1 În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul.

În anul. Acesta a fost probabil 740/739 î.Hr. Data este evident ceva important. În anul în care Ozia şi-a încheiat lunga lui domnie de 52 de ani, Domnul i-a oferit tânărului Isaia o viziune care a confirmat chemarea lui la slujbă profetică şi i-a dat o solie de mustrare pentru Israel (PK 305-307; 5T 749, 750). Timpul era un timp de criză şi de primejdie. Marele rege asirian Tiglat-pileser al III-lea venise la tron în 745 şi aproape imediat a început o serie de campanii care au dus la cucerirea celei mai mari părţi a Asiei apusene (vezi p. 88). În 745 a pornit împotriva Babiloniei, în 744 s-a dus contra ţării situate la nord-est de Asiriei, iar între 743 şi 738 a făcut campanii anuale contra ţărilor din nord-vest. În analele sale, Tiglat-pileser aminteşte de repetate ori pe Azriau din Iauda, considerat în general a fi Azaria (Ozia) din Iuda, care era în mod evident principalul conducător în rezistenţa faţă de agresiunea asiriană printre ţările regiunii mediteraneene a Asiei. Menahem din Israel este şi el amintit. Chiar în toiul campaniei lui Tiglat-pileser împotriva apusului a murit Ozia. Omul care luase o poziţie atât de hotărâtă împotriva Asiriei dispăruse. Care urma să fie acum soarta lui Iuda? Urma ca toată lumea să cadă pradă oştirilor asiriene? Din cauza păcatelor lor, pretinsul popor al lui Dumnezeu pierduse protecţia divină. Puterea asiriană se arăta invincibilă, şi părea să fie doar o chestiune de timp până ce Iuda va fi copleşit, iar Asiria va domina lumea.

Domnul şezând pe un scaun de domnie. Această manifestare a slavei dumnezeieşti a avut loc cu prilejul unei vizite a lui Isaia în curţile sfinte ale Templului (PK 307). Dumnezeu intenţionase ca Isaia să primească o viziune mai cuprinzătoare decât doar ceea ce vedea întâmplându-se în jurul său. Dumnezeu voia ca el să ştie că în ciuda întregii puteri a Asiriei, El era totuşi suprem pe tronul Său şi stăpân peste cele ce se petreceau pe pământ. Lui Moise i se acordase o viziune asemănătoare (Exod 24,10). Cu peste o sută de ani mai înainte de Isaia, profetul Mica Îl văzuse pe Domnul şezând pe tronul Lui, cu oştile cerului lângă El (1Regi 22,19). Mai înainte, în timpul domniei lui Ozia, Amos Îl văzuse şi el pe Domnul stând lângă altar în curtea Templului (Amos 9,1). Mai târziu, în timpul captivităţii babiloniene, atât Daniel (Daniel 7,9), cât şi Ezechiel (Ezechiel 1,1; 10,1-5) au avut viziuni ale Domnului şezând pe tronul Lui, aşa cum a avut şi Ioan pe insula Patmos (Apocalips 4,1-6). Când primejdii împresoară poporul lui Dumnezeu şi puterile întunericului par a fi pe punctul de a birui, Dumnezeu îl cheamă să privească în sus spre El, şezând pe tronul Lui şi dirijând treburile cerului şi pământului, pentru ca să prindă speranţă şi curaj. Vezi Ed. 173.

Poalele mantiei Lui umpleau Templul. La data când i s-a acordat viziunea aceasta, Isaia stătea în picioare în cutea Templului, rugându-se (PK 307). În faţa lui uşile Templului se arătau ca fiind deschise, iar în Locul Preasfânt el La văzut pe Însuşi Dumnezeu şezând pe tronul Său. Ebr. hekal, cuvântul obişnuit pentru Templu, îl arată ca templul, sau palatul marelui Împărat al cerului (vezi Psalmi 11,4; 29,9; Habacuc 2,20). Poalele reprezintă veşmântul slavei nemăsurate a lui Dumnezeu. Ioan (cap. 12,41) aplică viziunea aceasta la Hristos.


2 Serafimii stăteau deasupra Lui, și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două zburau.

Serafimii. Ebr. seraphim, literal, [cei] arzători, sau [cei] strălucitori.

