Isaia 9

1 Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor.

Întunericul. În Bibliile ebraice, versetul 1 din cap. 9 este versetul 23 din cap. 8. Versetele 1-7 din cap. 9 sunt strâns legate de versetele finale din cap. 8, care prezintă un tablou de extremă mizerie şi întunecime. Pe vremea lui Isaia oştirile Asiriei au adus mizerie şi întuneric (cap. 9,2) peste Zabulon şi Neftali, două dintre seminţiile cele mai nordice ale lui Israel. Dându-şi seama că situaţia aceasta venise ca rezultat al întunericului spiritual, Isaia, cu ochi profetic, priveşte în viitor către o mare lumină (v. 2.6.7), care va împrăştia întunericul din sufletul oamenilor (Ioan 1,4-9; 8,12; 9,5). Aceleaşi ţinuturi care cândva au avut parte de atâta mizerie vor vedea o descoperire de slavă şi lumină. Tabloul acesta este un tablou al venirii Mântuitorului lumii cu solia Lui de viaţă şi nădejde. Deasupra unei lumi înveşmântate în întuneric (vezi DA 34, 35) Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecarea sub aripile Lui (Maleahi 4,2).

Zabulon. Pe vremea când Isaia scria aceste cuvinte, ţara lui Israel era în mare mizerie, mai ales ţinuturile de graniţă dinspre miază-noapte şi răsărit, deoarece Tiglat-pileser al III-lea invadase ţara şi luase Cadeş, Haţor, Galaad şi Galileea, toată ţara lui Neftali, şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria (2Regi 15,29).

Va acoperi cu slavă. [KJV: Va asupri mai puternic]. Literal va face să fie mai cu greutate, adică, aici probabil, să îi fie dată mai multă consideraţie şi astfel să fie onorată şi umplută de slavă. Paralela din v. 2 între întuneric şi lumină pare să ceară un contrast în v. 1 între ocară şi slavă.

Ţinutul de lângă mare [KJV: Calea mării]. În vremurile de demult, drumurilor li se dădeau nume descriptive (vezi Numeri 21,22; Deuteronom 1,2; vezi comentariul la Numeri 20,17; Deuteronom 2,27). Unii identifică această cale a mării cu faimosul drum al caravanelor care duce de la Damasc şi de la regiunile de dincolo de Iordan, traversând Galileea, la Marea Mediterană (vezi comentariul la Marcu 2,14). Alţii identifică calea mării cu drumul de coastă către nord ducând spre Tir şi Sidon.

Galileea Neamurilor. Kedeş menţionat în 2Regi 15,29 se găsea în Galileea şi era o cetate de scăpare (Iosua 20,7; 21,32). Pe vremea lui Solomon ţinutul Galileea se întindea până în regiunea Tirului (1Regi 9,11). Numele Galileea înseamnă cerc sau circuit. În vremurile Noului Testament Galileea cuprindea un teritoriu ceva mai mare ca mai înainte. Era numită Galileea Neamurilor deoarece a fost totdeauna locuită de o populaţie amestecată, dintre care numai o mică parte erau iudei. Totuşi, regiunea aceasta era legată cu lumea prin intermediul drumurilor ce duceau la Damasc, Eufrat şi Mesopotamia, la Tir, Asia Mică şi Europa în nord, şi la Samaria, Iudeea şi Egipt în sud. Într-o regiune ca aceasta, care era uşor accesibilă lumii, Isus a petrecut mare parte din timpul lucrării Sale pentru omenire.

2 Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină.

O mare lumină. Poporului din Galileea, care trăia într-un întuneric aşa de nepătruns, urma să-i răsară deodată o mare lumină (vezi Ioan 1,4-9). Mintea profetului a fost îndreptată în viitor către venirea Mântuitorului lumii. Cuvintele acestea şi-au avut împlinirea la începutul lucrării publice a lui Hristos în Galileea (vezi comentariul la Matei 4,12-16). De la vremea captivităţii celor zece seminţii în 723/722, Galileea a fost în întuneric în mod literal – supusă puterilor străine şi lipsită şi de lucrarea preoţilor şi profeţilor – până la venirea lui Mesia.

