1 Domnul Dumnezeul oștirilor va lua din Ierusalim și din Iuda orice sprijin și orice mijloc de trai, orice izvor de pâine și orice izvor de apă,

Din Ierusalim şi din Iuda. Ierusalim şi Iuda reprezintă pe poporul declarat al lui Dumnezeu, care, în timpul lui Isaia, deşi se depărtase de Dumnezeu, făcea o zgomotoasă, dar zadarnică mărturisire de credinţă. O situaţie similară predomină în lume astăzi şi aceeaşi solie este necesară în aceste zile din urmă pentru un popor care Îi aduce închinare lui Dumnezeu cu buzele, dar a cărei inimă este departe de El. Vezi comentariul la Matei 15,7-9.

Orice sprijin şi orice mijloc de trai. [KJV: Ancora şi toiagul]. Domnul e gata să îndepărteze din Iuda cele două lucruri de bază ale vieţii, pâinea şi apa. Vezi Levitic 26,26; Psalmi 105,16; Ezechiel 4,16; 5,16; 14,13, unde se foloseşte expresia toiagul pâinii. Fără îndoială Isaia se referă aici la o foame literală, dar contextul pare să aplice imaginea foamei literale la o lipsă de conducători capabili. Naţiunea va suferi de o lipsă de conducere aşa cum trupul suferă pe urma lipsei de hrană. Când oamenii de stat au fost înlăturaţi, răspunderile guvernării au rămas pe umerii celor slabi. Rezultatul inevitabil a fost decăderea naţională (vezi v. 2-5)


2 pe viteaz și pe omul de război, pe judecător și pe proroc, pe ghicitor și pe bătrân,

Pe judecător şi pe proroc. Versetele 2 şi 3 enumeră diferitele categorii de oameni care constituiau principalul sprijin al naţiunii. Fără astfel de conducători nici un stat nu poate să dureze mult. Dar acest fel de oameni vor fi înlăturaţi din Iuda, de aici urmând slăbiciune şi dezmembrare naţională. Domnul nu spune că El îi va îndepărta în mod deliberat pe oamenii de felul acesta din ţară, ci doar atrage atenţia la acţiunea legii cauzei şi efectului. El l-a lăsat pe Israel să aibă conducători după propria lor inimă, care guvernau aşa cum dorea poporul să fie guvernat.


3 pe căpetenia peste cincizeci și pe dregător, pe sfetnic, pe meșteșugarul ales și pe vrăjitorul iscusit.

Pe dregător. [KJV: Pe omul onorabil]. Versetul acesta continuă lista de conducători capabili care vor fi înlăturaţi din Iuda – căpeteniile oştirii, bărbaţi cu poziţii în slujbele civile, toţi necesari pentru a face o naţiune puternică şi prosperă. Astfel de oameni au fost luaţi în Babilon de către Nebucadneţar (2Regi 24,14; comp. Ieremia 24,1; Daniel 1,3.4)


4 „Le voi da băieți drept căpetenii – zice Domnul – și niște copii vor stăpâni peste ei.

Voi da băieţi. Conducerea în treburile naţionale urma să cadă în mâinile unor oameni cu minte de copii. Oameni lipsiţi de capacitate aveau să fie aleşi să guverneze naţiunea. Urma să fie o gravă lipsă de conducători capabili, şi ca urmare treburile aveau să meargă din rău în mai rău. Copii – persoane capricioase, oameni lipsiţi de claritatea gândirii şi judiciozitatea acţiunii – urmau să ia hotărârile şi să controleze destinul statului. În atare condiţii judecata naţiunii urma să fie grabnică şi sigură.


5 Oamenii se vor asupri unii pe alții, unul va apăsa pe celălalt, fiecare pe aproapele lui, tânărul va lovi pe cel bătrân, și omul de nimic, pe cel pus în cinste.”

Se vor asupri. Naţiunile cu conducători înţelepţi şi vrednici nu suferă din cauza nedreptăţii şi asupririi. Un efort hotărât din partea conducătorilor naţiunii de a promova egalitatea şi dreptatea va împiedica ivirea abuzurilor care au ca rezultat ruina civilizaţiei. Când cetăţenii unei naţiuni sunt permanent asupriţi de semenii lor, încrederea şi prosperitatea lor slăbesc. Unde este nedreptate şi înşelăciune, violenţă şi asuprire, naţiunea este pe panta căderii, iar ziua cercetării este sigur că va veni. Lucrul acesta a fost valabil în toate timpurile; a fost valabil pentru Iuda pe vremea lui Isaia şi este la fel de valabil şi astăzi. Corupţia netezeşte cărarea pentru haos şi ruină.

