unei parabole nu trebuie să fie impuse ca având un înţeles literal în termenii adevărului spiritual afară de cazul că contextul arată clar că este intenţionat un astfel de înţeles. Din principiul acesta se dezvoltă un altul – că nu este înţelept să se folosească amănuntele unei parabole spre a se susţine o doctrină. Numai învăţătura fundamentală a parabolei aşa cum este expusă clar în contextul ei şi confirmată de sensul general al Scripturii, împreună cu amănuntele explicate în contextul însuşi, pot fi considerate în mod legitim ca o bază pentru doctrină. Vezi p. 203, 204. Susţinerea că Isus intenţiona ca parabola aceasta să înveţe că oamenii, buni sau răi primesc răsplata la moarte calcă amândouă aceste principii.

Aşa după cum este arătat clar în context (vezi mai sus), parabola aceasta era menită să arate că destinul viitor este determinat de felul în care oamenii folosesc ocaziile acestei vieţi. Isus nu discuta nici starea omului în moarte, nici timpul când vor fi date răsplătirile: El doar făcea o distincţie clară între viaţa aceasta şi cea următoare şi arăta legătura fiecăreia cu cealaltă. În plus, interpretarea acestei parabole ca învăţând că oamenii îşi primesc răsplata imediat la moarte contrazice clar propriile declaraţii ale lui Isus că Fiul Omului…va răsplăti fiecăruia după faptele lui când are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi (vezi la Matei 16,27; 25,31-41; cf. 1 Corinteni 15,51-55; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Apocalipsa 22,12; etc.). Una din regulile cele mai importante de interpretare este că expresiile şi naraţiunile figurate trebuie să fie înţelese în termenii afirmaţiilor literale ale Scripturii cu privire la adevărurile la care se face referire. Chiar şi aceia care încearcă să forţeze parabola aceasta să intre într-o formă de interpretare care învaţă contrariul contextului imediat şi sensului general al învăţăturilor lui Hristos admit că multe din amănuntele parabolei sunt figurate (vezi la v. 22-26).

Pe bună dreptate s-ar putea pune întrebarea: Pentru ce trebuia să introducă Isus într-o parabolă ilustraţii figurate care nu reprezintă în mod exact adevărul care este prezentat clar în altă parte în Scripturi, şi îndeosebi în propriile Sale afirmaţii literale? Răspunsul este că El îi întâmpina pe oameni pe propriul lor teren. Mulţi din cei adunaţi –fără nici cel mai neînsemnat motiv scriptural VT – ajunseseră să creadă în doctrina unei stări conştiente de existenţă între moarte şi înviere (vezi COL 263). Credinţa aceasta eronată, care nu apare în VT, străbate literatura postexilică iudaică în general (vezi p. 83-102) şi, ca şi multe alte credinţe tradiţionale, devenise parte din Ierusalim pe vremea lui Isus (vezi la Marcu 7,7-13). În parabola aceasta Isus doar făcea uz de o credinţă populară pentru ca prin aceasta să facă impresionant de clară o învăţătură importantă pe care El căuta să o sădească în mintea ascultătorilor Săi. De asemenea, s-ar putea nota că, în parabola precedentă, aceea cu ispravnicul necredincios (Luca 16,1-12), Isus nici nu a lăudat, nici nu a aprobat felul de purtare al ispravnicului necredincios, deşi acţiunea aceea constituie partea principală a povestirii (vezi la v. 8).

Chiar şi International Critical Commentary comentează după cum urmează la v. 22: Se susţine principiul general că fericirea şi mizeria după moarte sunt determinate de purtarea dinaintea morţii; dar amănuntele tabloului sunt luate din credinţele iudaice cu privire la starea sufletelor în Şeol [vezi la Proverbele 15,11] şi nu trebuie înţelese ca aprobând credinţele acelea.

