Ioan 7

1 După aceea Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.

După aceea. [După lucrurile acestea, KJV]. Expresia tradusă astfel este obişnuită în Ioan (cap. 3,22; 5,1,14; etc.). Ea denotă o tranziţie de la o naraţiune la alta, dar nu dă nici indicaţie cu privire la faptul că intervalul este lung sau scurt.

Străbătea. [Umbla, KJV]. Gr. peripateo, literal, a umbla împrejur, metaforic a trăi, a-şi petrece viaţa, etc. Aici se aplică atât sensul literal, cât şi cel metaforic.

Iudeii. [Iudeimea, KJV]. Mai degrabă, Iudea, spre deosebire de Galileea, Samaria, Perea şi Idumea.

Să-L omoare. Vezi cap. 5,18. Judecarea înaintea Sinedriului relatată în cap. 5 a avut loc cam cu un an înainte de evenimentele din cap. 6,1 la 7,1. La scurt timp după aducerea la judecată Isus Se retrăsese în Galileea (vezi la Matei 4,12) şi cam după un an a ţinut predica despre Pâinea vieţii (Ioan 6), cu care s-a terminat lucrarea Lui activă în Galileea. La data aceea Paştele... erau aproape (cap. 6,4) şi expresia nu voia să stea în Iudea (cap. 7,1) lasă să se înţeleagă că Isus nu a luat parte la Paştele care se apropia (cf. DA 395).

2 Şi praznicul iudeilor, praznicul zis al Corturilor, era aproape.

Corturilor. [La Sărbătoarea Corturilor, Ioan 7,2-13. Vezi harta p. 222; diagrama p. 229, 231]. Sărbătoarea aceasta începea la cincisprezece Tişri (Levitic 23,34). Intervalul de la Paşte la Corturi era de aproape şase luni. Sărbătoarea ţinea şapte zile, timp în care israeliţii locuiau în colibe, în amintirea locuirii lor în corturi când au ieşit din Egipt (Levitic 23,40-42; cf. Neemia 8,16). În plus ziua a opta trebuia să fie un sabat (Levitic 23,39). Ca şi Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Secerişului (Ziua Cincizecimii), această Sărbătoare a Strângerii Roadelor era una din cele de trei ori... pe an când fiecare iudeu de parte bărbătească era obligat să se înfăţişeze înaintea Domnului (Exod 33,14; Deuteronom 16,16). Josephus spune că acesta era considerată deosebit de sfântă şi de importantă de evrei (Antichităţi viii. 4. 1 [100]). Era, în acelaşi timp, un monument de mulţumire pentru eliberarea naţională şi o bucurie anuală la sfârşitul fiecărei strângeri a roadelor (Levitic 23,42,43; Deuteronom 16,13-16).

3 Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.

Fraţii Lui. Pentru o discuţie despre fraţii lui Isus vezi la Matei 1,18.25; 12,46; cf. DA 450, 451. Ei încă nu credeau în El (Ioan 7,15; vezi EGW Material suplimentar la Fapte. 1,14).

Pleacă de aici. Fraţii lui Isus erau dezamăgiţi de El. Ei nu puteau să înţeleagă felul Lui de purtare. Se mirau de ce nu profita de pe urma popularităţii Lui. Fără îndoială ei se gândeau la slava şi folosul personal care avea să le revină dacă El Îşi afirma mesianitatea. Acum când mulţi din ucenicii Lui Îl lepădaseră (cap. 6,66), fraţii aceştia nădăjduiau probabil că prin manifestarea puterii Lui în oraşul capitală, centrul religios al naţiunii, El ar fi putut să recâştige ceva din prestigiul Său pierdut.

Ucenicii Tăi. Lucrarea în Iudea produsese doar rezultate slabe (vezi la Matei 4,12; Ioan 3,22). Totuşi Isus avea ucenici acolo. De fapt, El părăsise Iudea datorită dificultăţilor care apăruseră din cauza popularităţii Sale între oamenii din acea regiune (Ioan 4,1-3).

4 Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.”

Lumii. Aceşti fraţi doreau ca Isus să Se arate mulţimilor care se adunau la Ierusalim pentru sărbătoare şi să desfăşoare înaintea lor minunile Lui uimitoare. Acolo, nădăjduiau ei, conducătorii urmau să pună la încercare pretenţiile Lui şi dacă El era Mesia şi faptele Lui minunate erau autentice, atunci în mijlocul bucuriei sărbătorii, în cetatea împărătească a domeniului Lui urma să fie proclamat împărat. Zelul lor era asemănător cu acela al Mariei la sărbătoarea nunţii, care nădăjduia că Isus urma să dovedească celor adunaţi acolo că Dumnezeu Îl alesese (cap. 2,3.4).

5 Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.

Fraţii Lui nu credeau. Ei ştiau că El face minuni, deoarece fără îndoială Îl văzuseră făcându-le. Chiar şi acum ei nădăjduiau că El va merge la Ierusalim şi va uimi ochii mulţimilor adunate cu minunile Sale. Dar, în ciuda minunilor, ei erau plini de îndoială şi de necredinţă. Isus nu a împlinit concepţia pe care ei o aveau despre Mesia, iar ei se îndoiau că ar împlini-o vreodată. Poate ei socoteau că El este prea timid şi încercau să-I dea încurajarea care credeau că Îi trebuie.

