Leviticul 23

1 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

2 „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele:

Sărbătorile Domnului. Sărbătorile voastre (Numeri 29,39) anuale sunt şase la număr: 1) Paştele (Numeri 28,16); 2) Sărbătoarea Azimelor (Numeri 28,17); 3) sărbătoarea secerişului, sărbătoarea săptămânilor (primele roade) sau Cincizecimea (Exod 23,16; 34,22; Numeri 28,26; Fapte 2,1); 4) sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 29,1); 5) Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); 6) sărbătoarea strângerii, sărbătoarea corturilor (Exod 23,16; Levitic 23,34; Numeri 29,12).

La aceste şase sărbători sunt adăugate şapte zile de adunare sfântă; prima şi ultima zi a Sărbătorii Azimelor (Numeri 28,18.25); ziua primelor roade (Numeri 28,26); Sărbătoarea Trâmbiţelor (Numeri 29,1); Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (Levitic 23,35.36).

Cuvântul din capitolul acesta tradus sărbătoare vine fie de la unul sau altul din cele două cuvinte ebraice: 1) Mo’ed, o adunare hotărâtă (folosit, de exemplu în Levitic 23,2.4.37; Numeri 29,39); 2) Chag, o serbare (folosit, de exemplu în Levitic 23,6.34.39.41; Numeri 28,17; 29,12). Uneori cele două cuvinte sunt folosite unul în locul celuilalt, cu toate că primul mo’ed accentuează timpul sărbătorii (Numeri 29,39); chag, caracterul sărbătorii. Chag este derivat dintr-un verb care are unul din sensurile lui posibile a face pelerinaj, a face o călătorie cu obiectul închinării. Cuvântul arab înrudit haj descrie pelerinajul sacru musulman la Mecca. În lista sărbătorilor anuale, chag este semnificativ folosit numai la trei: 1) Sărbătoarea Azimelor; 2) Sărbătoarea primelor roade; 3) Sărbătoarea Corturilor. De trei ori pe an să prăznuiţi sărbători (chag) în cinstea Mea (Exod 23,14). Spre a prăznui aceste sărbători toţi bărbaţii trebuiau să se înfăţişeze înaintea Domnului, în locul pe care îl va alege El (Deutronom 16,16). Ei trebuiau să facă un pelerinaj.

De aceea nu există contradicţie între afirmaţia din Exod, că izraeliţii trebuiau să prăznuiască sărbători de trei ori pe an (Exod 23,14) şi lista din Levitic despre şase sărbători anuale (vezi şi Numeri 28,29). Fiecare dintre aceste şase sărbători este descrisă ca un mo’ed, dar trei din ele mai sunt desemnate şi ca chag. Cu alte cuvinte, erau şase mo’ed, dar numai trei chag. Enciclopedia Biblică Standard Internaţională le prezintă pe acestea trei ca sărbători-pelerinaj.

Cu toate că Paştele poate fi pe drept numărat ca o adunare hotărâtă, un mo’ed, el mai poate fi considerat şi ca parte a Sărbătorii Azimelor. Mielul pascal era junghiat în ziua a paisprezecea a lunii întâi şi mâncat în aceeaşi seară, la începutul zilei a cincisprezecea, prima zi a Sărbătorii Azimelor. Paştele şi Sărbătoarea Azimelor erau în realitate două părţi ale unui întreg şi aşa erau considerate uneori (vezi Ezechiel 45,21). Având în vedere aceste lucru, am putea vorbi de cinci, mai degrabă decât de şase sărbători anuale.

3 Şase zile să lucraţi; dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu o adunare sfântă. Să nu faceţi nicio lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului, în toate locuinţele voastre.

o adunare sfântă. Sănu faceţi nici o lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului, în toate locuinţele voastre.

Sabatul, ziua de odihnă. Literal, păzirea unui Sabat al Sabatului. Traducerea noastră omite să redea forţa deplină a originalului ebraic, care este în mod variat tradus un Sabat de adâncă odihnă, Sabat de odihnă totală, Sabat desăvârşit, Sabat de odihnă solemnă.