Tânărul va lovi. Cei tineri ca vârstă şi experienţă vor dispreţui sfatul bătrânilor lor. Aşa cum se arată în Decalog, prima datorie a omului faţă de semenii săi este de a-şi cinsti părinţii (Exod 20,12; comp. Levitic 19,23). Primejdiile prezise pentru zilele din urmă cuprind şi copii neascultători de părinţi, şi oamenii neînduplecaţi, clevetitori, neiubitori de bine (2Timotei 3,1-4).


6 Vor merge până acolo încât unul va apuca pe fratele său, în casa părintească, și-i va zice: „Tu ai o haină, fii căpetenia noastră! Ia dărâmăturile acestea sub mâna ta!”

Tu ai o haină. Se vor face încercări de a arunca răspunderea conducerii pe umerii oamenilor înstăriţi, trecându-se cu vederea faptul că posedarea de bunuri materiale nu este neapărat o dovadă a capacităţii de a guverna.

Ia dărâmăturile. Prin dărâmăturile acestea vorbitorul se referă la naţiune ca la o locuinţă dărăpănată. Timpurile vor fi departe de a fi prospere.


7 Dar în aceeași zi el va răspunde: „Nu pot să fiu doctor, căci în casa mea nu este nici pâine, nici haină: nu mă puneți căpetenie peste popor.”

Nu pot să fiu doftor. Acesta e răspunsul fratelui care fusese invitat să devină cârmuitor peste dărâmături (v. 6). Chemarea este refuzată, iar poziţia de doftor rămâne vacantă. Nu lui îi revine sarcina de a lega rănile altor oameni. Dacă trebuie făcută o lucrare de restaurare, atunci să ia altul răspunderea. Fie că ar avea sau nu calificarea, el va refuza asumarea conducerii.


8 Se clatină Ierusalimul, se prăbușește Iuda, pentru că vorbele și faptele lor sunt îndreptate împotriva Domnului, înfruntând privirile Lui mărețe.

Se clatină Ierusalimul. [KJV: Ierusalimul este ruinat]. Cu prilejul invaziei lui Sanherib (vezi Vol. II p. 87, 88) regatul lui Iuda fusese în cea mai mare parte prefăcut în ruine. Regele Ezechia fusese forţat să se supună unui tribut împovărător impus de împăratul Asirian (vezi comentariul la cap. 2,7). Cu toate că Sanherib nu a reuşit să intre în Ierusalim, restul naţiunii căzuse în mâinile lui.

Vorbele şi faptele lor. Isaia arată aici motivele umilirii care venise asupra naţiunii şi ale ruinei depline care avea să urmeze neîndoielnic – oamenii părăsiseră pe Domnul şi ca urmare El nu mai putea să-i binecuvânteze şi să-i apere. Deopotrivă în vorbe şi fapte pretinsul popor al lui Dumnezeu era în răzvrătire faţă de El.

Înfruntând privirile Lui măreţe. Literal: să se răzvrătească înaintea ochilor slavei Lui, adică chiar în prezenţa Sa (vezi v. 9). Dumnezeu e îndelung răbdător şi binevoitor şi zăboveşte mult înainte de a-l pedepsi pe cel vinovat. Însă timpul cercetării, deşi multă vreme amânat, va veni cu siguranţă.


9 Înfățișarea feței lor mărturisește împotriva lor, și, ca sodomiții, își dau pe față nelegiuirea, fără s-o ascundă. Vai de sufletul lor, căci își pregătesc rele!

Înfăţişarea feţei lor. Literal căutarea lor la faţă adică părtinirea lor (vezi Fapte 10,34). Binele sau răul era lipsit de semnificaţie pentru aceşti oameni răi; ei făceau aşa cum voiau. Nu conta dreptatea, ci doar oportunitatea. Atitudinea şi faptele lor mărturiseau împotriva lor înaintea Cerului.

