Leviticul 6

1 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

2 „Când va păcătui cineva şi va săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui,

Săvârşi o nelegiuire. De la ma’al, a preceda o perfidie, a fi infidel.

Tăgăduind aproapelui. O minciună este considerată ca fiind, în primul rând, o nelegiuire faţă de Dumnezeu, apoi un păcat împotriva aproapelui. Este de neconceput ca un om să tăgăduiască aproapelui său un lucru încredinţat lui şi s-o facă fără să-şi dea seama. S-ar părea, desigur, că el ştia că nu spune adevărul, când afirma că nu primise niciodată ceva ce îi fusese încredinţat. A minţi şi a păstra ceva ce îi aparţinea aproapelui avea să fie o dublă nelegiuire, şi minciună, şi furt. Bărbatul avea să fie vinovat de un păcat premeditat.

S-au dat în păstrare. Adică, în părtăşie sau în contract. În părtăşie, creştinul trebuie să vegheze mereu ca fiecare partener să-şi primească partea sa, iar în contract trebuie să fie o credincioasă aducere la îndeplinire a acordului din partea ambelor părţi. Nu trebuie să fie nici o supra-îmbogăţire, şi nici să se profite de lacune, ci o grijă atentă pentru interesul celuilalt partener. Cel care contravine este vinovat.

Luat cu sila. Ar fi să se deformeze adevărul, susţinând că greşeala s-a făcut fără să-şi dea seama. Unii au căutat să se justifice, susţinând că omul credea că lucrul luat era al lui şi că avea dreptul să-l redobândească prin violenţă. El era totuşi vinovat şi trebuia să aducă jertfa pentru vină.

Va înşela pe aproapele lui. A înşela înseamnă plănuire deliberată. Cel care înşela era vinovat.

3 tăgăduind că a găsit un lucru pierdut, sau făcând un jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare pe care-l face omul şi păcătuieşte;

Lucru pierdut. Această situaţie este chiar mai serioasă decât cazurile precedente, prin faptul că omul nu numai că minţea, dar întărea minciuna prin jurământ. Acesta putea fi un jurământ legal. În orice caz, omul era vinovat, minţind sub jurământ.

4 când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila, sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit,

Să dea înapoi. Deoarece în toate cazurile acestea se cere restituirea, Dumnezeu prescrie pentru fiecare o pedeapsă echitabilă. Mai întâi vine mărturisirea, apoi restituirea. Aceasta trebuia să fie făcută în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină (v.5); cu alte cuvinte, restituirea trebuie să însoţească mărturisirea. Ea nu putea fi amânată.

Restituirea este o parte vitală a programului pe care Dumnezeu îl pune în faţa omului care doreşte să fie liber de vina păcatului său. Convingerea de păcat nu este de ajuns, regretarea păcatului nu este suficientă, mărturisirea nu este îndestulătoare. Ele trebuie să fie însoţite de o pocăinţă atât de adâncă şi totală, încât sufletul să nu afle odihnă, până nu va fi făcut orice efort spre a repara greşelile care au putut fi făcute. În multe cazuri, acest fapt poate include şi restituirea, plata cu dobândă a lucrului furat şi depunerea oricărui efort spre a îndrepta greşelile.

Roadele adevăratei pocăinţe la care i-a îndemnat Ioan Botezătorul pe ascultătorii săi cuprindeau şi restituirea (Matei 3,8).

Nelegiuirile cuprind tranzacţii de afaceri îndoielnice, reprezentarea frauduloasă a valori, efectele rele fără falsificare reală, deformare intenţionată şi orice profit asupra celui sărac sau nenorocit. Nelegiuirile cuprind poveri exorbitante de orice fel, dobândă excesivă asupra împrumuturilor, lucru necinstit pentru leafa primită. Procedeul multor oameni de a se lăuda cu perspicacitatea lor în afaceri, primind aprobarea şi lauda altora pentru priceperea lor în negocieri, nu este aprobat în cer (Habacuc 2,6).