Sabatul este deosebit de toate celelalte sărbători şi adunări sfinte (vezi versetele 37 şi 38) prin aceea că îşi are origine la creaţiunea (Geneza 2,1-3), în timp ce sărbătorile anuale şi Sabatele îşi aveau originea la naţiunea iudaică. Sabatul zilei a şaptea a fost făcut pentru om (Marcu 2,27) şi de aceea este obligatoriu pentru toţi oamenii pentru vecie; sărbătorile anuale erau făcute pentru iudei şi au încetat a mai fi obligatorii când tipul s-a întâlnit cu antitipul la moartea lui Hristos (Coloseni 2,16.17). Sabatul zilei a şaptea este cuprins în Legea lui Dumnezeu, cele Zece Porunci, Constituţia Lui pentru lume. Pentru că el a fost făcut înainte de venirea păcatului, va rămâne şi după ce păcatul nu va mai fi (Isaia 66,22.23). Pe de altă parte, sărbătorile anuale iudaice erau numai vremelnice, locale, cu aplicaţie ceremonială, potrivite pentru condiţiile din Palestina şi nu puteau fi aplicate pe plan mondial.

În felul acesta, Sărbătoarea Primelor Roade (a recoltei de iarnă-vară), ţinută primăvara târziu, în mai, nu putea fi respectată în emisfera sudică decât cu şase luni mai târziu. Tot aşa, n-ar fi fost posibil pentru oamenii din toate ţările să respecte Sărbătoarea Corturilor toamna. Iudeii au descoperit că nu este posibil nici chiar pentru ei să păzească Ziua Ispăşirii aşa cum era poruncită de Dumnezeu, decât în legătură cu Templul. Paştele putea fi păzit cum trebuie în anticiparea venirii unui Răscumpărător, dar nu după venirea Lui. Toate sărbătorile acestea au slujit scopului lor, fiind adaptate nevoile iudeilor în timp ce locuiau în Palestina, înainte de venirea lui Mesia. Ele au încetat, dar Sabatul zilei a şaptea rămâne.

Pentru a asigura că Sabatul nu trebuia să fie considerat o instituţie iudaică, şi deci care a încetat o dată cu naţiunea iudaică, Hristos a declarat în mod accentuat: Sabatul a fost făcut pentru om (Marcu 2,27). El a adăugat: De aceea Fiul Omului este Domn şi al Sabatului (versetul 28). El îi aparţine Lui. El este Domnul lui. Nimeni să nu-l falsifice pentru că nu are nici un drept să facă aşa ceva. El este ziua Mea cea sfântă, zice Dumnezeu (Isaia 58,13).

Sabatul Domnului. Acesta este Sabatul Domnului şi arată dreptul de proprietate. Dacă Dumnezeu ar fi vorbit despre prima zi a săptămânii ca fiind ziua Mea cea sfântă sau Sabatul Domnului, astăzi nimeni n-ar fi în îndoială ce a înţeles El prin aceasta. În schimb, El foloseşte exact aceleaşi expresii cu privire la ziua a şaptea. Aceasta este ziua Lui.

4 Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte.

Verset ce nu a fost comentat.

5 În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, va fi Paştile Domnului.

Paştele Domnului. Paştele n-a fost instituit decât la eliberarea lui Israel din Egipt (Exod 12,14.27). El comemora puterea mântuitoare a lui Dumnezeu exercitată în favoarea lor cu acea ocazie istorică şi de aceea pentru ei era Paştele Domnului. În contrast izbitor, Sabatul Domnului a devenit ca atare când, la încheierea săptămânii de creaţiune, Însuşi Dumnezeu S-a odihnit în această zi şi a pus-o deoparte pentru binele şi folosul omenirii (Geneza 2,1-3; Exod 20,8-11; Marcu 2,27.28). Toţi oamenii îşi datorează existenţa puterii creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea au obligaţia faţă de El de a păzi întotdeauna ca sfântă ziua de odihnă lăsată de El.

După cum s-a spus, Paştele a fost instituit în amintirea eliberării lui Israel din robia egipteană. În ziua a zecea a lunii întâi era ales un miel pentru fiecare familie după numărul sufletelor sau, dacă familia era mică, se puteau uni două sau mai multe familii pentru o jertfă. Mielul era păstrat până în ziua a paisprezecea, când era junghiat după-amiază, târziu, iar sângele lui era stropit pe uşiorii uşii (vezi comentariul pentru Exod 12,1-10). În aceeaşi seară, carnea era mâncată nu fiartă ca de obicei, ci friptă. Se putea folosi numai pâine nedospită, cu ierburi amare (versetul 8). În anii de mai târziu, aceste ritual a suferit modificări, dar în principiu a rămas acelaşi.

