Ioan 11

1 Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. –

Un oarecare. [Un oarecare om, KJV]. [Învierea lui Lazăr, Ioan 11,1-45. Vezi harta p. 223; diagrama p. 231; despre minuni p. 208-213]. Pentru cronologia acestui eveniment vezi la Matei 19,1; Luca 17,1.11.

Lazăr. Numele acesta este derivat de la evr. ’El‘azar, însemnând poate pe care îl ajută Dumnezeu, al cărui ajutor este Dumnezeu, sau Dumnezeu ajută. Lazăr nu este menţionat în Evangheliile sinoptice, deşi Luca se referă la vizita lui Isus la familia Mariei şi Martei (cap. 10,38-42). Luca, însă nu ia notă de faptul că aceste surori aveau un frate care era foarte mult iubit de Isus. Cerşetorul din parabola din Luca 16,19-31 se numea Lazăr. Unii văd o legătură posibilă între întâmplarea de faţă şi alegerea numelui pentru cerşetor (vezi la Luca 16,20).

Betania. Un sat cam la 15 furlongs [cam 2,7 km] de Ierusalim (vezi v. 18) pe panta răsăriteană a Muntelui Măslinilor, pe drumul spre Ierihon. Locul este identificat în general cu modernul el-‘Azariyeh, însemnând [satul] lui Lazăr.

Mariei. Pentru identificarea Mariei vezi Nota adiţională la Luca 7.

Martei. Pentru o schiţă a caracterului Martei vezi la Luca 10,41.

2 Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. –

A uns pe Domnul. Vezi la cap. 12,1-7. Vezi Nota adiţională la Luca 7. Deşi Ioan nu menţionează incidentul decât mai târziu, se pare că el consideră că cititorii săi cunosc întâmplarea.

3 Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.”

Au trimes la Isus. [Au trimes la El, KJV]. Adică, au trimis un sol.

Iubeşti. Gr. phileo, a iubi ca prieten. Pentru o distincţie între phileo şi agapao, iubirea cu admiraţie, respect şi stimă, vezi la Matei 5,43.44. Agapao este folosit în Ioan 11,5 cu privire la iubirea lui Isus pentru Lazăr şi surorile lui. Rugămintea surorilor pentru bolnavul lor iubit era rostită în cuvinte simple arătând prietenia şi iubirea lor intimă. Ele credeau că Isus avea nevoie numai să fie informat cu privire la nevoia lor şi El va veni imediat în ajutorul lor. Când El a zăbovit, ele n-au putut înţelege amânarea din partea Lui. Durerea le-a umplut inima când fratele lor a decedat. Rugăminţile lor păreau să fi rămas fără răspuns. Totuşi, El care înţelegea totul şi care cunoştea viitorul, avea în vedere un răspuns mult mai glorios decât aşteptau ele.

4 Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”

Nu este spre moarte. Boala a avut ca urmare moartea, dar în cazul acesta moartea a fost numai de scurtă durată şi a făcut loc curând vieţii. Ci spre. Gr. hina, aici pe bună dreptate înţeleasă ca o propoziţie de rezultat (vezi la cap. 9,3).

Adică, slavă urma să rezulte pentru numele lui Dumnezeu ca rezultat al bolii şi morţii lui Lazăr. Dumnezeu are o mare plăcere să ia uneltirile vrăjmaşului şi să le conducă pentru scopuri de îndurare în favoarea celor care Îl iubesc (Romani 8,28; DA 471).

5 Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.

Iubea. Gr. agapao, iubire cu admiraţie, respect şi stimă (vezi la Matei 5,43.44). Pentru iubirea lui Isus pentru Lazăr este folosit numai cuvântul phileo (vezi la Ioan 11,3). Unii comentatori văd dovezi în v. 3, 5 că Ioan foloseşte pe phileo şi agapao ca sinonime. Aceasta nu este o concluzie necesară. De fapt, agapao s-ar putea să fi fost ales anume în v. 5, unde este vorba de surori, pentru a evita o deducţie posibilă că era vorba numai de simplă afecţiune omenească. Agapao este folosit adesea în scrierile lui Ioan pentru a descrie iubirea pe care creştinii trebuie să o dea pe faţă unii faţă de alţii (Ioan 13,34; 15,12; 1 Ioan 4,7.11; etc.).