6 Isus le-a zis: „Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică.

Vremea. Gr. kairos, moment prielnic (vezi la Marcu 1,15).

N-a sosit încă. Comparaţi declaraţia lui Isus faţă de mama Sa (cap. 2,4). Fraţii Lui poate erau bine intenţionaţi în ceea ce propuneau, dar Isus ştia mai bine. Pentru El evenimentele vieţii erau marcate mai dinainte prin timpuri rânduite de Dumnezeu, cu un timp corespunzător pentru împlinirea fiecărui scop (vezi la Luca 2,49; Ioan 2,4).

Totdeauna este prielnică. [Vă este totdeauna gata, KJV]. Ca orice iudeu atent, fraţii lui Isus luau parte cu regularitate la sărbătoare, iar ziua anumită pe care ei o alegeau ca să-şi înceapă călătoria nu era fără o însemnătate deosebită.

7 Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.

Lumea. Fraţii Îi ceruseră lui Isus să Se arate lumii (v. 4), dar El le aminteşte că pe El lumea Îl urăşte (cf. cap. 15,18). Presupunerile lor (vezi la v. 3 şi 4) erau false. Dacă El ar fi urmat propunerea lor, El nu ar fi primit aclamaţia pe care şi-o închipuiau ei. Pe de altă parte, simpatiile şi interesele lor erau în armonie cu acelea ale lumii. În consecinţă lumea nu i-ar fi urât, deoarece lumea iubeşte ce este al ei (cap. 15,19).

Mărturisesc despre ea. Oamenilor le displace să se dea pe faţă căile lor rele. Cain a omorât pe Abel pentrucă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite (1 Ioan 3,12). Oricine face răul, urăşte lumina (Ioan 3,20).

8 Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.”

Voi. În textul grec pronumele acesta este în poziţie emfatică.

Încă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) asupra faptului dacă cuvântul acesta era în manuscrisul original al Evangheliei.

Nu Mi s-a împlinit încă vremea. Vezi la v. 6.

Încă. Cuvântul acesta a fost adăugat de traducători. Nu suntem informaţi cât timp a rămas Isus în Galileea. El a sosit la Ierusalim cam pe la mijlocul sărbătorii (v. 14).

9 După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea.

Verset ce nu a fost comentat.

10 După ce s-au suit fraţii Lui la praznic, S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns.

Pe ascuns. Expresia aceasta sugerează că El nu a călătorit pe drumurile obişnuite ale caravanelor. El a ales probabil un drum rareori folosit, prin ţinutul Samariei (vf. DA 452).

11 Iudeii Îl căutau în timpul praznicului şi ziceau: „Unde este?”

Iudeii. Prin expresia aceasta Ioan se referă de obicei la reprezentanţii oficiali ai naţiunii şi nu la poporul de rând (v. 12,25). Era, fără îndoială, multă incertitudine cu privire la faptul dacă Isus urma să fie de faţă la sărbătoare. El lipsise de la Paştele precedent (vezi la cap. 6,1; 7,1).

Unde este? Literal Unde este acela? Acela unul, Gr. ekeinos, ar putea fi folosit aici într-un sens depreciativ.

12 Noroadele vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii ziceau: „Este un Om bun.” Alţii ziceau: „Nu, ci duce norodul în rătăcire.”

Noroadele. [Oamenii, KJV]. Adică, peregrinii din diferite regiuni, inclusiv cei din Galileea care fuseseră de faţă când cei 5.000 fuseseră hrăniţi şi încercaseră să-L încoroneze pe Isus ca împărat (cap. 6,1-15). Când Isus le-a dejucat străduinţele, ei au cârtit (v. 41; cf. v. 61). Ei fără îndoială au continuat cârteala lor la sărbătoare şi au molipsit pe alţii prin atitudinea lor. Aici cuvântul pare să însemne o discuţie înfrânată, mai mult sau mai puţin în taină, şi nu o plângere pe faţă. Afirmaţia, este bun nu pare să fie o plângere.

Bun. Gr. agathos, bun din punct de vedere moral. Folosind cuvântul în sensul lui absolut, Isus vorbea despre Dumnezeu ca Singurul care este bun (vezi la Matei 19,17). Unii din mulţime ajunseseră convinşi că Isus era cu adevărat Mesia şi îşi apărau convingerea, deşi nu pe faţă (Ioan 7,13).

Duce norodul în rătăcire. [Înşeală, KJV]. Gr. planao, a duce în rătăcire, a abate. Conducătorii iudei se refereau la Isus numindu-L înşelătorul (Matei 27,63).

13 Totuşi, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea de El pe faţă.

De frica Iudeilor. Comparaţi cap. 19,38; 20,19.

14 Pe la jumătatea praznicului, Isus S-a suit la Templu. Şi învăţa norodul.

[Acum, KJV]. [Învăţând în Templu, Ioan 7,14-52. Vezi harta p. 222].

Jumătatea. Întrucât sărbătoarea ţinea până în a opta zi, mijlocul era probabil ziua a patra (cf. la v. 2,37).

15 Iudeii se mirau şi ziceau: „Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?”

Se mirau. Literal se mirau mereu.

