Iosua 16

1 Partea căzută la sorţi fiilor lui Iosif se întindea de la Iordan, lângă Ierihon, spre apele Ierihonului, la răsărit. Hotarul urma pustiul care se ridică de la Ierihon la Betel prin munte.

Fiilor lui Iosif. Ordinea priorităţii între seminţiile lui Israel a făcut ca Iuda să fie primul şi fiii lui Iosif pe locul al doilea. Aceste poziţii relative sunt sugerate în 1 Cronici 5,2: Iuda a fost în adevăr puternic printre fraţii săi, şi din el a ieşit un domnitor; dar dreptul de întâi născut a fost a lui Iosif. Prin urmare, în împărţirea ţării Canaanului sub Iosua, au fost trei etape succesive: prima, aşezarea seminţiei lui Iuda în locurile întărite ale Palestinei de Sud; a doua, stabilirea lui Efraim şi Manase în centrul ţării şi în unele poziţii puternice în spre nord; a treia, aşezarea restului seminţiilor, aşa fel ca să umple golurile rămase între Iuda şi Iosif, şi de asemenea pentru a-i aşeza în limitele extreme ale teritoriului lor, ca să fie, să zicem aşa, sub umbra aripilor lor. Făcând descrierea teritoriului lui Iosif, naratorul nu intră în aşa de multe amănunte cum a făcut cu celelalte hotare ale lui Iuda, astfel că trasarea hotarului este dificilă. Nu avem nici lista cetăţilor date, aşa ca în cazul lui Iuda. Motivul este necunoscut. Unii au sugerat că Iosua, fiind din seminţia lui Iosif, a fost lăsat să împartă teritoriul seminţiei lui, şi astfel micile detalii n-au fost aduse în sfat. De aceea, descrierea hotarului şi cetăţile n-au fost trecute în raport. O altă particularitate în naraţiune este amestecarea seminţiei lui Efraim cu seminţia lui Manase prin stăpânirea de către Efraim a unor cetăţi de-ale lui Manase. Acesta pare să fi fost un aranjament paşnic.

Se întindea de la Iordan. În mod literal, ieşea de la Iordan. Unii au văzut în cuvântul (engl.) fell, căzut o referire la tragerea sorţului din urnă, dar această interpretare cu greu poate fi justificată, deoarece textul ebraic arată clar că scriitorul descrie numai începutul hotarului fiilor lui Iosif. Plecând de la Iordan direct vizavi de Ierihon, hotarul sudic se întindea spre apele IerihonuluiIzvorul Sultanului – locul minunii lui Elisei, care l-a trecut pe ţărmul de răsărit. De aici hotarul continua spre est, lăsând cetatea Ierihon spre sud.

Pustia. Textul ebraic nu are prepoziţie înaintea cuvântului pustie, ci este necesar să i se adauge una. Probabil că pe drumul... ar exprima mai bine gândul scriitorului. Regiunea avută în vedere aici este ceea ce în cap. 18:12 este numită pustia Bet-Aven. Din cap. 7,2, Bet-Aven apare ca fiind la răsărit de Betel.

Prin munte. Prepoziţia ebraică be, tradusă aici prin are mai degrabă ideea de la sau în apropiere de. Se are în vedere regiunea muntoasă din jurul Betelului. După ce a trecut de Ierihon pe la răsărit şi nord, hotarul se întindea pe drumul pustiei Bet-Aven (vezi cap.18,12) şi urca prin una din trecători, fie prin Wadi Harit, fie prin Wadi Suweinit, şi urca în munţii din jurul Betelului.

2 Mergea mai departe de la Betel la Luz şi trecea spre hotarul archiţilor prin Atarot.

De la Betel la Luz. Betel, în mod literal, înseamnă casa lui Dumnezeu, şi a fost numită aşa pentru că acolo a primit Iacob vedenia divină raportată în Geneza 28. Din Geneza 28,19, rezultă că poziţia era în apropierea cetăţii Luz, dar era aparte de cetatea însăşi, fiind în pământurile învecinate, unde Iacob a stat culcat toată noaptea. Cele două cetăţi fiind aproape una de alta, probabil că, mai târziu, cele două localităţi au fost privite în general ca o singură cetate (vezi Iosua 18,13; Judecători 1,23).

