1 Prorocia lui Isaia, fiul lui Amoț, asupra lui Iuda și asupra Ierusalimului.

Asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului. Vezi comentariul la cap. 1,1.


2 Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor, și toate neamurile se vor îngrămădi spre el.

Se va întâmpla. Diverse interpretări au fost date soliei din v. 2-4: (1) că ea se referă la un mileniu când va fi pace pe pământ, când iudeii vor fi readuşi în patria lor strămoşească şi la starea lor anterioară de popor ales al lui Dumnezeu şi vor cârmui pământul realizând convertirea lumii; (2) că descrie o falsă redeşteptare religioasă care va avea loc la finele istoriei pământului, iniţiată de creştinismul apostat şi menită să convertească lumea, aşa cum se sugerează în 1Tesaloniceni 5,1-5; Apocalips 13,11-17; etc. (3) că descrie planul iniţial al lui Dumnezeu ca Israelul literal să devină instrumentul Lui pentru mântuirea lumii, dar că, datorită eşecului şi lepădării lui Israel, prezicerea făcută aici va fi împlinită de poporul ales al lui Dumnezeu de astăzi prin vestirea soliei Evangheliei până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.

Ca oricare alt pasaj al Scripturii, singura cale pentru a determina adevărata semnificaţie a lui Isaia 2,2-4 şi importanţa lui pentru biserica de astăzi este de a-l studia în contextul întregii Scripturi, în termenii a ceea ce Biblia însăşi are de spus cu privire la respectivul subiect. Pentru o trecere în revistă îngrijită a învăţăturii biblice legate de problemele fundamentale implicate în diferitele interpretări fanteziste, de întoarcerea evreilor în Palestina şi de rolul lui Israel în planul divin, vezi p. 25-38. Pentru

comentariile lui Ellen G. White la pasajul paralel din Mica 4,1-3 ca una din numeroasele lecţii practice care conţin o mare încurajare pentru biserica actuală, vezi CT 455, 456.

Să observăm că Mica 4,1-3 este cu totul identic, cuvânt cu cuvânt, cu Isaia 2,2-4. Un studiu al contextului din Mica se va dovedi util pentru clarificarea pasajului paralel din Isaia. Isaia şi Mica au fost contemporani pentru o perioadă.

În scurgerea vremurilor. [KJV: În zilele de pe urmă]. Ebr ’acharith hayyamin. ’Acharith, ultimul, în general desemnează sfârşitul perioadei de timp la care segândeşte vorbitorul, indiferent dacă este scurtă sau lungă. ’Acharith mai este folosit pentru: (1) încheierea celor 430 de ani de sălăşluire (vezi comentariul la Geneza15,13.16) când Israel va intra în posesia Canaanului (Geneza 49,1); (2) încheierea peregrinării prin pustie (Deuteronom 8,16); (3) încheierea unui viitor timp de strâmtorare şi exil (Deuteronom 4,30; Osea 3,5); (4) încheierea unei perioade istorice (Deuteronom 31,29); (5) rezultatul final al unei acţiuni oarecare (Proverbe 14,12; 23,32; Isaia 47,7);(6) “sfârşitul unui an (Deuteronom 11,12); (7) încheierea unei perioade de încercare şi probă din viaţa unui om (Iov 42,12). În profeţia biblică el mai este folosit pentru: (1)sfârşitul puterii Greciei (Daniel 8,23); (2) încheierea celor 1260 şi 2300 de zile (Daniel 10,14; 8,19); (3) strângerea neamurilor la sfârşitul veacului (Isaia 2,2; Mica 4,1); (4)bătălia lui Gog şi Magog imediat înainte de aşezarea împărăţiei mesianice (Ezechiel 38,6.7.16); (5) ziua cea mare a judecăţii finale (Ieremia 23,20; 30,24); (6) sfârşitul final al celor răi (Psalmi 37,38).

’Acharith este de obicei tradus în LXX prin eschatos, ultimul, sfârşit. Este opusul lui re’shith, început (vezi comentariul la Geneza 1,1), aşa cum reiese din Isaia 41,22; 46,10, unde mai înainte şi început se află în contrast cu finalul şi sfârşitul [KJV].

Folosirea biblică a lui ’acharith evidenţiază că în fiecare caz contextul trebuie să fie acela care să determine cât de departe în viitor este acest final. Contextul lui înzilele de pe urmă [KJV] din Isaia 2,2 se referă la manifestarea măreţiei lui Dumnezeu (v. 10), la ziua aceea în care numai Domnul va fi înălţat (v. 11, 17), la ziuaDomnului (v. 12), la timpul când Se va scula să îngrozească pământul (v. 19). Compară Isaia 2,10-21 cu Apocalips 6,14-17. Contextul pasajului paralel din Mica 4,1-4face referire la vremea când Domnul va împărăţi peste ei, pe muntele Sionului, de acum şi până-n veac (v. 7) şi se referă la vremea când Sionului i se va reda vechea stăpânire (v. 8) ieşind din captivitatea babiloniană (v. 10). Astfel zilele de pe urmă din Isaia 2,2 sunt imediat înaintea aşezării împărăţiei mesianice.

Conform principiilor de interpretare expuse la p. 29, 30, era mesianică, în planul iniţial al lui Dumnezeu pentru Israel, ar fi trebuit să vină ca un apogeu al perioadei derestaurare de după captivitatea babiloniană (vezi PK 703, 704). Însă Israel nu a reuşit să îndeplinească condiţiile pe temeiul cărora Dumnezeu ar fi putut împlini numeroaselefăgăduinţe de glorie naţională şi stăpânire universală pentru Israel şi, ca urmare, prezicerea din Isaia 2,1-4 nu s-a împlinit niciodată faţă de Israelul literal.