Carte. [Litere, KJV]. Gr. grammata. Cuvântul poate denota simbolurile aparte ale alfabetului (Luca 23,38), corespondenţă (Fapte. 28,21), cărţi sau scrieri (Ioan 5,47), [sfintele] scripturi (2 Timotei 3,15), sau învăţătură, elementară sau mai avansată, Ultima definiţie pare să se aplice cel mai bine aici. Surpriza nu era că Isus putea să citească sau să scrie, ci că El era atât de bine informat şi că era în stare să ţină o cuvântare atât de savantă. Ei ştiau că El nu fusese învăţat în şcolile rabinice. O persoană cu adevărat educată, potrivit cu definiţia lor, era cineva care nu numai că primise instrucţiunile de la un profesor recunoscut, dar şi că fusese de aproape asociat cu el şi-i servise. Auto-instruirea din Scripturi nu era ceva nemaipomenit, dar o astfel de instruire era privită ca mult inferioară faţă de învăţătura recunoscută din şcolile rabinice. Vezi Talmud Soţah 22a, ed. Soncino, p. 109, 110.

16 Isus le-a răspuns: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.

Învăţătura. Gr. didache, învăţătură, de la didasko, a învăţa, un cuvânt care apare de 97 de ori în Noul Testament şi este tradus corespunzător cu a învăţa.

Nu este a Mea. Isus tăgăduia că-Şi făcuse auto-instruirea şi, în acelaşi timp, pretindea un

izvor mult mai înalt decât şcolile rabinice. Dumnezeu Însuşi Îi fusese învăţătorul. Ce M-a trimis. O expresie obişnuită în Ioan (cap. 4,34; 5,30; 6,38; etc. vezi la cap. 3,17).

17 Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.

Dacă voieşte cineva să facă voia Lui. [Va face voia Lui, KJV]. Sau doreşte să facă voia lui. Propoziţia aceasta poate fi tradusă dacă voia cuiva este să facă voia lui (RSV). Cel care în mod sincer doreşte să facă voia lui Dumnezeu va fi luminat de Dumnezeu şi făcut în stare să evalueze corect pretenţiile altora. O condiţie prealabilă pentru a primi lumină este ca cercetătorul după adevăr să fie dispus să urmeze lumina ce ar putea fi descoperită. Pentru comentariul cu privire la felul cum ne putem asigura din Biblie care este voia lui Dumnezeu, vezi la Ezechiel 22,28.

Dificultatea de a descoperi care este adevărul în religie este un subiect obişnuit de plângere între oameni. Ei atrag atenţia la multele deosebiri care predomină printre creştini în materie de doctrină şi spun că nu sunt în stare să decidă cine are dreptate. În mii de cazuri această declarată incapacitate de a descoperi adevărul devine o scuză pentru a trăi fără nici o religie.

18 Cine vorbeşte de la sine caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce L-a trimis, Acela este adevărat, şi în El nu este strâmbătate.

Slava. Gr. doxa, aici înseamnă onoare, faimă, reputaţie. Învăţătorii cu de-la-sine-putere se mândresc cu cunoştinţele lor şi caută laudă şi onoare de la oameni. Mândria şi înălţarea de sine sunt rău văzute de cer (vezi Matei 6,2.5.16). Acela care dă pe faţă aceste caracteristici nu este un învăţător adevărat.

Adevărat. Gr. alethes, când este folosit cu privire la persoane, ca aici, autentic, adevărat, onest. Adjectivul este aplicat la Isus (Matei 22,16; Marcu 12,14; Ioan 7,18) şi la Dumnezeu (Ioan 3,33; 8,26; Romani 3,4), dar în Noul Testament nu este aplicat la fiinţe omeneşti decât numai în 2 Corinteni 6,8. Alethes este comparat aici cu expresia nu este nedreptate. Implicaţia în contrastul scos aici în evidenţă este că învăţătorii cu de-la-sine-putere cu o exagerată apreciere a propriei lor importanţe şi a propriului lor merit sunt nesinceri, necinstiţi şi nedrepţi.

19 Oare nu v-a dat Moise Legea? Totuşi nimeni din voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă omorâţi?”

Nu v-a dat Moise? Forma întrebării în textul grec arată că este aşteptat un răspuns pozitiv. Întrebarea era una la care toţi ascultătorii lui Hristos ar fi dat un răspuns afirmativ. Moise era mijlocitorul prin care legile lui Dumnezeu au fost date lui Israel (Levitic 1,1.2; 4,1.2; etc.; cf. Ioan 1,17). Poporul îl ţinea în cel mai mare respect şi spunea că îl ascultă cât se putea de credincios. Legea este folosită aici în înţelesul general al instrucţiunilor Pentateucului.

Nimeni din voi. Isus Îşi dezvoltă argumentaţia pe premiza pusă în v. 17. Voia lui Dumnezeu era cuprinsă în Pentateuc, dar iudeii nu ascultau de voia aceasta. În consecinţă ei erau incapabili de a judeca dacă învăţăturile lui Isus erau din cer sau nu.

Să mă omorâţi. Vezi Ioan 5,16.18; vezi la Matei 20,18. Limitele ascultării de voia divină sunt prea adesea marcate de prejudecăţile şi de opiniile cu privire la ceea ce înseamnă ascultare. Prea mulţi sunt mulţumiţi doar cu ceea ce este numai exterior. Prea puţini se străduiesc să obţină de la Hristos dreptatea Lui desăvârşită.