6 Deci când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era;

A mai zăbovit două zile. Zăbovirea era pentru un scop cunoscut lui Isus, dar necunoscut îngrijoratei familii din Betania. Dacă Isus îngăduia ca Lazăr să cadă sub stăpânirea morţii, urma să fie posibil ca El să demonstreze divinitatea Sa şi să dea dovadă de netăgăduit că era cu adevărat învierea şi viaţa. Prin minunea învierii lui Lazăr Isus ţintea să dea o dovadă culminantă iudeilor necredincioşi că El era Mesia, Mântuitorul lumii.

De la reşedinţa lui Hristos din Perea până la Betania în Iudea, o distanţă de poate 40 km, era cale cam de o zi. Călătoria lui Isus se poate să fi fost mai înceată, ocupând poate două zile. Era obiceiul Lui de a Se face de folos celor ce erau pe drumul Său (vezi DA 529). Lazăr pare că era încă în viaţă când solul s-a înapoiat de la Isus (vezi DA 526), dar trebuie să fi murit la scurt timp după aceasta, deoarece atunci când a sosit Isus, Lazăr era mort de patru zile (v. 17). Este deci posibil să combinăm diferitele elemente de timp ale capitolului şi nu este necesar să tragem concluzia, aşa cum au făcut unii, că Lazăr era deja mort când solul sosise pentru a-L informa pe Isus.

7 şi în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.”

Să ne întoarcem în Iudea. Isus părăsise Iudea de curând din cauza ostilităţii iudeilor (Ioan 10,39.40; vezi la Matei 19,1). În sugestia Lui ca să se întoarcă, El n-a pomenit de Lazăr şi se pare că Lazăr nu era în mintea ucenicilor, aşa cum ar părea să arate răspunsul lor (vezi Ioan 11,8).

8 „Învăţătorule”, I-au zis ucenicii, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?”

Învăţătorule. Gr. rhabbi, un titlu aplicat unor învăţători eminenţi, însemnând literal, mai marele meu (vezi la cap. 1,38). Ucidă cu pietre. Vezi cap. 10,38. Întorci în Iudea. Pentru ucenici părea o adevărată nebunie ca Isus să-Şi rişte viaţa în ţara necredinţei şi a vrăjmăşiei de moarte.

9 Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia;

Douăsprezece ceasuri. Ziua iudaică era socotită de la răsăritul soarelui până la apusul lui şi era împărţită în douăsprezece părţi. Aşa cum lungimea zilei varia de la aproximativ 14 ore şi 12 minute la data solstiţiului de vară la aproximativ 10 ore şi 3 minute la data solstiţiului de iarnă, tot aşa varia şi lungimea orelor. Maximum de variaţie în lungimea unei ore era de 20 de minute.

Umblă cineva ziua. Comparaţi ideea din v. 9, 10 cu aceea exprimată în cap. 9,4 (vezi comentariul acolo). Acolo accentul este pe ideea de lucru cât durează prilejul; aici pe faptul că ceasul lui Isus nu sosise (vezi la cap. 7,6).

10 dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.”

Verset ce nu a fost comentat.

11 După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn.”

Prietenul nostru. Lazăr este prezentat aici ca un prieten şi al ucenicilor (vezi la v. 3).

Doarme. Gr. koimao, un cuvânt folosit şi cu privire la somnul obişnuit (Matei 28,13; Luca 22,45; etc.) şi cu privire la somnul morţii (Matei 27,52; 1 Corinteni 7,39; etc.). Ucenicii au înţeles că Isus vorbeşte despre somnul natural (vezi p. 105).

Comparaţiile următoare demonstrează potrivirea somnului ca o figură prin care să se prezinte moartea: 1) Somnul este o stare de inconştienţă: Morţii nu ştiu nimic (Eclesiast 9,5.6). 2) Somnul este o odihnă de toate activităţile exterioare ale vieţii: În locuinţa morţilor, ...nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune (Eclesiast 9,10). 3) Somnul face cu neputinţă gândirea conştientă: Suflarea lor trece, ...şi ...le pier şi planurile (Psalmii 146,4). 4) Somnul continuă până când cineva este deşteptat: Aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală cât vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă (Iov 14,12). 5) Somnul împiedică asocierea la activităţile celor care sunt trezi: Niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face (Eclesiast 9,6). 6) Somnul face nelucrătoare emoţiile sufletului: Şi dragostea lor, şi ura lor şi pizma lor, ...au pierit (Eclesiast 9,6). 7) Somnul vine în chip normal şi inevitabil pentru toţi: Cei vii... ştiu că vor muri (Eclesiast 9,5). 8) Somnul face să înceteze orice laudă adusă lui Dumnezeu: Nu morţii laudă pe Domnul (Psalmii 115,17; cf. Isaia 38,18).