Jertfa de Paşti este deosebită, fiind numită jertfa Mea (Exod 23,18; 34,25). Paştele comemora plecarea lui Israel din Egipt, dar mai arăta şi spre Hristos, Paştele nostru, care a trebuit să fie jertfit pentru noi (1 Corinteni 5,7). În multe privinţe, Paştele a prefigurat potrivit răstignirea. La răstignire nu a fost zdrobit nici un os al lui Hristos (Ioan 19,36); nici un os al mielului pascal nu era voie să fie zdrobit (Exod 12,46; Numeri 9,12). Mielul pascal a fost junghiat în ziua a paisprezecea a lui Abib şi mâncat în aceeaşi seară (Exod 12,6-10); Hristos a murit în timpul Paştelui (Ioan 19,14). Stropirea sângelui însemna o trecere pe deasupra din îndurare, o eliberare de la moarte (Exod 12,13), tot aşa prin sângele lui Hristos a avut loc o trecere cu vederea a păcatelor comise şi mărturisite (Romani 3,25). Jertfa de Paşte era un miel (Exod 12,3), tot aşa Hristos era Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1,29). Mielul trebuia să fie fără cusur (Exod 12,5), Hristos a fost fără cusur (1 Petru 1,19). Carnea mielului trebuia să fie mâncată (Exod 12,7), în acelaşi fel, noi trebuie să avem părtăşie cu trupul Lui (Ioan 6,51).

Paştele şi Sărbătoare Azimelor sunt pline de adevăr evanghelic. În junghierea mielului era luată măsura salvării întâiului născut. Dar moartea mielului nu era suficientă spre a asigura salvarea, ci sângele trebuia să fie stropit pe uşiorii uşii.

Paştele este simbolul morţii lui Hristos (1 Corinteni 5,7). Pe cruce, El a luat măsuri ca fiecare să fie mântuit. Dar crucea în şi de la sine însăşi nu mântuieşte pe nimeni. Ea doar face ca mântuirea să fie disponibilă (vezi Ioan 1,12). Moartea mielului oferea mijloacele mântuirii, aplicarea sângelui făcea eficace mijloacele oferite. Amândouă erau necesare. Tot aşa şi pentru creştini, ispăşirea de pe cruce, deşi este esenţială nu a fost de ajuns, mai trebuia să aibă loc o aplicare individuală a sângelui. Stropirea sângelui era tot atât de importantă ca moartea mielului. Cu toate acestea, nici acestea nu erau îndeajuns, mai trebuia să fie mâncată carnea şi ea trebuia să fie mâncată în condiţiile specificate (Exod 12,11). Şi nici aceasta nu era suficient, orice aluat trebuia să fie îndepărtat. Neglijenţa faţă de cel mai mic amânunt ar fi atras rezultate tragice (Exod 12,13; 19,23).

Un lucru este să fii salvat de la moarte. Un alt lucru este să ai mijloacele de întreţinere a vieţii. Acestea erau prevăzute în mod pozitiv prin mâncarea mielului, negativ prin abţinerea de la aluat. Hristos este pâinea vie care a venit din cer, din care trebuie să mănânce omul dacă vrea să trăiască veşnic (Ioan 6,51). Mielul trebuia să fie fript în întregime (Exod 12,9). Pentru fiecare miel trebuia să fie un număr suficient de persoane, în aşa fel ca toată carnea să fie mâncată (Exod 12,4). Nimic nu trebuia să fie scos afară din casă şi nimic lăsat până dimineaţa. Orice parte rămânea din ceea ce nu putea fi mâncat trebuia să fie arsă (Exod 12,10.46). În acelaşi fel, creştinul trebuie să asimileze în totul viaţa Aceluia care este reprezentat prin miel. Aceasta înseamnă identificarea deplină a credinciosului cu Hristos. Aceasta înseamnă acceptarea pe deplin a vieţii şi caracterului lui Isus.