Muntele Casei Domnului. În LXX la Isaia 2,2 scrie: muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu. Casa Domnului este denumirea obişnuită în Vechiul Testament pentru Templu (1Regi 8,63), care era aşezat pe Muntele Moria (vezi comentariul la 2Cronici 3,1; comp. Ieremia 26,18; Mica 3,12). Acesta, locul pe care Domnul l-a ales ca un centru de închinare înaintea Sa (Deuteronom 12,5; 6,14; 16,16), a devenit centrul şi simbolul Iudaismului (1Regi 8,29 etc.) Sistemul religios iudaic era atât de strânslegat de Templu şi slujbele lui încât pustiirea celui din urmă în 586 î.Hr. şi iarăşi în 70 d.Hr., au făcut sistemul în cea mai mare parte nefuncţional. Când Ieremia a prezisdărâmarea Templului conducătorii religioşi ai naţiunii au cerut cu strigăte moartea lui (vezi Ieremia 26,1-9). Acuzaţia eronată că Isus ar fi spus că va distruge Templul a fostcea mai gravă acuzaţie pe care martorii mincinoşi o puteau fabrica împotriva Sa (Marcu 14,58; 15,29; comp. Ioan 2,19). Curţile interioare ale Templului erau singurele locuridin Ierusalim de la care neamurile erau excluse sub pedeapsa cu moartea (vezi Fapte 21,28-31).

Astfel, a spune că muntele Casei Domnului va fi înălţat ca cel mai înalt munte era acelaşi lucru cu a spune că Dumnezeul lui Israel va fi onorat mai presus de altereligii sau alţi zei. În ce priveşte cuvântul munte ca un simbol al puterii şi astfel al puterii naţionale, vezi Isaia 2,14; Ieremia 51,25; Ezechiel 6,2.3; 36,1.4; Zaharia 4,7; Apocalips 17,9.10. Daniel se referă la împărăţia lui Dumnezeu ca devenind un munte mare care a umplut întreg pământul (Daniel 2,35). Pentru alte ilustraţii ale venirii neamurilor la muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, vezi şi Isaia 11,1.10; 56,6-8.

Cel mai înalt munte. Ebr. Bero’sh heharim poate fi tradus şi pe vârful munţilor, pe cel mai de seamă dintre munţi, sau ca cel mai de seamă dintre munţi. În orice caz semnificaţia este acelaşi. Dacă, muntele Casei Domnului este o expresie figurată pentru religia lui Israel, atunci munţii trebuie să fie alte religii ale lumii. Fiind deaproape identificat cu iudaismul ca o credinţă religioasă, Israel ca naţiune va fi, ca urmare, aşezată deasupra altor naţiuni ale pământului (vezi p.27.28; PP 313).

Toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Potrivit planului iniţial al lui Dumnezeu pentru Israel ca instrument ales de El pentru realizarea mântuirii lumii, urma să vină vremea ca naţiunile pământului să recunoască superioritatea şi statutul conducător al lui Israel ca naţiune (p. 28-30). Tabloul măreţ al înălţării lui Israel ca naţiune este repetatdeseori în scrierile profeţilor Vechiul Testament, în special în soliile profetice ale lui Isaia (PK 367, 368). El vorbeşte despre neamuri ca alergând la Israel din cauzaDomnului Dumnezeului lor (cap. 55,5), despre popoare ca venind de departe (cap. 45,14; 49,6-8.12.18.22) pentru a se alipi de Israel (cap. 41,1) şi de Domnul (cap. 56,6),despre Dumnezeu conducându-le personal la muntele Său cel sfânt, care, ca urmare, avea să ajungă o casă de rugăciune pentru toate popoarele (cap. 56,7.8), şi despreneamuri ca aducându-şi bogăţia la Ierusalim (cap. 60,3-11). Ieremia menţionează toate naţiunile păgâne venind de la marginile pământului (Ieremia 16,19) şi strângându-sela Ierusalim, în Numele Domnului (Ieremia 3,17). Zaharia vedea mai dinainte vremea când multe neamuri se vor alipi de Domnul şi vor fi poporul Lui (Zaharia 2,11), şi multe popoare şi multe neamuri vor veni să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim (Zaharia 8,21.28; comp. Zaharia 14,10). Astfel, cu timpul, împărăţia lui Israel urma să cuprindă întregul pământ (COL 290; Zaharia 9,9.10). Neamurile care ar fi refuzat să conlucreze cu planul lui Dumnezeu şi să se unească cu Israel urmau să piară (Isaia60,12; 54,3) şi să fie expropriate (COL 290). Acest tablou măreţ al triumfului final al adevărului nu s-a împlinit niciodată cu Israelul literal, dar se va împlini cu Israelulspiritual. Isaia 2,1-5 devine astfel un tablou al triumfului măreţ al Evangheliei pin instrumentul ales al lui Dumnezeu din zilele noastre, biserica Sa (vezi comentariul laApocalips 18,1; vezi şi p. 35, 36).


3 Popoarele se vor duce cu grămada la el și vor zice: „Veniți să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim, cuvântul Domnului.

Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice. Aici, ca şi în afirmaţia din v. 2 cu privire la toate neamurile care vor curge cu grămada la Ierusalim, profeţii Vechiului Testament prezintă în mod repetat – uneori în cuvinte identice – ceea ce mulţi oameni se vor duce să spună. Recunoscând evidenta superioritate a lui Israel ca naţiune (Deuteronom 4,6.7; 28,10; Isaia 61,9.10; 62,1.2; Ieremia 33,9; Maleahi 3,12) şi admiţând că părinţii lor n-au moştenit decât minciună (Ieremia 16,19), naţiunile păgâne vor zice unele către altele: Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul (Zaharia 8,21.22) şi lui Israel: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi! (Zaharia 8,23). Această făgăduinţă de strângere a neamurilor pentru a se închina adevăratului Dumnezeu nu s-a împlinit niciodată faţă de Israelul literal, datorită eşecului lor de a îndeplini condiţiile cerute, dar va fi împlinită, în mod spiritual, faţă de poporul lui Dumnezeu din generaţia aceasta (vezi p. 32, 35)

Veniţi, să ne suim. Dacă Israel ar fi fost credincios faţă de Dumnezeu, cuvintele acestea ar fi fost pe buzele neamurilor atunci când alte naţiuni ar fi realizat oportunitatea de a-L onora pe adevăratul Dumnezeu. Comparaţi cuvintele din Zaharia 8,21.23: Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul… Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi.

Muntele Domnului. Acelaşi ca muntele Casei Domnului din v. 2. Propunerea aceasta este un alt fel de a spune: Să mergem la Ierusalim. Sulul 1QIsa (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86-88) omite la muntele Domnului.