Hotarul archiţilor. În mod literal, hotarul archiţilor. (În engl. hotarele lui Archi). Huşai, prietenul lui David era un archit (2 Samuel 15,32), dar puţin se mai cunoaşte cu privire la tribul lui sau locul lor de domiciliu.

Atarot. Există o mare nesiguranţă în legătură cu poziţia acestei cetăţi, dar se crede a fi identică cu satul modern Chirbet Aţţărus care se află cam la 4 mile nord de Gofna (numită şi Zifnah) aproape de drumul care duce de la Ierusalim la Nablus.

3 Apoi se cobora la apus spre hotarul iafletiţilor, până la hotarul Bet-Horonului de jos şi până la Ghezer, ieşind la mare.

Hotarul iafletiţilor. Puţin se cunoaşte despre clanul lui Iafleti, deoarece nu mai există decât o singură referire (1 Cronici 7,32.33) la un om cu acest nume. Conform cu această referire, Iaflet a fost strănepotul lui Aşer, şi este posibil că această familie din seminţia lui Aşer s-a aşezat de timpuriu în această parte a teritoriului lui Efraim şi a rămas acolo. Apoi, de la Betel, hotarul mergea spre direcţia nord-vestică în spre Atarot, şi apoi mai departe în jos spre sud-vest, atingând hotarul iafletiţilor până la hotarul Bet-Horonului de jos.

Bet-Horon. Bet-Horonul de jos era cam la 500 picioare mai jos de Bet-Horonul de sus, şi totuşi nu era decât la 1 1/3 mile depărtare. Aceste cetăţi strategice controlau trecătoarea care duce de la câmpia Aialonului la Ierusalim. Astăzi, Bet-Horonul de jos este cunoscut sub numele de Beit Ur et-Tahta (vezi despre cap. 10,10).

Ghezer. Vezi cele despre cap. 10,33.

4 Acolo şi-au primit moştenirea fiii lui Iosif: Manase şi Efraim.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Iată hotarele fiilor lui Efraim, după familiile lor: Hotarul moştenirii lor era, la răsărit, Atarot-Adar până la Bet-Horonul de sus.

Atarot-Adar. Amintirea acestei cetăţi la răsărit nu este uşor de înţeles. Totuşi, dacă acest Atarot-Adar este acelaşi cu Atarotul din v. 2, ceea ce se pare că ar trebui să fie, atunci hotarul de la Atarot (vezi cele despre v. 2) s-ar întinde întru totul într-o direcţie sudică, în jos până la Bet-Horon. Atunci, secţiunea aceasta ar putea fi socotită ca parte a hotarului de est al lui Efraim.

6 Ieşea spre mare la Micmetat în partea de miazănoapte, se întorcea la răsărit până la Taanat-Silo şi trecea înspre răsărit prin Ianoah.

Ieşea spre mare. Pentru claritate, propoziţia aceasta ar fi trebuit legată de propoziţia finală a versetului 5. Bet-Horonul de sus este menţionat aici în locul Bat-Horonului de jos din v. 3. Dar cele două localităţi erau foarte aproape una de alta, şi poate că menţionarea separată a celor două indică faptul că amândouă aparţineau lui Efraim. De aici hotarul ieşea spre mare trecând de Ghezer, aşa cum a fost deja amintit în v.3.

Micnetat. La nu este în textul original. Scriitorul a început să delimiteze hotarul de nord, şi propoziţia nu trebuie pusă în legătură cu precedenta. Micmetat este descrisă în cap.17,7, ca fiind înainte de Sichem, probabil ceva mai la est sau sud-est.

Se întorcea la răsărit. În mod literal, se întorcea spre răsărit. Traseul se crede a fi de la Tapua (vezi v.8) nord-est de Micmetat, iar apoi spre est până la Taanat Silo. Taanat-Silo. Se crede a fi acelaşi ca şi Chirbet Ta anah el-Foqa sau Ain Tana, o localitate de ruine la sud-est de modernul Nablus, care este în apropiere de vechea aşezare Sichem. Spre răsărit prin Ianoah. Probabil Chirbet Yanun, acum o ruină la 8 mile sud-est de Nablus.

7 Din Ianoah cobora la Atarot şi la Naarata, atingea Ierihonul şi mergea până la Iordan.

Atarot. Nu Atarot din v. 2 şi 5, ci o cetate necunoscută pe hotarul de nord al lui Efraim aproape de valea Iordanului. Evident că era în jos pe creasta văii, pentru că textul spune Din Ianoah pogora la Atarot. Numele înseamnă coroane.

