Iosua 17

1 O parte a căzut prin sorţi seminţiei lui Manase, căci el era întâiul născut al lui Iosif. Machir, întâiul născut al lui Manase şi tatăl lui Galaad, avusese Galaadul şi Basanul, pentru că era un bărbat de război.

O parte a căzut prin sorţi. Iacob preferase pe Efraim înaintea lui Manase (Geneza 48,17-20) chiar dacă Manase era întâiul născut. Acum Efraim a fost onorat prin descrierea în primul rând, a părţii lui. Cu toate acestea Manase era întâiul născut şi trebuia să aibă o parte îndoită (Deuteronom 21,17), care era dreptul lui. Capitolul acesta se ocupă mai întâi cu teritoriul atribuit lui Manase la vest de Iordan, dar se face referire şi la partea atribuită deja jumătăţii de seminţie la est de Iordan.

To wit (engl.). Cuvintele acestea sunt adăugate şi versetul ar putea fi tradus mai bine: Lui Machir... şi al lui a fost Galaadul şi Basanul. Motivul acestei atribuiri este arătat în propoziţia parantetică, pentru că era un bărbat de război. Machir însuşi, pe vremea aceasta trebuie că nu mai trăia. El i se născuse lui Manase în Egipt, şi dacă ar fi trăit, ar fi fost cam în vârstă de 200 de ani. Probabil că el s-a distins uneori în luptă, sau descendenţii lui au avut poate un spirit războinic, şi numele lui a fost reţinut de ei. În orice caz, Moise şi Iosua au recunoscut iscusinţa acestei familii la război şi au fost gata să le încredinţeze lor hotarul ţinutului Basanului.

2 Au dat prin sorţi o parte celorlalţi fii ai lui Manase, după familiile lor, fiilor lui Abiezer, fiilor lui Helec, fiilor lui Asriel, fiilor lui Sihem, fiilor lui Hefer, fiilor lui Şemida: aceştia sunt copiii de parte bărbătească ai lui Manase, fiul lui Iosif, după familiile lor.

Celorlalţi fii. În realitate, numele enumerate sunt strănepoţii lui Manase, pentru că ei sunt fiii lui Galaad (Numeri 26,28-34), care este fiul lui Machir, care este fiul lui Manase. În Numeri 26,30 Abiezer este scris Iezu, probabil din greşeală de transcriere. Celelalte nume sunt identice. Pe de altă parte, dintr-o comparaţie cu 1 Cronici 7,14-19, poate părea mai rezonabil a se considera aceste şase nume ca nume ale familiilor de seamă iar nu în mod necesar ca nume de fraţi.

3 Ţelofhad, fiul lui Hefer, fiul lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, n-a avut fii, dar a avut fiice, ale căror nume sunt acestea: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa.

Ţelofhad. Hefer, unul din fiii lui Galaad amintiţi mai înainte, avusese un fiu numit Ţelofhad, care a murit în pustie fără nici un fiu. Totuşi, Ţelofhad avusese cinci fete (Numeri 26,33.24; 27,1-5).

Tinerele femei au trebuit să fie apărătoarele propriilor cauze înaintea lui Moise spre a păstra moştenirea şi numele tatălui lor. Hotărârea pe care a dat-o Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu a fost că femeile trebuie să moştenească moştenirea tatălui lor cu condiţia ca ele să se mărite în cadrul seminţiei lor aşa încât să se păstreze proprietatea în propria lor seminţie. De fapt, surorile s-au căsătorit cu verişorii lor, şi astfel au împlinit legea (Numeri 27,6-11; 36,10-12). Incidentul acesta dovedeşte o consideraţie mai mare a drepturilor femeilor decât se admite în general pentru acea vreme. Este stabilit principiul că o femeie nu este un simplu bun mobil, fără nici un drept pentru ea. Oriunde au fost stabilite principiile adevăratului Dumnezeu, acolo statutul sexului feminin a fost ridicat.