Casa. Adică, Templul din Ierusalim (vezi comentariul la v. 2).

Dumnezeul lui Iacov. Echivalent cu Dumnezeul lui Israel. Israel era numele de legământ al lui Iacov (vezi comentariul la Geneza 32,28). Faptul că neamurile nu spun doar Să mergem la Ierusalim, ci Să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov arată o adevărată înţelegere a faptului că măreţia lui Israel se datorează conlucrării poporului cu planul divin şi că ei se închină adevăratului Dumnezeu.

Să ne înveţe căile Lui. În cap. 55,5 Isaia vorbeşte despre neamuri grăbindu-se spre Ierusalim pentru Domnul Dumnezeul tău. Când ei se vor lipi de Domnul ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului (cap. 56,6-8), Templul urma să devină în mod literal o casă de rugăciune pentru toate popoarele. Vezi p. 28-30.

Să umblăm pe cărările Lui. Din toate naţiunile urmau să vină oameni pentru a-şi uni interesele cu acelea ale lui Israel, zicând: Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi! (Zaharia 8,23). În cele din urmă chiar ceea ce va mai rămâne din toate popoarele de pe pământ vor fi pentru Dumnezeul nostru (cap. 9,7) şi toate naţiunile se vor sui în fiecare an să se închine înainte Împăratului, Domnul oştirilor (cap. 14,16). Starea aceasta de lucruri urma să fie instaurată după ce toate neamurile venite împotriva Ierusalimului (v. 16) vor fi suferit pedeapsa divină (v. 12, 13, 19), iar Domnul va fi împărat peste tot pământul (v. 9). Vezi Ezechiel 38,8.16.18.20-23; 39,1-3; Zaharia 12,2.3.8.9; 14,1-3.

Din Sion. Ierusalimul urma să se înfăţişeze în slava prosperităţii, împărăteasa tuturor împărăţiilor şi să fie întemeiat ca marea metropolă a pământului (DA 577). Atât Templul (PK 46) cât şi cetatea ar fi rămas veşnic în picioare (GC 19). Naţiunile pământului i-ar fi onorat pe iudei şi i-ar fi recunoscut ca administratori şi interpreţi ai legii divine pentru toţi oamenii (Deuteronom 4,7-8; Romani 3,1.2). Principiile descoperite prin Israel ar fi devenit mijloacele de refacere a chipului moral al lui Dumnezeu în om(COL 286). Iar pe măsură ce numărul Israeliţilor ar fi crescut, ei urmau să-şi întindă hotarele, până când împărăţia lor avea să cuprindă lumea (COL 290).


4 El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul. –

El va fi Judecătorul. Nu toate popoarele pământului aveau să asculte cuvântul Domnului din Ierusalim (v. 3). Aceia care ar fi refuzat să se supună autorităţii lui Dumnezeu, exercitată prin iudei ca popor ales al Său, aveau să se alieze pentru a obţine prin forţa armelor ceea ce nu erau dispuşi să câştige prin aducerea caracterelor lor în armonie cu legea lui Dumnezeu (Ieremia 25,32; Ezechiel 38,8-12; Ioel 3,1.12; Zaharia 12,2-9; 14,2). Ajungând la Ierusalim şi asediindu-l, ei aveau să descopere cu uimire că intraseră în conflict cu Dumnezeul cerului (Ieremia 25,31-33) şi că El îi va judeca (Ioel 3,9-17) şi îi va nimici acolo (Isaia 34,1-8; 60,12; 63,1-6; 66,15-18). Când păgânii se vor fi adunat în apropierea văii lui Iosafat (Ioel 3,2.12), aşezată imediat spre răsărit de Ierusalim, Dumnezeu va şedea să judece toate neamurile de primprejur. (Ioel 3,12). Cuvântul Yehoshaphat (Iosafat) înseamnă literal: Iehova va judeca.

Va hotărî într-un mare număr de popoare. [KJV: Va mustra multe popoare]. Toate neamurile pământului sunt strânse împreună împotriva Ierusalimului (Zaharia 12,3), dar Dumnezeu va ocroti pe locuitorii Ierusalimului (Zaharia 12,8) şi va nimici toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului (Zaharia 12,9). Evenimentele descrise aici nu s-au împlinit niciodată pentru Israelul literal, datorită faptului că naţiunea nu a reuşit să îndeplinească misiunea încredinţată. Totuşi, aşa cum arătată Ioan descoperitorul (Apocalips 20,7-15), profeţia aceasta va cunoaşte un grad de împlinire atunci când, la sfârşitul mileniului, Satana amăgeşte neamurile… pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război (v. 8) şi să împresoare tabăra sfinţilor (v. 9). Nelegiuiţii stau în picioare înaintea lui Dumnezeu şi sunt judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile acelea (v. 11,12), fiecare ... după faptele lui (v. 13). Popoarele pământului vor cunoaşte toate că Domnul este Dumnezeu (Ezechiel 38,23). Compară cu Zaharia 12,4; Apocalips 19,19-21.

Fiare de plug. Ebr. ’ittim, un fel de instrumente agricole, probabil fiare de plug sau sape. În akkadiană cuvântul înseamnă grindeiul plugului. Contrastul este clar – uneltele de război sunt transformate în unelte paşnice. După ce vrăjmaşii lui Israel ar fi fost biruiţi, cei rămaşi (vezi Zaharia 14,16) urmau să transforme armele lor de război din nou înapoi în unelte paşnice. Acesta era planul lui Dumnezeu, care niciodată nu s-a realizat pentru Israelul literal.

Nici un popor. După ce vrăjmaşii lui Israel vor fi fost lichidaţi, neamurile rămase se vor supune de bună voie conducerii lui Israel. De pe zidurile Ierusalimului porumbelul păcii se duce la toate neamurile (DA 577). Ierusalimul va fi locuit în siguranţă [KJV]. Nu vor mai fi trece străinii prin el (Ioel 3,17.18). Cetatea este acum credincioasă numelui său: o posesiune a păcii, sau temelie a păcii. Iarăşi, planul original al lui Dumnezeu pentru Israel n-a ajuns să se împlinească din cauza apostaziei.