3 Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii.

Îi dai mari bucurii. Profetul prezintă tabloul unei zile mai strălucite şi mai fericite, când Mesia va fi venit la poporul Său, aducându-i pace şi bucurie. Ei sunt înmulţiţi la număr (vezi Isaia 26,15; Ezechiel 36,10.11), iar fericirea lor este sporită.

Cum se bucură la seceriş. Adică, bucurie ca a lucrătorilor în timpul secerişului – în ţările agricole timpul cel mai fericit al anului. Toamna evreii aveau Sărbătoarea Corturilor, un timp de mare bucurie şi recunoştinţă (vezi Neemia 8,17). Bucuria lor venea din faptul că ştiau că Dumnezeu era cu ei (Filipeni 3,1; 4,4). Hristos a venit pentru a vesti pace şi bucurie oamenilor (Isaia 61,3; Luca 2,13.14).

4 Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian.

Le-ai sfărmat. Hristos a venit ca să sfărâme legăturile păcatului şi să-i elibereze pe oameni de povara apăsătoare a vinovăţiei şi grijii care zăcea atât de greu asupra lor (Isaia 61,1.2; vezi comentariul la Luca 4,18.19; Matei 11,28-30).

Ziua lui Madian. Pe timpul judecătorilor, Israel se afla deseori sub mâna grea a unui asupritor, dar în cele din urmă erau eliberaţi de către un erou naţional (vezi Vol. II, p. 45-50). Ghedeon a realizat o victorie măreaţă asupra unui vrăjmaş copleşitor, a sfărâmat puterea madianiţilor, şi şi-a eliberat poporul său (Judecători 7,19-25).

5 Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc.

Orice. Tabloul este de luptă şi de vărsare de sânge, de tumult, de zarvă şi moarte, dar în cele din urmă de victorie şi de ardere a resturilor rămase pe urma bătăliei. Îndelungata luptă dintre puterile binelui şi ale răului ajunge la apogeu în marea luptă de la Armaghedon, preludiul domniei veşnice a lui Mesia (Apocalips 16,14.16; 19,11-19; vezi şi Psalmi 46,6-9; 76,2.3; Isaia 63,1-6; Ezechiel 38,21.22; 39,9; Ioel 3,11.16; Zaharia 9,9.10; 14,13).

6 Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”

Căci un Copil ni s-a născut. Isaia încheie tabloul lui despre viitoarea eră a păcii cu o impresionantă profeţie despre marele Domn al Păcii. Pacea nu va fi nicicând realizată în lumea aceasta prin eforturile oamenilor. În portretul pe care el I-l face viitorului Împărat al pământului, care va domni în dreptate şi sfinţenie, Isaia foloseşte termeni care nu i se pot aplica nici unui domnitor pământesc.

Desigur că nu este decât o singură Persoană în univers căreia să i se poată aplica pe deplin şi corespunzător descrierea dată aici, şi aceasta este Hristos. Nicăieri altundeva în Biblie nu găsim o aşa nobleţe a cugetului, o aşa frumuseţe de exprimare, o aşa intensitate de trăire, ca acelea de aici în descrierea Mântuitorului lumii şi a viitorului Împărat. Cu adevărat Isaia avusese o viziune a Domnului slavei când au fost scrise cuvintele acestea. Mâna lui Dumnezeu era asupra lui şi un înger i-a călăuzit pana, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi scriitori ai Vechiului Testament. În Psalmul 110 Hristos este prezentat ca viitorul Împărat, care va fi preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec; în Psalmul 2 El este zugrăvit ca zdrobind popoarele cu un toiag de fier; iar în Psalmul 45 este descris ca înaintând maiestuos în carul Lui.

Domnia. Hristos va domni peste tot cerul şi pământul (vezi Daniel 2,44.45; Matei 25,31; 28,18; Luca 1,32.33; 1Corinteni 15,25; comp. Psalmi 110,1; Filipeni 2,10; Apocalips 11,15).