Ca Sodomiţii îşi dau pe faţă nelegiuirea. Oamenii din Sodoma erau păcătoşi pe faţă. Cetatea era vestită pentru ticăloşia ei, iar oamenii se desfătau cu reputaţia lor în ce priveşte răul. Nu era nici măcar o pretenţie de purtare dreaptă – nimic altceva decât nelegiuire zgomotoasă fluturată pe faţă înaintea lumii. Categoria aceasta de păcătoşi se afla în răzvrătire deschisă faţă de Dumnezeu şi nu făceau nici o încercare să ascundă acest lucru. În stadiul acesta, viciul nu mai aducea omagiu virtuţii ridicând o pretenţie de bunătate. Era o manifestare deschisă de viciu şi de nelegiuire, o desăvârşită neruşinare în săvârşirea răului. Cetăţile lui Israel erau asemenea cetăţilor câmpiei în destrăbălarea lor şi erau coapte pentru distrugere.

Îşi pregătesc rele. Păcatul seamănă seminţele propriei sale distrugeri. Nelegiuirea unui păcătos reclamă un potir de amărăciune şi de rău care îi va arde sufletul şi îi va nimici trupul. Toţi aceia care fac rele se răsplătesc singuri cu rău, nu cu bine.


10 „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui.

Bine de cel neprihănit [KJV: Spuneţi-i celui drept]. Fiecare om culege ceea ce a semănat. Cel drept seamănă seminţe bune care vor aduce o recoltă de bine. Marea lecţie pe care trebuie să o înveţe oamenii este că ceea ce seamănă vor şi secera. Nu este greşeală mai mare pe care să o facă părinţii sau profesorii decât să le îngăduie tinerilor să creadă că atunci când seamănă răul vor putea să secere binele. Soarta inexorabilă a rostit un blestem asupra păcătosului. De aceea nimeni să nu-i spună păcătosului din Sion că viitorul va fi binevoitor faţă de el. Nu poate fi, deoarece Dumnezeu a rostit un blestem. Numai acela care părăseşte păcatul şi face binele poate aştepta binecuvântarea Cerului.


11 Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui.

Vai de cel rău! Acesta nu este un decret arbitrar din partea lui Dumnezeu, ci afirmarea unui fapt fundamental. Nimic nu este mai sigur pe lume decât faptul că semănarea răului produce rău. Când oamenii seamănă nelegiuire ei şi lumea din jurul lor vor culege neîndoielnic o recoltă de nenorocire. Prin nelegiuirea lui, Israel se distrugea singur. Era necesar să se imprime această realitate în chip de neşters asupra tuturor inimilor pentru ca să poată avea loc o întoarcere de la păcat, iar ca urmare naţiunea să poată fi salvată. Nu există patriot mai mare sau cetăţean mai de valoare ca predicatorul dreptăţii. De la început până la sfârşit, Isaia a ţinut adevărul acesta înaintea poporului său şi nu lipsit de succes. Predica lui în mod special a fost aceea care a adus o reformă şi prin aceasta a salvat naţiunea de la soarta nenorocită care altminteri ar fi înghiţit repede ţara.

Va culege. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă de curând descoperit (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) zice: îi va reveni.


12 Poporul meu este asuprit de niște copii și-l stăpânesc niște femei! Poporul meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire și pustiesc calea pe care umbli!”

Asuprit de nişte copii. Cuvintele acestea sunt considerate uneori ca referindu-se la vârstele regilor lui Iuda din vremea aceea, dar lucrul acesta nu prea poate fi adevărat, deoarece cârmuitorii de pe timpul lui Isaia nu erau neobişnuit de tineri când au început să domnească. Iotam era de 25 de ani când a ajuns la tron (2Regi 15,33), Ahaz era de 20 (2Regi 16,2), iar Ezechia de 25 (2Regi 18,2). Azaria (Ozia), totuşi, era de numai 16 ani când a ajuns la tron (2Regi 15,2), însă lucrarea lui Isaia evident că nu a început decât către sfârşitul domniei lui Azaria (vezi Isaia 6,1). Manase era de 12 ani (2Regi 21,1), iar Iosia de numai 8 ani (2Regi 22,1) când au început să domnească. Întrucât regii din timpul lui Isaia nu erau literal tineri, este improbabil ca acesta să fi fost cazul, literal, cu slujbaşii numiţi de ei. Sensul este că slujbaşii timpului erau copii din punct de vedere al capacităţii mintale. Conducerea experimentată lipsea pe tron, în cămin şi pretutindeni. Lucrul acesta a fost, desigur, valabil în special în privinţa lui Ahaz, care a început să domnească la câţiva ani după ce Isaia primise chemarea, şi care a fost urmat de bunul rege Ezechia.