12 Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.”

Are să se facă bine. Gr. sozo, despre boală, a se face bine, a se înzdrăveni.

13 Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.

[Totuşi, KJV]. Referirea lui Hristos la somn nu a fost înţeleasă. Ucenicii nădăjduiau că Lazăr trecuse acum de criză şi se refăcea printr-un somn sănătos.

14 Atunci Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit.

Pe faţă. Isus nu mai vorbea în metaforă.

15 Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.”

N-am fost acolo. Implicaţia este că moartea n-ar fi avut loc dacă Isus ar fi fost acolo.

Ca să credeţi. Credinţa ucenicilor în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu urma să fie întărită prin minunea culminantă a lucrării lui Isus (cf. la v. 6).

16 Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!”

Toma. O transliterare a evr. te’om, geamăn (vezi la Marcu 3,18).

Geamăn. [Didymus, KJV]. O transliterare a gr. Didumos, însemnând şi el geamăn. Tradiţia veche aflată, de pildă, în apocrifa Faptele lui Toma, că el era un frate geamăn al lui Isus este cu totul fără temei. Toma îndeplineşte un rol relativ proeminent în Ioan (vezi cap. 14,5; 20,24-29; 21,2). El apare în natura sa caracteristică sincer, dar timid şi fricos (vezi DA 296). Întrucât Învăţătorul său era pornit spre a merge la Betania, loialitatea lui l-a îndemnat să-L urmeze, deşi pentru el, cu mintea plină de cele mai întunecate presimţiri, părea că se duc în gura căscată a morţii.

17 Când a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt.

Patru zile. Vezi la v. 39. Pentru legătura acestei perioade de timp cu cele două zile vezi la

v. 6.

18 Şi, fiindcă Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii,

Betania. Vezi la v. 1.

Aproape de Ierusalim. Fără îndoială menţionată pentru a arăta că era posibilă ca mulţi vizitatori din Ierusalim să fie de faţă (vezi v. 19). Printre aceşti vizitatori erau unii vrăjmaşi înverşunaţi împotriva lui Isus.

Cincisprezece stadii. [Cincisprezece furlongs, KJV]. Cam 2,7 km (vezi p. 50).

19 mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru moartea fratelui lor.

Să le mângâie. Mângâierea celor în doliu era socotită printre lucrările de iubire la care un israelit era obligat. Mari răsplătiri se credeau că revin celor care îndeplineau obligaţia, iar cei care neglijau răspunderile lor erau avertizaţi cu privire la pedepsele care urmau.

20 Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă.

Când a auzit Marta. Marta reflecta aceleaşi trăsături de caracter notate cu privire la ea în Luca 10,38-42. Ea este impulsivă, energică şi consacrată datoriilor practice. Maria, pe de altă parte, care era contemplativă, gânditoare, dar cu o mare rezervă de iubire, şedea în casă. Isus era afară din sat când Marta L-a întâmpinat (vezi Ioan 11,30).

21 Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!

Dacă ai fi fost. Aceleaşi cuvinte au fost rostite de Maria când L-a întâlnit pentru prima dată pe Isus (v. 32). Fără îndoială sentimentul acesta a fost adesea pe buzele şi inimile surorilor de la moartea fratelui lor. Surorile erau corecte în observaţia lor (vezi la v. 15; vezi la DA 528).

22 Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.”

Orice vei cere. Marta recunoştea pe Isus că este Fiul lui Dumnezeu (v. 27) şi credea că Dumnezeu asculta cererile Fiului Său. Nu este sigur în ce măsură cultiva ea nădejdea că Isus îl va readuce pe fratele ei la viaţă. Fără îndoială ea auzise de învierea tinerei fete (Marcu 5,35-43) şi de învierea fiului văduvei (Luca 7,11-15). Ea credea din toată inima că Isus va face ceva pentru a aduce mângâiere.

23 Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.”

Va învia. Deşi Saducheii tăgăduiau învierea (vezi la Matei 22,23), Fariseii, cea mai numeroasă dintre cele două partide, mărturiseau cu îndrăzneală credinţa lor în înviere şi viaţa viitoare (vezi Fapte 23,8). Fără îndoială, mulţi din cei care erau de convingerea aceasta căutaseră să o mângâie pe Marta cu cuvintele folosite de Isus cu ocazia aceasta.