Nu vor mai învăţa războiul. Compară Osea 2,18; Psalmi 46,9. Aceia care cred că o întoarcere literală a evreilor în Palestina prevesteşte restaurarea lor în cadrul legământului din timpurile Vechiului Testament interpretează Isaia 2,1-4 şi pasajul paralel din Mica (cap. 4,1-3) ca o prezicere a păcii mileniale, Iudeii stăpânind lumea şi convertind-o la Dumnezeu. Fireşte că o astfel de interpretare nu are nici o bază biblică (vezi p. 25, 37). Într-o încercare de a combate această învăţătură nebiblică unii au încercat să explice aceste versete din Isaia ca referindu-se la o falsă redeşteptare religioasă. Această sugestie ar trebui examinată prin compararea pasajului din Isaia cu pasaje similare din Vechiul Testament. Aşa cum este arătat la p. 25-38, Scripturile aplică în mod consecvent tabloul prezentat aici la planul care ar fi triumfat dacă Israel ar fi fost credincios lui Dumnezeu, adică, la strângerea neamurilor. Dar necredincioşia Israelului literal a făcut imposibilă realizarea acestui obiectiv. De aceea, împlinirea va avea loc pentru Israelul spiritual, în proclamarea finală a Evangheliei la toate neamurile pământului (Apocalips 14,9-11; 18,1-4; vezi p. 35, 36).

1. 1. În CT 454, 455 se citează o parte din pasajul paralel din Mica 4,1-4, împreună cu Isaia 54,11-14 şi Ieremia 31,33.34, ca una din multele lecţii practice din cuvântul lui Dumnezeu, lecţii pe care Hristos ar vrea ca învăţătorii şi părinţii să le prezinte copiilor în şcoală şi în cămin, şi ca unul din pasajele din Scriptură care conţin o mare încurajare şi sunt un tezaur de perle preţioase (CT 456). Dacă Isaia 2,1-4 şi Mica 4,1-3 constituie o lecţie practică de mare încurajare pentru poporul lui Dumnezeu de azi, este imposibil ca ele să descrie o falsă redeşteptare religioasă. Totuşi, atunci când cuvintele lui Isaia şi Mica sunt privite în cadrul şi contextul altor pasaje vechi-testamentare comparabile, semnificaţia lor ajunge în prim plan. Observaţi următoarele:

2. 2. Isaia afirmă în mod specific că solia din v. 2-5 priveşte Iuda şi Ierusalimul (Isaia 2,1; comp. Mica 4,2), poporul ales al lui Dumnezeu. De-a lungul Vechiului Testament Iuda şi Ierusalimul sunt totdeauna poporul lui Dumnezeu, oricât de lipsuri şi nedesăvârşiri ar avea, iar Dumnezeu îi recunoaşte ca atare (vezi Numeri 23,21). Aceia pe care Dumnezeu nu-i recunoaşte ca popor al Lui nu sunt niciodată numiţi Iuda şi Ierusalim. El niciodată nu se adresează Babilonului, Egiptului sau Edomului cu numele de Iuda şi Ierusalim. Observaţi totodată şi apelul la casa lui Iacov din v. 5. Perspectiva glorioasă a rezultatelor credincioşiei faţă de Dumnezeu ar fi trebuit să se dovedească un puternic stimulent pentru ca Israel să umble în lumina Domnului (vezi CT 455,456).

3. Cuvintele popoarele se vor duce cu grămada şi vor zice (v. 3) sunt uneori evidenţiate ca

o dovadă că ceea ce spun ele se află în opoziţie cu ceea ce spune Domnul. Totuşi, să observăm că ceea ce se spune aici că zic popoarele este în armonie deplină cu voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în altă parte în Cuvântul Său, şi se potriveşte extrem de bine pe buzele acelora care Îl iubesc pe Domnul cu sinceritate. Mai mult, exact aceleaşi gânduri, adesea în cuvinte identice, sunt aşezate pe buzele celor convertiţi la iudaism dintre neamuri menţionaţi de-a lungul Vechiul Testament. Vedeţi, de pildă, Zaharia 8,21-23: Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor… Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‚În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!’. Aici oamenii dintre neamuri spun acelaşi lucru ca în Isaia 2,3, iar Dumnezeu confirmă spusele lor ca reprezentând strângerea neamurilor la Israel. Ar fi greu să constrângi cuvintele din Isaia 2,2-4 să reprezinte o falsă redeşteptare, iar pe acelea din Zaharia 8,21-23 să reprezinte o autentică redeşteptare. Vezi şi Deuteronom 4,6.7; Isaia 45,14; 49,6.12.18.22; 55,5; 56,6-8; 61,3-11; Ieremia 3,17; 16,19; Zaharia 2,11; 14,16; Maleahi 3,12.

4. Cuvintele din Isaia 2,2 reprezintă cuvântul Domnului, nu cuvântul multor popoare (v. 3). Dumnezeu Însuşi este Cel care afirmă în v. 2 adevărul că toate neamurile se vor îngrămădi la muntele Casei Domnului. A reprezenta ca o falsă redeşteptare religioasă un lucru pe care Dumnezeu îl cere, înseamnă a tăgădui că Dumnezeu ştia despre ce vorbeşte. În v. 2, Dumnezeu spune că toate neamurile se vor îngrămădi la muntele Casei Domnului, iar în v. 3 multe popoare vor zice: Veniţi să ne suim la Muntele Domnului. Ele sunt evident în armonie, şi nu în opoziţie cu Dumnezeu.

1. 5. Dacă cuvintele pe care popoarele le spun în v. 3 reprezintă o falsă redeşteptare religioasă, s-ar părea că exprimările similare de-a lungul Vechiului Testament trebuie să fie înţelese la fel.

2. 6. A echivala cuvintele din Isaia 2,3 cu strigătul de pace şi linişte din 1Tesaloniceni 5,3 înseamnă a trece cu vederea însemnătatea unor pasaje din Vechiul Testament precum Psalmi 46,9; Osea 2,18. Făgăduinţa adăugată din Mica 4,4 rostită de gura Domnului împreună cu contextul (v. 58), arată clar că aceste cuvinte se referă la pacea eternă a împărăţiei mesianice (vezi Isaia 32,15-18)

Că va fi o mare falsă redeşteptare religioasă în zilele de pe urmă este clar arătat de Inspiraţie. Dar că Isaia nu vorbeşte aici despre asta pare să fie indicat de următoarele dovezi cu privire la această falsă redeşteptare.

