1 Iată neamurile pe care le-a lăsat Domnul ca să încerce pe Israel prin ele, pe toți cei ce nu cunoscuseră toate războaiele Canaanului.

Iată neamurile. Scriitorul terminând interpretarea sa asupra istoriei întregii perioade a judecătorilor, se întoarce acum să enumere diferitele neamuri care au fost lăsate în Canaan cu care aveau să se lupte israeliţii. Făcând astfel, el mai adaugă un alt motiv pentru care au fost lăsaţi aceşti canaaniţi, şi mai arată ce fuziune socială şi religioasă cu păgânii s-a petrecut curând.

Vezi o hartă cu primele 3 robii ale lui Israel


2 El voia numai ca vârstele de oameni ale copiilor lui Israel să cunoască și să învețe războiul, și anume cei ce nu-l cunoscuseră mai înainte.

Să înveţe războiul. Acei care aparţineau de generaţia cea nouă a lui Israel nu cunoşteau ororile războiului, şi nu cunoşteau personal nici marile eliberări pe care le înfăptuise Dumnezeu pentru strămoşii lor. Crescând în tihnă relativă, ei au întors spatele lui Dumnezeu în care strămoşii lor se încrezuseră pentru eliberarea de un vrăjmaş numeric superior. Prin neamurile care au rămas în Canaan şi în jurul lui, Dumnezeu a urmărit să repete lecţiile marilor Sale eliberări de mai înainte şi a neputinţei zeilor păgâni. Prin războaiele care au rezultat, tânăra generaţie de israeliţi a învăţat din experienţe amare că ei puteau să lupte şi să cucerească aceste numeroase neamuri războinicie numai cu ajutorul Dumnezeului părinţilor lor.


3 Neamurile acestea erau cei cinci domnitori ai filistenilor, toți canaaniții, sidoniții și heviții care locuiau pe muntele Liban, de la muntele Baal-Hermon până la intrarea Hamatului.

Domnitori. Ebraicul seren. Folosit în Biblie despre conducătorii acestor cetăţi filistene, cu o singură excepţie (1 Regi 7:30). Este vădit că acesta era un cuvânt sau titlu filistean, având în vedere că el este folosit, în general, numai cu privire la aceşti conducători şi nu mai apare nicăieri în altă parte. Erau cinci centre principale ale confederaţiei filistene: Gaza, Aşdod, Ecron, Gat şi Aschelon (1 Samuel 6,16-18). Trei din cetăţi fuseseră luate de Iuda (Judecători 1:18), dar este vădit că fuseseră pierdute din nou.

Toţi Canaaniţii. Adică, grupurile de canaaniţi care au rămas în toate părţile ţării. Desigur că mult din teritoriul lor fusese luat.

Heviţii. Vezi Iosua 11:3. În altă parte heviţii sunt amintiţi în legătură cu cetăţi din partea centrală a Palestinei, la Sihem (Geneza 34,2) şi Gabaon (Iosua 9,7). Arheologii nu sunt în stare să identifice în mod definitiv aceste neamuri. S-a sugerat că heviţii au fost o parte a horiţilor sau hurianilor (vezi cele despre Iosua 9,3).

Muntele Liban. Heviţii sunt descrişi aici ca locuind în regiunea din jurul muntelui (Liban) Hermon (din Palestina nordică) până la intrarea Hamatului. Ultima expresie era frecvent folosită în Biblie pentru a arăta hotarul nordic al Canaanului. Cetatea Hamat însăşi se afla pe râul Orontes, cam la 140 mile nord de muntele Hermon. Totuşi teritoriul ei se întindea un număr de mile spre sud de cetate.

Intrarea Hamatului. Vezi cele despre Numeri 34:8.


4 Neamurile acestea au slujit ca să pună pe Israel la încercare, pentru ca Domnul să vadă dacă vor asculta de poruncile pe care le dăduse părinților lor prin Moise.

Ca să pună pe Israel la încercare. Vezi cele despre cap.2:22.23.


