1 Domnul a vorbit lui Moise pe muntele Sinai și a zis:
2 „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: „Când veți intra în țara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să țină un Sabat în cinstea Domnului.

Pământul… Să ţină un Sabat. Sabatul săptămânal a fost făcut pentru om, acum Dumnezeu anunţă şi un Sabat de odihnă pentru pământ. Orice lucrare la câmp trebuia să înceteze, iar pământul trebuia să se odihnească. Ceea ce creştea de la sine putea fi folosit de oricine, bogat sau sărac, inclusiv de străinii.


3 Șase ani să-ți semeni ogorul, șase ani să-ți tai via și să strângi roadele.
4 Dar anul al șaptelea să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ, un Sabat ținut în cinstea Domnului: în anul acela să nu-ți semeni ogorul și să nu-ți tai via.
5 Să nu seceri ce va ieși din grăunțele căzute de la seceriș și să nu culegi strugurii din via ta netăiată: acesta să fie un an de odihnă pentru pământ.
6 Ceea ce va ieși de la sine din pământ în timpul Sabatului lui să vă slujească de hrană, ție, robului și roabei tale, celui tocmit de tine cu ziua și străinului care locuiește cu tine,
7 vitelor tale și fiarelor din țara ta; tot venitul pământului să slujească de hrană.
8 Să numeri șapte săptămâni de ani, de șapte ori șapte ani, și zilele acestor șapte săptămâni de ani vor face patruzeci și nouă de ani.

Şapte săptămâni de ani. Adică după patruzeci şi nouă de ani. La terminarea Zilei de Ispăşire trebuia să sune trâmbiţa şi să fie proclamat anul jubiliar.


9 În a zecea zi a lunii a șaptea, să pui să sune cu trâmbița răsunătoare; în ziua Ispășirii, să sunați cu trâmbița în toată țara voastră.
10 Și să sfințiți astfel anul al cincizecilea, să vestiți slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moșia lui și fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.

Anul al Cincizecilea. Timp îndelungat, părerile au fost împărţite cu privire la anul jubiliar şi nu se ştia dacă era anul care urma după anul sabatic 49, rezultând doi ani fără recoltă, sau dacă anul al cincizecilea era chiar anul al patruzeci şi nouălea. După o părere iudaică, prima variantă era adevărată pe timpul primului Templu, iar ultima variantă după aceea. Versetele 8-11 şi analogia socotirii Cincizecimii (capitolul 23,15.16), pare să lase a se înţelege un an jubiliar separat, dar versetele 20-22 sunt ambigue. Singurii ani sabatici amintiţi în istorie sunt cei după robie, iar la ei nu se face referire ca fiind ani jubiliari.

Nu avem dovada istorică dacă Israel a urmat aceste instrucţiuni înainte de captivitate. Fără îndoială că după captivitate Iudeii au respectat cel puţin al şaptelea an şi că Dumnezeu i-a binecuvântat. Cea mai bună dovadă a acestei păziri este faptul că Alexandru cel Mare, iar mai târziu Iuliu Cezar i-au scutit pe iudei de la plata impozitelor în anii sabatici pe temeiul faptului că nu aveau venit în acel an (Iosif Flavius, Antiquities, XI, 8, 6; XIV 10, 6).


11 Anul al cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu semănați, să nu secerați ce vor aduce ogoarele de la ele și să nu culegeți via netăiată.
12 Căci este anul de veselie: să-l priviți ca ceva sfânt. Să mâncați ce vă vor da ogoarele voastre.
13 În anul acesta de veselie, fiecare din voi să se întoarcă la moșia lui.
14 Dacă vindeți ceva aproapelui vostru sau dacă cumpărați ceva de la aproapele vostru, niciunul din voi să nu înșele pe fratele lui.
15 Să cumperi de la aproapele tău, socotind anii de la anul de veselie, și el să-ți vândă socotind anii de rod.