24 „Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.”

În ziua de apoi. [Ziua de pe urmă, KJV]. Încrederea Martei în învierea viitoare era puternică şi ajuta la alinarea întristării lor (cf. 1 Tesaloniceni 4,13-18). Dar în ziua aceea părea foarte îndepărtată; ea căuta ceva mai apropiat pentru a-şi potoli durerea (vezi la Ioan 11,22).

25 Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.

Eu sunt învierea. Aceasta este încă una din rostirile de Eu sunt ale lui Isus (cf. cap. 6,35.51: 8,12; 10,7.9; 11,14; 14,6; 15,1.5). Aici Isus Se declară că este Dătătorul de viaţă. În El este viaţă, originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530). Cel care-L primeşte pe El primeşte viaţa (1 Ioan 5,11.12) şi are asigurată o înviere viitoare spre viaţă veşnică (cf. 1 Corinteni 15,51-55; 1 Tesaloniceni 4,16; etc.).

Crede. Isus căuta să întoarcă atenţia de la înviere în viitorul depărtat şi să o îndrepte la Sine. Numai aceia care-şi fixează credinţa la El în timpul perioadei peregrinării lor pământeşti pot aştepta să primească viaţă în ziua aceea. Credinţa în Hristos este o chestiune de preocupare imediată.

Chiar dacă ar fi murit. Mai degrabă, chiar dacă ar muri.

26 Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Nu va muri niciodată. Negaţia este puternic exprimată în textul grec (vezi la cap. 4,48). Referirea este aici clară la a doua moarte şi nu la încetarea vieţii care are loc la sfârşitul peregrinajului lor pământesc (vezi la cap. 10,28). Această experienţă de pe urmă este subînţeleasă în cap. 11,25 în expresia chiar dacă ar fi murit, care este mai bine redată, chiar dacă ar muri. A doua moarte este sinonimă cu expresia pieri din cap. 3,16. Cei care trăiesc şi cred în Isus vor fi eliberaţi din experienţa aceasta (Apocalipsa 20,6).

27 „Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.”

Eu am crezut. [Eu cred, KJV]. Marta reafirmă credinţa ei în Isus ca Mesia şi astfel, indirect, în ceea ce El tocmai afirmase.

Hristosul. Vezi la Matei 1,1.

Fiul lui Dumnezeu. Pentru înţelesul expresiei aşa cum este aplicată la Isus vezi la Luca 1,35; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Să vină în lume. Comparaţi cu expresia aceasta Matei 11,3; Ioan 1,9; 3,31; 6,14; 9,39; 16,28; 18,37.

28 După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa Maria şi i-a zis: „A venit Învăţătorul şi te cheamă.”

În taină. Fără îndoială astfel încât participanţii la jale să nu se ia după Maria şi să meargă la locul unde era Isus şi ca Maria să-L poată întâlni singură. Surorile cunoşteau de asemenea complotul de a-L ucide pe Isus şi astfel au procedat cu băgare de seamă pentru a nu divulga faptul că El era în apropiere. Poate, iarăşi, consideraţia aceasta le va fi determinat să evite să facă o cerere directă (vezi la v. 3) ca El să vină.

Învăţătorul. Gr. didaskalos, însemnând literal, învăţător, un titlu obişnuit al lui Isus (vezi cap. 13,13; vezi la cap. 1,38).

29 Maria, cum a auzit, s-a sculat iute şi s-a dus la El.

S-a sculat iute. Ea şezuse în casă (v. 20).

30 Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întâmpinase Marta.

Nu intrase. [Nu venise încă, KJV]. Fără îndoială din cauza vrăjmăşiei iudeilor (vezi v. 8) şi pentru ca să poată întâlni singur surorile.

31 Iudeii care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: „Se duce la mormânt, ca să plângă acolo.”

Au mers după ea. Mergerea lor după ea este plină de însemnătate, deoarece în felul acesta au devenit martori ai minunii pe care Hristos era pe punctul de a o face.

32 Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”

S-a aruncat la picioarele Lui. [A căzut, KJV]. Ea era mai demonstrativă decât sora ei (cf. v. 20, 21).

Dacă ai fi fost aici. Exact ceea ce spusese Marta (vezi la v. 21). Dar pe cât se pare n-a avut loc o conversaţie ca în cazul Martei. Maria zăcea trântită la picioarele lui Isus, plângând. Poate emoţia ei era prea mare spre a mai fi loc pentru cuvinte.