5 Și copiii lui Israel au locuit în mijlocul canaaniților, hetiților, amoriților, fereziților, heviților și iebusiților;

Amoriţii. Vezi cele despre cap.1:35,36.

Fereziţii . Vezi cele despre cap.1:4.

Iebusiţii. Vezi cele despre cap.1:21.


6 au luat de neveste pe fetele lor și au dat de neveste fiilor lor pe fetele lor și au slujit dumnezeilor lor.

Au luat... pe fetele lor. În vremurile acelea, un contract de căsătorie, sau convenţie, se spune că trebuia să cuprindă recunoaşterea mutuală a religiei celor două părţi. Astfel că o israelită care se căsătorea cu un străin avea să fie dusă să ia parte la ceremoniile în legătură cu religia cea nouă. De aceea era imposibil pentru un israelit să-şi păstreze curăţenia credinţei lui dacă el se căsătorea cu un locuitor băştinaş. Rezultatele unei astfel de căsătorii mixte sunt evidente din experienţa lui Solomon (1 Regi 11:1-8). Pericolul unor astfel de rezultate tragice există şi astăzi. Prea adesea căsătoria unui credincios cu un necredincios corupe credinţa părţii credincioase. Cu greu ar putea fi altfel (vezi 2 Corinteni 6:14-17).


7 Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul și au slujit Baalilor și idolilor.

Idoli (engl. groves - crânguri). Ebraicul 'aşerot, sau la singular 'aşera. Înţelesul n-a fost exprimat prin traducerea de "crânguri" (vezi 2 Regi 23,6). Un crâng cu greu ar putea fi scos din casa Domnului. Aceşti 'aşerat (mai frecvent 'aşerim) se pare că erau stâlpi de lemn sau trunchiuri de copac, care erau de obicei aşezaţi alături de altarele păgâne şi venerate ca obiect de cult. Poate că acesta era privit ca locul de locuit al zeităţilor (vezi Deuteronom 16:21; 2 Regi 17:10). Astfel de chipuri erau obişnuite în sanctuarele caanite şi treptat s-a ajuns să fie folosite în legătură cu cultul ebraic. Citim despre unul lângă altarul lui Baal din cetatea de domiciliu a lui Ghedeon (Judecători 6,25), despre altele aşezate în Samaria, Ierusalim şi Betel (2 Regi 13,6; 23,6.15). Se pare că numele lor provine de la faimoasa zeiţă canaanită cu numele de Aşera, care în tăbliţele Ras Şamra este descrisă ca mamă a zeilor, şi adeseori numită Stăpână a mării. Nu se ştie cum a devenit un trunchi de copac sau un stâlp de lemn simbol al ei.


8 Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel și i-a vândut în mâinile lui Cușan-Rișeataim,împăratul Mesopotamiei. Și copiii lui Israel au fost supuși opt ani lui Cușan-Rișeataim.

I-a vândut. Adică, a îngăduit ca ei să fie învinşi şi să fie făcuţi un popor supus care şi-a păstrat teritoriile lor numai prin plata unui bir.

Din acest punct începe adevărata istorisire a cărţii Judecătorilor. Până aici, cu ajutorul celor două prefeţe (capitolele 1:1 la 2:5 şi 2:6 la 3:7) cartea a pus baza istorică şi a afirmat principiul că păcatele poporului au dus la opresiune, dar că Dumnezeu a prevăzut o eliberare printr-un "judecător" spre a acorda încă o ocazie lui Israel să primească marele lui destin. Istorisirea despre judecătorul Otniel, ca şi despre ceilalţi judecători, este redată spre a ilustra acest adevăr.