Minunat, Sfetnic. Adică Sfetnic minunat (vezi capitolele 11,2.3; 25,1; 28,29). Numele acesta întruchipează gândul de înţelepciune, bunătate şi consideraţie – un nume care va provoca încântarea, adorarea şi lauda tuturor fiinţelor din cer şi de pe pământ şi din întreg universul (vezi Filipeni 2,9-11; Apocalips 5,12.13).

Dumnezeu tare. Isus Fiul nu este mai puţin Dumnezeu ca Tatăl. El a fost una cu Tatăl din zilele veşniciei (vezi Psalmi 90,2; Proverbe 8,22-30; Mica 5,2; Ioan 1,1; 14,9.11; DA 19).

Părintele veşniciilor. După cum Dumnezeu Tatăl este veşnic, tot aşa şi Hristos. Isaia Îl numeşte Părinte pentru că El este Părintele întregii omeniri într-un anumit sens, fiind Creatorul oamenilor şi a lumii (Ioan 1,3; Efeseni 3,9; Coloseni 1,16; Evrei 1,2; comp. Geneza 1,26). Nici un alt cuvânt în afară de Părinte nu exprimă atât de deplin iubirea şi purtarea de grijă a lui Isus faţă de copiii Lui. Când Hristos domneşte, El va fi ca un părinte pentru poporul Său (Isaia 22,21.22; vezi Apocalips 3,7).

Domn al Păcii. Vezi Zaharia 9,9.10; Efeseni 2,14. Pacea vine numai împreună cu dreptatea (Isaia 32,17.18), iar Isus este Împăratul dreptăţii (Ieremia 23,5.6; 33,15.16), atribuindu-şi şi împărtăşindu-şi propria Lui neprihănire oamenilor. El a venit în lume ca să aducă pace (Luca 2,14; Ioan 14,27; vezi şi Filipeni 4,7).

7 El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci; iată ce va face râvna Domnului oştirilor.

Domnia Lui. Daniel prezice că împărăţia lui Hristos va zdrobi toate împărăţiile pământului şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic (Daniel 2,44; vezi Apocalips 11,15). Îngerul Gabriel a declarat că Împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1,33).

Scaunul de domnie al lui David. David a fost un tip al lui Hristos, şi prin Hristos tronul lui David va fi întărit pentru veşnicie (Geneza 49,10; 2Samuel 7,11-13; Psalmi 89,3.4.29.36; 132,11.12; Ieremia 23,5; 33,17; Luca 1,32; vezi şi comentariul la Deuteronom 18,15; 1Cronici 28,7; Matei 1,1).

Prin judecată şi neprihănire. Vezi capitolele 11,4.5; 16,5.

Râvna. Pentru ce va face Domnul toate acestea? El este mişcat de o râvnă sfântă şi arzătoare, pornită dintr-un spirit de iubire. Iubirea Lui este o iubire care nu poate rămâne inactivă, care, când Se gândeşte la oamenii pierduţi în păcat, Îl determină la fapte de îndurare şi glorie. Nu există forţă mai puternică decât iubirea, nici un lucru care să-l determine pe om la o jertfă mai mare sau la o slujire mai cutezătoare. Iubirea atotcuprinzătoare a lui Hristos Îl determină să cârmuiască cu un spirit de slujire dezinteresată, cu dreptate şi neprihănire.

8 Domnul trimite un cuvânt împotriva lui Iacov: cuvânt care cade asupra lui Israel.

Lui Iacov. După cum clarifică contextul (v. 9-17), solia următoare era împotriva lui Iacov în sensul că prevestea judecata divină. Versetul acesta începe o nouă secţiune, extinzându-se până la cap. 10,4, în care Domnul administrează o mustrare naţiunii lui Israel. Viziunea cu Împăratul care va domni în slavă s-a sfârşit, iar profetul îşi îndreaptă atenţia la problemele situaţiei imediate. Timpul este acelaşi ca în capitolele anterioare, deoarece Reţin din Siria este încă în viaţă (v. 11), deci solia trebuie să fi fost dată între 735 şi 732, când Reţin a murit.

