1 Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă,

Mâna Domnului. Mulţi din Israel atribuiau dificultăţile care copleşiseră naţiunea lor incapacităţii lui Dumnezeu de a-i izbăvi. Ei ajunseseră să creadă despre El ceea ce credeau păgânii despre zeii lor; ei Îl considerau pe Iehova o divinitate locală a cărei putere erau limitată şi care, se părea, nu era în stare nici măcar să îi ocrotească pe Israel de dumnezeii şi oştirile din jurul lor. Ei dădeau vina pe El pentru nenorocirile lor. Domnul răspunde acum argumentaţiei lor – vina nu este a Lui, ci a lor. Dumnezeu este încă puternic şi bun, braţul Lui este încă puternic, iar urechea Lui este încă atentă la strigătele copiilor Lui. El poate să ajute şi va ajuta atunci când piedicile sunt îndepărtate.

Urechea lui prea tare. Dificultatea era de partea percepţiilor spirituale ale lui Israel, nu de partea lui Dumnezeu (vezi cap. 6,9.10).


2 ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!

Nelegiuirile voastre. Păcatul ridică o barieră între om şi Dumnezeu. Dacă cerul pare să fie îndepărtat de pământ, aceasta se datorează faptului că păcatul a pus o perdea despărţitoare între om şi Dumnezeu.


3 Căci mâinile vă sunt mânjite de sânge, și degetele, de nelegiuiri; buzele voastre spun minciuni, și limba voastră vorbește nelegiuiri.

Mâinile. Isaia repetă aici acuzaţia adusă în cap. 1,15. Cu toate că iudeii făceau o puternică mărturisire de credinţă, cuvintele şi faptele erau cu totul rele.


4 Niciunuia nu-i place dreptatea, niciunul nu se judecă cu dreptate; ei se bizuie pe lucruri deșarte și spun neadevăruri, zămislesc răul și nasc nelegiuirea.

Nici unuia nu-i place dreptatea. Literal, nimeni nu cheamă cu dreptate. Contextul lămureşte că Isaia se referă la administrarea dreptăţii. Ideea este că atunci când oamenii încep un proces la tribunal ei fac aceasta nu pentru a realiza o dreptate strictă, ci pentru a obţine aprobare curţilor de justiţie pentru fapte nedrepte şi asupritoare.

Cu dreptate. Literal, nu-şi pledează [cazul] în adevăr, adică, cinstit. În cursul procedurilor judiciare el trage foloase ilegale de la adversarul său (vezi Isaia 1,17.23; Osea 4,1.2; Amos 2,6–8; 4,1; 5,11.12; 8,4–6; Mica 3,11; 6,10–12; 7,2.3).


5 Clocesc ouă de basilic și țes pânze de păianjen. Cine mănâncă din ouăle lor moare; și, dacă se sparge vreunul, iese o năpârcă.

Ouă de basilic. Conducătorii şi poporul nutreau fără încetare gânduri rele care dădeau naştere la fapte rele.

Pânze de păianjen. Ei ţeseau plase înşelătoare ca să-i prindă pe semenii lor. Pânza de păianjen nu pare a fi un instrument al morţii, dar este admirabil adaptată ca săi prindă prada în cursă.

Dacă se sparge vreunul. Aparenta înfrângere a planurilor rele nu reuşeşte să înlăture răul însuşi. Vrăjmaşii răului încă erau în stare să-şi aducă la îndeplinire planurile.


6 Pânzele lor nu slujesc la facerea hainelor, și nu pot să se acopere cu lucrarea lor; căci lucrările lor sunt niște lucrări nelegiuite, și în mâinile lor sunt fapte de silnicie.

Pânzele lor. Pânza de păianjen nu este potrivită pentru a face haine din ea, iar acela care ar avea de gând să se îmbrace cu ea nu face decât să-şi dea pe faţă ruşinea şi nebunia. Aceia care se apucă să ţeasă pânză de păianjen îşi irosesc timpul producând ceva care nu numai că este cu totul nefolositor, dar şi dăunător.


7 Picioarele lor aleargă spre rău și se grăbesc să verse sânge nevinovat; gândurile lor sunt gânduri nelegiuite, prăpădul și nimicirea sunt pe drumul lor.