Şase aripi. Compară cu Apocalips 4,8, unde făpturile vii pe care le-a văzut Ioan în jurul tronului au de asemenea şase aripi. Însă, făpturile vii pe care le-a văzut Ezechiel sunt reprezentate ca având patru aripi (Ezechiel 1,6). Isaia vede pe îngeri acoperindu-şi faţa cu două aripi, în semn de omagiu şi de respect înaintea lui Dumnezeu, cu două aripi acoperindu-şi picioarele, iar două folosindu-le pentru zbor. Ezechiel vede făpturile vii cu două aripi acoperindu-şi trupul şi două aripi întinse în sus (Ezechiel 1,11).


3 Strigau unul la altul și ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Sfânt, sfânt, sfânt. Îngerii din jurul tronului lui Dumnezeu sunt impresionaţi de remarcabilul Său atribut – desăvârşita sfinţenie de caracter. Făpturile vii pe care Ioan le-a văzut în jurul tronului strigau tot la fel: Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic! (Apocalips 4,8). Dumnezeu a căutat să imprime în mintea lui Isaia o înţelegere a sfinţeniei Sale, pentru ca profetul să prezinte acest atribut al caracterului divin în mod constant înaintea poporului Său, ca el să poată fi încurajat prin aceasta să lase păcatele deoparte şi să aspire la sfinţenie. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) omite cuvintele şi ziceau, iar cuvântul sfânt apare numai de două ori.

Plin de mărirea Lui. Compară cu cap. 40,5. O înţelegere a slavei şi sfinţeniei lui Dumnezeu îi va face pe oameni să stea în umilinţă înaintea Lui. Într-o vreme când întunericul acopere pământul şi negură mare popoarele (cap. 60,2), Isaia privea înainte la momentul când tot pământul va fi acoperit de mărirea lui Dumnezeu.


4 Și se zguduiau ușorii ușii de glasul care răsuna, și Casa s-a umplut de fum.

Uşiorii uşii. Literal pivoţii pragurilor, adică lăcaşurile în care erau fixate canaturile uşii. Înseşi temeliile Templului păreau că se zguduie la glasul lui Dumnezeu.

Fum. Ca de tămâie reflectând slava luminoasă a lui Dumnezeu. Compară cu Exod 19,18, unde muntele Sinai era acoperit de fum şi se zguduia cu putere, şi cu Apocalips 15,8, unde templul este umplut de fum din cauza slavei lui Dumnezeu.


5 Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!”

Vai de mine! Isaia rostise vaiuri asupra păcătoşilor din poporul lui Dumnezeu (cap. 5,8-30). Acum, aflându-se în prezenţa maiestuoasă a unui Dumnezeu sfânt, el ajunge adânc conştient de propria lui nedesăvârşire de caracter. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi când ne apropiem de Dumnezeu.

Am văzut cu ochii mei. Această viziune a lui Dumnezeu în sfinţenia şi slava Lui l-a conştientizat pe Isaia de păcătoşenia şi nimicnicia omului. Privind la Dumnezeu şi apoi la sine, el şi-a dat seama de micimea sa în comparaţie cu Cel Veşnic, de starea sa de vinovăţie în prezenţa Sfântului lui Israel (cap. 5,24). Moise şi-a ascuns faţa când a ajuns în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 3,6), iar lui Iov i-a fost scârbă de sine însuşi şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă (Iov 42,6).


6 Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar.

Altar. Adică altarul de aur al tămâierii (vezi comentariul la Exod 30,1-5), în esenţă un altar de ispăşire (vezi comentariul la Exod 30,6-8). Ioan a văzut rugăciunile din inimile păcătoşilor pocăiţi prezentate împreună cu tămâie înaintea tronului harului (Apocalips 8,3.4).


7 Mi-a atins gura cu el și a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!”

Mi-a atins gura. Cărbunele de pe altar reprezintă puterea curăţitoare şi înnobilatoare a harului dumnezeiesc. El reprezintă şi o transformare a caracterului. De aici înainte, unica mare dorinţă a lui Isaia pentru poporul său a fost ca şi ei să experimenteze aceeaşi lucrare de curăţire şi transformare. Cea mai mare nevoie a noastră astăzi este de a avea buze atinse de foc sfânt de pe altarul lui Dumnezeu.


8 Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”

Trimite-mă. Răspunsul lui Isaia a fost neîntârziat. Ca şi Pavel, Isaia avea o singură mare dorinţă pentru Israel – să poată fi mântuit (vezi Romani 10,1). El ştia că judecata urma să se abată curând asupra unui popor vinovat şi dorea să-l vadă părăsindu-şi păcatele. De aici înainte unica sarcină a vieţii lui Isaia a fost să-i ducă lui Israel solia lui Dumnezeu de avertizare şi nădejde pentru ca poporul să înţeleagă dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi ca urmare să fie mântuit.