Socotind anii. Nimeni nu putea vinde pământ pe vecie, ci doar până la anul jubiliar. În acel an, toate terenurile reveneau proprietarilor lor de la început. Aceasta nu era o greutate pentru cel care cumpărase proprietatea şi trebuia să o dea înapoi, deoarece o cumpărase cu înţelegerea clară că trebuia s-o dea înapoi înainte de anul jubiliar şi nu avea să primească mult pentru ea, pentru că până la acel an aveau să fie doar câteva recolte.


16 Cu cât vor fi mai mulți ani, cu atât să ridici prețul; și cu cât vor fi mai puțini ani, cu atât să-l scazi; căci el îți vinde numai numărul secerișurilor.
17 Niciunul din voi să nu înșele deci pe aproapele lui, și să te temi de Dumnezeul tău; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
18 Împliniți legile Mele, păziți poruncile Mele și împliniți-le; și veți locui fără frică în țară.
19 Țara își va da roadele, veți mânca din ele și vă veți sătura, și veți locui fără frică în ea.
20 Dacă veți zice: „Ce vom mânca în anul al șaptelea, fiindcă nu vom semăna și nu vom strânge roadele?”

Ce vom mânca. Cum putea Israel să trăiască timp de un an, poate chiar doi, fără să lucreze pământul şi fără să strângă nici o recoltă? Dumnezeu prevăzuse acest lucru.


21 Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al șaselea, și pământul va da roade pentru trei ani.
22 Când veți semăna în anul al optulea, veți mânca tot din vechile roade; până la al nouălea an, până la noile roade, veți mânca tot din cele vechi.
23 Pământurile să nu se vândă de veci; căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici.

Ţara este a Mea. Deşi Dumnezeu îi dăduse poporului Său ţara Palestinei, El deţinea încă titlul de proprietate asupra ei. Izraeliţii erau ispravnici, nu proprietari.

Anul Sabatic şi cel jubiliar au fost instituţii unice fără paralelă în nici o altă religie. Ce altă religie în afară de aceea a lui Iehova ar fi îndrăznit să le poruncească urmaşilor ei să se abţină de la lucru un an şi să le făgăduiască binecuvântarea lui Dumnezeu în aşa fel încât în al şaptelea an pământul să producă suficient cât pentru doi ani? Eşecul Dumnezeului lor de a le da un astfel de surplus fenomenal n-ar fi desfiinţat religia lor? Dacă Dumnezeu n-ar fi reuşit să-i aprovizioneze după

o astfel de experienţă, poporul nu s-ar mai fi închinat lui Iehova niciodată.

Trâmbiţele sunau şi libertatea era proclamată la încheierea Zilei Ispăşirii în luna Tişri (versetul 9). Ce fericită clipă trebuia să fi fost aceasta pentru cei care se aflau în servitute şi care în acea zi primiseră şi ispăşirea pentru păcatele lor, iar acum erau puşi în libertate. Ei puteau merge acasă pentru a-şi începe viaţa din nou.


24 De aceea în toată țara pe care o veți stăpâni, să dați dreptul de răscumpărare pentru pământuri.

Răscumpărare pentru pământuri. Legislaţia aceasta îl favorizează pe cel sărac şi-l încurajează să lucreze pentru redobândirea proprietăţii lui. Dumnezeu a căutat să-i împiedice pe unii oameni să ajungă foarte bogaţi şi alţii foarte săraci. Dacă planul original al lui Dumnezeu pentru pământ şi servitute ar fi fost urmat, extremele de sărăcie şi de bogăţie ar fi fost necunoscute.


25 Dacă fratele tău sărăcește și vinde o bucată din moșia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină și să răscumpere ce a vândut fratele său.

Dacă fratele tău sărăceşte. Această legislaţie favorizează pe cel sărac şi-l încurajează să lucreze pentru recuperarea proprietăţii pierdute. Dumnezeu dorea să împiedice îmbogăţirea excesiva a unora şi sărăcirea extremă a altora. Dacă planul lui Dumnezeu cu privire la proprietate şi servire ar fi fost urmat, nu am fi cunoscut extreme in bogăţie sau sărăcie.