Cuşan-Rişeataim. Rapoartele istorice nu conţin nici o informaţie despre invazia Canaanului de către un împărat al Mesopotamiei cu acest nume. Titlul înseamnă: Cuşan de îndoită răutate. Ultima parte a numelui probabil că a fost adăugată de israeliţi spre a-şi arăta aversiunea lor faţă de el. Invadarea a venit dinspre nord-est, de la 'Aram Naharayim, cum este redat în textul ebraic. Cuvântul înseamnă: Aram al celor două râuri. Aceasta era denumirea obişnuită pentru regiunea dintre Eufratul superior şi Kabur. Cuvântul Mesopotamia a ajuns mai târziu să însemne toată regiunea dintre râurile Tigru şi Eufrat. Având în vedere că pe acea vreme 'Aram Naharayim era stăpânit de împăraţii din Mitanni, probabil că Cuşan-Rişeataim a fost un rege Mitanni.


9 Copiii lui Israel au strigat către Domnul, și Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb.

Au strigat către Domnul. Cu încrederea de sine pierdută, cu vise de plăcere spulberate, în cele din urmă poporul s-a întors la Dumnezeul lor. Deodată ei au ajuns să înţeleagă că idolatria i-a înşelat şi că idolii păgâni erau cu totul neputincioşi să-i ajute. Cu această înţelegere ei s-au întors iarăşi la Dumnezeul părinţilor lor.

Bine s-a remarcat că pedeapsa îi face să strige cu stăruinţă către Dumnezeu pe aceia care mai înainte de abia că mai vorbeau despre El. Acesta mai este încă scopul judecăţilor divine. Faptul că poporul în necazul lui s-a întors la Domnul este meritul lui. Nici un strigăt sincer după ajutor nu este pierdut. Cu toată că pedeapsa nu este în fiecare caz îndepărtată, totuşi pentru acei care iubesc pe Dumnezeu, pentru acei care sunt întru totul supuşi faţă de El, El va face ca toate lucrurile să fie spre binele lor (Romani 8:28). Cu toate acestea, va veni un timp când, deşi oamenii "vor striga la Mine, dar nu-i voi asculta" (Ieremia 11:11). De aceea să chemăm pe Domnul câtă vreme este aproape (Isaia 55:6). Astăzi este ziua mântuirii.

Le-a ridicat un izbăvitor. Când israeliţii au strigat către Dumnezeu în durerea lor, El a auzit şi a ridicat pentru ei un izbăvitor naţional, Otniel, ginerele lui Caleb (cap.1:13).


10 Duhul Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător în Israel și a pornit la război. Domnul a dat în mâinile lui pe Cușan-Rișeataim, împăratul Mesopotamiei, și mâna Lui a fost puternică împotriva lui Cușan-Rișeataim.

Duhul Domnului. Dumnezeu n-a păstrat darurile speciale ale Duhului Sfânt numai pentru timpurile NT. Şi în vechime El a înzestrat pe servii Săi pentru însărcinările lor prin dăruirea Duhului Sfânt.

Otniel este într-adevăr un judecător de seamă prin aceea că nici o faptă necugetată sau nesfântă nu este raportată despre el. Asupra multora din ceilalţi judecători, în ciuda victoriilor lor, cade umbra păcatului, suferinţei sau a unui sfârşit tragic.

Judecător în Israel. Când Duhul Domnului a venit peste Otniel, el mai întâi a judecat pe Israel şi apoi a pornit la război. Aceasta arată că el a îndreptat lucrurile în popor înainte de a încerca să lupte cu inamicul. Aceasta este aşa cum trebuie să fie. Păcatul, vrăjmaşul cel mai rău dintre toţi, este necesar să fie biruit în primul rând. Numai prin subjugarea acestui vrăjmaş ne putem aştepta la victorie asupra vrăjmaşilor din afară.

A pornit război. Noi nu învingem stând liniştiţi chiar dacă Duhul lui Dumnezeu a venit peste noi. Se cere acţiune de la acei care au prezenţa Duhului lui Dumnezeu asupra lor. Duhul Domnului este începătorul oricărui lucru bun şi a tuturor marilor realizări, dar El lucrează prin unelte omeneşti.

Mâna lui a fost puternică. Nu sunt date nici un fel de amănunte despre acest război, dar el nu pare să fi fost de mică importanţă ţinând seamă de situaţia împăratului asupritor. Totuşi, deoarece acum Domnul îi ajuta din nou pe israeliţi, eforturile lor au fost încununate de biruinţă.