4 Ele s-au înfăţişat înaintea preotului Eleazar, înaintea lui Iosua, fiul lui Nun, şi înaintea mai marilor şi au zis: „Domnul a poruncit lui Moise să ne dea o moştenire între fraţii noştri.” Şi li s-a dat, după porunca Domnului, o moştenire între fraţii tatălui lor.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Au căzut zece părţi lui Manase, afară de ţara Galaadului şi a Basanului, care este de cealaltă parte a Iordanului.

Zece părţi lui Manase. În mod literal, sorţii lui Manase, zece. Versetul enumera şase familii inclusiv a lui Hefer. Având în vedere că fiul lui Hefer a murit fără să lase fiu, cinci fete ale lui Ţelofhad au primit partea tatălui lor. S-ar părea că partea lui Hefer a fost împărţită în cinci. Aceasta face zece părţi în total.

6 Căci fetele lui Manase au avut o moştenire între fiii lui, şi ţara Galaadului a fost pentru ceilalţi fii ai lui Manase.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Hotarul lui Manase se întindea de la Aşer până la Micmetat, care este la răsărit de Sihem, şi ducea la dreapta până la locuitorii din En-Tapuah.

Aşer până la Micmetat. Mai întâi este descris hotarul de sud al lui Manase, adică hotarul următor lui Efraim. Descrierea începe cu cetatea Aşer, care, atât cât putem constata se afla undeva pe drumul dintre Sichem şi Betşan (Seythopolis) la aproximativ 15 mile de Sihem. Poate că acesta este modernul Teyăşit. Din punctul acesta hotarul mergea spre Micmetat, care era în faţa Sihemului, sau ceva spre est (vezi despre cap. 16,6). Sihemul este modernul Nablus aşezat între muntele Garizim şi muntele Ebal.

Ducea la dreapta. Evreii cugetau la direcţiile lor aflându-se cu faţa spre răsărit, care era partea din faţă. La dreapta ar fi sudul, mai ales când cuvântul ebraic pentru dreapta, yamin, este precedat de articol şi de prepoziţia el (spre), ca aici. Astfel că, de la Micmetat hotarul se întorcea spre sud, până la locuitorii din En-Tapuah. Cetatea Tapuah aparţinea lui Efraim, dar ţinutul învecinat aparţinea lui Manase. Evident că linia s-a apropiat de limitele exterioare ale cetăţii, iar de acolo se întorcea spre apus.

8 Ţara Tapuahului era a fiilor lui Manase, dar Tapuahul de pe hotarul lui Manase era al fiilor lui Efraim.

Verset ce nu a fost comentat.

9 Hotarul se cobora până la pârâul Cana, la miazăzi de pârâu. Cetăţile acestea ale lui Efraim erau în mijlocul cetăţilor lui Manase. Hotarul lui Manase era pe partea de miazănoapte a pârâului şi ieşea la mare.

La miazăzi de pârâu. Cuvântul pentru pârâu de aici este cuvântul care înseamnă torent de iarnă. Unii identifică acest curs de apă cu Abu Zabura, alţii cu Nahr el Kassab, în care este reţinut vechiul nume de Pârâul trestiei. El este probabil pârâul care se varsă în Mediterana la nord de Iope.

Cetăţile acestea ale lui Efraim. Nu este lămurit care anume erau aceste cetăţi. La ele se mai face referire şi în cap. 16,9, şi se poate că Tapuah a fost una din ele. Celelalte nu sunt numite, dar este lămurit că Efraim avea cetăţi în teritoriul lui Manase, şi Manase avea cetăţi în teritoriile lui Isahar şi Aşer. Acestea au fost aranjamente speciale intervenite între seminţii cu scopul de a face anumite ajustări teritoriale spre a mulţumi populaţia. Aceasta indică un grad de unire care exista între seminţiile amintite cel puţin în perioada timpurie a existenţei lor.

10 Ţinutul de la miazăzi era al lui Efraim, cel de la miazănoapte al lui Manase, şi marea le slujea ca hotar; la miazănoapte se întâlneau cu Aşer, şi la răsărit cu Isahar.