9 El a zis atunci: „Du-te și spune poporului acestuia: „Întruna veți auzi, și nu veți înțelege; întruna veți vedea, și nu veți pricepe!”

Veţi auzi. Ca şi mulţi alţi profeţi, Isaia a avut de făcut faţă unei sarcini dificile. Dumnezeu l-a înştiinţat că solia pe care avea să o ducă urma să rămână în mare parte neascultată, că, în ciuda a tot ce ar putea să facă, poporul va merge mai departe pe căile lui rele. Soarta lui nefericită avea să fie eşecul aparent, dar cu certitudine nu într-o mai mare măsură ca în lucrarea lui Isus (Matei 13,14.15; Ioan 12,37-41) şi ca a lui Pavel (Faptele Apostolilor 28,26.27). Cuvintele acestea ale lui Isaia sunt citate în mod repetat fiind aplicate la perioada Noului Testament. Totuşi, Isaia a primit asigurarea că lucrarea lui nu va fi cu totul zadarnică, deoarece Dumnezeu i-a descoperit că o rămăşiţă va fi mântuită (capitolele 1,9; 6,13; 10,21). Pavel, totuşi, şi-a dat seama că în timpul lui iudeii luaseră hotărârea definitivă şi că fuseseră lepădaţi ca popor al lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 28,26-28; Romani 9,11).


10 Împietrește inima acestui popor, fă-l tare de urechi și astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înțeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, și să nu fie tămăduit.”

Împietreşte inima. Percepţiile spirituale ale lui Israel urmau să se dovedească atât de amorţite, încât nu vor fi în stare să ia seama nici la cele mai mişcătoare solii pe care cerul le-ar trimite. Situaţia urma să fie asemănătoare cu aceea a lui Faraon când inima i s-a împietrit şi a refuzat să asculte de solia Domnului prin Moise (vezi comentariul la Exod 4,21). Pe timpul lui Isaia nu Domnul a fost acela care a orbit ochii poporului sau le-a împietrit inima, ci ei şi-au atras starea aceasta prin lepădarea avertizărilor pe care li le-a trimis Dumnezeu. Cu fiecare lepădare a adevărului, inima ajunge tot mai împietrită şi percepţiile spirituale tot mai amorţite, până când în cele din urmă rezultă o deplină incapacitate de a înţelege lucrurile spirituale. Dumnezeu nu are nici

o plăcere de moartea nelegiuiţilor şi face tot ce se poate ca să-i abată de la căile lor rele pentru ca să poată trăi şi să nu moară (Ezechiel 18,23-32; 33,11; 1Timotei 2,4; 2Petru 3,9).


11 Și eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămâne cetățile pustii și lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case, și țara va fi pustiită de tot;

Până când, Doamne? În faţa lui Isaia era o perspectivă sumbră. Aproape nici nu-i venea să creadă că situaţia pe care o descrisese Domnul ar fi putut să dureze un timp oarecare. Cu siguranţă, după un timp, poporul îşi va veni în fire şi va primi solia de mântuire şi eliberare a lui Dumnezeu. De aici şi întrebarea lui.

Până când vor rămânea cetăţile pustii. Răspunsul trist pe care i l-a dat Domnul lui Isaia a fost că starea aceasta va predomina până când Iuda se va distruge singur. Nu era nici o speranţă de pocăinţă sau de supravieţuire. O rămăşiţă va fi mântuită, iar pentru grupa aceea credincioasă, Isaia trebuia să proclame solia lui de mântuire. Dar naţiunea ca întreg va refuza să se întoarcă de la căile ei rele, iar refuzul acela va aduce, în cele din urmă, ruină deplină şi iremediabilă. Cetăţile vor rămâne fără locuitori, iar ţara cu totul pustiită şi părăsită. Păcatul aduce nu fericire, ci nenorocire, nu prosperitate, ci ruină, nu viaţă, ci moarte. Aceasta este marea lecţie pe care purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu au dat-o lumii iarăşi şi iarăşi (vezi Levitic 26,31-33; Isaia 1,20; 5,9; 14,17.20; Ieremia 4,7.20.23-27; 7,34; 9,11; 26,6.18; Mica 3,12; etc.).


12 până va îndepărta Domnul pe oameni, și țara va ajunge un mare pustiu.