Picioarele lor aleargă. Cuvintele aleargă şi se grăbesc descriu nerăbdarea şi pasiunea cu care oamenii aceştia se angajează în rele. Conştiinţa lor nu este adormită; ea este moartă. După îndeplinirea unei nedreptăţi, sunt nerăbdători să se apuce de alta. Compară Proverbe 1,16; 6,17.18; Mica 7,3.

Să verse sânge nevinovat. Manase a vărsat de asemenea mult sânge nevinovat (2Regi 21,16). Dumnezeu a hotărât ca dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om (Geneza 9,6). Când Iuda a ajuns în faţa pedepsei sale, conducătorii lui erau dedaţi la lăcomie, la vărsare de sânge nevinovat, şi la întrebuinţare de asuprire şi silnicie (Ieremia 22,17). Una dintre condiţiile pe temeiul cărora Dumnezeu făgăduise să înlăture nenorocirea de la Ierusalim era să nu mai asuprească pe străin, pe orfan şi pe văduvă, şi să nu verse sânge nevinovat (Ieremia 7,6).

Gânduri nelegiuite. Pe vremea lui Noe, Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (Geneza 6,5). În mod similar, uneltirile oamenilor răi de azi prevestesc ceva rău pentru generaţia noastră (vezi comentariul la Matei 24,37,38).

Prăpădul şi nimicirea. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă şi silnicia. Gândurile rele dau naştere la fapte rele. Încercările de a împiedica răul atunci când ajunge la stadiul de acţiune sunt în cea mai mare măsură zadarnice. Unicul mijloc eficient de a preveni faptele rele este de a transforma gândurile. Acest aspect al legii caută Hristos să-l prezinte în Predica de pe Munte (vezi comentariul la Matei 5,17-22).

Drumul lor. Călătoria nu mai era sigură.


8 Ei nu cunosc calea păcii, și în căile lor nu este dreptate; apucă pe cărări sucite: oricine umblă pe ele nu cunoaște pacea. –

Calea păcii. Aceia care vor să se bucure de pace trebuie ca mai întâi să aibă gânduri de pace. Pacea este produsul unei drepte gândiri şi a unei drepte purtări (vezi cap. 32,17). Poporul lui Dumnezeu se bucură de pace (cap. 32,18) deoarece are pacea în inimă. Iată remediul pentru necazul şi mizeria lumii.


9 De aceea, hotărârea de izbăvire este departe de noi, și mântuirea nu ne ajunge. Așteptăm lumina, și iată întunericul; lucirea, și umblăm în negură!

Hotărârea de izbăvire. [Judecata, KJV]. Adică, dreptatea. În v. 1-8 Dumnezeu Se adresează poporului. Acum acesta răspunde, recunoscând acuzaţiile lui Dumnezeu împotriva lor.

Mântuirea. Literal, neprihănirea.

Întunericul. Israel nădăjduia în împlinirea făgăduinţelor legământului (vezi p. 27, 28) fără să împlinească obligaţiile acestuia. Ei aşteptau să se bucure de toate privilegiile sale fără să-i accepte responsabilităţile. Datorită acestui lucru, ei au cules blestemul neascultării (vezi p. 30-33). Israel nu avea respect pentru dreptate, cinste, bunătate şi îndurare, iar Dumnezeu nu le va apăra cazul în faţa asupritorilor lor. Spre întristarea lor ei au descoperit că urma să li se dea înapoi în măsura în care dăduseră altora (vezi Matei 7,2). Ei secerau ceea ce semănaseră. Ei strigau la Dumnezeu după ajutor, dar cerurile de deasupra păreau de aramă şi pământul de jos li se părea de fier (Deuteronom 29,23).


10 Bâjbâim ca niște orbi de-a lungul unui zid, bâjbâim ca cei ce n-au ochi, ne poticnim ziua în amiaza mare ca noaptea, în mijlocul celor sănătoși suntem ca niște morți.