11 Țara a avut odihnă patruzeci de ani. Și Otniel, fiul lui Chenaz, a murit.
12 Copiii lui Israel au făcut iarăși ce nu plăcea Domnului; și Domnul a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentru că făcuseră ce nu plăcea Domnului.

Au făcut iarăşi ce nu plăcea. După moartea credinciosului judecător Otniel, israeliţii au căzut în mod treptat către înclinaţia lor pentru idolatrie. În felul acesta se poate vedea cât de puternică poate fi prezenţa unui bărbat bun în biserică sau în stat. Un conducător drept şi cinstit este una din cele mai mari binecuvântări pe care o poate avea o naţiune, nu numai prin hotărârile pe care el le ia, ci şi prin influenţa pe care el o exercită, prin exemplul vieţii sale, asupra altora. Astăzi, lumea are nevoie de bărbaţi ca Otniel – bărbaţi plini de Duh – spre a o conduce înapoi la Dumnezeu.

Domnul a întărit. Acesta este începutul celei de a doua perioade a asupririi. După ce Otniel murise şi naţiunea se întorsese la umblările ei păcătoase, Dumnezeu a îngăduit altor popoare să asuprească din nou pe evrei.

Eglon. Moabiţii erau rude apropiate cu evreii (Geneza 19,36-38). Înainte de vremea aceasta, cele două popoare nu s-au angajat niciodată în luptă activă unul cu altul. Eglon s-a aliat cu amoniţii (a căror împărăţie se afla la nord de Moab) şi cu amaleciţii (beduini migratori spre sud). Primul atac al lui Eglon a fost lansat împotriva Ierihonului, cetatea palmierilor (vezi cele despre Judecători 116), având ca rezultat cucerirea acestei cetăţi şi teritoriul lui Beniamin de jur împrejur. Probabil că trecuseră vreo 60 de ani după ce evreii invadatori distruseseră cetatea. Fie că cetatea fusese reclădită, cel puţin într-o anumită măsură, fie că o altă cetate fusese ridicată în apropierea ei.


13 Eglon a strâns la el pe fiii lui Amon și pe amaleciți și a pornit. A bătut pe Israel și a luat Cetatea Finicilor.
14 Și copiii lui Israel au fost supuși optsprezece ani lui Eglon, împăratul Moabului.
15 Copiii lui Israel au strigat către Domnul, și Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, beniamitul, care nu se slujea de mâna dreaptă. Copiii lui Israel au trimis prin el un dar lui Eglon, împăratul Moabului.

Ehud. După ce au slujit pe acest împărat străin timp de 18 ani, israeliţii se săturaseră îndeajuns de starea lor şi au înţeles iarăşi că suferinţele lor se datorau apostaziei lor religioase şi cu

o măsură de căinţă au strigat către Dumnezeu pentru ajutor. Cu toate că ei înşelaseră încrederea Lui odată, Dumnezeu a răspuns prin ridicarea unui eliberator pentru ei, din seminţia lui Beniamin. Primul judecător a fost din Iuda, seminţia conducătoare. Acum, se pare că Iuda nu avea un conducător pentru poporul asuprit. Cel puţin Domnul a folosit un bărbat din seminţia cea mai mică, seminţia care dăduse atacul principal asupririi moabite.

Nu se slujea de mâna dreaptă. Ehud, pe care Domnul l-a ales ca izbăvitor, este descris că nu se slujea de mâna dreaptă (în mod literal, limitat la mâna lui dreaptă). Faptul acesta are o legătură cu cele ce urmează, pentru că o persoană care se foloseşte de mâna stângă avea să-şi lege pumnalul în partea opusă aceleia unde se purta de obicei. un ajutor deosebit în ascunderea armei.

Un dar. Probabil că plata tributului anual. Acesta era plătit, probabil în natură, şi de aceea se cerea un număr de israeliţi care să-l ducă şi să-l păzească de hoţi pe drum.