26 Dacă un om n-are pe nimeni care să aibă dreptul de răscumpărare și-i stă în putință lui singur să facă răscumpărarea,
27 să socotească anii de la vânzare, să dea înapoi cumpărătorului ce prisosește și să se întoarcă la moșia lui.
28 Dacă n-are cu ce să-i dea înapoi, lucrul vândut să rămână în mâinile cumpărătorului până la anul de veselie; la anul de veselie, el să se întoarcă la moșia lui, și cumpărătorul să iasă din ea.
29 Dacă un om vinde o casă de locuit într-o cetate înconjurată cu ziduri, să aibă drept de răscumpărare până la împlinirea unui an de la vânzare; dreptul lui de răscumpărare să țină un an.

O casă. Aici situaţia era cu totul deosebită şi se aplica o regulă diferită. După obişnuitele reguli de răscumpărare, cumpărătorul unei proprietăţi urbane putea fi deposedat în orice vreme. Dar o astfel de proprietate putea fi răscumpărată numai în timpul primului an, după ce a fost vândută. Dacă nu era răscumpărată în acest interval, cumpărătorul putea s-o păstreze permanent. Deoarece casa nu fusese vândută cu gândul la anul jubiliar, aceasta era o vânzare nerăscumpărabilă.


30 Dar dacă această casă, așezată într-o cetate înconjurată cu ziduri, nu este răscumpărată înainte de împlinirea unui an întreg, ea va rămâne de veci cumpărătorului și urmașilor lui; iar în anul de veselie să nu iasă din ea.
31 Casele din sate, care nu sunt înconjurate cu ziduri, să fie privite ca țarini de pământ: ele vor putea fi răscumpărate, și cumpărătorul va ieși din ele în anul de veselie.

Casele din sate. Acestea era considerate ca aparţinându-le ţăranilor şi de aceea puteau fi oricând răscumpărate şi urmau să se întoarcă la proprietarii lor în anul jubiliar. Leviţii erau totuşi exceptaţi de la această prevedere. Proprietatea lor putea fi oricând răscumpărată şi avea să se întoarcă la proprietari în anul de veselie. Terenurile din suburbiile cetăţilor lor erau proprietăţi comune şi nu se puteau vinde niciodată.


32 Cât privește cetățile leviților și casele pe care le vor avea ei în aceste cetăți, leviții să aibă un drept necurmat de răscumpărare.
33 Cine va cumpăra de la leviți o casă să iasă în anul de veselie din casa vândută lui și din cetatea în care o avea; căci casele din cetățile leviților sunt averea lor în mijlocul copiilor lui Israel.
34 Ogoarele așezate în jurul cetăților leviților nu se vor putea vinde; căci ei le vor stăpâni de veci.
35 Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine.

Dacă fratele tău. Un frate, un străin, sau un călător în nevoie trebuiau să fie ajutaţi. Unul care era bine situat nu trebuia să ia dobândă de la un frate sărac, nici să-şi facă un câştig din vânzarea de hrană pentru el (vezi cele scrise în Exod 22,25). În felul acesta este arătată din nou purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci. Dumnezeu eliberase pe Israel din Egipt şi era pe punctul de a-l aduce în ţara Canaanului. Aşa cum izraeliţii au fost primitorii unei bunăvoinţe aşa de mari, Dumnezeu dorea să fie şi binevoitori faţă de cei nenorociţi (vezi Matei 10,8). Numai aşa puteau primi aprobarea lui Dumnezeu.


36 Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă: să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să trăiască împreună cu tine.
37 Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți merindea ta pe camătă.
38 Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care v-am scos din țara Egiptului, ca să vă dau țara Canaanului, ca să fiu Dumnezeul vostru.
39 Dacă fratele tău sărăcește lângă tine și se vinde ție, să nu-l pui să-ți facă muncă de rob.