Uneori se atrage atenţia la faptul că Isus nu afirmă că istorisirea cu omul bogat şi Lazăr este o parabolă, cel puţin aparent în ce priveşte relatarea lui Luca (deşi un manuscris vechi [D] o numeşte parabolă), în timp ce, în altă parte parabolele sunt intitulate de obicei aşa (Matei 13,3.24.33.44.45.47). Dar ar trebui arătat că, deşi Isus făcea de obicei introducerea unei parabole fie afirmând că ea era o parabolă, fie spunând că Împărăţia cerului era ca o persoană sau ca un lucru în împrejurările specifice pe care apoi începea să le relateze, totuşi nu făcea întotdeauna aşa (vezi Luca 15,8.11; 16,1 de exemplu). La fel se întâmplă şi cu unele din parabolele VT ca de pildă acelea din Judecători 9,8-15 şi 2 Regi 14,9 şi cu toate acestea nimeni nu susţine a crede că deoarece parabolele acestea nu sunt clar intitulate ca atare trebuie să fie luate literal. Falsitatea unui astfel de argument este evidenţiată printr-o simplă citire a celor câteva referinţe citate.

În acest om bogat Isus intenţiona fără îndoială ca Fariseii să se vadă pe ei înşişi şi în nefericita experienţă a omului bogat să zugrăvească propria lor soartă nenorocită (vezi la v. 14). Comparaţi acest om bogat cu cel din parabola precedentă (v. 1). Traducerea gr. plousios, bogat prin latinescul dives în Vulgata a dat naştere la tradiţia populară că numele omului era Dives. Diferite alte nume apar în diferite versiuni, probabil ca rezultat al părerii că dacă săracului din parabolă i se dă numele, aşa ar fi trebuit să se întâmple şi cu cel bogat.

Porfiră. [Purpură, KJV]. Gr. porphura, o ţesătură de purpură, o haină făcută din stofă de purpură; aici probabil se referă la veşmântul costisitor din afară, manta (Gr. himation; vezi la Matei 5,40), vopsită într-o culoare a purpurei regale. Purpura era culoarea demnităţii regale. Originar, porphura se referea la o specie de scoici obişnuite în Mediterana, murex, din care se extrăgea vopsea purpurie. Apoi, termenul sau echivalentul lui a ajuns să fie aplicat fie la stofa vopsită astfel, fie la un veşmânt făcut din stofa aceea (vezi Marcu 15,17.20; Fapte 16,14; Apocalipsa 17,4; etc.). Vopseaua aceasta apărea în trei nuanţe care puteau fi descrise ca purpură, carmin, şi albastru.

In subţire. [In fin, KJV; In de mare preţ, G. Gal.]. Gr. bussos, in sau pânză de in sau stofa făcută din el; aici probabil se referă la veşmântul de dedesubt, veston sau tunică (gr. chiton; vezi la Matei 5,40), făcută din in egiptean. La început bussos se referea la inul însuşi şi apoi a ajuns să fie aplicat la pânza de in făcută din in. Aşa cum purpura era culoarea demnităţii regale, inul subţire era trăsătura luxului (vezi Apocalipsa 18,12; 19,8. 14).

20 La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube.

Sărac. [Cerşetor, KJV]. Gr. ptochos, de la ptasso, a se apleca, a se intimida, a merge smerit sau gârbovit ca un cerşetor. Uneori ptochos înseamnă pur şi simplu sărac sau folosit ca substantiv, om sărac (vezi la Matei 5,3).