16 Ehud și-a făcut o sabie cu două tăișuri, lungă de un cot, și a încins-o pe sub haine, în partea dreaptă.

o pe sub haine, în partea dreaptă.

Cot. Cuvântul ebraic folosit aici pentru cot nu se mai află nicăieri în VT. De aceea este greu a se determina cât de lungă a fost această unitate de măsură. Din cele ce urmează putem deduce că a fost cam de lungimea unui picior (30,5 cam. n.tr.).


17 A dat darul lui Eglon, împăratul Moabului: Eglon era un om foarte gras.

Un om foarte gras. Un fapt important pentru cele ce urmează, fiind introdus parantetic aici ca anticipare a punctului culminant al naraţiunii.


18 Când a isprăvit de dat darul, a dat drumul oamenilor care-l aduseseră.

A dat drumul. După ce a predat tributul Ehud şi purtătorii israeliţi care erau cu el au plecat spre casă. Când s-au aflat la o depărtare sigură, Ehud a trimis pe purtători, în timp ce el s-a întors să aducă la îndeplinire misiunea lui periculoasă. Raportul nu arată locul reşedinţei împăratului. Datele indică faptul că aceasta era într-o cetate a Moabului, nu departe peste Iordan de Ghilgal.


19 El însuși s-a întors de la pietrăriile de lângă Ghilgal și a zis: „Împărate, am să-ți spun ceva în taină.” Împăratul a zis: „Tăcere!” Și toți cei ce erau lângă el au ieșit afară.

Pietrării. În mod literal, chipuri cioplite, sau, "pietre cioplite". Acestea poate că au fost pietre de hotar cioplite sau poate sanctuare păgâne ridicate de moabiţi, aproape de Ghilgal. Şi unele şi altele erau considerate idolatre de către israeliţi. Traducerea "pietrării" îşi are originea în Targumurile iudaice care redau astfel cuvântul ebraic, poate pentru a evita posibilitatea unei concluzii că Ehud a putut să zăbovească în jurul idolilor, sau o concluzie că ele au fost pietrele ridicate de Iosua (Iosua 4:20). La acest monument nu s-ar aplica descrierea de pietre cioplite. Poate că ele sunt amintite numai ca pietre de hotar obişnuite.

Am să-ţi spun ceva în taină. Sau, o solie secretă. Pretextul apărea întemeiat, şi împăratul l-a acceptat fără suspiciune având în vedere că Ehud adusese tributul şi probabil că împăratul a presupus că el era gata să trădeze unele secrete cu privire la stările printre israeliţi. Probabil că împăratul fusese informat că Ehud îşi trimisese însoţitorii înainte, şi el a conchis în mod natural că Ehud acţionase astfel spre a nu fi observat de către ei când el predă misiunea secretă. Era natural că de la Ehud nu se putea aştepta să predea o astfel de solie în asistenţa publică de mai înainte.

Tăcere! Cuvântul ebraic imită un sunet. El corespunde cu cuvântul nostru de sst!. Porunca a fost adresată suitei lui Eglon. Ehud n-ar fi îndrăznit să ceară ca cei prezenţi de la curte să se retragă; de aceea probabil că el a acţionat ca şi când el ar fi fost gata să spună secretul lui înaintea tuturor. Desigur, că împăratul nu dorea ca o solie secretă să fie comunicată în felul acesta. De aceea el a îndepărtat pe cei prezenţi ai lui, folosind această expresie.


20 Ehud a început vorba cu el pe când stătea singur în odaia lui de vară și a zis: „Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine.” Eglon s-a sculat de pe scaun.

Odaia de vară. În mod literal, o cameră de sus răcoroasă. În limba arabă modernă camera aceasta mai este numită încă cu acelaşi nume aşa cum este folosit aici în limba ebraică. Aceasta este un etaj de adaus, de obicei al treilea, ridicat deasupra acoperişului orizontal al casei, la un colţ, sau pe o anexă în formă de turn la clădire. Înălţimea ei şi ferestrele cu zăbrele pe toate părţile făceau să fie bine aerisită şi confortabilă chiar pe vreme de mare căldură.