Din cauza aceasta şi a multor altor lucruri, restituirea trebuie să fie făcută oriunde este posibil. Acolo unde nu se poate face, este bine a se urma instrucţiunea din vechime şi lucrul acela să se întoarcă la Domnul, la preot (Numeri 5,8). Aplicarea de astăzi a acestei instrucţiuni ar cere ca banii în discuţie să fie daţi şi folosiţi în lucrarea Domnului.

Sunt vremuri când procedeul de a da faliment este recomandabil. În felul acesta, debitorul este eliberat legal de obligaţiile sale. Dar creştinul este obligat faţă de cer să dea o atenţie deosebită răspunderii sale faţă de oricine poate fi privat de ce i se datorează. El trebuie să aibă o conştiinţă sensibilă şi să acţioneze în mod cinstit atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. În unele cazuri, omeni din lume au făcut restituiri şi au fost onoraţi. Oriunde este posibil, creştinii trebuie să facă acelaşi lucru.

Minciuna este astăzi unul dintre păcatele cele mai răspândite şi, în mod treptat, ajunge să fie considerată respectabilă. În formele ei diferite, întinzându-se de la minciuna îndrăzneaţă, făţişă, până la măgulitoarea minciună diplomatică sau socială, minciuna sfruntată se practică din obicei şi în mod universal. În formele ei mai dulci, ea este considerată ca un mijloc necesar de îndulcire a unei situaţii neplăcute şi este trecută cu vederea ca o formă de vorbire acceptată. A minţi graţios şi convingător este un talent social şi politic deosebit şi este considerat o lucrare necesară pentru păstrarea unor anumite poziţii.

O minciună este o falsitate rostită sau făcută cu intenţia de a înşela. Este negarea adevărului. Tatăl minciunilor este creatorul ei, reputaţiile distruse şi caracterele ruinate sunt copiii ei. Ea face ca albul să arate ca negrul, şi negrul ca albul (Isaia 5,20), ea desparte soţi şi soţii, iubiţi şi prieteni, ea dă naştere la război şi omoară milioane, ea împietreşte conştiinţa, nimiceşte încrederea şi credinţa, este tovarăşa hoţilor, a jucătorilor de noroc, a prostituatelor şi a beţivilor. Ea mânjeşte tot ce atinge şi este vrăjmaşa a tot ce este nobil, adevărat şi curat. Acela care iubeşte şi trăieşte în minciună se va afla până la urmă afară din cetate, împreună cu câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii a idoli (Apocalipsa 22,15).

Biblia este clară cu privire la subiectul adevărului. Ea nu îngăduie nimic altceva. Dumnezeu este Dumnezeul adevărului (Isaia 65,16; Psalmi 31,5; Deutronom 32,4). Fiul este adevărul (Ioan 14,6). Duhul este adevărul (1 Ioan 5,6). Cuvântul este adevărul (Ioan 17,17). Legea este adevărul (Psalmi 119,142). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt adevăr (Daniel 4,37). Sfaturile Lui sunt adevăr (Isaia 25,1). Judecata este adevăr (Romani 2,2). Ierusalimul este cetatea adevărului (Zaharia 8,3). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Creştinii trebuie să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4). Cei care nu cred adevărul vor fi condamnaţi (2 Tesaloniceni 2,12). Dumnezeu nu doreşte numai o conformare exterioară faţă de adevăr, El doreşte adevărul înăuntru, în inimă (Psalmi 51,6; 15,2).

Pe creştin trebuie să-l motiveze o pasiune pentru adevăr. El este un reprezentant al Dumnezeului adevărului şi nu trebuie să aducă o mărturie mincinoasă în nici o privinţă. Înainte de toate, el trebuie să iubească adevărul, pentru că acesta este care îl face liber (Ioan 8,32). Ajungând la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4), prin ascultare de adevăr (1 Petru 1,22), el urmează să fie sfinţit prin adevăr (Ioan 5,12). Duhul îl va călăuzi în tot adevărul (Ioan 18,37). Mărturia lui despre adevăr va fi în dragoste (Efeseni 4,15) şi iubirea lui va fi iubirea adevărului (2 Tesaloniceni 2,10).