20 Norodul I-a răspuns: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?”

Drac. [Diavol, KJV]. Gr. daimonion, demon. Comparaţi acuzaţia din Matei 9,34; 11,18.

21 Drept răspuns, Isus le-a zis: „O lucrare am făcut, şi toţi vă miraţi de ea.

O lucrare. Adică, vindecarea slăbănogului în ziua Sabatului cu prilejul ultimei Sale vizite la Ierusalim, cu 18 luni mai înainte (cap. 5; cf. DA 450).

22 Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur – nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi – şi voi tăiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului.

Tăierea împrejur. Pentru poruncă vezi la Levitic 12,3. De la patriarhi. [De la părinţi, KJV]. Tăierea împrejur nu era de la Moise. Ea fusese introdusă pe vremea lui Avraam ca semn al legământului (Geneza 17,10-14; cf. Rom 4,11).

În ziua Sabatului. Potrivit cu Mishnah, iudeilor le era îngăduit să săvârşească în Sabat toate lucrurile necesare pentru tăierea împrejur (Shabbath 18. 3, ed. Soncino al Talmudului, p. 641). Rabi Jose spunea: Tăierea împrejur este un mare precept, deoarece depăşeşte [severitatea] Sabatului (Mishnah Nedarim 3. 11, ed. Soncino al Talmudului, p. 93).

23 Dacă un om primeşte tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie împotriva Mea, pentru că am însănătoşit un om întreg în ziua Sabatului?

Ca să nu se calce. Rabi Eliezer (c. anul 90 d.Hr.), a cărui gândire probabil reflecta pe aceea a conducătorilor iudei de pe vremea lui Hristos, judeca în felul acesta: Circumciderea depăşeşte Sabatul; de ce? Deoarece odată amânată dincolo de timpul rânduit el ar fi supus din cauza aceasta nimicirii. ... Dacă ea depăşeşte Sabatul datorită unuia din mădularele sale, n-ar trebui să depăşească Sabatul pentru că întregul lui trup [ar fi în primejdie de moarte]? (Tosefta Shabbath

15. 16, citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 2, p. 488).

Am însănătoşit un om întreg. Circumciderea cuprindea îndreptarea numai a unui mădular al corpului. Isus îndreptase întregul corp. Următoarea enunţare a Talmudului datează cam de prin anul 100 d.Hr., dar probabil reflecta o gândire anterioară: Dacă tăierea împrejur, care este în legătură numai cu unul din cele două sute patruzeci şi opt de mădulare ale trupului omenesc, suspendă Sabatul, cu cât mai mult [salvarea] întregului trup suspendă Sabatul! (Yoma 85b, ed. Soncino, p. 421). Dacă viaţa era în primejdie, iudeii îngăduiau servirea bolnavului; dar dacă nu era primejdie imediată, tratamentul era interzis şi amânat (vezi la cap. 5,16). Cazul omului slăbănog de la Betesda nu intra în categoria aceasta. Suferindul aşteptase 38 de ani şi, dacă s-ar fi amânat vindecarea lui cu încă o zi, nu ar fi făcut nici o diferenţă. Astfel, potrivit cu tradiţia iudeilor, Isus era condamnat. Totuşi, raţionamentul lor era nelogic. Dacă îngăduiau ca circumcizia să calce Sabatul, cu atât mai mult ar fi trebuit să îngăduie un act de vindecare ca acela pe care îl săvârşise Isus. În plus, ei îngăduiau ca Sabatul să fie călcat de repetate ori, deoarece în fiecare Sabat se săvârşeau multe circumcideri, iar Isus era condamnat pentru o lucrare (cap. 7,21).

24 Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”

Nu judecaţi. Mai bine, încetaţi de a judeca. Adică, opriţi obiceiul vostru de a judeca după înfăţişare. Înfăţişare. Comparaţi Deuteronom 16,18-20; 1 Samuel 16,7.

Judecaţi după dreptate. [Judecaţi judecată dreaptă, KJV]. Astfel de judecăţi ar fi dus la concluzia că faptele de îndurare ca aceea pe care o făcuse Isus în Sabat nu erau o violare a legii Sabatului. Legea tradiţională iudaică cu privire la Sabat cuprindea numeroase prevederi prin care legea putea fi ocolită. De pildă, erau legi riguroase care interziceau purtarea de poveri în Sabat, totuşi, dacă iudeii doreau să transporte un obiect în ziua aceea, ei aveau mijloace de a-şi împlini legal scopul. Următoarea enunţare din Mishnah ilustrează lor legalitatea lor fictivă: Dacă cineva duce [un articol] fie cu dreapta sau cu stânga sa, în poala hainei lui sau pe umăr, este vinovat, deoarece aşa era felul de a transporta al fiilor lui Kohat. În felul invers, [de ex.], cu piciorul, în gură, cu cotul, în ureche, în păr, în cingătoare sau cu gura în jos, între curea şi cămaşă, în tivul cămăşii sale, în ghetele sau sandalele sale, nu este vinovat, deoarece nu [l-a] purtat aşa cum poartă oamenii [în general] (Shabbath 10.3, ed. Soncino a Talmudului, p. 339, 340).