Hristos a prezis că solia slujitorilor falsei redeşteptări religioase va fi de aşa natură încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24,23-27). Atât de mult se va asemăna contrafacerea cu adevărul, ni se spune încât va fi cu neputinţă să facem deosebire între ele decât prin Sfintele Scripturi (GC 593). Când vine momentul acesta, numai o dragoste de adevăr autentică şi o extrem de sârguincioasă luare aminte la îndrumările date prin Biblie şi Spiritul profeţiei ne va feri de amăgirile vrăjmaşului, de duhurile amăgitoare şi de învăţăturile demonilor (Osea 4,6; 2Tesaloniceni 2,9-12; 6T 401; 8T 298; TM 475).

În afara acelora care deţin cunoaşterea şi dragostea adevărului, întreaga lume va fi dusă în rătăcire de aceste amăgiri (vezi Apocalips 13,13-15; GC 562). Când bisericile numite creştine se unesc, conducătorii religioşi populari vor vedea în această unire o mişcare măreaţă pentru evanghelizarea lumii; de fapt, ei afirmă cu hotărâre că toată lumea va fi convertită (GC 588, 589; EW 261; comp. 282). Această falsă redeşteptare precedă de aproape proclamarea ultimei mari solii de har şi avertizare a lui Dumnezeu, înfăţişată în Apocalips 18,1-4 şi este o încercare de a-i împiedica pe oameni să primească acea solie (GC 464). Acesta este strigătul de pace şi linişte, prin intermediul căruia Satana îi va potoli pe oameni cu un fals sentiment de siguranţă, din care ei nu se vor mai trezi până când va fi prea târziu (1Tesaloniceni 5,1-5; comp. Ieremia 6,14; 8,11; EW 282; PP 104; GC 562; COL 411; 5T 715). În această măreaţă falsă mişcare religioasă se vor uni toţi aceia care au o formă a de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (2Timotei 3,1.5)

Întrucât falsa redeşteptare va semăna îndeaproape cu cea adevărată descrierile biblice ale celei adevărate fireşte că o vor descrie într-o oarecare măsură şi pe cea falsă. Astfel, în pasaje ale Scripturii precum Apocalips 14,6-11; 18,1-4 şi altele, pe care Inspiraţia le arată în mod clar ca descriind adevărata redeşteptare a evlaviei care va constitui lucrarea de încheiere a Evangheliei, este posibil, fără îndoială, să găsim aspecte pe care Satana se va strădui să le contrafacă. Găsim că este potrivit şi bine ca noi să studiem tot ceea ce Inspiraţia a descoperit cu privire la aceste lucruri într-o strădanie serioasă de a fi pregătiţi pentru mare criză care se află înaintea bisericii.

La combaterea falselor pretenţii şi exegezei greşite defectuoase ale Sionismului şi ale altor mişcări care încurcă şi aplică greşit profeţia Vechiului Testament interpretând-o într-o manieră fantezistă noi nu ar trebui să ne îngăduim niciodată să folosim argumente care nu sunt cu totul sănătoase… Ar trebui să prezentăm argumente temeinice, care nu numai că îi vor aduce la tăcere pe adversarii noştri, ci vor purta şi cea mai îndeaproape şi mai critică cercetare (5T 708). Cu privire la falsa redeşteptare religioasă, Inspiraţia ne-a oferit o bogăţie de informaţii, iar atunci când ne ocupăm de acest important subiect, ne putem baza pe diversele pasaje ale Scripturii care prevestesc cu claritate o astfel de mişcare. În aceasta, ca şi în tot studiul şi în toată interpretarea Scripturii, în special a soliilor profeţilor Vechiului Testament, ar fi bine să aderăm îndeaproape la principiile expuse la p. 25-38.


5 Veniți, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului! –

Casa lui Iacov. La momentul la care profetul Isaia purta această solie, regatul de nord, cele zece seminţii, nu merseseră încă în captivitate. Deşi soliile lui Isaia erau adresate în primul rând poporului lui Iuda şi Ierusalimului (vezi comentariul la cap. 1,1), apelul său de a umbla în lumina Domnului este aici extins către toate cele douăsprezece seminţii. Deşi apostazia regatului de nord umpluse paharul, îndurarea divină încă îl chema pe Israel să se întoarcă la Dumnezeu înainte ca să treacă ziua mântuirii.

Să umblăm. Perspectiva măreaţă pregătită pentru Israel, înfăţişată în v. 1-4, l-a inspirat pe profet să facă un apel mişcător la umblare în lumina Domnului. Acela care a prins perspectiva a ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru aceia care Îl iubesc şi Îi slujesc, nu mai pot fi mulţumiţi cu realizări comune.

Supunerea faţă de datoria cunoscută este singura dovadă valabilă a sincerităţii unei acceptări mărturisite a ofertei de îndurare a lui Dumnezeu. Într-adevăr, o mărturisire de credinţă neînsoţită de faptele ascultării este declarată moartă (Iacov 2,26). Aceia care aud cuvântul lui Dumnezeu, însă neglijează să-l împlinească, sunt asemănaţi cu un om care îşi zideşte casa pe nisipuri mişcătoare.

Lumina Domnului. Adică, lumina adevărului pe care Domnul a trimis-o în mod îndurător prin slujitorii Săi, profeţii. În zilele lui Isaia aceasta era lumina mântuirii prin Mesia făgăduit, care, la venirea Lui, S-a declarat lumina lumii (vezi comentariu la Ioan 8,12). El era adevărata lumină, lumina oamenilor (Ioan 1,9.4). Comparaţi apelul fierbinte al Domnului nostru către conducătorii lui Israel din vremea Lui de a umbla în lumină câtă vreme lumina mai era încă în mijlocul lor (Ioan 12,35.36; comp. Ioan 1,9-12)


6 Căci ai părăsit pe poporul Tău, pe casa lui Iacov, pentru că sunt plini de idolii răsăritului și dedați la vrăjitorie ca filistenii, și se unesc cu fiii străinilor.