Duplicatul din Noul Testament al Paştelui se află în Cina Domnului, slujba împărtăşirii. După ce a venit Hristos, înjunghierea mielului pascal care prefigura venirea Lui nu mai putea avea valoare. Dar comemorarea jertfei de pe Calvar şi puterea ei susţinătoare are valoare. Din acest motiv, Domnul a instituit masa simbolică a împărtăşirii, al cărei scop este să ne aducă aminte de măsurile luate pe cruce pentru mântuirea noastră. Ca şi prototipul ei, ea arată atât spre înapoi, cât şi spre înainte, şi trebuie să ne amintim de Golgota până va veni El (1 Corinteni 11,26).

6 Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea Azimelor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azime.

Sărbătoarea Azimelor. Strâns legată de Sărbătoarea Paştelui, totuşi distinctă de ea, era Sărbătoarea Azimelor care urma. Pentru scopuri practice, cele două sărbători erau considerate ca una şi numele adesea se folosea în mod alternativ. Dar ca scop ele erau oarecum diferite. Paştele însemna eliberarea (Exod 12,13), pâinea nedospită aducea aminte de graba cu care a părăsit Israel Egiptul (Exod 12,33.39; Deutronom 16,3). Dumnezeu a fost categoric în ce priveşte felul în care trebuia să fie prăznuită Sărbătoarea Azimelor (Exod 12,15). Despre ea, Pavel spunea mai târziu: Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului (1 Corinteni 5,8).

Aluatul trebuia să fie înlăturat cu totul. El reprezintă răutatea şi viclenia (1 Corinteni 5,8) şi învăţătura falsă, aşa cum era prezentată în învăţăturile fariseilor, saducheilor şi a irodianilor (Matei 16,6.12; Marcu 8,15). Aluatul fariseilor reprezintă lăcomia şi nedreptatea (Matei 23,14), invidia (versetul 13), zelul fals (versetul 15), greşita preţuire a valorilor spirituale (versetele 16-22), neglijarea dreptăţii, milei şi credinţei (versetul 23), migala zadarnică (versetul 24), ipocrizia (versetele 25-28), intoleranţa (versetele 29-33) şi cruzimea (versetele 34-36). Aluatul saducheilor este îndoiala (Matei 22,23) şi lipsa de cunoaştere a Scripturilor şi a puterii lui Dumnezeu (versetul 29). Aluatul Irodianilor este linguşirea, înclinaţie lumească şi ipocrizie (versetele 16-21) şi plănuirea de rele împotriva reprezentaţilor lui Dumnezeu (Marcu 3,6).

7 În ziua întâi, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă.

Nici o lucrare de slugă. Prima şi ultima zi a sărbătorii erau zile de adunare sfântă în care nu se putea face nici o lucrare de slugă (RSV). În fiecare zi erau jertfiţi doi viţei, un berbec şi şapte miei pentru arderea de tot, împreună cu jertfele de mâncare însoţitoare şi un ţap pentru jertfa pentru mâncat (Numeri 28,19-24).

8 Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a şaptea să fie o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

10 „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru.

Un snop ca pârga. Prezentarea primelor roade era o parte a serbării zilelor azimelor. Prezentarea avea loc a doua zi după Sabat, în ziua a şaisprezecea a lunii Abib (capitolul 23,11). Această zi nu era nici o adunare sfântă şi nici un Sabat. Dar cu toate acestea, în acea zi era făcută o mare lucrare. În ziua a paisprezecea a lui Abib era însemnată o anumită porţiune din lanul de orz pentru a fi tăiat ca pregătire pentru prezentarea din ziua a şaisprezecea. Orzul era tăiat în prezenţa martorilor de către trei bărbaţi aleşi, după ce înainte de a fi tăiaţi mănunchii erau legaţi. După ce erau tăiaţi, mănunchii erau legaţi într-un singur snop mare şi prezentat înaintea Domnului ca snop al primelor roade. Se mai adăuga un miel de parte bărbătească, fără cusur, un dar de mâncare frământat cu untdelemn şi o jertfă de băutură care se prezenta lui Dumnezeu (versetele 12.13). Numai după ce acestea erau făcute, Israel putea să folosească roadele câmpului. Această ceremonie arată spre Hristos cel dintâi rod, apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos (1 Corinteni 15,23).