La uşa lui era pus. Bogatul avusese o ocazie continuă de a alina nevoile lui Lazăr, dar n-a făcut aşa ceva. De fapt, n-a maltratat pe suferind, care, fără îndoială, trăgea el concluzia, trebuia să sufere sub pedeapsa lui Dumnezeu. Atitudinea lui era asemănătoare cu aceea exprimată de Cain când a zis: Sunt eu păzitorul fratelui meu? (Geneza 4,9). Legăturile lui Lazăr nu cuprindeau comiterea de fapte rele, ci mai degrabă omiterea de fapte de îndurare. El a luat o atitudine negativă faţă de răspunderile lui în viaţă şi nu una pozitivă. El nu ştia nimic despre adevăratul înţeles al celei de a doua mare poruncă a Legii, care cere iubire faţă de semeni (vezi la Matei 5,43; 22,39; 25,35-44). Ca şi naţiunea iudaică, acest om bogat nu făcea nici un bine pozitiv şi din cauza aceasta era vinovat că face un rău pozitiv. Toate avantajele pe care i le acordase cerul erau însuşite pentru propria lui plăcere şi mulţumire de sine (vezi COL 291).

Lazăr. Gr. Lazaros, un nume derivat din numele comun ebraic El’azar (vezi la Exod 6,23), care înseamnă Dumnezeu a ajutat. Trebuie observat că numele este foarte potrivit stării spirituale a omului din parabolă care îl poartă. Aceasta este singura ocazie relatată în care Isus a dat uneia din personajele dintr-o parabolă un nume, o procedură necesară în cazul acesta din cauza dialogului parabolei (vezi Luca 16,23.31). Deşi numai la câteva săptămâni mai târziu Isus l-a înviat pe Lazăr din Betania din morţi (vezi Ioan 11,1-46), nu există nici o legătură între omul din parabolă şi acela care a devenit obiectul cele mai mari minuni a lui Isus.

Plin de bube. Sau ulcerat. Faptul că Lazăr era pus la poartă arată că era invalid, neînstare să umble singur.

21 Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele.

Dorea mult să se sature. [Dorind să fie hrănit, KJV]. Acesta era motivul pentru care el era la poartă. El era în lipsă grozavă şi bogatul putea să-i împlinească lipsa aceea. Nu există nimic în istorisire care să sugereze că Lazăr cârtea sau se plângea împotriva lui Dumnezeu din cauza sărăciei şi suferinţei sale. Se pare că, asemenea lui Iov, el suporta cu răbdare şi tărie.

Fărâmiturile care cădeau. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea [cele] care cădeau; adică, resturile de la masă (vezi la Marcu 7,28). Se pare că bogatul nu şi-a întins mâna niciodată ca să înlesnească lui Lazăr cele trebuincioase pentru hrană.

Îi lingea bubele. Nu este cu totul clar dacă aceasta îi uşura mizeria sau i-o sporea, deşi cea din urmă pare mai probabilă. Dacă lucrurile stau aşa, aceasta era culmea mizeriei pentru bietul suferind. Se pare că el nu era în stare să împiedice pe aceşti gunoieri pe jumătate sălbatici (vezi la Matei 7,6; 15,26) să-i lingă bubele.

22 Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.

Dus de îngeri. Comparaţi Matei 24,31. Pentru principiile de interpretare a celor din Luca 16,25-31, vezi la v. 19. Ar trebui să fie reţinut că scopul parabolei este de a compara ocaziile vieţii acesteia şi folosirea lor, cu răsplătirile vieţii viitoare. Destinul este fixat la moarte şi oamenii trebuie să se folosească de ocaziile vieţii acesteia dacă urmează să se bucure de privilegiile celei viitoare.

Sânul lui Avraam. Un idiom iudaic tipic, însemnând paradis. În literatura veche iudaică Avraam e steuneori prezentat ca salutând pe oameni când intră în paradis. Isus vorbea de paradis ca un loc unde mulţi urmau să vină de la răsărit şi de la apus şi să stea la masă cu Avraam la ospăţul Impărăţiei cerurilor (vezi la Matei 8,11; Luca 14,15).

Cu privire la faptul că Isus este în sânul Tatălui vezi la Ioan 1,18. Cu privire la a sta culcat în sânul cuiva când era întins la ospăţ vezi la Ioan 13,23. Avraam era tatăl iudeilor (vezi Ioan 8,39.56) şi ei ajunseseră să aştepte de fapt mântuirea de la el şi nu de la Dumnezeu (vezi la Luca 16,24). Ei şi-l închipuiau pe Avraam ca salutând pe copiii săi în paradis, după cum, cam la fel, Petru este uneori prezentat acum ca salutând pe creştini la poarta cerului.