25 Nişte locuitori din Ierusalim ziceau: „Nu este El Acela pe care caută ei să-L omoare?

Din Ierusalim. Locuitorii din Ierusalim sunt pomeniţi aici îndeosebi spre a fi distinşi de mulţimile din Galileea şi din alte regiuni depărtate al Palestinei. Nu este El acela? Forma întrebării în textul grec arată că este aşteptat un răspuns pozitiv.

26 Şi totuşi iată că vorbeşte pe faţă, şi ei nu-I zic nimic! Nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?

Ei nu-i zic nimic. Aceasta este într-adevăr o surpriză. Isus vorbeşte pe faţă şi curajos, iar conducătorii iudei tac. Oamenii propun un motiv posibil: că cercetarea în plus a determinat pe conducători să tragă concluzia că Isus este cu adevărat Mesia.

Cunoscut. [Ştiu, KJV]. Adică, au ajuns să recunoască? Oamenii erau greşiţi în motivul propus de ei. Conducătorii erau tot atât de hotărâţi ca şi mai înainte să Îl nimicească pe Isus.

27 Dar noi ştim de unde este Omul acesta; însă, când va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este.”

Omul acesta. Ei îi cunoşteau pe înaintaşii lui Isus. Nu este El fiul tâmplarului? spuseseră ei cândva (Matei 13,55). Totuşi, ei părea să fie necunoscători despre naşterea Lui în Betleem (Ioan 7,42).

Când va veni Hristosul. [Când vine Hristos, KJV]. Pentru titlul Hristos, însemnând Mesia, vezi la Matei 1,1; cf. Ioan 1,41. Afirmaţia: Nimeni nu va şti de unde este, nu trebuie să fie înţeleasă ca însemnând ignoranţă cu privire la descendenţa lui Hristos din seminţia lui David, deoarece iudeii erau familiari cu faptul acesta (Matei 22,42). Şi nici nu lasă să se înţeleagă necunoştinţă cu privire la locul de naştere a lui Hristos, deoarece atunci când Irod a întrebat pe preoţii cei mai de seamă şi pe cărturari unde trebuia să se nască Hristos, au răspuns: În Betleemul Iudeii (Matei 2,4,5). Aici este probabil o referire la o credinţă populară cu privire la Mesia reflectată într-o zicală a lui Trifo Iudeul: Dar Hristos – dacă S-a născut cu adevărat şi există undeva – este necunoscut şi nici El Însuşi nu ştie şi nu are nici o putere până vine Ilie Să-L ungă, şi să-L facă cunoscut tuturor (Iustin Martirul, Dialog cu Trifo 8).

28 Şi Isus, pe când învăţa pe norod în Templu, striga: „Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt! Eu n-am venit de la Mine însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi.

Mă cunoaşteţi. Isus n-a tăgăduit faptele cu privire la descendenţa Sa pământească. Şi nici nu S-a oprit pentru a combate punctul lor de teologie. În schimb El le-a făcut reproşuri cu privire la ignoranţa lor în ce priveşte Dumnezeu şi a afirmat din nou că n-a venit pe temeiul propriei Sale autorităţi (vezi la v. 15, 16). El era cunoscut oamenilor în chipul Său omenesc, dar dorea ca ei să-L cunoască şi cu privire la divinitatea Sa şi în calitatea de Fiu al lui Dumnezeu.

Adevărat. Gr. alethinos (vezi la cap. 1,9).

Voi nu-L cunoaşteţi. [Pe care voi nu-L cunoaşteţi, KJV]. Iudeii aveau o imagine foarte desfigurată a caracterului Părintelui ceresc. Veacuri de încăpăţânare şi de rebeliune îi împiedicase să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum era într-adevăr un Părinte bun şi milos. Ei Îl socoteau aspru şi exigent şi în multe privinţe nu prea deosebit de zeităţile păgâne la care se închinau naţiunile înconjurătoare. Prin Isus, Dumnezeu alesese să corecteze aceste păreri greşite. Când oamenii priveau la Acela pe care-L trimisese Dumnezeu urmau să obţină o imagine a ceea ce era de fapt Tatăl (vezi la cap. 1,18). Isus declara: Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (cap. 14,9). Lepădându-L pe Isus, iudeii au lepădat descoperirea pe care Tatăl o făcuse cu privire la Sine şi astfel au mers mai departe în necunoaşterea lor de Tatăl.

29 Eu Îl cunosc, căci vin de la El, şi El M-a trimis.”

Eu Îl cunosc. Pentru o discutare a strânsei legături dintre Tatăl şi Fiul vezi la cap. 1,1.18.

30 Ei căutau deci să-L prindă; şi nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu-I sosise ceasul.

Ei căutau. Mai de grabă, ei au început să caute.

Nu-i sosise. Vezi la v. 6.

31 Mulţi din norod au crezut în El şi ziceau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut Omul acesta?”

Din norod. Spre deosebire de conducători, care căutau să-L omoare pe Isus.

Mai multe semne. [Mai multe minuni, KJV]. Construcţia din textul grec arată că se aştepta un răspuns negativ. Traducerea următoare ilustrează forţa acestei construcţii: El nu va face mai multe minuni ca acesta, nu-i aşa? Pentru o discutare a minunilor vezi p. 208, 209.

32 Fariseii au auzit pe norod spunând în şoaptă aceste lucruri despre El. Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis nişte aprozi să-L prindă.