Îl stăpânesc nişte femei. Din nou sensul este că ţara era guvernată de bărbaţi care erau lipsiţi de aptitudini reale de conducere. Deşi cuvintele copii şi femei nu trebuie să fie luate literal, influenţa mândrelor şi decăzutelor fiice ale Sionului descrise în v. 16-24 trebuie să fi exercitat o influenţă indirectă asupra treburilor statului prin conducători. În loc de a-şi ajuta soţii, asemenea femei erau o piedică pentru ei, şi în loc de a-şi învăţa copiii căile dreptăţii, ele îi conduceau pe cărările răului.

Cârmuitorii tăi. Un conducător ocupă un loc de mare răspundere, deoarece oamenii merg acolo unde sunt conduşi. Când conducătorii merg într-o direcţie greşită, naţiuni întregi sunt duse în rătăcire. Conducătorii civili şi religioşi din timpul lui Isaia conduceau poporul declarat al lui Dumnezeu pe căile nelegiuirii şi nenorocirii. Lumea de azi se află sub influenţe rele care încet, dar sigur îi conduc pe oameni pe căile răului, al căror sfârşit este nimicirea veşnică. Niciodată de-a lungul veacurilor nu a fost mai importantă o bună conducere ca astăzi.


13 Domnul Se înfățișează la judecată, stă în picioare ca să judece popoarele.

Domnul Se înfăţişează. Când răul ajunge la o anumită limită, pe care Domnul a stabilit-o, El Se va ridica la judecată (PK 364; 5T 208, 524). Mijlocirea încetează şi executarea judecăţii începe. Dumnezeu Îşi invită stăruitor poporul Său să se pocăiască şi să se întoarcă de la răul lor înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna.


14 Domnul intră la judecată cu bătrânii poporului Său și cu mai marii lui: „Voi ați mâncat via! Prada luată de la sărac este în casele voastre!

Bătrânii. Adică prezbiterii şi conducătorii care cârmuiau ţara. Ei erau călăuze oarbe pentru orbi (Matei 15,14). Oamenii aşteptau de la ei călăuzire şi înţelepciune, numai pentru ca să fie călăuziţi pe căi ale răului şi nechibzuinţei.

Aţi mâncat via. Via reprezintă naţiunea lui Israel (cap. 5,7; vezi cap. 1,1.8.27; 2,1.3; 3,1.8.16; 4,3.4). Conducătorii civili şi religioşi erau îngrijitorii viei. În loc de a se îngriji de ea, ei o mâncaseră. Interesul lor era pentru ei înşişi în loc de a fi pentru binele poporului pe care îl guvernau.

Prada luată de la sărac. Săracii ţării erau jecmăniţi de aceia care guvernau peste ei. Cauza sărăcirii poporului era lăcomia acelora din locuri de influenţă şi putere.


15 Cu ce drept călcați voi în picioare pe poporul Meu și apăsați pe săraci? – zice Domnul Dumnezeul oștirilor.”

Călcaţi în picioare [KJV: Îmi loviţi poporul]. Poporul Israel era poporul lui Dumnezeu. Cei săraci şi nenorociţi erau tot atât de mult copii ai lui Dumnezeu, şi erau tot atât de preţuiţi de Cârmuitorul cerului, ca şi cei bogaţi. Dumnezeu a reţinut fiecare nedreptate, şi urma să-l tragă la răspundere pe fiecare asupritor pentru faptele lui rele. Datorită slăbiciunii şi sărăciei lor, cei slabi şi nevoiaşi au un drept în faţa oricărei persoane care se pretinde un slujitor al lui Dumnezeu. A asupri pe cei săraci înseamnă a călca principiile fundamentale ale împărăţiei cerurilor. Dumnezeu nu va privi cu bunăvoinţă asupra acelora care-şi strâng avere trăgând foloase de pe urma celor săraci, iar apoi caută să-şi liniştească conştiinţa aducând daruri Domnului din câştiguri necinstite.