11 El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte şi într-alta, a doua zi după Sabat.

Verset ce nu a fost comentat.

12 În ziua când veţi legăna snopul, să aduceţi, ca ardere de tot Domnului, un miel de un an fără cusur;

Verset ce nu a fost comentat.

13 să adăugaţi la el două zecimi de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului; şi să aduceţi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin.

Verset ce nu a fost comentat.

14 Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua aceasta, când veţi aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui.

O lege veşnică. Un rezumat al ritualului Paştelui dă expresivitate marilor adevăruri centrale ale creştinismului. Paştele este un simbol al morţii lui Hristos. Cum a murit mielul pascal, tot aşa a murit şi Hristos. Sângele a eliberat pe Israelul din vechime de nimicirea îngerului. Sângele lui Hristos îi împacă acum pe toţi cei care vin la El în credinţă.

Paştele mai este şi un simbol al învierii, aşa cum este prefigurat în snopul de legănat. Mielul a murit în seara de paisprezece a lunii Abib. În a şaisprezecea a doua zi după Sabat, primele roade tăiate mai dinainte erau prezentate înaintea Domnului. Hristos a murit vineri după-amiază şi S-a odihnit în mormânt în timpul Sabatului (Luca 23,53-56). Dimineaţa, după Sabat, (Luca 24,1) Hristos Cel dintâi rod (1 Corinteni 15,20) a înviat din morţi şi S-a prezentat înaintea Tatălui Său din ceruri (Ioan 20,17).

A doua zi după Sabat (Levitic 23,11) nu era nici o adunare sfântă, nici Sabat în tip sau antitip, totuşi în acea zi s-a făcut o lucrare mare. Când Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, El S-a înălţat la Tatăl pentru a auzi cuvintele lui Dumnezeu de primire a jertfei Lui.

Paştele promova părtăşia. Mâncarea mielului pascal aduna familii şi vecini împreună. Aceasta era o masă comună simbolizând eliberarea, iar eliberarea chema la consacrare. Orice păcat trebuia să fie înlăturat. În casă nu trebuia să rămână nici un aluat. Fiecare colţ trebuia să fie cercetat pentru rămăşiţele acestuia. Nu avea să fie acceptat nimic mai puţin decât sfinţenia Domnului (vezi Psalmi 29,2; 96. 9). Paştele era o ocazie foarte solemnă.

Toate acestea şi mai multe, iată ce însemna Paştele pentru Israelul din vechime. Cina Domnului astăzi nu trebuie să însemne pentru noi mai puţin. Este un pericol serios să uităm sau să nu apreciem minunatele binecuvântări pe care Dumnezeu le are păstrate pentru aceia care iau parte cu vrednicie la orânduirile din Casa Domnului. Am face bine să studiem Paştele aşa cum a fost dat lui Israel, ca să Îl putem preţui cu atât mai mult pe Acela care este adevăratul nostru Miel de Paşte şi a cărui moarte este comemorată la slujba de împărtăşire.

15 De a doua zi după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi.

Şapte Sabate. Adică şapte săptămâni (vezi versetul 16).

16 Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.

Cincizeci de zile. Această sărbătoare avea loc în ziua a cincizecia după prezentarea snopului de legănat, în a şaisprezecea zi a lunii Abib, adică în a şasea zi a lunii a treia, târziu în mai, sau începutul lui iunie. Ea era cunoscută ca Sărbătoarea săptămânilor, sau a celor dintâi roade. Pe vremea Noul Testament era cunoscută ca Cincizecimea.

După cum snopul de legănat era prezentat la începutul secerişului, înainte de a putea fi folosită noua producţie, tot aşa Cincizecimea venea la sfârşitul tuturor cerealelor, nu numai de orz, ca în cazul snopului de legănat. Era recunoaşterea bucuroasă a dependenţei lui Israel de Dumnezeu ca dătător al tuturor darurilor bune. De data aceasta nu era un snop care să fie prezentat, ci două pâini din floarea făinii, coapte cu aluat, împreună cu şapte miei, un viţel şi doi berbeci (Levitic 23,17.18). Aceştia au fost însoţiţi de un ţap pentru jertfa pentru păcat şi doi miei pentru jertfa de mulţumire (versetul 19).