Ai părăsit pe poporul Tău. În loc de a fi într-o stare de a conştientiza destinul glorios pe care Dumnezeu îl avea pregătit pentru ei, ei de fapt apostaziaseră. Ei nu mai erau sinceri, credincioşi şi ascultători faţă de Domnul, ci lepădaţi şi părăsiţi din cauza nelegiuirilor lor grosolane. Dumnezeu nu este nici cu ei, nici pentru ei, ci împotriva lor, pentru că s-au întors împotriva Sa. Aceasta era realitatea dezolantă, un contrast înspăimântător faţă de perspectiva măreaţă pe care Isaia tocmai o amintise. Versetele 6-9 descriu starea de fapt a lui Israel în prezent, în timp ce v. 10-22 zugrăvesc rezultatul inevitabil – experienţa lor în timpul zilei Domnului (v. 12). Datorită apostaziei lui Israel, ziua aceea va aduce întuneric şi groază pentru casa lui Iacov, pretinsul popor al lui Dumnezeu, la fel ca şi pentru restul lumii.

Sunt plini [de la răsărit KJV]. La răsăritul Palestinei era Babilonia vestită pentru astrologii, ghicitorii şi vrăjitorii ei. (Daniel 2,2.27; 4,7; 5,7.11). Din cauză că Israel părăsise pe Domnul şi se întorsese către religiile false al Răsăritului, ei pierduseră favoarea Lui.

Ca Filistenii. Locuitorii Palestinei fuseseră alungaţi dinaintea lui Israel din cauza numeroaselor lor urâciuni, pentru că ascultaseră de cei ce citesc în stele şi de ghicitori (Deuteronom 18,10-14). Ca şi babilonienii, filistenii îşi aveau preoţii şi ghicitorii lor oculţi (1Samuel 6,2), iar acum pretinsul popor al lui Dumnezeu le urma exemplul. În loc să meargă la Dumnezeu pentru lumină, ei se duceau la conducători care erau în alianţă cu domnul întunericului.

Se unesc [KJV: Se mulţumesc]. Textul ebraic este aici nesigur. Unii au sugerat expresia: ei dau mâinile cu. În orice caz, înţelesul este acelaşi – Israel făcuse înţelegere cu străinii, dând mâinile cu ei în sensul că făcuseră înţelegeri cu ei şi se angajaseră într-o cauză comună. Israel nu mai era un popor despărţit şi deosebit; ei erau una cu lumea din jurul lor în politică, comerţ, religie şi nelegiuiri. Vezi 2Corinteni 6,14.


7 Țara lor este plină de argint și de aur, și comorile lor n-au sfârșit; țara este plină de cai, și carele lor sunt fără număr.

Argint şi aur. Iuda ajunsese un popor comercial, iar marele lor interes în viaţă era câştigul material. Ei erau bogaţi în argint şi aur, dar erau săraci în dreptate şi credinţă. Domnia lui Ozia fusese lungă şi prosperă. Ei avuseseră succes împotriva Filistenilor şi Arabilor şi primiseră tribut de la Amoniţi (2Cronici 26,7.8). O dată cu prosperitatea a venit luxul şi decăderea morală. O idee cu privire la măsura bogăţiei lui Iuda pe vremea lui Isaia se poate obţine din tributul pe care Sanherib pretinde că-l primise de la Ezechia, care cuprindea 30 de talanţi de aur (peste 2,4 tone, sau peste două tone metrice; vezi Vol. I, p. 164), 800 de talanţi de argint (peste 30 de tone, sau peste 27 de tone metrice), pietre preţioase şi multe alte feluri de bogăţii.

Cai. Prin Moise, Domnul dăduse îndrumări lui Israel să n-aibă mulţi cai (Deuteronom 17,16), iar prin Samuel El arătase că punerea unui rege va aduce atât cai cât şi care (1Samuel 8,11.12). Solomon avea mulţi cai şi multe care (1Regi 10,25-29), iar Ozia fără îndoială i-a urmat pilda în privinţa aceasta. În timpurile Vechiului Testament caii erau folosiţi mai ales în război. Înmulţirea cailor şi a carelor ar fi abătut privirea poporului de la încrederea în Dumnezeu la încrederea în lucrurile materiale. Mica 5,10.12.13 declară că Domnul ca răzbunare va nimici caii şi carele, împreună cu idolii, vrăjitorii şi ghicitorii.


8 Dar țara lor este plină și de idoli, căci se închină înaintea lucrării mâinilor lor, înaintea lucrurilor făcute de degetele lor.

Plină şi de idoli. Domnia lui Ahaz a fost caracterizată printr-un mare declin moral cu prilejul căruia atât regele cât şi poporul L-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au întors la închinarea idolilor. I-au fost făcute chipuri lui Baal (vezi Vol. I, p. 173), au fost aduse jertfe umane zeităţilor păgâne, au fost ridicate altare prin tot Ierusalimul, au fost dedicate înălţimi în toată ţara pentru arderea de tămâie idolilor, iar un altar păgân a fost înălţat în curtea Templului, acolo unde stătuse altarul de aramă al lui Solomon (2Cronici 28,2-4.23-25; 2Regi 16,10-14).


9 De aceea, cei mici vor fi coborâți, și cei mari vor fi smeriți: nu-i vei ierta. –

Cei mici vor fi scoborâţi. Cuvintele mici şi mari stau pentru termenii ebraici ’adam, om, ca fiinţă umană şi ish, bărbat, ca deosebit de femeie. Era socotit că e mai onorabil a fi un bărbat, ish, decât doar o fiinţă umană, adam, aşa cum lămureşte expresia ebraică din Psalmi 49,2. Sensul aici este că oamenii vor fi smeriţi şi scoborâţi înaintea Domnului. Ei nu se smeresc acum – sunt mândri şi plini de fală – dar vor fi smeriţi la venirea Domnului (vezi Isaia 2,12-13).

Nu-i vei ierta. Când vine ziua Domnului (v. 12), păcătoşii vor fi trecut de vremea cercetării lor şi vor fi dincolo de posibilitatea de pocăinţă (vezi Osea 13,14; comp. Evrei 9,28). Domnul nu-i poate ierta pentru că ei nu doresc iertarea.