O persoană care este plină de iubirea adevărului va fi credincioasă în toate relaţiile vieţii. Ea va urî şi se va feri de orice prefăcătorie şi ipocrizie, motivele lui nu vor fi niciodată îndoielnice. Da al lui va fi da, şi nu al lui va fi nu (Iacov 5,12). El nu se va mândri cu sinceritatea lui, nici nu va răni fără a fi necesar simţămintele altcuiva, ci va îndrepta cu blândeţe pe potrivnici (2 Timotei 2,25). El va avea reputaţia de a fi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.

5 sau lucrul pentru care a făcut un jurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte din preţul lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui, chiar în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Iar ca jertfă pentru vină să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-l dea preotului.

Jertfă pentru vină. Acesta este al treilea pas. Vinovatul păcătuise împotriva semenului şi se cerea o restituire. Dar el păcătuise şi contra lui Dumnezeu şi acest fapt cerea o jertfă.

După preţuirea ta. Există lucruri a căror valoare poate să fie o chestiune de părere şi de aceea o pricină de dispută. În astfel de cazuri, preotul trebuia să facă evaluarea. În Exod 22,1-9 sunt enumerate o serie de greşeli în care restituirea era dublă şi, în unele cazuri, chiar împătrită sau încincită. Diferenţa de pedepse pare că se datorează faptului că într-o situaţie cel greşit era obligat de judecători să restituie, în timp ce aici recunoaşterea pare să fie voluntară.

7 Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care se va fi făcut vinovat.”

Şi i se va ierta. Iertarea este pasul al patrulea, şi este dependentă de cei precedenţi. Unele dintre păcatele menţionate în versetele 2 şi 3 sunt fapte serioase, dar oricum ar putea fi ele, acela care mărturiseşte şi restituie va fi iertat.

8 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

9 „Dă următoarea poruncă lui Aaron şi fiilor săi şi zi: „Iată legea arderii de tot: Arderea de tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi în felul acesta focul să ardă pe altar.

Arderea de tot. Arderea de tot individuală a fost discutată în cap. 1 şi arderea de tot continuă pentru naţiune în Exod 29,38-42. Aici mai sunt date informaţii suplimentare pentru Aaron şi fiii săi. Instrucţiunea se aplică în primul rând la jertfele naţionale de dimineaţă şi de seară.

10 Preotul să se îmbrace cu tunica de in, să-şi acopere goliciunea cu izmenele, să ia cenuşa făcută de focul care va mistui arderea de tot de pe altar şi s-o verse lângă altar.

o verse lângă altar.

Tunica de in. Preoţilor li se cerea să poarte tunica de in, chiar şi atunci când îndepărtau cenuşa. Aceasta era aceeaşi tunică pe care o purtau când aduceau jertfe. Orice lucrare din incinta sanctuarului era sfinţită şi cerea sfinţenia vieţii. Aceasta era simbolizată prin curăţia îmbrăcămintei (Zaharia 3,4-7). Când părăseau sanctuarul pentru a aduce cenuşa într-un loc curat, ei se dezbrăcau de veşmintele de in.

11 Apoi să se dezbrace de veşmintele lui şi să se îmbrace cu altele, ca să scoată cenuşa afară din tabără, într-un loc curat.

Verset ce nu a fost comentat.

12 Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea de tot pe ele şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire.

Verset ce nu a fost comentat.

13 Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.

Să ardă necurmat. Însuşi Dumnezeu a aprins acest foc (cap. 9,24). Iudeii afirmă că a ars continuu până la robia babiloniană. Unii chiar pretind că nu s-a stins niciodată până la distrugerea finală a Templului în anul 70 d.Hr. Pentru a ţine focul aprins se cerea o mare provizie de lemne. Acestea erau adunate de preoţii care, o dată pe an, invitau poporul să-i ajute.