L-au îngropat. Aceia care susţin că naraţiunea aceasta este literală şi nu o parabolă ar trebui să ţină seama că, dacă omul bogat este literal şi corporal în chin, atunci Lazăr a fost dus în cer literal şi corporal. Totuşi, atât trupul lui Lazăr, cât şi al bogatului s-au întors în ţărână de unde veniseră (vezi Geneza 2,7; 3,19; Eclesiastul 12,7).

23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui

Locuinţa morţilor. [Iad, KJV]. Gr. hades mormânt sau moarte (vezi la Matei 11,23). Hades este locuinţa tuturor oamenilor, buni sau răi, până la înviere. Literal, Lazăr urma să fie şi el acolo.

Chinuri. Gr. basanoi, înrudit cu verbul basanizo, care este folosit cu privire la persoane care suferă intens de boală (Matei 8,6), cu privire la valurile mării care se zbat (Matei 14,24) şi cu privire la ucenicii care se necăjeau la vâslire (Marcu 6,48). Este folosit şi cu privire la frământarea emoţională (2 Petru 2,8) şi cu privire la chinul de care duhurile rele se temeau când au fost aduse faţă în faţă cu Isus (Matei 8,29; Marcu 5,7; Luca 8,28). Basanos (singularul de la basanoi) pare deci să însemne suferinţă sau frământare acută.

Ideea că la moarte oamenii merg într-un loc unde suferă chinuri este cu totul străină de Scripturi care învaţă lămurit că morţii nu ştiu nimic (Eclesiastul 9,5; vezi la Psalmii 146,4). Isus Însuşi asemăna moartea cu un somn (vezi Ioan11,11.14). A concluziona din această parabolă că Isus învăţa că la moarte cei răi sunt duşi într-un loc unde suferă chinuri înseamnă a-L face să contrazică aici învăţăturile Sale clare asupra subiectului acestuia date cu alte ocazii, ca şi învăţăturile Bibliei ca un tot. Păcătoşii vor avea să încerce chinurile în foc (vezi la Matei 5,22) în iadul gheenei, nu în hades. Deci, când Isus l-a prezentat pe omul bogat chinuit în văpaia acesta (Luca 16,24), în hades, el vorbeşte în mod clar la figurat şi este neîntemeiat să interpretăm cuvintele Lui literal. Pentru principiile de interpretare cuprinse în explicaţia parabolelor vezi la v. 19.

Ochii. Trupul omului bogat, acum în hades, este fără viaţă. El nu poate să vadă (vezi la v. 24).

A văzut de departe pe Avraam. [Vede pe Avraam, KJV]. Se poate ca cerul şi iadul să fie la o astfel de depărtare ca să se audă glasul şi ca aceia care sunt în cer să fie martori la suferinţele prietenilor şi a celor dragi în iad fără să fie în stare să aline chinul, în timp ce cei din iad pot să observe fericirea celor drepţi în cer? Şi totuşi aceasta este exact ce învaţă parabola aceasta dacă este luată literal (vezi la v. 19). Dar cei care cred că este literală se vor grăbi să adauge că sânul lui Avraam este numai o figură de vorbire, că sfinţii nu se odihnesc literal în sânul lui. Şi vor mai declara că apropierea cerului şi iadului, descrise aici, este de asemenea figurată. Dar în clipa în care admit că partea acesta şi alte părţi evident figurate ale parabolei trebuie să fie luate literal, admit caracterul figurat al întregii parabole. Dacă nu sunt dispuşi să admită că întreaga parabolă este figurată, sunt constrânşi să admită că decizia lor cu privire la faptul dacă o parte trebuie sau nu să fie luată figurat este doar o chestiune a propriei lor alegeri arbitrare şi nu este bazată pe vreun principiu de interpretare clar definit şi consecvent.