Va îndepărta Domnul pe oameni. Aceasta se referă la viitoarea captivitate. Mai întâi prin Asiria, în zilele lui Isaia, şi apoi prin Babilon, după un veac, poporul avea să fie dus în ţări străine. Lucrul acesta fusese prezis de către Moise, condiţionat, înainte ca Israel să fi intrat în ţara făgăduită (Levitic 26,33; Deuteronom 4,26-28; 28,64).

O mare pustie. Ţara care Dumnezeu plănuise să înflorească ca trandafirul, va ajunge o pustie, şi va fi părăsită de locuitorii ei. În loc de prosperitate, va fi ruină.


13 Și chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, vor fi nimiciți și ei la rândul lor. Dar, după cum terebintul și stejarul își păstrează butucul din rădăcină, când sunt tăiați, tot așa o sămânță sfântă se va naște iarăși din poporul acesta.”

A zecea parte. Din cauză că unele detalii ale limbii ebraice din versetul 13 nu sunt pe deplin clare, traducerea şi interpretarea lui sunt dificile. O traducere literală ar însemna: Şi totuşi în ea [adică, în ţară; vezi v. 12] va fi o zecime şi ea [ţara, sau zecimea], va fi iarăşi [sau va rămâne, sau se va întoarce], şi ea [ţara, sau zecimea], va fi pentru ardere ca un terebint şi ca un stejar, care la tăiere un butuc [este lăsat] în ea [ţara, sau zecimea; sau în ele, însemnând terebintul şi stejarul] şi o sămânţă sfântă în butucul ei. Sensul primar al versetului este clar. Versetele 11 şi 12 au descris pustiirea lui Iuda pe timpul captivităţii babiloniene. Cu toate că ţara urma să rămână complet pustie, experienţa aceasta nu va însemna sfârşitul lui Israel ca naţiune (vezi Ieremia 4,27; 5,10.18; 30,11; 46,28). El se va ridica iarăşi. Tabloul descurajator al unui popor persistând în stricăciunea lui, orb şi surd faţă de soliile pe care Isaia i le va duce, până când avea să fie măturat şi dus în captivitate, se contopeşte aici cu unul de asigurare că ţara nu va rămânea pe deplin părăsită pentru totdeauna şi că scopul lui Dumnezeu cu ea va fi în cele din urmă împlinit (PK 309, 310). Vezi numele fiului întâi născut al lui Isaia, Şear-Iaşub, care literal înseamnă [o] rămăşiţă [se va] întoarce. Gândul că o rămăşiţă se va întoarce apare iarăşi şi iarăşi de-a lungul cărţii (capitolele 4,2.3; 10,21; etc.). Nici

o semnificaţie deosebită nu trebuie legată de faptul că rămăşiţa va fi a zecea parte. În Biblie zece este un număr mic, uneori nedefinit, iar a zecea parte va fi, ca urmare, un număr mic.

Terebintul. Un copac din care se scotea terebentina. Copacul putea fi tăiat, iar din el să nu rămână decât butucul. Dar, din butucul acela va creşte un nou copac. Prin urmare, solia era de încurajare şi de speranţă. Lucrarea lui Isaia nu avea să fie cu totul în zadar; în cele din urmă o rămăşiţă va fi mântuită.

O sămânţă sfântă. În butuc va rămâne viaţa, iar aceasta va lăstări din nou în cele din urmă şi va deveni un copac nou. Un copac este un simbol obişnuit în Vechiul Testament pentru poporul lui Dumnezeu (vezi Isaia 65,22; Ieremia 17,8, compară cu Daniel 4,14.23). Din această sămânţă sfântă se va ridica un Israel nou şi plin de slavă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-13 CE 90; CM 59; TM 213

1 MB 43

1-5 CT 374; PK 307

1-7 MH 432; 8T 281

1-8 GW 21; 5T 750; 7T 153

3 GC 471; PK 310, 313, 371; 5T 751

5 DA 246; GC 471

5-8 CE 90; CM 59; GW 22

6, 7 AA 208; CT 370; FE 207; TM 256; 4T 529; 5T 252, 581; 6T 88; 7T 241, 251; 8T 29, 37, 297

6-8 FE 472; 6T 325

6-11 PK 308

7 PK 314

8 CE 20, 26, 27; CH 32; GW 451; MB 109; MH 148; MYP 25; TM 413; 6T 49, 325, 333; 8T 33, 185; 9T 46, 135

11-13 PK 309