16 Domnul zice: „Pentru că fiicele Sionului sunt mândre și umblă cu gâtul întins și cu priviri pofticioase, pentru că pășesc mărunțel și zornăie cu verigile de la picior –

Fiicele Sionului. După ce s-a ocupat de conducătorii şi bătrânii lui Israel, Isaia se ocupă acum de soţiile şi de fiicele lor care sunt la fel de degenerate. Nicăieri altundeva în Biblie nu găsim o denunţare atât de amănunţită a degenerării sexului feminin ca aici. Femeile din timpul lui Isaia sunt descrise exact cum erau – vanitoase, făloase, îngâmfate, mândre, interesate de ele însele şi nu de Domnul şi de nevoile celor din jurul lor. Într-un contrast izbitor este portretul femeii creştine ideale creionat de Petru (1Petru 3,1-5). Mândria era caracteristica cea mai de seamă a fiicelor Sionului, în timp ce un duh blând şi liniştit este trăsătura cea mai de seamă pe care Dumnezeu ar vrea să o vadă reflectată în viaţa lor.

Umblă. Femeile din Sion simulau mersul desfrânatelor ca să atragă atenţia bărbaţilor. Cu gâtul întins şi ochi dulci, cu paşi mărunţi şi priviri galeşe, femeile umblau pe uliţe, căutând să atragă atenţia la ele însele şi să-şi aducă victimele sub puterea lor (vezi Proverbe 7,6-21).

Zornăind. În anumite ţări orientale se agăţau la încheieturi clopoţei de argint, care scoteau un clinchet atunci când purtătorul umbla. Se purtau brăţări la picioare şi la mâini, şi acestea scoteau şi ele un clinchet când fetele umblau pe uliţe. Fiicele Sionului urmau obiceiurile naţiunilor decăzute din jurul lor.


17 Domnul va pleșuvi creștetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va descoperi rușinea.”

Va pleşuvi. Femeile aveau să fie lovite de fel de fel de boli şi să cadă victime năvălitorilor brutali care le vor despuia de veşmintele lor costisitoare.


18 În ziua aceea, Domnul va scoate verigile care le slujesc ca podoabă la picioare și sorișorii, și lunișoarele,

Podoabă. Literal, frumuseţea.

Verigile. Termenul ’akasim se referă la inele purtate în jurul gleznei, de la rădăcina ’akas a scutura brăţări, a zornăi. ’Akas este tradus zornăit în v. 16.

Sorişorii [KJV: plasele pentru păr]. Ebr. shebisim, probabil plase pentru păr sau legături pentru cap din aur sau argint purtate peste cap de la o ureche la cealaltă.

Lunişoare. Ebr. saharonim, probabil pandantive în formă de lună purtate drept coliere. În Orientul antic se foloseau multe feluri de podoabe pentru gât, făcute din aur, argint sau pietre preţioase.


19 cerceii, brățările și maramele;

Cerceii. Ebr. Neţiphoth, obiecte atârnate de urechi. Brăţările. Brăţările au fost şi sunt încă un ornament favorit în ţările orientale. Ele erau de obicei mari şi viu colorate, şi erau adesea purtate mai multe o dată. Mahramele. Ebr. re’aloth, văluri, adică eşarfe sau văluri lungi care atârnau.


20 legăturile de pe cap, lănțișoarele de la picioare și brâiele, cutiile cu mirosuri și băierile descântate;

Legăturile de cap. Ebr. pe’erim, diverse pieptănături – probabil cuprinzând diademe, panglici, pălării şi ace de păr foarte fine. Vezi şi Exod 39,28, unde cuvântul pe’erim este folosit pentru scufiile preoţeşti. (vezi Ezechiel 44,18).

Lănţişoarele de la picioare. Ebr. şe’adoth, brăţări, probabil purtate la picioare, poate şi la mâini. Femeile orientale îşi împodobeau adesea picioarele în aceeaşi măsură ca şi braţele.