Lazăr în sânul lui. Vezi la v. 22. Dovezile textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru exprimarea Lazăr odihnind în sânul lui.

24 şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.”

Părinte Avraame. După câte se pare, în acord cu parabola, Avraam este prezentat aici ca prezidând peste hades (vezi la v. 23). Omul bogat se adresează lui Avraam ca şi cum el ar fi Dumnezeu. Suferindul este un descendent al patriarhului şi apelează la el ca un fiu al tatălui.

Trimite pe Lazăr. Omul bogat este evident de părere ca Lazăr să fie pus la dispoziţia lui şi să facă vizită în hades, lucru care, într-un sens, ar fi o continuare a poziţiei lor relative de pe pământ.

Să-şi moaie. Gr. bapto (vezi la Matei 3,6).

Vârful degetului. Aceia care caută să găsească în parabola aceasta un suport pentru doctrina falsă a sufletelor nemuritoare lipsite de trup găsesc în schimb aici o inconsecvenţă. Ca şi cum spiritele lipsite de trup ar avea degete! Trupul lui Lazăr era în mormânt şi de aceea degetele lui erau şi ele în mormânt. Este de necrezut că un duh lipsit de trup să ia un deget, pe care nu se presupune că îl are, să-l înmoaie în apă şi apoi să atingă limba inexistentă a unui alt spirit. Evident, Isus povesteşte o întâmplare imaginară menită să lămurească un anumit adevăr cu privire la legătura dintre viaţa aceasta şi cea viitoare (vezi la v. 19) şi nu intenţionează ca cuvintele Sale să fie luate literal. Pentru omul bogat, suferind acum figurat în hades, cea mai mică alinare a chinurilor sale ar fi fost primită cu mulţumire. Bogatul acum doreşte un strop de apă curată şi rece, aşa cum Lorea şi Lazăr mai înainte fărmiturile de la masa lui (vezi la v. 21). Dacă omul bogat aveau ochi

(v. 23) şi limbă (v. 24) şi Lazăr avea un deget (v. 24) ar fi fost necesară învăţătura că imediat după moarte oamenii buni şi răi îşi primesc răsplata ca fiinţe reale cu părţi ale trupului! Dar, faptul că ei nu merg imediat la răsplata lor la moarte este evident din parabola însăşi – trupurile lor erau în mormânt, unde nu există ceva de felul focului (vezi la v. 22).

Chinuit în văpaia aceasta. Pentru dovada că nelegiuiţii nu suferă focul iadului la moarte, ci atunci când Isus Se întoarce vizibil pe acest pământ (după mileniu), vezi la v. 19. Cu privire la focul veşnic vezi la Matei 5,22.

25 „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.

Fiule. Gr. teknon (vezi la cap. 15,31).

Primit. El primise toate lucrurile bune pe care cineva şi le-ar fi putut dori în viaţa aceasta şi nu făcuse pregătiri pentru viaţa viitoare. El aplicase invers principiul din Matei 6,33 – el căutase mai întâi toate lucrurile acestea şi nădăjduise că Dumnezeu va găsi vreo cale ca să adauge cerul după aceea. Comparaţi experienţa omului bogat neînţelept (vezi la Luca 12,16-21) şi învăţătura lui Isus cu privire la adunarea de comori în cer (vezi la Matei 6,19-21). Omul bogat avea toată răsplata pe care putea să o aibă (vezi la Matei 6,2). Contul lui în cer arăta că el este un falit moral. Ar trebui să se arate că el n-a fost pedepsit pentru posedarea de avere (vezi la v. 19), ci pentru reaua întrebuinţare a ei. El o risipise folosind-o pentru sine în loc să o folosească în slujba lui Dumnezeu şi a semenului său (cf. Matei 19,21.22; 25,25-30). Nu este un păcat să fii bogat, pentru că Avraam a fost foarte bogat (vezi Geneza 13,2). Omul bogat din parabolă a ales pur şi simplu să uite că era răspunzător pentru felul cum folosea bogăţiile sale.