Asupra lui Israel. Atât Iacov cât şi Israel sunt pomeniţi în v. 8. Solia din capitolele 9,8 la 10,4 este adresată în primul rând împotriva celor zece seminţii răsculate, de obicei numite Efraim sau Samaria (cap. 9,9.21). Dar, în v. 14 termenul Israel se referă aproape sigur la naţiunea nordică. Oare se referă Israel din v. 8 la naţiunea nordică, Israel, iar Iacov, la Iuda? Dacă lucrurile stau aşa, sensul este că Domnul i-a trimis solia aceasta prin Iuda lui Israel. Totuşi, într-un sens mai general, Isaia foloseşte adesea termenii Iacov şi Israel pentru întreg poporul ales al lui Dumnezeu (vezi capitolele 10,20-22; 27,6; 29,23; 40,27; 41,8.14; 43,1.22.28; 44,5; 46,3; 48,1.12; 49,6). După căderea finală a regatului nordic, ambii termeni se referă în general la Iuda.

9 Tot poporul va avea cunoştinţă de el, Efraim şi locuitorii Samariei, care spun cu mândrie şi îngâmfare:

Efraim. Domnul dăduse asigurarea că Efraim şi Siria nu vor izbuti în planurile lor împotriva lui Iuda (cap. 7; 4-7). Ei trecuseră deja prin câteva nenorociri, dar Pecah, din Israel, era încă hotărât să continue atacul lui împotriva lui Iuda.

Îngâmfare. Cu o aroganţă perversă, Pecah a refuzat să accepte avertizările date de Isaia, hotărât să-şi continue mai degrabă atacul împotriva lui Iuda.

10 „Au căzut nişte cărămizi, dar vom zidi cu pietre cioplite; au fost tăiaţi nişte smochini din Egipt, dar îi vom înlocui cu cedri.”

Vom zidi. Isaia se referă aici la eşecurile eforturilor de mai înainte ale lui Pecah şi la planurile lui de a recupera pierderile trecute (vezi cap. 7,1). Este ca şi cum ar fi fost dărâmate clădiri de cărămidă, însă Pecah era hotărât să construiască din nou, de data aceasta cu piatră în loc de cărămidă; smochinii din Egipt (vezi comentariul la Luca 17,6; 19,4), fiind tăiaţi, Pecah voia să-i înlocuiască cu cedrii mai costisitori şi mai durabili (vezi 1Regi 10,27). El îşi desfăşura răutatea şi sfidarea voinţei Cerului.

11 De aceea, Domnul va ridica împotriva lor pe vrăjmaşii lui Reţin şi va stârni pe vrăjmaşii lor:

Vrăjmaşii. Domnul urma să-i trimită pe asirieni, vrăjmaşii lui Reţin, împotriva lui Israel. Vezi 2Regi 15,29, unde avem un raport al măsurilor luate de Tiglat-pileser împotriva lui Pecah.

12 pe sirieni, de la răsărit, pe filisteni, de la apus; şi vor mânca pe Israel cu gura plină; cu toate acestea, mânia Lui nu se potoleşte, şi mâna Lui este tot întinsă.

Sirieni. Pe vremea aceea Siria era aliată cu Efraim împotriva lui Iuda (cap. 7,1.2), dar Domnul făgăduise să-i întoarcă pe sirieni împotriva lui Israel, vrăjmaşul lor tradiţional. Alianţele între naţiunile din Orient erau efemere, iar un aliat astăzi, mâine putea să devină cel mai înverşunat duşman. Sirienii urmau să-l atace pe Israel de la nord şi est, iar filistenii de la sud şi vest.

Tot întinsă. Vezi Exod 7,19; 8,5; etc.; Isaia 5,25, unde este folosită aceeaşi expresie în legătură cu alte pedepse. Domnul îl lovise pe Israel cu judecăţi, dar mâna Lui era întinsă ca şi cum ar intenţiona să mai aducă şi altele asupra naţiunii. Tiglat-pileser al III-lea a cucerit mari porţiuni ale lui Israel, dar nu l-a nimicit; asediul întreprins de Salmanasar V, încă viitor, urma să aducă naţiunea la sfârşitul ei definitiv.