10 Intră în stânci și ascunde-te în țărână, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui! –

Intră în stânci. În Palestina erau multe peşteri şi caverne, constituind adăposturi naturale în vremuri de primejdie (vezi Judecători 6,2; 15,8; 1Samuel 13,6; 14,11; 24,3; 1Regi 18,4). În ziua cea mare a Domnului, oamenii vor alerga cuprinşi de groază la orice loc de refugiu disponibil, căutând să se adăpostească de calamităţile care se vor abate asupra pământului (vezi Apocalips 6,15). În sulul 1QIsa, ultima parte din Isaia 2,9 şi întreg v. 10 lipsesc.


11 Omul va trebui să-și plece în jos privirea semeață, și îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea.

Privirea semeaţă. Oamenii s-au fălit ridicându-se împotriva Dumnezeului cerului. Ei au înălţat propriile lor păreri mai presus de legile lui Dumnezeu. În ziua cea mare a cercetării aceşti oameni mândri şi dispreţuitori vor fi smeriţi înaintea Domnului cerului (vezi cap. 13,11).

Numai Domnul. Compară cu Psalmi 46,10. Când Domnul Dumnezeu vine cu putere şi slavă toată suflarea va fi ca iarba înaintea Lui. Domnul va fi atunci recunoscut în toată măreţia şi slava Sa drept ceea ce este de fapt, Creatorul şi Susţinătorul nu numai al acestui pământ, ci al universului. El stă pe tronul slavei Sale, Judecător al tuturor popoarelor pământului şi Cârmuitor al universului.

Ziua aceea. Ziua aceea este ziua Domnului (v. 12), când Isus revine pentru a domni, salvându-Şi poporul şi nimicindu-i pe nelegiuiţi (cap. 13,9; 34,8).


12 Căci este o zi a Domnului oștirilor împotriva oricărui om mândru și trufaș, împotriva oricui se înalță, ca să fie plecat;

Ziua Domnului. Ziua Domnului este ziua mâniei Domnului asupra popoarelor şi lumii. Când

o naţiune merge atât de departe în nelegiuire încât soarta ei este pecetluită, iar judecata finală pronunţată împotriva ei de Domnul, aceasta este ziua Domnului pentru poporul respectiv. Aceste zile ale Domnului localizate, individuale pentru Israel (Amos 5,18), Iuda şi Ierusalim (Plângeri 2,22; Ezechiel 13,5; Ţefania 1,7.14.18; 2,2.3; Zaharia 14,1), Babilon (Isaia 13,6.9), Egipt (Ieremia 46,10; Ezechiel 30,3) şi Edom şi păgâni în general (Obadia 13) au fost tipuri ale zilei mai mari a judecăţii Domnului care urmează să vină asupra întregii lumi (1Tesaloniceni 5,2; 2Petru 3,10). Vezi şi Isaia 34,8; Ioel 1,15; 2,1; 3,14; Zaharia 14,1; Maleahi 4,5. Profeţiile despre o zi a Domnului locală sunt adesea sugestive şi cu privire la o zi a Domnului universală la sfârşitul lumii. În mod similar, Isus a contopit prezicerile cu privire la căderea Ierusalimului cu acelea despre a doua venire a Lui.

Mândru şi trufaş. Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înainte căderii (Proverbe 16,18). Mândria i-a întors pe oameni împotriva lui Dumnezeu şi i-a împins să-şi asuprească semenii. Mândria îi împinge pe oameni să se ridice împotriva lui Dumnezeu forţându-L să le devină vrăjmaş. Prin urmare, puterea cerului se desfăşura împotriva lor. Pieirea lor, împreună cu toate lucrările lor este doar o chestiune de timp. Isaia a văzut pretinsul popor al lui Dumnezeu lăudându-se şi slăvindu-se cu propriile realizări; totodată l-a văzut şi smerit în ţărână înaintea Creatorului în ziua cea mare a Domnului.


13 împotriva tuturor cedrilor înalți și falnici ai Libanului și împotriva tuturor stejarilor Basanului;

Cedrilor înalţi ai Libanului. În mândria şi slava lor, popoarele şi indivizii sunt adesea asemănaţi cu copaci falnici (Isaia 14,8; Ezechiel 31,3-14; Daniel 4,10-23; Zaharia 11,1.2) care pot fi doborâţi şi despuiaţi de slava lor.


14 împotriva tuturor munților înalți și împotriva tuturor dealurilor falnice;

Munţilor înalţi. Munţii în Scriptură simbolizează adesea împărăţii. Aşa cum mânia lui Dumnezeu se va revărsa peste oamenii mândri şi îngâmfaţi în ziua cea mare a mâniei Lui, la fel se va revărsa şi asupra popoarelor mândre. Neamuri care s-au fălit şi s-au ridicat împotriva Domnului oştirilor vor fi smerite şi pustiite.


15 împotriva tuturor turnurilor înalte și împotriva tuturor zidurilor întărite;

Tuturor turnurilor înalte. Acestea sunt dispozitive de apărare inventate de om, în contrast cu apărarea pe care le-o oferă Dumnezeu alor Săi. Ozia fortificase foarte mult întăriturile lui Iuda, construind turnuri tari în Ierusalim, sporind zidurile capitalei şi construind turnuri în ţinuturile rurale. Aceste măsuri au fost continuate de către urmaşii lui (2Cronici 26,9.10; 27,3.4; 32,2-6; Isaia 22,8-11; Osea 8,14). Nici unul dintre aceste mijloace defensive nu avea să rămână în picioare în ziua mâniei lui Dumnezeu.


16 împotriva tuturor corăbiilor din Tarsis și împotriva tuturor lucrurilor plăcute la vedere.

Corăbiilor din Tarsis. Acestea erau vase maritime mari, folosite atât în Mediterană cât şi în Marea Roşie pentru comerţ cu ţinuturi depărtate (vezi 1Regi 10,22; 22,48; 2Cronici 20,36). Judecata Cerului urma să vină asupra acestor întreprinderi comerciale iniţiate de egoism şi lăcomie.