Se întâlneau. Având în vedere descrierea teritoriilor lui Efraim şi Manase în care Manase se află la nord de Efraim, de-a lungul teritoriului lui Efraim, antecedentul ei (Engl. they) pare oarecum obscur. Dar, având în vedere descrierea de mai înainte şi declaraţia în continuare din v. 11, probabil că (în engleză they) ei se referă la manasiţi. Atunci propoziţia s-ar înţelege, şi ei (adică manasiţii) se învecinau cu Aşer la nord, şi cu Isahar la răsărit. În conformitate cu cap. 19,26, seminţia lui Aşer se întindea spre sud până la muntele Carmel, iar seminţia lui Manase se întindea până la Dor şi cetăţile lui (vezi v. 11), care erau în vecinătatea Carmelului. În felul acesta rezultă că aceste două seminţii au format o joncţiune la Marea Mediterană.

11 Manase stăpânea în Isahar şi în Aşer: Bet-Şean cu satele lui, Ibleam cu satele lui, locuitorii Dorului cu satele lui, locuitorii din En-Dor cu satele lui, locuitorii din Taanac cu satele lui şi locuitorii din Meghido cu satele lui, cele trei înălţimi.

Bet-Şean. În mod literal, casa odihnei. Aceasta era o cetate din seminţia lui Isahar care a fost atribuită lui Manase. Ea era într-un loc strategic la joncţiunea a două văi importante, şi anume, adânca vale a Iordanului şi Valea Izreel. Este posibil ca, din cauză că Manase era o seminţie războinică, şi astfel un bun apărător al lui Israel, s-a socotit că este înţelept a îngădui lui Manase să echipeze această fortăreaţă şi să locuiască în ea. În perioada NT, Bet-Şean a fost una din cele mai mari din cele zece cetăţi greceşti cunoscute ca Decapolis, şi a fost numită Scythopolis. Pentru arabii moderni, ea este cunoscută ca Tell el Huşu, aproape de modernul Beisan (Bet-Şan) care perpetuează numele cel vechi.

Ibleam. Astăzi cunoscut ca Tell Bel ameh. Aceasta era de asemenea o cetate puternic fortificată, fiind o parte din seria de fortificaţii care se întindeau de la Bet-Şan până la ţărmul Mediteranei. Ea era aşezată cam la 13 mile nord-nord est de Samaria, pe drumul spre Meghido. Împreună cu Bet-Şan ea a fost dată probabil lui Manase pentru motive de apărare cât şi pentru a procura spaţiu vital.

Dor. Un port la Mediterana din moştenirea lui Aşu, dar dat lui Manase. El se afla între capul Carmel şi Cezareea din epoca NT.

En-Dor. Cetatea aceasta era pe muntele Moria, cam la 4 mile sud de muntele Tabor şi la 6 mile sud-est de Nazaret. Vrăjitoarea la care a recurs Saul în strâmtorarea lui, locuia la Endor (1 Samuel28).

Taanac. O cetate care domina una din trecătorile spre câmpia Ezdraelonului. Ea se afla la 5 mile sud-est de Meghido şi era locul unei fortăreţe pe drumul de la muntele Carmel spre drumul principal pe direcţia nord-sud dintre Iudeea şi Galileea. Ruinele ei sunt cunoscute astăzi ca Tell Ta’anak.

Meghido. O importantă cetate strategică dominând câmpia Ezdraelonului. Ruinele ei au fost identificate cu movila numită Tell el-Mutesellim. Se pare că în spatele cedării acestor cetăţi strategice către seminţia lui Manase, au fost nişte motive de ordin militar.

Trei înălţimi (engl. three countries) În mod literal, trei ale înălţimilor. Septuaginta traduce, şi a treia parte din Mafeta, şi satele ei. Cea siriacă are trei sate. Traducerea RSV traduce aceasta a treia este Nafat. Un număr de comentatori iau această expresie ca referindu-se la cele trei cetăţi enumerate mai înainte care erau aşezate pe munţi sau trei înălţimi, şi anume, En-Dor, Taanac, şi Meghido – trei cetăţi de munte, spre deosebire de cetăţile câmpiei.