La prăznuirea Paştelui nu trebuia să fie mâncat nici un aluat sau să se găsească în casele oamenilor. La Cincizecime trebuiau să fie prezentate două pâini coapte cu aluat (versetul 17). Snopul de legănat este Hristos Cel dintâi rod (vezi versetul 14). El a fost fără de păcat.

Cincizecimea simbolizează revărsarea Duhului Sfânt. După cum pâinile de legănat erau prezentate la cincizeci de zile inclusiv, după prezentarea snopului de legănat, tot aşa au fost cincizeci de zile inclusiv între învierea lui Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Fapte 2,1-4). Patruzeci din aceste zile Hristos le-a petrecut pe pământ instruindu-i şi ajutându-i pe ucenicii Săi (Fapte 1. 3). Apoi, El s-a înălţat şi timp de zece zile cei unsprezece ucenici au continuat în rugăciune şi implorare până ce a venit ziua Cincizecimii. Cu Cincizecimea a venit plinătatea Duhului (Fapte 1,8; 2,4). La Cincizecime lucrările ucenicilor s-au adăugat acelora ale lui Hristos şi rezultatul a fost măreţ pentru Împărăţia cerurilor.

Aceste zece zile au fost importante pentru biserica de pe pământ. Ele au fost importante şi pentru cer. Când Hristos S-a suit sus a luat robia roabă, şi a dar daruri oamenilor (Efeseni 4,8). Cei care fuseseră înviaţi la moartea lui Hristos şi au ieşit din morminte după învierea Lui s-au înălţat cu El la cer şi au fost prezentaţi atunci înaintea Tatălui ca un fel de pârgă a învierii (Matei 27,52.53).

17 Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul.

Verset ce nu a fost comentat.

18 Afară de aceste pâini, să aduceţi ca ardere de tot Domnului şapte miei de un an fără cusur, un viţel şi doi berbeci; să adăugaţi la ei darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuite, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

19 Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, şi doi miei de un an ca jertfă de mulţumire.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Preotul să legene aceste dobitoace într-o parte şi într-alta ca dar legănat înaintea Domnului, împreună cu pâinea adusă ca pârgă şi cu cei doi miei: ele să fie închinate Domnului şi să fie ale preotului.

Verset ce nu a fost comentat.

21 În aceeaşi zi, să vestiţi sărbătoarea şi să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Când veţi secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”

Săracului. Versetul acesta repetă instrucţiunea din capitolul 19,9.10. Se pare potrivit să se dea atenţie specială celor săraci şi străinului într-un timp când erau de toate, din belşug, vremea seceratului.

23 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

24 „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă.

Sunet de trâmbiţe. În ziua întâi a lunii a şaptea era un Sabat şi trebuia să se ţină o adunare sfântă. În ziua aceasta se suna din trâmbiţe pentru că Ziua Ispăşirii era aproape şi primele nouă zile ale lunii trebuiau să fie zile de pregătire pentru ea. Prima zi a lunii a şaptea a calendarului religios era ziua anului nou, prima zi a anului calendaristic civil.

25 Atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.”

Verset ce nu a fost comentat.

26 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

27 „În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua Ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.

Ziua Ispăşirii. Această zi era singura zi de post poruncit (Fapte 27,9). Acesta era o zi mare în Israel şi este numită Sabat, zi de odihnă (Levitic 23,32). Aceasta era singura zi în afară de Sabatul săptămânal, în care era oprită orice lucrare.

28 Să nu faceţi nicio lucrare în ziua aceea, căci este ziua Ispăşirii, când trebuie făcută ispăşire pentru voi înaintea Domnului Dumnezeului vostru.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Oricine nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din poporul lui.

Va fi nimicit. Ziua de Ispăşire mai era şi o zi de judecată, pentru că oricine nu-şi smerea, sufletul său, în acea zi, era nimicit (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15). Mai mult, dacă un om lucra în acea zi, Dumnezeu avea să-l nimicească. Pentru o mai amplă discuţie cu privire la păzirea zilei, vezi comentariul pentru Leviticul capitolul 16.