13 Căci nici poporul nu se întoarce la Cel ce-l loveşte şi nu caută pe Domnul oştirilor.

Nu se întoarce. Dumnezeu Îşi trimisese judecăţile nu ca să nimicească, ci ca să aducă poporul la pocăinţă. Ei însă, nu au acceptat soliile Sale de mustrare, ci au stăruit în nelegiuirea şi răutatea lor; de aceea urmau să vină, în mod inevitabil, noi şi mai grave judecăţi.

Loveşte. Vezi la cap. 1,5.6.

14 De aceea, Domnul va smulge din Israel capul şi coada, ramura de finic şi trestia, într-o singură zi.

Va smulge din Israel. Pentru că Israel nu s-a pocăit, Domnului nu-i rămânea decât să trimită noi judecăţi, care aveau să smulgă din el capul şi coada (vezi comentariul la v. 13). Naţiunea urma să fie nimicită cu desăvârşire, judecăţile urmând să cadă mai ales asupra acelora care duseseră poporul în rătăcire (vezi v. 16).

Ramura de finic şi trestia. Ramura era probabil a palmierului falnic, corespunzând fruntaşilor şi conducătorilor ţării. Trestia, se poate referi la o smerenie prefăcută (cap. 58,5), sau, potrivit cu cap. 9,14.15, la profeţii mincinoşi.

15 (Bătrânul şi dregătorul sunt capul, şi prorocul care învaţă pe oameni minciuni este coada.)

Bătrânul. Vezi cap. 3,2.3. Fruntaşii, judecătorii, funcţionarii civili, şi ofiţerii militari se găseau printre dregătorii de seamă ai naţiunii. Asupra acestei clase judecata viitoare urma să fie deosebit de aspră.

Cine învaţă pe oameni minciuni. Categoria cea mai vrednică de dispreţuit din toată naţiunea era formată din oamenii care aveau răspunderea de a oferi călăuzire spirituală, dar care ducea poporul pe căile rătăcirii şi nebuniei. Isaia nu i-a cruţat în soliile sale de mustrare (capitolele 28,7; 29,9.10).

16 Cei ce povăţuiesc pe poporul acesta îl duc în rătăcire, şi cei ce se lasă povăţuiţi de ei sunt pierduţi.

Îl duc în rătăcire. Popoarele trebuie să aibă conducători, dar aceştia conduc uneori într-o direcţie greşită. Multe naţiuni au fost nenorocite din cauză că liderii lor le-au dus în rătăcire. Acela care aspiră să conducă ar trebui să cumpănească cu seriozitate greaua răspundere a conducerii. Soarta unei naţiuni depinde de sfatul pe care el îl dă şi de exemplul pe care îl întruchipează. Israel a eşuat din cauză că liderii lui l-au dus în rătăcire.

17 De aceea, nici Domnul n-ar putea să se bucure de tinerii lor, nici să aibă milă de orfanii şi văduvele lor, căci toţi sunt nişte nelegiuiţi şi nişte răi, şi toate gurile lor spun mişelii. Cu toate acestea, mânia Lui nu se potoleşte, şi mâna Lui este tot întinsă.

N-ar putea să se bucure. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice să nu aibă milă, care pare să fie mai în armonie cu contextul.

Nelegiuiţi [KJV: Făţarnici]. Vezi comentariul la Matei 6,2; 7,5; 23,3.13. Când Israel a căzut, poporul se dedase cu totul la rele. Ei încă mai aveau o formă de evlavie, dar se bucurau pe faţă de nelegiuire. Toate clasele erau implicate în aceasta şi de aceea toate clasele urmau să sufere, de la tânăr la bătrân. Nelegiuirea ajungând atât de departe, justiţia cerea revărsarea judecăţilor.

18 Căci răutatea arde ca un foc care mănâncă mărăcini şi spini, aprinde desişul pădurii, din care se înalţă stâlpi de fum.