33 Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.

A văzut-o plângând pe ea şi pe Iudei. [Iudeii de asemenea plângând, KJV]. Plânsul Mariei şi acela al prietenilor apropiaţi ai lui Lazăr era autentic, dar mare parte din celălalt plâns era probabil bocetul de formă caracteristic funeraliilor orientale. Cuvântul tradus aici plâns apare în Marcu 5,39 pentru a descrie jalea afectată a bocitorilor plătiţi.

S-a înfiorat. [A gemut, KJV]. Gr. embrimaomai, care fundamental înseamnă a gâfâi sau a pufni [de mânie]. Cuvântul acesta apare în LXX-a la Daniel 11,30 într-un context care sugerează indignare. Ideea aceasta pare să fie prezentată şi în Marcu 14,5. Expresia însoţitoare şi S-a tulburat (Ioan 11,33), sugerează aceeaşi idee aici. Întrucât embrimaomai descrie o tulburare a gândurilor, o stare emotivă puternică, aici o dreaptă indignare, fără îndoială cauzată de întristarea făţarnică a iudeilor adunaţi, dintre care unii urma ca în curând să plănuiască moartea aceluia pentru care acum boceau şi a Aceluia care urma ca în curând să dea viaţă celui mort (vezi DA 533).

34 Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.”

Pus. Gr. tithemi, un cuvânt obişnuit pentru aranjarea unui corp mort (vezi cap. 19,41.42;

20,2.13.15), de unde oarecum echivalent cu a înmormânta.

35 Isus plângea.

Plângea. Gr. dakruo, a vărsa lacrimi. Cuvântul apare numai aici în Noul Testament. În LXX-a apare în Iov 3,24; Ezechiel 27,35; Mica 2,6. Cuvântul pentru plâns în Ioan 11,33 este klaio, un cuvânt care descrie nu numai plânsul domol, dar şi bocetul care de obicei însoţea doliul oriental pentru mort (vezi la v. 33). Klaio, totuşi, apare în Luca 19,41, dar într-un alt înţeles.

În natura Sa omenească Isus a fost mişcat de durerea şi întristarea omenească şi a plâns cu cei întristaţi. De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate (Evrei 2,17). Datorită identificării Lui cu umanitatea poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi (Evrei 2,18). Pentru o discutare a umanităţii [naturii umane] a lui Isus vezi la Luca 2,52; Ioan 1,14. Pentru o discutare a cauzei lacrimilor lui Isus vezi DA 533, 534.

36 Atunci iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!”

Iubea. Gr. phileo (vezi la v. 3, 5).

37 Şi unii din ei au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?”

El ...nu putea? [Nu putea omul acesta?, KJV]. La suprafaţă cuvintele acestea par să fie o repetare a ideii exprimate atât de Marta, cât şi de Maria că dacă Domnul ar fi fost prezent, Lazăr nu ar fi murit (v. 21, 32). Totuşi, în contextul lor (vezi la v. 38) pare mai natural a le interpreta ca exprimând scepticism şi îndoială, de fapt, chiar derâdere, ca şi cum ar fi zis: Dacă El ar fi cu adevărat făcătorul de minuni care pretinde că este, cu siguranţă ar fi făcut ceva pentru unul din cei mai apropiaţi prieteni ai Săi. Deducţia care ei ar fi tras-o este că, la urma urmei, nereuşita prezentă era dovada că El nu a deschis ochii orbului.

38 Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră la intrarea căreia era aşezată o piatră.

S-a înfiorat. [Gemând, KJV]. Vezi la v. 33. Nota de necredinţă introdusă de o parte din iudei (vezi v. 37) contribuia la tulburarea gândurilor.

Mormântul. Gr. mnemeion, literal un memorial, de la mnemoneuo, a aminti, folosit adesea pentru un monument funerar, dar cel mai adesea pentru mormântul sau cavoul însuşi (Marcu 16,5; etc.).