30 Pe oricine va face în ziua aceea vreo lucrare oarecare îl voi nimici din mijlocul poporului lui.

Verset ce nu a fost comentat.

31 Să nu faceţi nicio lucrare atunci. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui.

Verset ce nu a fost comentat.

32 Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, şi să vă smeriţi sufletele în ziua aceasta; din seara zilei a noua până în seara următoare, să prăznuiţi Sabatul vostru.”

Verset ce nu a fost comentat.

33 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

34 „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „În a cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni, va fi sărbătoarea Corturilor în cinstea Domnului, timp de şapte zile.

Sărbătoarea Corturilor. Aceasta era ultima sărbătoare a anului religios şi de obicei avea loc prin actuala lună octombrie, după ce se termina recolta de toamnă şi roadele fuseseră adunate. Aceasta era o ocazie de bucurie pentru toţi. Ziua Ispăşirii trecuse, toate neînţelegerile au fost clarificate, toate păcatele mărturisite şi înlăturate. Izraeliţii erau fericiţi şi fericirea lor îşi găsea expresie în Sărbătoarea Corturilor.

35 În ziua întâi să fie o adunare sfântă: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în timpul ei.

Verset ce nu a fost comentat.

36 Timp de şapte zile, să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. A opta zi, să aveţi o adunare sfântă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc; aceasta să fie o adunare de sărbătoare: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în timpul ei.

Verset ce nu a fost comentat.

37 Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă.

Verset ce nu a fost comentat.

38 Afară de acestea să păziţi Sabatele Domnului şi să vă aduceţi darurile voastre Domnului, să aduceţi toate jertfele făcute pentru împlinirea unei juruinţe şi toate darurile voastre făcute de bunăvoie.

Verset ce nu a fost comentat.

39 În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a şaptea, când veţi strânge roadele ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea Domnului, timp de şapte zile: cea dintâi zi să fie o zi de odihnă, şi a opta să fie tot o zi de odihnă.

Verset ce nu a fost comentat.

40 În ziua întâi, să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu, şi să vă bucuraţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şapte zile.

Ramuri. Acestea erau folosite spre a face corturi în care trebuiau să locuiască în timpul sărbătorii. În Ziua Ispăşirii poporul trebuia să-şi smerească sufletele. La Sărbătoarea Corturilor trebuia să se bucure. Aceasta era ce mai fericită ocazie a anului, când prietenii şi vecinii reînnoiau prietenia şi locuiau împreună în iubire şi armonie. În privinţa aceasta, era o zi profetică pentru timpul când va avea loc marea adunare a poporului lui Dumnezeu şi vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor (Matei 8,11).

Sărbătoarea Corturilor a fost spre aducerea aminte a timpului când Israel a locuit în corturi în pustie, în timpul celor patruzeci de ani de pelerinaj (vezi Deutronom 16,12-15).

Este bine să ne aducem aminte cum ne-a condus Dumnezeu în vremurile trecute. Este bine să ne amintim de providenţa Lui, pentru că uneori suntem înclinaţi să ne plângem de calea pe care ne conduce El astăzi. Nu este bine oare să cugetăm la multele binecuvântări pe care ni le-a acordat Dumnezeu şi la calea ce minunată pe care El a călăuzit vieţile noastre? A proceda aşa este o parte vitală a religiei noastre.

Comentariile lui Ellen G. White

44 ED 41-43; PP 537-542

2 ED 41

5 ED 41; GC 399; PP 537, 539

6-11 PP 539

15-17 PP 540

24 PK 661

27 DA 448, 757; GC 418, 5T 520

32 1T 116; GT 355

24 DA 447; ED 42

34-36 PK 665; PP 540

40 DA 291

40-43 PP 540

41 În fiecare an să prăznuiţi sărbătoarea aceasta în cinstea Domnului, timp de şapte zile. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri. În luna a şaptea s-o prăznuiţi.

Verset ce nu a fost comentat.

42 Şapte zile să locuiţi în corturi; toţi băştinaşii din Israel să locuiască în corturi,

Verset ce nu a fost comentat.

43 pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”

Verset ce nu a fost comentat.

44 Aşa a spus Moise copiilor lui Israel care sunt sărbătorile Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.