Lazăr pe cele rele. La fel cum bogatul n-a fost pedepsit pentru că era bogat, Lazăr n-a fost răsplătit numai pentru că fusese sărac pe când era pe pământ. Caracterul moral este cel care determină destinul şi nu posesiunile materiale.

26 Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.”

Pe lângă toate acestea. Răspunsul lui Avraam la rugămintea omului bogat constă din două părţi. În prima (v. 25) Avraam declară virtual că n-ar fi drept să se împlinească cererea şi în a doua

(v. 26) el arată că aranjamentele vieţii viitoare fac imposibil să se facă aşa ceva.

O prăpastie mare. Gr. chasma, prăpastie sau o deschizătură ce se cască, de la chaino, a căsca. Prăpastia reprezintă deosebirea în caracter moral dintre omul bogat şi Lazăr (vezi COL 269). Faptul că ea e fixată [KJV], stă [G. Gal.], arată că după moarte caracterul nu poate fi schimbat. E prea târziu pentru a-l schimba (vezi Isaia 26,10). Prăpastia care împiedica pe omul bogat să ajungă la fericirea din sânul lui Avraam fusese formată în viaţa de faţă, prin propria sa neglijenţă de a folosi cum trebuie ocaziile oferite atunci pentru formarea unui caracter bun (vezi COL 271).

27 Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu;

Rogu-te dar. Omul bogat vrea să spună aici că nu fusese avertizat cum trebuie de soarta care îl aştepta la moarte. Să trimiţi. El însuşi nu era în stare să comunice cu rudele în viaţă şi Avraam nu permitea ca Lazăr să facă lucrul acesta.

28 căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.”

Verset ce nu a fost comentat.

29 Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.”

Pe Moise şi pe prooroci. Adică Scripturile VT. Aceasta era o denumire comună pentru scrierile canonice ale VT în zilele lui Isus (vezi la v. 16). Iarăşi şi iarăşi Isus atrăgea atenţia la VT ca fiind de cea mai mare valoare în chestiuni de credinţă şi doctrină, iar aici îl recomanda ascultătorilor săi ca o călăuză bună şi sigură la mântuire (vezi Matei 5,17-19; Luca 24,25.27.44; Ioan 5,39.45-47).

Să asculte de ei. Potrivit cu îndemnul lui Isus dat aici – deşi în aparenţă era rostit de Avraam către omul bogat – Scripturile VT constituiau pentru oamenii din zilele Sale o călăuză îndestulătoare spre mântuire şi o sursă de informaţie cu autoritate pentru oamenii din viaţa aceasta cu privire la viaţa viitoare. Omul bogat fusese avertizat din plin cu privire la soarta care-i aşteptă pe oamenii care alegeau să trăiască aşa cum trăise el. Lumina în plus ar fi fost respinsă dacă ar fi fost dată (vezi la v. 31).

30 „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.”

Nu, părinte Avraame. Omul bogat protestează contra hotărârii lui Avraam, lăsând să se înţeleagă că el ştie mai bine ca Avraam. Pe cât se pare, el nu găsise convingătoare dovezile VT şi se îndoieşte că fraţii săi le-ar găsi convingătoare. Aceia care astăzi resping cu uşurătate soliile solemne ale VT ar face bine să cântărească soarta omului bogat din această parabolă care, deşi avea acces la Moise şi prooroci nu trăsese folos de pe urma acestui lucru.

Dacă se duce la ei cineva. Adică, dacă s-ar duce la ei cineva dintre morţi. Aşa cum este notat la v. 19, omul bogat reprezintă nu numai persoane individuale care nu folosesc privilegiile pe care viaţa aceasta le oferă pentru formarea caracterului şi pentru facerea de bine faţă de semenii lor, dar şi naţiunea iudaică care, ca entitate organizată, mergea pe acelaşi drum (vezi vol. IV, p. 30-33).