Peşteră. Peşteri naturale, amenajate mai departe prin cioplire erau locurile obişnuite de înmormântare în Palestina (cf. Geneza 23,19; Isaia 22,16). Mishnah descrie ceea ce era probabil un mormânt de familie: Spaţiul central al grotei trebuie să cuprindă [o arie de] şase coţi pe opt. Şi treisprezece cămări trebuie să dea în el; patru pe o latură, patru pe cealaltă, trei în faţa [intrării], una pe dreapta intrării şi una pe stânga. Afară de intrarea în grotă trebuie să se facă o curte de şase [coţi] pe şase, [care este] spaţiul pe care-l ocupă catafalcul şi cei care fac înmormântarea. Două grote trebuie să se deschidă în ea; una de o parte şi una de cealaltă (Baba Bathra 6. 8, ed. Soncino a Talmudului, p. 421, 422). Descoperiri arheologice arată că intrările la morminte erau de obicei pe un plan orizontal.

Piatră. Pietrele acestea, adesea circulare astfel ca să poată fi rostogolite, acopereau deschiderea cavoului. Adesea o piatră sprijinitoare ţinea în loc piatra circulară (vezi Mishnah Oholoth

2. 4, ed. Soncino a Talmudului, p. 156).

39 „Daţi piatra la o parte”, a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.”

Daţi piatra la o parte. [Îndepărtaţi, KJV]. Isus ar fi putut să îndepărteze piatra printr-o minune. Dar sarcina aceasta era ceva ce mâinile omeneşti puteau săvârşi. Oamenii trebuie să conlucreze cu Dumnezeu şi să nu aştepte ca Dumnezeu să facă în locul lor ceea ce ei înşişi pot să facă (vezi p. 209).

Miroase greu. Această izbucnire impulsivă arată că credinţa Martei era prea slabă ca să poată prinde deplina semnificaţie a ceea ce era implicat în v. 23-26 (vezi la v. 22). Reacţia ei dădea dovezi pozitive iudeilor că nu se practica nici o înşelăciune şi că Lazăr era cu adevărat mort. Faptul că Marta se temea că putrefacţia deja începuse, sugerează că trupul nu fusese îmbălsămat, deşi v. 44 arată o atentă pregătire a trupului.

Patru zile. Tradiţia iudaică a secolului al III-lea d.Hr. probabil reflectând elemente de credinţă de pe vremea lui Isus, învăţa că timp de trei zile sufletul se întoarce la trup cu nădejdea de a intra din nou în el. Când la sfârşitul răstimpului sufletul observă că faţa s-a sluţit, pleacă şi nu se mai întoarce niciodată. De aceea timp de trei zile rudele vizitează mormântul, cu nădejdea ca persoana era probabil în comă şi nu moartă de fapt. Când venea ziua a patra nu mai era îndoială cu privire la moarte. Dacă tradiţiile acestea erau curente pe vremea lui Isus, faptul că era ziua a patra ar fi o dovadă convingătoare că Lazăr era într-adevăr mort. S-ar putea ca Isus să fi avut în gând concepţia aceasta populară când aîntârziat sosirea Sa până în a patra zi.

40 Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”

Nu ţi-am spus? Cuvintele exacte nu se găsesc în v. 21-27, dar sunt subînţelese când versetele acestea sunt comparate cu solia trimisă de Isus când a fost informat prima dată de boala lui Lazăr (v. 4; cf. DA 526).

41 Au luat, dar, piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.

Piatra. Vezi la v. 38.

Din locul. Dovezi textuale favorizează omiterea (cf. p. 146) expresiei explicative din locul unde zăcea mortul.

Isus a ridicat ochii. O atitudine obişnuită pentru Isus în rugăciune (cf. Marcu 6,41; Ioan 17,1). În ce priveşte poporul, obiceiul acesta este rareori pomenit. Mai obişnuit, cel puţin potrivit cu o tradiţie a secolului al II-lea d.Hr., care totuşi, probabil reflecta o deprindere mai timpurie, ochii erau îndreptaţi către Templu (vezi, de pildă, Mishnah Berakoth 4. 5, ed. Soncino a Talmudului, p. 174).

Tată. Forma obişnuită de adresare a lui Isus (vezi Luca 22,42; Ioan 12,27; 17,1.11.25). În Rugăciunea Domnească Isus i-a învăţat pe urmaşii Săi să se adreseze lui Dumnezeu cu titlul acesta (vezi la Matei 6,9).

M-ai ascultat. Isus era în neîntreruptă legătură cu Tatăl Său. Incidentele vieţii Sale erau în acord cu un plan asupra căruia se căzuse de acord înainte ca Isus să fi părăsit cerul (vezi Luca 2,49). Punerea în aplicare a acestui plan cerea să fie dată o dovadă culminantă cu privire la divinitatea lui Hristos. Rugăciunea a fost simplă, în remarcabil contrast cu descântecele săvârşitorilor de magie. Nu era nici o cerere, ci pur şi simplu o exprimare de mulţumire, dar împreună cu ea era o tacită recunoaştere a deplinei armonii a Fiului cu voia Tatălui.