Fariseii. Secta aceasta era deosebit de ostilă lui Isus, iar acum au luat iniţiativa de a convoca Sinedriul. Preoţii cei mai de seamă erau în cea mai mare parte Saduchei. Cu privire la Sinedriu vezi

p. 67. Spunând în şoaptă. [Murmurau, KJV]. Gr. gogguzo, aici denotând aparent o discuţie sau

dezbatere în şoaptă şi nu o plângere (vezi la v. 12). Aprozi. [Slujbaşi, KJV]. Probabil poliţia Templului.

33 Isus a zis: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis.

[Le-a, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestui cuvânt. Contextul pare să arate că Isus a îndreptat observaţiile Sale aspra poporului în general, nu numai asupra poliţiei Templului trimisă să-L aresteze, aşa cum ar părea să arate pronumele le.

Puţină vreme. [Încă puţin, KJV]. De la Sărbătoarea Corturilor până la Paşte în primăvara următoare, erau şase luni. Trei ani din lucrarea Lui erau în trecut şi mai rămânea numai o jumătate de an.

34 Voi Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni.”

Mă veţi căuta. Aici probabil o referire la judecata viitoare când oamenii vor deplânge faptul că L-au respins pe Hristos, dar vor căuta mântuirea în zadar, pentru că este prea târziu (vezi Ieremia 8,20; Amos 8,11.12; Matei 7,21-23; 25,11.12; Luca 13,25-30).

35 Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să Se ducă Omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci?

Împrăştiaţi. Gr. diaspora, împrăştiere. Cuvântul a fost transferat în alte limbi. Diaspora este un cuvânt tehnic referându-se la iudeii împrăştiaţi în Lumea veche după exil.

Greci. [Neamuri, KJV]. Literal greci. Termenul desemnează adesea naţiuni păgâne în general (Romani 1,16; 2,9; etc.). Aici probabil sunt înţeleşi iudeii elenişti.

36 Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: „Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni”?”

Ce înseamnă? [Ce fel?, KJV]. Iudeii nu puteau înţelege cuvintele enigmatice. Nici chiar Petru nu putea să prindă firul afirmaţiilor lui Isus (cap. 13,37).

37 În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.

În ziua de pe urmă. Există o deosebire de păreri asupra faptului dacă este vorba de ziua a şaptea sau a opta a sărbătorii. Există o oarecare îndoială asupra faptului dacă denumirea ziua cea mare a praznicului putea pe bună dreptate să fie aplicată la ziua a opta. Sărbătoarea dura şapte zile (Levitic 23,34), dar ziua a opta era o adunare sfântă (Levitic 23,36). Dacă afirmaţia lui Isus face referire la o ceremonie de libaţie cu apă imediat precedentă (vezi mai jos; cf. DA 454), pare necesar să identificăm ziua de pe urmă ca fiind ziua a şaptea, deoarece pe vremea lui Isus ceremonia era săvârşită numai în primele şapte zile ale sărbătorii (vezi Mishnah Sukkah 4, 1, 9, ed. Soncino a Talmudului, p. 193, 226).

Dacă însetează cineva. Aceste cuvinte ale lui Isus se referă fără îndoială la ceremonia de libaţie cu apă săvârşită în cele şapte zile ale praznicului. Mishnah descrie ceremonia în felul următor: Cum era [săvârşită] libaţia cu apă? Un vas de aur conţinând trei logi era umplut din Siloam. Când ajungea la Poarta Apei, dădeau un sunet teki’ah [trâmbiţare prelungă], un teru’ah [o notă tremolo] şi din nou un teki’ah [trâmbiţare prelungă]. [Preotul atunci]mergea în sus pe urcuşul [altarului] şi se întorcea spre stânga sa unde erau două cupe de argint... Cea de la apus era pentru apă şi cea de la răsărit pentru vin (Sukkah 4. 9, ed. Soncino a Talmudului, p. 226). Potrivit cu Talmudul (Sukkah 48b, ed. Soncino, p. 227) cele trei sunări din trâmbiţă au legătură cu cele spuse de Scripturi: Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii (Isaia 12,3). Ceremonia urma după arderea de tot de dimineaţă (Tosefta Sukkah 3. 16, citat în Strack şi Billerbeck, vol. 2, p. 800) şi era în legătură cu ritualul jertfei de băutură. Cele două cupe aveau deschizături în legătură cu un canal de scurgere subteran. Mărimea deschizăturilor erau de aşa fel că apa şi vinul se scurgeau aproximativ în aceeaşi durată de timp (Mishnah Sukkah 4. 9, ed. Soncino a Talmudului, 226; Talmud Sukkah 48b, ed. Soncino, p. 229; cf. DA 449).

Să vină la Mine. Timp de şapte zile succesive oamenii fuseseră martori la ceremonia libaţiei cu apă şi participaseră la celelalte activităţi ale sărbătorii, dar nu fusese nimic care să satisfacă dorul după viaţă spirituală. În mijlocul lor stătea Acela care era izvorul vieţii, care putea să dea apele vii care să împlinească orice nevoie adevărată.