Brâiele. [KJV: Legăturile de cap]. Ebr. qishshurim, legături pentru cap sau pentru piept. Acestea erau obiecte de îmbrăcăminte cât se poate de ornamentale în ţările răsăritene, în special purtate de mirese. Vezi Ieremia 2,32, unde qishshrim este tradus găteală [KJV].

Cutiile cu mirosuri. Literal vase cu suflare, probabil cutii sau sticle cu parfum. Băierele descântate. Ebr. lechashim, farmece sau amulete, probabil conţinând cuvinte magice şi purtate pentru a produce oarecare efecte magice purtătorului.


21 inelele și verigile de la nas;

Inelele. Ebr. ţabba’oth, inele pentru degete sau verigi pentru urechi, precum şi inele cu sigiliu (vezi Geneza 41,42; Exod 35,22, Numeri 31,50; Estera 8,8). Verigile de nas. O bijuterie foarte obişnuită în răsărit şi astăzi ca şi în vechime.


22 hainele de sărbătoare și cămășile cele largi, mantiile și pungile;

Hainele de sărbătoare. Haine oficiale, haine de zile mari, haine de ceremonie. Vezi Zaharia 3,4. Veşmintele la care se face referire aici erau folosite numai la ceremonii, fiind îndepărtate când purtătorul relua activităţile obişnuite.

Cămăşile cele largi. Sau tunici.

Mantiile Ebr. miţpachoth, un şal mare purtat ca o mantie peste tunică. Vezi Rut 3,15, unde miţpachoth este folosit pentru vălul purtat de Rut. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă de curând descoperit omite şi mantiile.

Pungile. Ebr. Charitim. Sau pungi de mână (vezi 2Regi 5,23).


23 oglinzile și cămășile subțiri, turbanele și maramele ușoare.

Oglinzile. Ebr. gilyonim, de la rădăcina galah a descoperi, a da la iveală. Dacă gilyonim se referă la veşminte transparente, aşa cum cred unii autori urmând LXX, sau la oglinzi, după alţii şi după Vulgata, nu este sigur. Veşmintele transparente erau ceva obişnuit în Egiptul antic, şi se poate să fi fost adoptate de femeile din Iuda apostaziat. Oglinzi de metal lustruit erau de asemenea obişnuite în Orientul antic (vezi comentariul la Exod 38,8). Întrucât celelalte obiecte din listă se referă la articole care erau purtate, gilyonim erau probabil obiecte de îmbrăcăminte sau alte obiecte care făceau parte din vestimentaţie.

Cămăşile subţiri. Veşminte din ţesături subţiri, uneori comparate cu mătasea cea mai fină sau voalul cel mai subţire, erau foarte mult apreciate în răsăritul antic.

Turbanele. Acestea completau veşmântul, iar peste ele se punea voalul.


24 Și atunci, în loc de miros plăcut, va fi putoare; în loc de brâu, o funie; în loc de păr încrețit, un cap pleșuv; în loc de mantie largă, un sac strâmt; un semn de înfierare, în loc de frumusețe.

Miros plăcut. Adică parfum, probabil din ulei de balsam.

Putoare. Sau putreziciune. Mulţi dintre cei care trăiau în lux urmau să fie deposedaţi de averea pământească şi duşi captivi în ţinuturi străine. Asirienii erau stăpâni aspri. Sanherib pretinde că ar fi luat în Asiria 200.150 de captivi din Iuda în anul 701. Printre captivi el aminteşte îndeosebi fete de viţă regală, concubine regale şi muzicanţi bărbaţi şi femei. Multe dintre fiicele Ierusalimului care se făleau cu eleganţa lor pe vremea denunţării aspre a lui Isaia, s-au aflat fără îndoială printre cele despuiate şi duse în Asiria în dizgraţie şi ocară. În locul miresmei dulci a parfumului urma să fie duhoarea mizeriei, molimei şi morţii.

În loc de brâu o funie. În locul unei cingători brodate urmau să fie zdrenţe – o funie în jurul mijlocului în locul unui cordon.

Păr încreţit. Ebr. miqsheh, păr aranjat artificial. În loc de păr frumos şi bine aranjat, urma să fie un cap tuns, de sclav.