Cerând dovezi în plus omul bogat reflectă cererile repetate ale cărturarilor şi Fariseilor pentru un semn. Dar viaţa, învăţăturile şi lucrările lui Isus constituiau dovada convingătoare a divinităţii Sale pentru toţi aceia ale căror motive erau sincere (cf. la Matei 15,21; 16,1). Totuşi, felul de dovezi pe care le oferea Isus nu era cel pe care-l doreau ei.

31 Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.”

Dacă nu ascultă. Vezi la v. 30. Aceia care nu sunt impresionaţi de clarele enunţări ale adevărului veşnic care se găsesc în Scriptură nu vor fi mai favorabil impresionaţi nici de cele mai mari minuni. La câteva săptămâni după ce a spus parabola aceasta, Isus a înviat din morţi pe un om numit Lazăr, ca şi cum ar fi fost un răspuns la provocarea conducătorilor de a avea dovezi mai mari decât avuseseră până atunci. Dar însăşi minunea aceea a făcut pe conducătorii naţiunii să-şi intensifice uneltirea împotriva vieţii lui Isus (vezi la Ioan 11,47-54). Nu numai atât; ei socoteau că este necesar să înlăture şi pe Lazăr pentru ca să-şi apere poziţia lor neîntemeiată (vezi Ioan 12,9.10; DA 588). În felul acesta iudeii au făcut o demonstraţie literală cu privire la adevărul afirmaţiei lui Isus de aici, că aceia care leapădă lumina VT vor lepăda şi o lumină mai mare şi chiar

şi mărturia cuiva care ar învia din morţi. Nu vor crede. [Nu vor fi convinşi, KJV]. Adică, să se pocăiască (vezi v. 30). Dacă ar învia cineva. La câteva săptămâni după aceasta Domnul a înviat pe Lazăr dintre morţi

(vezi la Ioan 11,1), ca şi cum le-ar oferi criticilor Săi o împlinire a cererii exprimate de omul bogat din parabolă. Dar, aşa cum Isus îl face pe părintele Avraam să-l înştiinţeze pe omul bogat, cea mai mare parte din iudei încă refuzau să creadă. De fapt, tocmai minunea aceasta i-a îndemnat şi mai hotărât să uneltească moartea Lui (Ioan 11,47-54).

COMETARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 COL 366; 3T 401 1, 2 1T 226 1–9 COL 366–375 2 AH 368; COL 374; CS 178; GW 267; Te 48; TM 399; 2T 280, 501, 510, 518, 570, 571, 648,

684, 689; 3T 119, 386, 390, 544; 4T 468, 481, 612, 619; 5T 156, 465; 7T 176, 282, 295; 9T 246 2–9 COL 367; CS 100 5 MYP 306; 6T 480; 9T 245 8 COL 370; CS 149; 4T 68, 389 9 COL 373, 375; Ed 145; 1T 539, 542; 2T 664; 3T 117 9–11 1T 198 9–12 1T 538 10 AH 297, 387; CG 123, 154; CH 409; COL 266, 356; Ed 58, 59, 61, 114; ML 172; MM 177,

205; MYP 143, 148, 228, 230; PK 218, 222, 228, 487; PP 223, 574; TM 287; 2T 48, 78, 84, 309,

312, 700; 3T 22, 224, 556; 4T 186, 309, 311, 337, 487, 561, 572, 591; 5T 414; 6T 172; WM 153 10, 11 FE 152 11 2T 250; 3T 405; 4T 311; WM 17 11, 12 TM 286 11–13 1T 199 14, 15 1T 539 17 DA 308 19–21 COL 260 19–31 COL 260–271; 1T 539; WM 172 20, 21 2T 197 22–26 COL 263 26 Ev 620 27–31 COL 264 29, 31 PP 367 31 DA 407, 799