Muncă de rob. Un israelit care fusese vândut ca să-i slujească altuia nu trebuia să fie tratat ca un rob, ci ca un ziler. El nu trebuia să fie tratat cu asprime şi era obligatoriu să fie eliberat în anul jubiliar. Nu era necesar ca un servitor să aştepte până în anul jubiliar spre a fi răscumpărat. Legea prevedea pentru el o eliberare după fiecare şase ani de slujire, dacă dorea astfel (vezi Exod 21,1-6).


40 Ci să fie la tine ca un om tocmit cu ziua, ca un venetic; să stea în slujba ta până la anul de veselie.
41 Atunci să iasă de la tine, el și copiii lui care vor fi cu el, și să se întoarcă în familia lui, la moșia părinților lui.
42 Căci ei sunt slujitorii Mei, pe care i-am scos din țara Egiptului; să nu fie vânduți cum se vând robii.
43 Să nu-l stăpânești cu asprime și să te temi de Dumnezeul tău.
44 Dacă vrei să ai robi și roabe, să-i iei de la neamurile care vă înconjoară; de la ele să cumpărați robi și roabe.
45 Veți putea să-i cumpărați și dintre copiii străinilor care vor locui la tine și din familiile lor, pe care le vor naște în țara voastră; ei vor fi averea voastră.
46 Îi puteți lăsa moștenire copiilor voștri după voi, ca pe o moșie; și puteți să-i țineți astfel robi pe veci. Dar cât despre frații voștri, copiii lui Israel, niciunul din voi să nu stăpânească pe fratele său cu asprime.
47 Dacă un străin sau un venetic se îmbogățește, și fratele tău sărăcește lângă el și se vinde străinului care locuiește la tine sau vreunuia din familia străinului,

Se vinde străinului. Un israelit care ajunsese sărac şi se vânduse în robie putea să se răscumpere, dacă era în stare, sau să fie răscumpărat chiar de la un străin. Suma de plată varia după anii care au rămas până la anul eliberării, pentru că în acel an el devenea liber. În felul acesta, preţul plătit pentru un rob şi preţul plătit pentru răscumpărare erau considerate în funcţie de lungimea serviciului înainte de anul de eliberare.

Comentariile lui Ellen G. White

4 FE 323

4,5 ED 43 PP 531

8-11 PP 353

8-13 ED 43

10 MH 185

14 MH 188

17 DA 555

21,22 PP 351

23 PP 354

23-28 MH 184

25 DA 327

35 MH 186

35-37 DA 555; PP 532; 1T 534

40 PP 533

47-49 DA 327


48 el să aibă dreptul de răscumpărare, după ce se va fi vândut: unul din frații lui să poată să-l răscumpere.
49 Unchiul lui, sau fiul unchiului lui, sau una din rudele lui de aproape, va putea să-l răscumpere; sau, dacă are mijloace, să se răscumpere singur.
50 Să facă socoteala cu cel ce l-a cumpărat, din anul când s-a vândut până în anul de veselie; și prețul de plătit va atârna de numărul anilor, care vor fi prețuiți ca ai unui om tocmit cu plată.
51 Dacă mai sunt încă mulți ani până la anul de veselie, își va plăti răscumpărarea după prețul anilor acelora și să-l scadă din prețul cu care a fost cumpărat;
52 dacă mai rămân puțini ani până la anul de veselie, să le facă socoteala și să-și plătească răscumpărarea după acești ani.
53 Să fie la el ca unul tocmit cu anul; și acela la care va fi să nu se poarte cu asprime cu el sub ochii tăi.
54 Iar dacă nu este răscumpărat în niciunul din aceste feluri, să iasă de la el în anul de veselie, el și copiii lui care vor fi împreună cu el.
55 Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei, pe care i-am scos din țara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.