Se vede că unele amănunte ale istorisirii au fost omise. Este vădit că după ce a poruncit ca slujitorii să plece, împăratul s-a retras în camera lui particulară, unde l-a invitat pe Ehud să-l urmeze, sau poate că primele cuvinte ale lui Ehud (v. 19) au fost comunicate împăratului prin soli.

Un cuvânt din partea lui Dumnezeu. Această declaraţie a fost stratagema isteaţă din partea lui Ehud spre a se putea apropia de împărat. La cuvintele acestea împăratul s-a ridicat în semn de respect pentru oracolul divin.


21 Atunci Ehud a întins mâna stângă, a scos sabia din partea dreaptă și i-a împlântat-o în pântece.

Mâna stângă. Împrejurarea naturală de a se sluji de mâna stângă i-a ajutat să împiedice pe împărat de a deveni bănuitor când a întins braţul sub haina sa pentru a scoate pumnalul. Puternica lovitură a străpuns abdomenul monarhului cu atâta forţă încât pumnalul întreg a dispărut din vedere. Obezitatea extremă a împăratului datorită probabil lăcomiei şi luxului, l-au făcut incapabil să se apere.


22 Chiar și mânerul a intrat după fier, și grăsimea s-a strâns în jurul fierului; căci n-a putut scoate sabia din pântece, ci a lăsat-o în trup așa cum o înfipsese.
23 Ehud a ieșit prin tindă, a închis ușile de la odaia de sus după el și a tras zăvorul.

Tindă. Cuvântul ebraic redat aici tindă se găseşte numai în acest loc în VT. El vine de la o rădăcină de cuvânt care înseamnă a aranja şi, deci, poate să însemne o colonadă. Tot ceea ce se poate şti cu siguranţă este aceea că el se referă la o parte a clădirii.

A închis. Probabil cu putinţă numai prin faptul că slujitorii s-au retras cu totul spre o altă secţiune a casei. Totuşi, noi deducem că ei au văzut pe Ehud părăsind casa, pentru că ei s-au întors la camera unde era împăratul. Găsind uşile închise ei au socotit că împăratul mai dorea să rămână ceva vreme singur.


24 După ce a ieșit el, au venit slujitorii împăratului și s-au uitat; și iată că ușile odăii de sus erau închise cu zăvorul. Ei au zis: „Fără îndoială, își acoperă picioarele în odaia de vară.”

Îşi acoperă picioarele. Un eufemism pentru evacuarea intestinului. Aceeaşi expresie se găseşte şi în 1 Samuel 24,3 (engl.). Natural că slujitorii au ezitat să bată la uşa încuiată a împăratului lor.


25 Au așteptat multă vreme; și fiindcă el nu deschidea ușile odăii de sus, au luat cheia și au descuiat; și iată că stăpânul lor era mort, întins pe pământ.
26 Până să se dumirească ei, Ehud a luat-o la fugă, a trecut de pietrării și a scăpat în Seira.

A scăpat. Nehotărârea şi aşteptarea din partea slujbaşilor împăratului i-au prilejuit lui Ehud suficient timp pentru plecare ca să poată scăpa. De asemenea, probabil că reşedinţa regală era aproape de Iordan, permiţându-i lui Ehud să se afle curând în siguranţă, de partea cealaltă.

Seira. Localitate necunoscută. Pare să fi fost în apropiere de ţinutul muntos al lui Efraim.


27 Cum a ajuns, a sunat din trâmbiță pe muntele lui Efraim. Copiii lui Israel s-au coborât cu el din munte, și el s-a pus în fruntea lor.