42 Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.”

Pentru norodul. Altminteri, nu era nevoie de rugăciune. Învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7,11-17) avusese loc într-un mic şi obscur orăşel din Galileea. Învierea fiicei lui Iair (Luca 8,41-56) a avut loc în locul retras al odăii de dormit, fiind de faţă numai câţiva martori. În plus, ea fusese moartă numai un scurt timp (vezi la Ioan 11,39). Minunea de faţă a fost săvârşită în plină lumină a zilei, cu prieteni şi duşmani ca martori. Orice motiv care ar fi putut să dea temei pentru îndoială fusese satisfăcut. Fariseii Îl acuzaseră pe Isus că scoate demoni cu domnul demonilor (Matei 12,24). Isus a recunoscut pe faţă unirea Sa cu Tatăl fără de care El susţinea că nu face nimic (vezi Ioan 5,19-30; 7,28.29), iar acum a declarat scopul Său ca fiind ca ei să creadă că Tu M-ai trimes.

43 După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!”

A strigat. Gr. kraugazo, a chema cu glas tare. Verbul apare în alt loc în Noul Testament în Matei 12,19; 15,22; Ioan 18,40; 19,6.15; Fapte 22,23. Cu glas tare. Gr. phone megale. Aceste două cuvinte greceşti apar împreună şi în Matei 24,31; Marcu 15,34.37; Apocalipsa 1,10. Lazăre. Isus i s-a adresat aşa cum ar fi făcut-o cu un prieten apropiat, pentru a-l trezi din somn. Vino afară. Gr. deuro exo. Deuro, însemnând încoace, are forţa lui vino, şi aşa este tradus în Matei 19,21; Marcu 10,21; Fapte 7,34; etc. Exo înseamnă afară.

Nu există nici un indiciu în întreaga naraţiune că sufletul lui Lazăr a părăsit trupul lui în momentul morţii şi s-ar fi urcat la cer. Dacă aşa ar fi fost cazul, ne-am fi putut aştepta ca Isus să Se adreseze sufletului conştient şi nu trupului lipsit de viaţă. El ar fi putut zice: Lazăre, coboară şi trăieşte din nou în trup. Dar ca şi David, Lazăr nu s-a suit în ceruri (Fapte 2,34). Cele patru zile trecute fuseseră pentru el o perioadă de uitare şi inconştienţă (vezi. Psalmii 146,4). Dacă cineva aştepta ca să audă de la el un raport glorios de isprăvi ale sufletului după moarte, era sortit dezamăgirii deoarece Lazăr nu avea nimic de relatat.

44 Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”

Mâinile şi picioarele. [Mână şi picioare, KJV]. A existat multă speculaţie cu privire la felul în care se putea mişca Lazăr în asemenea împrejurări. Nu există îndoială că mişcările îi erau împiedicate, deoarece Isus a ordonat ca el să fie desfăcut (cf. DA 536).

Făşii de pânză. [Veşminte de îngropăciune, KJV]. Gr. keiriai, bandaje. Mishnah vorbeşte de un cadavru şi sicriul şi giulgiul lui (Shabbath 23. 4, ed. Soncino a Talmudului, p. 769). Comparaţi cap. 19,40.

Ştergar. Gr. soudarion de la latinescul sudarium, literal, o pânză pentru şters sudoarea. Cuvântul este folosit în altă parte în Luca 19,20; Ioan 20,7; Fapte 19,12.

45 Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El.

Au crezut în El. Pentru mulţi, minunea, atât de peste măsură dincolo de aşteptări, şi-a împlinit scopul (v. 42; cf. cap. 2,23; 7,31). Răspunsul acesta trebuie să fi adus încurajare lui Isus şi ucenicilor Săi.

46 Dar unii din ei s-au dus la farisei şi le-au spus ce făcuse Isus.

La Farisei. [Retragerea în Efraim, Ioan 11,46-57. Vezi harta p. 223.]. Vezi p. 51. Între informatori erau fără îndoială unii din spionii care mereu se ţineau pe urmele lui Isus. Alţii poate doar vor fi crezut că un aşa eveniment deosebit trebuia să ajungă în atenţia conducătorilor religioşi. Se poate ca ei să fi dorit sfat cu privire la felul cum să se comporte faţă de el.