12 Fiii lui Manase n-au putut să izgonească pe locuitorii din aceste cetăţi, şi canaaniţii au izbutit astfel să rămână în ţara aceasta.

Să rămână. (engl. dwell, locuiască). Aceasta arată îndărătnicia canaaniţilor în refuzul de a fi izgoniţi din acest teritoriu. Ea mai poartă în sine şi ideea de necredinţă şi de laşitate a israeliţilor. Dacă ei ar fi dat pe faţă efortul necesar, Dumnezeu ar fi lucrat cu ei spre a le da victorie deplină.

13 Când copiii lui Israel au fost destul de tari, au supus pe canaaniţi la un bir, dar nu i-au izgonit.

La un bir. Septuaginta traduce i-a făcut ascultători. La acest compromis probabil că a dus lăcomia. Banii şi puterea fac un drum lung spre a linişti conştiinţa multora. Totuşi banii fără dreptate nu pot niciodată să îmbogăţească o cauză dreaptă. Mulţi oameni vor ajunge condamnaţi la judecată pentru că au iubit averea mai mult decât pe Dumnezeu. Dumnezeu doreşte bărbaţi cu credinţă şi curaj care nu vor fi cumpăraţi sau vânduţi nici prin bani, nici prin putere sau onoare.

14 Fiii lui Iosif au vorbit lui Iosua şi i-au zis: „Pentru ce ne-ai dat de moştenire numai un sorţ şi numai o parte, când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?”

Un sorţ. Aici, Efraim şi Manase sunt privite ca o singură seminţie, seminţia lui Iosif. Cel puţin aceasta era în favoarea lor să fie consideraţi acum în felul acesta. Probabil că ei şi-au amintit de făgăduinţa şi profeţia lui Iacob (Geneza 48,22) în care bătrânul patriarh i-a dat lui Iosif o parte mai mult decât fraţilor lui. Dar, în acelaşi timp, se pare că în mod voit au uitat că fraţii lor primiseră o parte dincolo de Iordan. Un spirit egoist şi apucător totdeauna uită cât fusese deja primit. Manase şi Efraim probabil că au comparat partea lor cu ceea ce primise Iuda. Şi apoi, de asemenea, ei au putut să se gândească că Iosua fiind din seminţia lui Efraim le va arăta o favoare specială. Dar Iosua a fost un bărbat prea mare spre a se supune faţă de o astfel de propunere egoistă ca aceea a seminţiilor lui Efraim şi Manase.

Un popor mare. Atitudinea fiilor lui Iosif este repetată astăzi de mulţi. Acei care au o părere înaltă despre ei, adesea cred că mărimea lor ar trebui recunoscută de către Dumnezeu şi oameni; şi dacă aceasta nu este recunoscută, atunci ei susţin că este ceva greşit atât la Dumnezeu cât şi la oameni. În cazul în discuţie, dacă urmaşii lui Iosif erau un popor mare din cauza binecuvântării Domnului, atunci ei ar fi trebuit să privească spre El pentru binecuvântări continue mai degrabă decât să ceară de la Iosua mai mult decât partea lor.

Totdeauna este pericolul ca atunci când oamenii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu, ei să atribuie această binecuvântare vreunui merit oarecare al lor. Acesta poate fi motivul pentru care nu primesc mai mult din binefacerile Cerului. Ei sunt înclinaţi să interpreteze greşit aceste favoruri, şi în timp ce dau crezare lui Dumnezeu cu buzele, în inima lor ei tot timpul dau crezare eului lor.

15 Iosua le-a zis: „Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure şi tăiaţi-o, ca să vă faceţi loc în ţara fereziţilor şi a refaimiţilor, fiindcă muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi.”