Bâjbâim. Versetele 10-15 prezintă o descriere impresionantă a rezultatelor vinovăţiei. Când oamenii refuză să umble pe calea binelui şi neprihănirii, Dumnezeu îngăduie să dea peste ei orbirea (Isaia 6,10; comp. Romani 11,25). El le îngăduie să meargă pe căile făurite de ei înşişi, căi care duc în mod inevitabil la necaz şi la încurcătură. Oamenii se găsesc, ca să zicem aşa, înconjuraţi de ziduri de necazuri. Orbeşte şi zadarnic ei bâjbâie împrejur, căutând o cale de scăpare. Acesta era chiar rezultatul prezis de Moise (Deuteronom 28,20.29).


11 Mormăim cu toții ca niște urși, ne văităm ca niște porumbei, așteptăm izbăvirea, și nu este, așteptăm mântuirea, și ea este departe de noi.

Mormăim. Întristarea produce diferite efecte – uneori mânie şi amărăciune, alteori chin sufletesc şi nefericire (vezi comentariul la v. 9). Cei răi n-au pace (vezi comentariul la cap. 57,21).


12 Căci fărădelegile noastre sunt multe înaintea Ta, și păcatele noastre mărturisesc împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt cu noi și ne cunoaștem nelegiuirile noastre.

Fărădelegile noastre. Vorbind în numele poporului lui Iuda, Isaia recunoaşte acum deschis abaterile lor (vezi comentariul la vers. 9). Ei nu mai caută să se îndreptăţească. Ei au început deja să culeagă plata păcatului (vezi Romani 6,23; comp. Iacov 1,15).


13 Am fost vinovați și necredincioși față de Domnul, am părăsit pe Dumnezeul nostru; am vorbit cu apăsare și răzvrătire, am cugetat și vorbit cuvinte mincinoase;

Am părăsit. Întotdeauna păcatul îndepărtează de Dumnezeu, nu atrage spre El. Cărarea pe care mergea Israel ducea naţiunea tot mai departe de idealurile pe care Dumnezeu li le pusese înainte. Poporul, ca să zicem aşa (vezi comentariul la v. 13), îşi recunoaşte aici cu sinceritate vinovăţia (vezi comentariul la v. 9), iar în felul acesta face primul pas de întoarcere la Dumnezeu. Paşii succesivi esenţiali pentru reformă sunt explicaţi în cap. 58,5-14. Aceasta era singura speranţă a lui Israel de a înlătura seria nenorocirilor.


14 și astfel izbăvirea s-a întors înapoi, și mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piața de obște, și neprihănirea nu poate să se apropie.

Izbăvirea. [Judecată, KJV]. Adică, dreptate. Isaia descrie aici trista stare de lucruri care domnea în curţile de judecată şi în procedeele particulare ale iudeilor faţă de iudei. Dreptatea este personificată şi înfăţişată ca şi cum ar fi fugit pentru propria siguranţă. Ea se temea să se aventureze în gol.

Mântuirea. [Dreptatea, KJV]. Literal, îndreptăţirea. Şi ea a fost dată la o parte şi fuge ca să nu fie vânată de oameni. Adevărul a fost atacat şi zace la pământ ca un războinic căzut, călcat în picioare şi neînstare să se ridice. Echitatea şi integritatea au fost izgonite, şi nu mai îndrăznesc să se înapoieze. Acesta este rezultatul inevitabil când o naţiune îşi întoarce spatele lui Dumnezeu şi legii divine (vezi GC 584, 585).


15 Adevărul s-a făcut nevăzut, și cel ce se depărtează de rău este jefuit. Domnul vede cu privirea mânioasă că nu mai este nicio neprihănire.

Este jefuit. Cu aceste cuvinte se încheie secţiunea care începe cu v. 9. Timpurile sunt atât de rele încât un om cinstit îşi găseşte însăşi viaţa lui în primejdie. Aşa stăteau lucrurile în Iuda în timpul domniei lui Manase, care a vărsat… mult sânge nevinovat (2Regi 21,16).

Domnul vede. Cuvintele acestea încep o nouă secţiune. Acuzarea divină a lui Iuda (v. 9-15) sa încheiat. Domnul trece acum în revistă starea aparent deznădăjduită a lui Iuda şi Se oferă pe Sine ca Mântuitor şi Mijlocitor (vezi comentariul la cap. 53,12). Este încurajator să ştim că atunci când o situaţie apare întunecoasă şi descurajatoare pentru om, Domnul nu numai că ştie totul cu privire la ei, dar stă gata să ia măsuri care vor aduce uşurare.