Mii de creştini pot să mărturisească cu privire la satisfacţia care poate fi aflată în Hristos. Ei au găsit în El mai mult decât aşteptaseră. Ei gustaseră pacea Lui, iar îndoielile şi temerile lor fuseseră înlăturate. Ei aflaseră har pe măsura nevoii lor şi tărie potrivit cu nevoile zilelor lor. În ei înşişi fuseseră adesea dezamăgiţi, dar niciodată nu fuseseră dezamăgiţi în Hristos.

38 Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

Cine crede în Mine. E posibil să punem la text un semn de punctuaţie, aşa cum fac unii autori din vechime, aşa încât să se lege propoziţia aceasta cu verbul bea din v. 37. Atunci ideea ar fi: Dacă cineva însetează să vină la Mine; cine crede în Mine, să bea. Dacă aceasta reflectă legătura intenţionată, atunci lui din propoziţia următoare se referă la Hristos şi nu la credincios. Totuşi, dovezile par să fie în favoarea punctuaţiei adoptată de KJV, RSV, etc. şi susţinută de părinţii greci. Potrivit cu aceasta lui se referă la credincios care devine el însuşi izvorul binecuvântărilor spirituale (vezi mai jos la râuri de apă vie). Manuscrisele vechi greceşti erau fără punctuaţie, iar punctuaţia care apare acum în Biblie este lucrarea unor redactori de mai târziu. Pentru un exemplu de punctuaţie defectuoasă vezi la Luca 23,43; cf. la Ioan 4,35.36.

Inima. Gr. koilia, aici folosit metaforic pentru fiinţa lăuntrică.

Râuri de apă vie. Cel care trăieşte în comuniune cu Hristos devine el însuşi un centru de influenţă spirituală. Este în el o putere de viaţă care, atunci când este însufleţită de credinţă, curge ca un râu, ducând viaţă şi înviorare la alţii. Adevăratul creştin care înţelege un mare adevăr care satisface propriile sale dorinţe nu se poate abţine multă vreme să-l exprime. El doreşte să-l transmită altora care caută ape spirituale. Se formează înlăuntrul lui un râu de ape pe care nici o stavilă nu-l poate opri cu totul (vezi la cap. 4,14).

Cum zice Scriptura. [Cum a zis Scriptura, KJV]. Nu este sigur la care pasaj anumit din Scriptură se face referire aici. Poate expresia se referă la gândul precedent sau următor. Pot fi comparate următoarele pasaje: Proverbele 18,4; Isaia 12,3; 44,3; 55,1; 58,11; Ezechiel 47,1; Zaharia 14,8.

39 Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

Despre Duhul. Versetul acesta este o paranteză explicativă din partea lui Ioan menită să clarifice şi să sublinieze gândul anterior. Ioan a scris Evanghelia sa cam la 60 de ani după incidentul relatat aici. Între timp el văzuse lucrarea eficientă a Duhul Sfânt în răspândirea Evangheliei.

Încă nu fusese dat. Vezi Fapte. 1,4.5.8; 2,1-4.

Nu încă proslăvit. O referire la moartea şi învierea lui Isus (vezi cap. 12,16.23.24).

40 Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevărat Prorocul.”

Proorocul. Vezi la Deuteronom 18,15; Ioan 1,21. În gândirea iudeilor Proorocul nu pare să fi fost identificat totdeauna cu Mesia.

41 Alţii ziceau: „Acesta este Hristosul.” Şi alţii ziceau: „Cum, din Galileea are să vină Hristosul?

Hristosul. Adică, Mesia (vezi la Matei 1,1).

Din Galileea. Comparaţi cap. 1,46. Argumentele lor sunt bazate pe aparenţe exterioare. Isus petrecuse cea mai mare parte a vieţii Sale acolo şi lucrarea Lui fusese restrânsă la provincia aceea. Ei cunoşteau bine profeţia din Mica 5,2 (vezi Ioan 7,42), dar separe că nu cunoşteau importanţa aceleia din Isaia 9,1.2.

42 Nu zice Scriptura că Hristosul are să vină din sămânţa lui David şi din satul Betleem, unde era David?”

Sămânţa lui David. Vezi la 2 Samuel 7,12.13.

Satul Betleem. Vezi la Mica 5,2.

Unde era David. Vezi 1 Samuel 16,1.

43 S-a făcut deci dezbinare în norod din pricina Lui.

S-a făcut deci dezbinare. Comparaţi cap. 9,16; 10,19.

44 Unii din ei voiau să-L prindă; dar nimeni n-a pus mâna pe El.

Voiau să-L prindă. Textul grec poate fi redat: voiau să-L ia. Unii, probabil din mulţime, erau acum gata să treacă la fapte, sau cel puţin să ajute şi să încurajeze pe slujbaşii de stat derutaţi în sarcina lor, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Ceasul Lui încă nu venise (vezi la v. 6).

45 Aprozii s-au întors deci la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: „De ce nu L-aţi adus?”

Nu L-aţi adus. Vezi v. 32. Membrii Sinedriului erau fără îndoială foarte indignaţi de faptul că planul lor de a-L aresta pe Isus fusese dejucat.

46 Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”

Ca omul acesta. Vezi la Matei 7,29. Cu privire la felul precis al vorbirii publice a Domnului ne putem face numai o slabă idee. Acţiunea şi vocea, expunerea şi articularea, sunt lucruri care trebuie să fie văzute şi auzite pentru a fi apreciate. Nu trebuie să ne îndoim că felul de a vorbi al Domnului era deosebit de solemn, impresionant şi izbitor. Era probabil ceva foarte neasemănător cu intonaţiile iudaice la citirile din Lege şi cu totul deosebit de ceea ce slujbaşii şi poporul erau obişnuiţi să audă.