Mantie largă [KJV: pieptar]. Ebr. pethigil, un veşmânt dintr-un material special şi o lucrătură fină. În locul unui astfel de veşmânt, nu urma decât un petic de sac care să acopere coapsele.

Un semn de înfierare, în loc de frumuseţe. Traducerea aceasta se bazează pe textul ebraic masoretic (vezi Vol. I, p. 34-36), care zice: ki-tachath yophi. Atât LXX cât şi Vulgata omit cu totul expresia aceasta, deşi revizuirea lui Lucian la LXX conţine expresia explicativă tauta soi anti kallopismou, toate acestea [vor fi] pentru voi în loc de podoabă. Aceasta face din ultima parte a v. 24 o afirmaţie care rezumă întregul verset în loc de o ultimă chestiune de pe lista nenorocirilor. Versiunea KJV se bazează pe considerentul că ebraicul ki vine de la verbul kawah, a arde, a pârli, a înfiera. Nu se mai cunoaşte o altă situaţie în care ki este folosit astfel, şi este extrem de îndoielnic că acesta este sensul lui aici. Traducătorii şi comentatorii moderni au urmat traducerea ipotetică a KJV, care sugerează că femeile din Ierusalim urmau să fie însemnate cu fierul roşu ca sclave (vezi traducerea lui Moffatt), aşa cum erau însemnate vitele cu un fier înroşit în foc. Descoperirea recentă a sulului 1QIsa de la Marea Moartă, datând cam de pe la anul 125 î.Hr., deci cu o mie de ani mai vechi decât cel mai vechi text masoretic al lui Isaia (vezi Vol. I, p.31; Vol. IV, p. 86-88), rezolvă problema prin expresia ki-tachath yophi bosheth, astfel, în loc de frumuseţe, ruşine, bosheth însemnând ruşine (vezi comentariul la 2Samuel 2,8). Ebraicul ki ia astfel sensul lui normal de conjuncţie – astfel, de aceea, într-adevăr sau căci, dar – în cazul de faţă introducând concluzia pentru Isaia 3,24. Ki este tradus prin pentru că în cap. 5,7; 51,3 de pildă. Isaia 3,24 oferă astfel o interesantă ilustraţie a valorii sulului lui Isaia recent descoperit, pentru restaurarea formei iniţiale a textului ebraic.


25 Bărbații tăi vor cădea uciși de sabie, și vitejii tăi, în luptă.

Sabie. În pedepsele care urmau, oamenii lui Iuda aveau să cadă prin sabia oştirilor invadatoare. Este imposibil să spunem câte mii de oameni din Iuda au pierit de mâna asirienilor în zilele lui Isaia. Dacă peste 200.000 de bărbaţi şi femei au fost luaţi captivi la momentul invaziei lui Sanherib din 701, este posibil ca numărul celor ucişi în această primă campanie să fi fost chiar mai mare (vezi comentariul la 2Regi 18,13). Să observăm, totuşi, că Sanherib înclină adesea să exagereze.

Vitejii tăi în luptă. Sanherib menţionează că trupele de elită ale lui Ezechia au căzut în mâinile lui. Fără îndoială că mulţi dintre cei mai viteji soldaţi au pierit, iar mulţi alţii luaţi prizonieri şi duşi în îndepărtatul ţinut al Asiriei.


26 Porțile fiicei Sionului vor geme și se vor jeli; și ea va ședea despuiată pe pământ.

Porţile. Ierusalimul este descris ca o femeie lovită, şezând pe pământ tristă şi îndurerată, plângând cu amar pentru grozăviile care au copleşit-o. Experienţa vechiului Israel a fost scrisă pentru învăţătura noastră (Romani 15,4), ca să ne slujească drept pilde (1Corinteni 10,11), cu scopul ca noi să evităm a cădea în aceleaşi greşeli (1Corinteni 10,1-10) şi, ca urmare, să înţelegem scopul măreţ al lui Dumnezeu pentru poporul Său de astăzi (vezi Evrei 3,7.8.12-15; 4,1-3.11.14.15).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-26 1T 270

1-4 PK 323

8 PK 324

9 PP 455

10 8T 250

10, 11 Ed 146; GC 540; 1T 469; 2T 648; 3T 272; 5T 431

12 FE 222; PK 324; 5T 88

14-16, 18-23 PK 306

25 1T 270