Tuturor lucrurilor [KJV: imaginilor] plăcute. Ebraica acestei expresii a fost iniţial considerată nesigură. Studii recente, însă, dau la iveală că ebr. Sekiyyah, iniţial luat cu sensul de imagine, înseamnă corabie. Aşadar, expresia ar trebui tradusă tuturor corăbiilor plăcute, sau tuturor corăbiilor atrăgătoare. Contextul – prima parte a acestui verset – confirmă definiţia aceasta. LXX traduce şi ea corăbii. În egipteană skti însemnă corabie.


17 Mândria omului va fi smerită, și trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea.

Mândria omului. Vezi v. 11. Solia de condamnare a celor mândri şi îngâmfaţi este repetată aici prin accentuare. Înjosirea şi ocara va fi soarta finală a celor care gândesc şi acţionează contrar planurilor Domnului cerului.


18 Toți idolii vor pieri.
19 Oamenii vor intra în peșterile stâncilor și în crăpăturile pământului, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească pământul.

Peşterile stâncilor. Vezi comentariul la v. 10. Din nou tabloul este al căutării unui adăpost în numeroasele scobituri şi crăpături naturale în stâncă din Palestina, care adesea constituiau un mijloc eficient de scăpare şi apărare în vremuri de primejdie. Vezi Osea 10,8; Apocalips 6,15.16.

Îngrozească pământul. Ebr. aras, a suferi un şoc, a tremura. Un mare cutremur va însoţi revenirea lui Hristos. Vezi Isaia 2,21; Apocalips 11,19; 16,18. Acesta va provoca pustiirea întregului pământ, înghiţind oraşe întregi, mutând insule de la locurile lor şi smulgând munţii de pe temeliile lor. Glasul lui Dumnezeu este acela care provoacă această zguduire (vezi GC 637).


20 În ziua aceea, oamenii își vor arunca idolii de argint și idolii de aur pe care și-i făcuseră ca să se închine la ei, îi vor arunca la șobolani și la lilieci;

Idolii de argint. Oamenii adăpostiţi în peşteri de prezenţa lui Dumnezeu îşi aruncă idolii, pe care îi recunosc acum ca inutili. Aceştia nu sunt neapărat idoli literali, dar pot fi comori de aur şi argint pe care şi le-au grămădit. Acestea se dovedesc acum cu totul nefolositoare şi nu pot să le ofere eliberare, aşa că sunt aruncate ca lipsite de valoare.

Şobolani. Creaturi care trăiesc pe sub pământ, sau în peşteri, în ruine şi în clădiri abandonate. În astfel de locuri au fugit oamenii să se ascundă (v. 10.19.21).


21 și vor intra în găurile stâncilor și în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească pământul.

Găurile stâncilor. Isaia repetă tabloul din v. 19, cu anumite adăugiri şi diferenţe. Acesta este punctul culminant al vedeniei lui Isaia cu privire la scenele teribile care urmează să vină asupra pământului. Clipa împlinirii acestei profeţii este aproape (vezi 7T 141), iar Domnul Se va descoperi ca să zguduie îngrozitor pământul şi să-i trateze cu dreptate pe aceia care în mod conştient I-au lepădat harul şi I-au călcat legea.


22 Nu vă mai încredeți, dar, în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preț are el?

Nu vă mai încredeţi dar în om. Dacă aceasta este soarta celor răi, de ce să ne mai încredem în ei? Poporul lui Dumnezeu se încredea în propria lui isteţime şi în ajutorul vecinilor lui păgâni. El trebuia să se întoarcă la Dumnezeu şi în El să-şi găsească ajutorul şi tăria.

Importanţa acestor cuvinte: Nu vă mai încredeţi dar în om, este asemănătoare cu aceea a îndemnului lui Hristos dat ucenicilor Săi, consemnat în Matei 10,17: Păziţi-vă de oameni. De repetate ori Dumnezeu l-a înştiinţat pe Israel să nu-şi mai pună încrederea în puterea omenească, fie a lor proprie, fie a unor naţiuni învecinate ca Egiptul şi Asiria, ci mai degrabă să se încreadă în ceea ce El putea şi voia să facă pentru ei, dacă Îi erau credincioşi. Ca la Marea Roşie, la Ierihon, şi înaintea porţilor Ierusalimului, în timpul lui Sanherib, Dumnezeu a dovedit suficienţa puterii divine.

Suflare. Cuvintele acestea evidenţiază fragilitatea vieţii (vezi Geneza 2,7; 7,22; Psalmi 146,3.4). Dumnezeu este Cel care a dat omului suflarea şi viaţa, iar când suflarea îl părăseşte, viaţa încetează. Pentru ce să depindă de fiinţe slabe şi muritoare pentru ajutor când Dumnezeu făgăduieşte călăuzire şi putere?

Căci ce preţ are el? Cine este omul, şi ce poate face el, ca să se pună atâta bază pe el ? Oamenii se fălesc şi se ridică sfidător împotriva marelui Dumnezeu al cerului, lepădând cuvântul Său şi refuzând să umble pe căile Lui. Oamenii aceştia vor pieri cu totul împreună cu lucrările lor în timp ce Dumnezeu şi adevărul nu vor pieri niciodată. Pentru ce să se îndrepte către oameni care s-au întors împotriva lui Dumnezeu? Nimic din civilizaţia falnică construită de om cu care se mândreşte atât de nemăsurat nu merită să fie păstrată. Turnurile şi zidurile sale înalte, corăbiile lui de Tarsis, comorile lui de aur şi argint, vor pieri în ziua când Domnul Se va scula să zguduie îngrozitor pământul (v. 19). Cei mândri şi trufaşi vor fi scoborâţi şi numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5 FE 222; 3T 160, 190

8, 9 PK 306

10–12GC 638

11 PK 186

11, 12 PK 306

17 IT 140; 2T 281

17, 18 PK 727

19 GW 265; LS 412; MYP 89; 7T 141; 8T 36

20 Ev 63; IT 169; WM 266

20, 21 COL 372; CS 224; GC 638; PK 727; PP 341

21 EW 34; MYP 89; 8T 36

22 FE 222; TM 376, 476, 483; 5T 301