47 Fariseii le-au răspuns: „Doar n-aţi fi fost duşi şi voi în rătăcire?

Duşi şi voi în rătăcire? În textul grec accentul este pe voi. Voi este o adăugare la mulţime

(v. 40, 41). Potrivit cu naraţiunea, Fariseii n-au întrebat ce se spusese. Hotărârea lor era deja luată. În ce-i priveşte, Isus este un înşelător al poporului (vezi Matei 27,63; cf. Ioan 7,12).

48 A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din farisei?

Mai marii. [Conducătorii, KJV]. Adică, autorităţile, membrii Sinedriului şi probabil alţii. Lipsiţi de sprijin biblic, oamenii caută să înlocuiască lipsa prin folosirea forţei şi a puterii autorităţii. Oamenii care rezistă îşi sigilează adesea mărturia cu sângele lor. Viitorul va vedea o încercare asemănătoare din partea autorităţilor civile pentru a reprima adevărul (Apocalipsa 13).

49 Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!”

Poporul acesta care nu ştie. Pe vremuri, iudeii culţi se refereau cu dispreţ la poporul de rând ca, literal, oamenii pământului. Ebr. ‘amme ha’areş (singular ‘am ha’areş, aramaic ‘amma’ de’ar‘a’). Vezi p. 55; vezi la cap. 7,52.

50 Nicodim, cel care venise la Isus noaptea şi care era unul din ei, le-a zis:

Nicodim. Pentru identitatea lui vezi la cap. 3,1. Acela care L-a căutat pe Isus în timpul nopţii vorbeşte acum în favoarea Lui ziua. Enunţarea Lui era un răspuns la întrebarea lor: A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din Farisei? (v. 48).

51 „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?”

Dacă nu aude mai întâi de la el. [Înainte de a-l asculta, KJV]. Pentru principiul exprimat aici vezi Deuteronom 1,16.17; 17,2-7; 19,15. Nicodim pledează pentru un tratament drept şi cinstit, potrivit cu prevederile Legii. Când Isus a fost ulterior arestat şi condamnat la moarte, multe reguli ale jurisprudenţei iudaice au fost încălcate (vezi Note adiţionale la Matei 26, Nota 2).

52 Drept răspuns, ei i-au zis: „Şi tu eşti din Galileea? Cercetează bine, şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc.”

Şi tu eşti din Galileea? Prin întrebarea aceasta mai marii caută să fugă de întrebarea lui Nicodim, o întrebare la care nu putea să fie decât un singur răspuns. Fariseii lasă să se înţeleagă că Nicodim se unise cu simpatizanţii galieeni ai lui Isus. Gelozia lor faţă de provinciali este reflectată în dispreţul lor faţă de iudeii galileeni mai puţini cultivaţi (vezi la cap. 7,49).

Se ridică. Dovezile textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru exprimarea a apărut. O astfel de exprimare ar scoate în evidenţă confuzia gândirii lor, deoarece ei nu ar fi fost în stare să apere o astfel de generalizare. Iona este descris (2 Regi 14,25) ca fiind din Gat Hefer, un sat din Zabulon, în Galileea de jos (vezi vol. IV, p. 995). Este posibil că Elcoş, locul de naştere al profetului Naum, era şi el în Galileea (vezi la Naum 1,1). Contra generalizării este şi mărturia lui Rabi Eliezer (c. anul 90 d.Hr.): Nu a fost seminţie în Israel din care să nu se ridice profeţi (Talmud Sukkah 27b, ed. Soncino, p. 121). Dacă este adoptată exprimarea ridică, atunci aplicaţia poate fi la viitor, adică, cineva nu s-ar aştepta ca un viitor profet să se ridice din Galileea.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 MB 2 1–15 DA 447–454 3, 4 DA 450 6 DA 485 6–9 DA 451 10 DA 452 11–13 DA 451 14 DA 452 15 DA 70, 453 16 GC 243 16, 17 DA 455 16–36 DA 455–462 17 CE 61; CM 42; COL 36; CSW 28; DA 258, 459; FE 125, 307; GC 528, 599; PP 384; SC 111; TM 179; 2T 514; 3T 427; 4T 335, 527; 5T 705 18 DA 21 18–22 DA 456 19 TM 75 19–23 TM 76 23–32 DA 457 27, 28 TM 76 33–35 DA 458 37 DA 453, 454; Ed 116; Ev 266; GW 34; MH 179; ML 157; Te 106; 8T 12, 20; 9T 146, 179 37, 38 CT 450; DA 453; Ed 83; MH 103; 7T 276 37–39 PP 412 38 AA 13; Ev 382; PK 233; 6T 274; 7T 24 44–48 DA 459 45, 46 EW 161 46 CSW 48; CT 29, 260; CW 80; DA 251, 459; Ed 81; EW 161; FE 181, 236; MH 23, 52, 469; 5T 433, 747; 6T 248 47, 48 DA 459 51 DA 699 51, 52 TM 370 51–53 DA 460 53 MH 86; 2T 508

53 (Şi s-a întors fiecare acasă.

Verset ce nu a fost comentat.