Muntele lui Efraim. Având în vedere faptul că Ehud era din seminţia lui Beniamin, ar putea să pară ciudat că el n-a mers la o aşezare mai apropiată, a propriei lui seminţii. Fie că se afla acolo garnizoana moabită puternică, fie că el socotea că beniamiţii erau prea fricoşi să răspundă la chemarea lui la luptă. Seminţia lui Efraim, cea mai numeroasă şi cea mai agresivă dintre seminţii, a răspuns grabnic la chemarea lui la luptă.


28 El le-a zis: „Veniți după mine, căci Domnul a dat în mâinile voastre pe vrăjmașii voștri moabiți.” Ei s-au coborât după el, au pus stăpânire pe vadurile Iordanului, în fața Moabului, și n-au lăsat pe nimeni să treacă.

Vadurile Iordanului. Se pare că se face referire la vadurile direct de la est de Ierihon, aproape de Ghilgal. Mişcarea aceasta s-a făcut pentru a împiedica întăririle care urmau să fie trimise din Moab, şi deasemenea să taie calea de scăpare a garnizoanelor moabite de pe partea israelită a Iordanului.


29 Au ucis atunci aproape zece mii de oameni din Moab, toți voinici și viteji, și n-a scăpat unul.

N-a scăpat unul. Insurecţia evreilor a fost atât de generală şi de imediată, încât garnizoanele moabite, alcătuite din oameni de elită, au fost complet nimicite.


30 În ziua aceea Moabul a fost smerit sub mâna lui Israel. Și țara a avut odihnă optzeci de ani.

Moabul a fost smerit. Puterea moabită de pe partea israelită a Iordanului a fost înfrântă în aşa măsură încât n-a mai fost nici un pericol din acea parte.


31 După el a urmat Șamgar, fiul lui Anat. El a ucis șase sute de oameni dintre filisteni cu un otic de plug. Și el a fost un izbăvitor al lui Israel.

Şamgar. Este vădit că el a fost următorul erou naţional care avea să vină pe scena de acţiune. Faptele sale eroice au fost numai locale, fiind îndreptate împotriva filistenilor din Palestina sudică. Probabil că el a trăit în acelaşi timp în care Debora şi Barac se luptau cu canaaniţii în partea de nord a ţării. Capitolul 4:1 declară că Debora şi Barac au realizat eliberarea lor după ce Ehud murise, dar nu face nici o referire la Şamgar. Debora lasă să se înţeleagă că Şamgar a fost contemporan (cap. 5,6). Faptul acesta mai este sugerat de observaţia că Şamgar nu este cuprins în schema cronologică a istorisirii nefiindu-i atribuit lui nici un an. Prin faptele lui îndrăzneţe a salvat pe israeliţii din regiunea sa, de a mai fi asupriţi şi înrobiţi de către filisteni. El a fost un eliberator, un erou naţional, dar el n-a fost numit judecător în Israel.

Numele Şamgar pare a fi străin şi se crede că probabil este hurian sau hitit. Numele străin se poate datora faptului că mama lui a fost o israelită căsătorită cu un hurian sau canaanit. Autorul a remarcat deja că erau obişnuite căsătoriile mixte. Tatăl lui se numea Anat, numele unei zeiţe păgâne şi se crede puţin probabil că un evreu ar fi dat acest nume, decât poate nişte părinţi căzuţi de la credinţă.

Otig de plug (engl. ox goad – ţepuş de bou). O unealtă pentru a îndemna pe boi înainte. Acesta era adesea lung ca de 8 picioare (2,5 m) aşa încât cineva care ţinea plugul putea să ajungă la boi. Ascuţit cum era cu un vârf de metal la unul din capete, şi având o lamă în formă de daltă la celălalt pentru a curăţa fierul de plug, astfel de ţepuşe puteau fi folosite cu efect în locul unei lănci. Aceasta era o armă umilă, cu toate acestea un ţepuş de bou cu binecuvântarea lui Dumnezeu, face infinit mai mult decât o sabie a lui Goliat, fără binecuvântarea Lui. Şi uneori Dumnezeu alege să lucreze prin astfel de mijloace neînsemnate, încât puterea poate într-adevăr să se afle descoperită ca de la Dumnezeu.