Dacă sunteţi. Iosua era prea înţelept pentru a lua în discuţie susţinerea efraimiţilor şi manasiţilor. De fapt, el le-a spus: Dacă sunteţi un popor mare prin binecuvântarea lui Dumnezeu, Dumnezeu vă va binecuvânta în continuare în cucerirea ţării. Voi sunteţi în stare să vă purtaţi de grijă. Duceţi-vă în vastele păduri ale Palestinei centrale şi luaţi-le în stăpânire. Reiese clar din aceste afirmaţii că o mare parte a Palestinei centrale era pe acea vreme o pădure mare şi slab populată. Faptul acesta ajută la explicarea strategiei atacului lui Israel sub Iosua, asupra centrului ţării, aşa fel încât forţele canaaniţilor au fost împărţite la începutul campaniei. În felul acesta israeliţii au putut să lovească cu toată forţa lor oştile din sud, şi învingându-le, să se întoarcă asupra oştilor din nord.

Fereziţilor. Vezi cele despre cap. 3,10.

Refaimiţilor (engl. giants- uriaşi). Ebraicul rephaim (vezi despre cap.12:4).

16 Fiii lui Iosif au zis: „Muntele nu ne va ajunge, şi toţi canaaniţii care locuiesc în vale, cei ce sunt la Bet-Şean şi în satele lui şi cei ce sunt în valea lui Izreel au care de fier.”

Nu ne va ajunge. În mod literal, nu se află, adică nu există, sau nu este de căpătat. Muntele pe care îl cereau aceste seminţii, nu era pentru ei. Acesta ar fi fost prea greu de curăţit şi de pregătit pentru agricultură. Ei doreau valea, dar aceea era stăpânită de canaaniţi care aveau arme puternice.

Care de fier, nu care cu cadrul de fier, ci care cu îmbrăcăminte de fier. Unii au negat existenţa obiectelor de fier pe acea vreme; totuşi, obiectele de fier găsite în mormântul regelui Tutankamon sunt din acelaşi secol şi dovedesc existenţa şi folosirea fierului în acea vreme (vezi şi Geneza 4,22). Aceste arme erau formidabile unelte de luptă, dar fiii lui Iosif ar fi trebuit să-şi aducă aminte că Dumnezeul lor era mai mare chiar decât aceste cară de fier.

17 Iosua a zis casei lui Iosif, lui Efraim şi lui Manase: „Voi sunteţi un popor mare la număr, şi puterea voastră este mare, nu veţi avea un singur sorţ.

Un singur sorţ. Seminţiile acestea nu trebuiau să denigreze moştenirea lor numai ca un singur sorţ, pentru că în realitate ea era suficient de mare dacă aveau s-o stăpânească toată. Suindu-se în pădure şi curăţind-o, erau în măsură să dubleze teritoriul lor. Este vădit că o mare parte a teritoriului lor era împădurit pe acea vreme (vezi despre Deuteronom 8:7).

18 Ci veţi avea muntele, căci veţi tăia pădurea, şi ieşirile ei vor fi ale voastre, şi veţi izgoni pe canaaniţi, cu toate carele lor de fier şi cu toată tăria lor.”

Ieşirile ei. Dacă ei aveau să cureţe pădurea şi să ocupe muntele, aveau să fie în stare să stăpânească toate văile. Stăpânind toate defileurile ţinutului, ei aveau să fie în măsură să-i izgonească pe canaaniţi în ciuda formidabilelor lor care de fier.

Veţi izgoni. Aceasta a fost porunca finală către seminţiile cele laşe. O poruncă asemănătoare se dă şi pentru acei care ocrotesc păcate care asaltează. Nu trebuie tolerată nici o singură mânjitură. Toate viciile corupătoare trebuie izgonite din inimă. Orice pretext de toleranţă sau compromis aduce sigur ruina. Adesea noi putem privi la păcatele noastre cum a privit Israel la carele de fier şi să avem simţământul că nu le putem birui. În felul acesta ne liniştim conştiinţa punând asupra lor un bir şi le îngăduim să rămână. Tema şi lipsa de credinţă şi de curaj sunt aliaţii lui Satana. Dar porunca lui Dumnezeu răsună prin veacuri, Tu să-i izgoneşti. (vezi şi despre cap. 16,10).

Ellen G.White Comentează

14,15 PP 513

16-18 PP 514