14 Iată legea darului adus ca jertfă de mâncare. Fiii lui Aaron s-o aducă înaintea Domnului, înaintea altarului.

Jertfă de mâncare. Instrucţiunea aceasta a fost dată fiilor lui Aaron. Ori de câte ori cineva aducea o jertfă de mâncare (cereale) (vezi comentariul pentru cap. 2,1), partea lui Dumnezeu trebuia să fie arsă pe altar, iar restul aparţinea preoţilor. Ea trebuia să fie nedospită, şi orice era mâncat cu ea, trebuia să fie tot nedospit. Ea trebuia să fie mâncată într-un loc sfânt, care aici este arătat a fi curtea Cortului Întâlnirii. Pâinea era prea sfântă, aşa cum erau jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Ea era atât de sfântă, încât oricine se atingea de ea trebuia să fie sfinţit.

15 Preotul să ia un pumn din floarea făinii şi din untdelemn, cu toată tămâia adăugată la darul de mâncare, şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte, de un miros plăcut Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Aaron şi fiii lui să mănânce ce va mai rămâne din darul de mâncare, s-o mănânce fără aluat, într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii.

Verset ce nu a fost comentat.

17 Să n-o coacă cu aluat. Aceasta este partea pe care le-am dat-o Eu din darurile Mele de mâncare mistuite de foc. Ea este un lucru preasfânt, ca şi jertfa de ispăşire şi ca şi jertfa pentru vină.

Verset ce nu a fost comentat.

18 Toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron să mănânce din ea. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri cu privire la darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: oricine se va atinge de ele va fi sfinţit.”

Verset ce nu a fost comentat.

19 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

20 „Iată darul pe care îl vor face Domnului Aaron şi fiii lui, în ziua când vor primi ungerea: a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare veşnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara.

Jertfa lui Aaron. Aaron trebuia să aducă o jertfă de mâncare aproximativ egală cu 2,2 litri de făină, zilnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Ea trebuia să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn şi coaptă în bucăţi. Tămâia nu este amintită. Ea trebuia să fie arsă pe altar, şi nu trebuia să fie mâncată nici o parte din ea.

21 Să fie pregătită în tigaie cu untdelemn şi s-o aduci prăjită; s-o aduci coaptă şi tăiată în bucăţi, ca un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Preotul dintre fiii lui Aaron, care va fi uns în locul lui, să aducă darul acesta ca jertfă de mâncare. Aceasta este o lege veşnică înaintea Domnului: să fie arsă întreagă.

Verset ce nu a fost comentat.

23 Orice dar de mâncare al unui preot să fie ars în întregime: să nu se mănânce.”

Verset ce nu a fost comentat.

24 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

25 „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: „Iată legea jertfei de ispăşire: Vita pentru jertfa de ispăşire să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se înjunghie arderea de tot: ea este un lucru preasfânt.

Jertfa de ispăşire. Jertfele de ispăşire atât pentru căpetenii, cât şi pentru oamenii din popor trebuiau să fie mâncate de preoţi într-un loc sfânt, adică în curte. Ele erau prea sfinte. Oricine le atingea trebuia să fie sfinţit. Chiar şi vasele care le conţineau erau sfinţite. În unele cazuri, numai preotul care a slujit la jertfire avea dreptul la partea preotului. Dar cu jertfele pentru păcat nu era aşa. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea (v.29).

26 Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume, să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii.

Verset ce nu a fost comentat.

27 Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt.

Verset ce nu a fost comentat.

28 Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru preasfânt.

Verset ce nu a fost comentat.

30 Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc.

Nici o jertfă de ispăşire. Versetul acesta se ocupă cu principiile care au guvernat dispoziţia ce priveşte trupurile jertfelor pentru păcat. Când sângele jertfei era dus înăuntrul sanctuarului – ca atunci când păcătuia preotul care are ungerea sau adunarea întreagă – trupul era dus afară din tabără şi ars. Când sângele nu era dus în sanctuar. ci pus pe coarnele altarului arderilor de tot – ca atunci când păcătuia o căpetenie cu cineva din poporul de rând – carnea trebuia să fie mâncată de preoţi. Motivul pentru care se făcea aşa este explicat în cap. 10,16-20.

Comentariile lui Ellen G. White 8-18 PP 352