16 El vede că nu este niciun om și Se miră că nimeni nu mijlocește. Atunci brațul Lui Îi vine în ajutor, și neprihănirea Lui Îl sprijină.

Nu este nici un om. În criza care se ivise nu era nimeni în stare să dea ajutor (vezi Ezechiel 22,30). Nu era nimeni care să oprească pedeapsa care ameninţa să vină aşa cum făcuseră Aaron şi Moise (Numeri 16,47.48), sau Fineas (Numeri 25,7.8). Din punct de vedere omenesc situaţia părea deznădăjduită. Ajutorul trebuia să vină de la Dumnezeu aşa cum venise în Egipt, la Marea Roşie, şi de repetate ori în decursul pribegiei prin pustie şi în ocuparea Ţării Făgăduite. Dumnezeu va lucra de dragul propriului Său Nume şi de dragul poporului Său lovit.

Nimeni nu mijloceşte. Adică, în favoarea lui Israel. Ei se înstrăinaseră de Tatăl ceresc şi într-o nevoie grozavă după ajutor (vezi comentariul la v. 1, 2, 9).

Neprihănirea Lui. [Dreptatea Lui, KJV]. Ceea ce Îl face pe cel Atotputernic să intervină în favoarea poporului Său încercat este îndurarea divină. Criza care l-a confruntat pe Iuda în zilele lui Isaia, şi mai târziu, ameninţa naţiunea cu desfiinţarea deplină. Dar, aşa cum se întâmplă atât de adesea în cartea lui Isaia, inspiraţia trage din criza mai apropiată o învăţătură de primă importanţă cu privire la marea luptă dintre bine şi rău. Nu este vorba numai de Iuda, ci de întreaga omenire. Extrema neajutorare a lui Iuda în faţa vrăjmaşilor este prezentată aici ca o ilustraţie a neajutorării întregului neam omenesc în lupta sa împotriva păcatului şi puterilor răului. Lipsit de intervenţia divină omul nu are nici o speranţă. De aceea Hristos Se oferă ca răscumpărare pentru mulţi şi intră pe cărarea grea a luptei care Îl va duce în cele din urmă la cruce.


17 Se îmbracă cu neprihănire ca și cu o platoșă, Își pune pe cap coiful mântuirii; ia răzbunarea ca o haină și Se acoperă cu gelozia ca și cu o manta.

O platoşă. Isaia Îl descrie pe Hristos ca pe un războinic înarmat care intră în luptă pentru izbăvirea omului. Este un război acesta, dar lupta nu este dusă cu arme fireşti. Platoşa şi coiful sunt arme de apărare menite să ocrotească capul şi pieptul, cele mai vulnerabile două părţi ale trupului (Efeseni 6,14.17).

Haină. Hristos va duce lupta până la porţile vrăjmaşilor poporului Său.

Gelozia. [Râvna, KJV]. Râvna Lui L-a făcut neînfricat, şi a îngrozit forţele răului (vezi Psalmi 69,9; 119,139).


18 El va răsplăti fiecăruia după faptele lui, va da potrivnicilor Săi mânia, va întoarce la fel vrăjmașilor Săi și va da ostroavelor plata cuvenită!

După faptele lui. Pentru a fi dreaptă, pedeapsa trebuie să fie pe măsura vinovăţiei. Când Hristos Se întoarce, El face aceasta pentru ca să dea fiecăruia după faptele lui (Apocalips 22,12). Domnul este îndelung răbdător, dar vine timpul când Se răzbună pe potrivnicii Lui, şi nu lasă nepedepsit pe cel rău (vezi comentariul la Numeri 1,2.3).

Ostroavelor. Adică, naţiunilor depărtate care l-au asuprit pe poporul lui Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 42,4).


19 Atunci se vor teme de Numele Domnului cei de la apus, și de slava Lui cei de la răsăritul soarelui; când va năvăli vrăjmașul ca un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă.

Se vor teme de Numele. Ca şi Egiptul din vechime, naţiunile sunt toate obligate să respecte puterea şi măreţia lui Dumnezeu când Se ridică în apărarea poporului Său (vezi comentariul la cap. 45,23). Când se împlinesc judecăţile [lui Dumnezeu] pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea. (cap. 26,9).