Naarata. Numită Naaran (1 Cronici 7,28). O cetate la est de Efraim, probabil la cca 2 1/2 mile la nord de Ierihon. De aici hotarul se întindea spre sud şi ajungea la hotarul Ierihonului, Ierihonul însuşi aparţinând lui Beniamin.

8 Din Tapuah mergea spre apus până la pârâul Cana şi ieşea la mare. Aceasta a fost moştenirea seminţiei fiilor lui Efraim, după familiile lor.

Din Tapuah mergea spre apus. Tapuah, înseamnă măr. În conformitate cu cap.17:7 Tapuah era la sud şi probabil ceva mai la vest de Micmetat. Acum scriitorul începe să descrie mult mai amănunţit jumătatea vestică a hotarului de nord. Se crede că Tapuah a fost cam la 8 mile sud de Sichem. De aici hotarul merge înspre vest până la râul Cana.

Pârâul Cana. Din nou, cuvântul pentru râu folosit aici este cuvântul pentru torent de iarnă. El este numit Cana locul trestiilor, de la trestia şi stuful cel mult al lui. Hotarul urma râul acesta până la mare.

9 Fiii lui Efraim aveau şi cetăţi deosebite în mijlocul moştenirii fiilor lui Manase, toate cu satele lor.

Cetăţile deosebite. În mod literal, cetăţile, separările, adică cetăţile puse deoparte. Acestea au fost cetăţile puse deoparte din teritoriul lui Manase pentru fiii lui Efraim, dintre care este amintită numai Tapuah (cap. 17,8). În cap. 17,11 se află o listă a cetăţilor lui Aşer şi Isahar care au fost date lui Manase. În schimb Manase a îngăduit lui Efraim să aibă unele din cetăţile lui. Această împărţire mutuală şi cedare de teritorii de la unul la altul, avea să tindă spre a da naştere la solidaritate între diferitele seminţii, prevenind dezbinarea. Interesul seminţiilor mai tari avea să fie slujit prin completarea cuceririi teritoriului atribuit celor mai slabe. Când ajutăm pe alţii ne ajutăm pe noi. Coeziunea celor zece seminţii, în contract cu Iuda mai târziu, până ce a venit ruptura, îşi poate avea începutul în felul în care a fost împărţit teritoriul la început. Timp de sute de ani probabil că un simţământ de gelozie şi de amărăciune, contra lui Iuda, a pricinuit durere în inima celor din cetăţile nordice, din cauza mărimii teritoriului ei, în contrast cu al lor.

10 Ei n-au izgonit pe canaaniţii care locuiau în Ghezer, şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim până în ziua de azi, dar au fost puşi să plătească un bir.

Ei n-au izgonit. Împotriva efraimiţilor este adusă o învinuire pentru că n-au izgonit pe canaaniţi din Ghezer. În loc de a-i izgoni, au fost puşi la bir. Motivul adevărat probabil că a fost lăcomia, astfel ca efraimiţii să poată profita de slujirile lor. Cetatea şi locuitorii ei n-au fost nimiciţi până pe vremea lui Solomon, când Faraon, împăratul Egiptului, a luat Ghezerul şi l-a dat fiicei lui, nevasta lui Solomon (1 Regi 9,16).

Îngăduind acestor străini să stea în mijlocul lor, efraimiţii au pus în pericol propria lor spiritualitate. Istoria de mai târziu a acestei seminţii îi arată căzând în totală idolatrie până ce Dumnezeu a fost constrâns să declare prin profetul Său Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace! (Osea 4:17). Soarta lui Efraim şi a seminţiilor asociate ar trebui să ne slujească de avertizare să nu ne înjugăm împreună cu necredincioşii (2 Corinteni 6,14).

A mărturisi părtăşie cu acei care iubesc pe Domnul, fără a începe în mod hotărât izgonirea din viaţă a acelor obiceiuri care leagă pe cineva de această lume, este a fi în pericol de sucombare faţă de răul pe care aceste obiceiuri îl vor produce sigur în viaţă. Un creştin nu poate aştepta să păstreze prietenia lumii, să continue legăturile sale cu persoane cu înclinaţii lumeşti, ca înainte de convertire, fără să fie influenţat de ele. Singura noastră siguranţă este să izgonim din viaţă tot ce tinde spre rău (vezi cap. 17,18).