Arde ca un foc. Aceasta este o descriere impresionantă a consecinţelor finale ale nelegiuirii. Păcatul omoară, dar nu vindecă. Nelegiuirea arde şi dă naştere la cenuşă şi pustiire, dar nu repară şi nu zideşte. Spinii şi mărăcinii, buni numai pentru distrugere, simbolizează nelegiuirea care predomina în mijlocul poporului (vezi capitolele 5,6; 7,23-25; 10,17; 27,4; 32,13). Când pământul va ajunge să fie acoperit de o populaţie viguroasă de rugi şi mărăcini înlăturând copacii cei buni ai pădurii, atunci nelegiuirea va izbucni asemenea unui foc mistuindu-se. Păcatul va fi pedepsit; de fapt, el îşi va atrage propria distrugere (vezi Isaia 33,11; Ieremia 21,14; Ioel 1,19.20; Evrei 6,8). Astfel, pământul va rămâne liber, gata pentru o nouă cultură de vegetaţie folositoare (vezi 2Petru 3,10-13).

19 De mânia Domnului oştirilor, ţara parcă ar fi aprinsă, şi poporul este ca ars de foc; nimeni nu cruţă pe fratele său,

Aprinsă [KJV: Ţara întunecată!]. Vezi comentariul la v. 1 şi 2. Profetul vede un tablou de haos şi ruină. Oamenii sunt zăpăciţi cu totul, iar ţara este cuprinsă de întuneric. Pasiunea şi amărăciunea, ura şi viciul, nedreptatea şi cruzimea au sfâşiat într-atât inima oamenilor şi le-au încins într-atât spiritul, încât fiecare om este pornit împotriva semenului său. Aşa va arăta efectul ultim al răului atunci când sabia fiecăruia se va îndrepta împotriva fratelui său (Ezechiel 38,21) şi când oamenii vor ridica mâna unii asupra altora (Zaharia 14,13).

20 fiecare jefuieşte în dreapta, şi rămâne flămând, mănâncă în stânga, şi nu se satură. La urmă îşi mănâncă fiecare carnea braţului său:

Carnea braţului său. Un tablou izbitor al efectelor ultime ale lăcomiei şi corupţiei. Egoismul se auto-distruge în cele din urmă. Cel care nu este preocupat de binele semenului său, lucrează de fapt contra celor mai bune interese proprii. Nimeni nu poate fi pe deplin fericit şi prosper pe termen lung dacă nu este fericit şi aproapele său. Când cineva se înalţă pe sine prin oprimarea aproapelui, el pregăteşte calea auto-distrugerii. Când naţiunile se distrug unele pe altele urmărindu-şi propriile interese egoiste, ele comit cea mai mare nebunie posibilă, deoarece în felul acesta se auto-distrug la fel cum distrug şi lumea în care trăiesc. După cum în trecut, un om îl distrugea pe altul, şi o naţiune pe alta, prin discordie şi lăcomie, tot astfel lumea contemporană este în curs de a-şi atrage propria distrugere.

21 Manase mănâncă pe Efraim, Efraim, pe Manase, şi amândoi împreună, pe Iuda. Cu toate acestea, mânia Lui nu se potoleşte, şi mâna Lui este tot întinsă.

Manase, Efraim. Aceste două seminţii erau surori şi aveau interese comune. Dar când Efraim s-a înarmat împotriva lui Manase, şi Manase contra lui Efraim, distrugerea ambelor a fost certă. Iar când aceste două seminţii s-au înarmat împotriva fratelui lor, Iuda, ei îşi asigurau venirea zilei finale a nenorocirii lor. Nici o naţiune nu se poate tăvăli în crimă, viciu şi sânge, aşa cum a făcut regatul de nord în tinereţea lui Isaia, şi să dureze mult.

Este tot întinsă. Continuarea şirului de nelegiuiri din cauza cărora mâna Domnului continua să fie întinsă în judecată se află în capitolul următor, care urmează şirul ideilor fără să-l întrerupă. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 PK 373

2 CT 469; DA 56; PK 688; 8T 306

5 GC 37, 642, 672

6 DA 25, 56, 363, 578; Ed 73; GC 46; MB 27; PP 34, 755; TM 222; 5T 729

6, 7 8T 145; PK 688

12, 17, 21 6T 304; 7T 265