Manifestarea finală a puterii lui Dumnezeu în favoarea poporului Său va face ca toţi să-L recunoască, de la o margine a pământului până la alta (Psalmi 50,1-6; Maleahi 1,11; Apocalips 5,13; 15,3.).

Când va năvăli vrăjmaşul ca un râu. [Ca un potop, KJV]. Sau, ca în RSV, căci el va veni ca un râu furios, pe care îl mână vântul Domnului. Sintaxa şi forma ebraică a verbului par să favorizeze varianta din urmă. Şar, tradus vrăjmaş în KJV înseamnă şi necaz, şi spaimă. Dacă Şar este subiectul verbului propoziţiei, el trebuie să fie un substantiv – vrăjmaşul. Dacă este un participiu care determină substantivul râu, lucru favorizat de poziţia lui în propoziţie, o traducere a propoziţiei ar fi el va veni ca un râu supărător.

Îl va pune pe fugă. [Va ridica un steag, KJV]. Ebr. Nosesah. Dacă verbul acesta derivă de la nasash, atunci este bună traducerea KJV; dar dacă e de la nu, a alunga sau a pune pe fugă, atunci trebuie să fie considerată exprimarea din RSV şi din Cornilescu, şi anume, alungă. Exprimarea marginală din KJV, pune pe fugă, urmează interpretarea mai naturală a Textului Masoretic. Ambele traduceri sunt în armonie cu contextul. După felul de exprimare din KJV, poporul lui Dumnezeu se află la mare strâmtoare (vezi v. 9, 15), iar El Se ridică pentru a-l izbăvi (vezi versetele 15, 16). În acord cu ambele exprimări, ultima parte a v. 19 continuă descrierea biruinţei lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor poporului Său, care sunt descrişi în v. 16-18. Se vede aşadar că nici contextul şi nici textul ebraic însuşi nu poate fi constrâns hotărât în favoarea uneia dintre cele două traduceri.

Când vrăjmaşul vine cu o forţă aparent irezistibilă, şi pare că nimic nu-l poate împiedica să-şi reverse mânia asupra celor drepţi, Dumnezeu Îşi descoperă marea Lui putere (v. 16). De repetate ori în decursul istoriei Dumnezeu a intervenit pe căile cele mai minunate pentru a-Şi izbăvi poporul. Acesta va fi din nou experienţa poporului lui Dumnezeu în marea criză de la sfârşitul timpului. În momentul în care nelegiuiţii de pe pământ cred că îi au pe sfinţi cu totul în puterea lor, Domnul Se va descoperi, nimicindu-i pe vrăjmaşii lor şi luându-i pe sfinţi cu El pentru a-şi primi moştenirea.


20 „Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor, zice Domnul.

Va veni un Răscumpărător. Profeţia aceasta se va împlini la a doua venire a lui Hristos. Atunci Domnul va reveni pentru a-Şi salva poporul – aceia care s-au întors de la fărădelegile lor şi L-au primit pe El ca Mântuitor personal. În Romani 11,26-27, Pavel aplică cuvinte asemănătoare la timpul când tot Israelul va fi mântuit.


21 Și iată legământul Meu cu ei, zice Domnul: „Duhul Meu, care Se odihnește peste tine și cuvintele Mele pe care le-am pus în gura ta nu se vor mai depărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi, nici din gura copiilor copiilor tăi, de acum și până-n veac, zice Domnul.”

Legământul Meu. Vezi comentariul la Geneza 17,4.7.8; Ieremia 31,31-34; Evrei 8,10.11; 10,16. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–21DA 458

1–151T 355

1 DA 751; TM 156; 5T 78, 323

1, 2 PK 323; 1T 596

8 CH 575; 2T 394

14 GC 586; TM 342; 9T 12, 62

14, 15 COL 170; DA 222; MH 142; 1T 362; 9T 91

14–17TM 358

16 PK 692; 8T 25

17 EW 36; LS 116; ML 314; TM 149; 8T 42

19 AH 214; CT 156, 166, 388; DA 828; EW 60, 222; GC 600; ML 28, 48, 316; PK 571; 1T 306; 2T 398; 4T 357; 5T 426, 629; 6T 161; 7T 238; 8T 95

19, 20 TM 359