47 Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.

Preoţii cei mai de seamă. Aceştia erau în cea mai mare parte Saduchei (vezi p. 52). Saducheii tăgăduiau posibilitatea învierii (Matei 22,23; Fapte 23,8). Ei erau foarte tulburaţi ca una din teoriile lor principale să fie atât de pe scurt dovedită falsă. Acum ei s-au unit cu Fariseii în

ostilitate făţişă faţă de Isus. De fapt, preoţii cei mai de seamă au jucat un rol important în arestarea, judecarea şi condamnarea lui Isus (vezi Matei 20,18; 21,15.23.45; 26,3; etc.). Fariseii. Vezi p. 51. Soborul. [Consiliul, KJV]. Gr. sunedrion, derivat de la sun, împreună, şi hedra, scaun transliterat ca Sinedriu. Despre acest consiliu vezi p. 67.

Ce vom face? Ei considerau că lucrurile ajunseseră într-un impas care nu permitea o altă amânare. Potrivnicii deveniseră credincioşi, vrăjmaşii se făcuseră prieteni şi chiar în rândurile lor erau unii stăpâniţi de o adâncă convingere. Influenţa lor asupra poporului scădea cu repeziciune.

48 Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.”

Vor veni romanii. În chip ironic, atunci când a fost scrisă Evanghelia aceasta (vezi p. 179) romanii făcuseră exact lucrul care era temut aici (vezi p. 73-77), dar pentru un motiv cu totul diferit. Dacă Isus ar fi fost mesia politic al aşteptărilor iudaice, represaliile romane ar fi urmat repede după orice încercare de a-L aşeza pe El pe tron. Dar Isus n-a pretins niciodată că este un eliberator naţional. Când noroadele au căutat să-L ia cu forţa şi să-L facă împărat, El i-a trimis repede acasă şi S-a retras de pe scenă (cap. 6,15).

Locul. Probabil Templul (vezi Ieremia 7,15; 2 Macabei 5,19) sau într-un înţeles mai cuprinzător Ierusalimul.

Neamul. În ciuda numirii unui procurator roman (vezi p. 66) şi a prezenţei pe muntele Templului însuşi a fortăreţei Antonia (vezi harta p. 225), iudeii se bucurau de o considerabilă libertate în ce priveşte treburile lor locale. Ei erau în primejdia de a pierde libertatea aceasta şi, de fapt, au pierdut-o peste vreo 40 de ani.

49 Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic;

Caiafa. Vezi la Matei 26,57; Luca 3,2.

În anul acela. Aceasta nu vrea să spună că marele preot deţinea slujba numai un an de zile. Pe vremuri slujba era pe viaţă, dar sub romani marele preot era demis şi un nou preot era instalat după plac. Caiafa a deţinut slujba de la anul 18 la anul 36 d.Hr. (vezi Luca 3,1). Anul acela evident înseamnă anul acela decisiv sau memorabil în care a fost crucificat Domnul.

50 oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?”

Să moară un singur om. Principiul acesta este atestat în literatura rabinică . Midrash Rabbah, la Geneza 43,8 (ed. Soncino, p. 846), zice: Mai bine să fie riscată o viaţă decât ca toţi să fie sigur [să moară]. Acelaşi Midrash, la Geneza 46,26f (ed. Soncino, p. 879), zice: Mai bine să fii executat tu decât ca toată comunitatea să fie pedepsită din cauza ta. Subînţelesul argumentaţiei lui Caiafa era că chiar dacă Isus era nevinovat, ar fi fost pentru binele lui Israel ca El să fie înlăturat.

51 Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam.

Nu l-a spus de la el. Este adevărat, Caiafa avea o cunoaştere a profeţiilor, dar prezicerile divine erau numai slab înţelese. El era preocupat de păstrarea puterii sale şi de continuarea vieţii naţionale a iudeilor. Cu toate acestea, cuvintele sale erau remarcabil profetice cu privire la ceea ce Isus era aproape să facă. Isus urma să moară, dar ironic, naţiunea pe care Caiafa nădăjduia prin aceasta să fie salvată de desfiinţare, a pierit în chip mizerabil.

52 Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.

Nu numai pentru neamul acela. Acesta este un comentariu adăugat de Ioan. Caiafa se referise numai la naţiunea iudeilor. Totuşi, moartea lui Isus urma să fie pentru toţi şi din fiecare naţiune, cei care Îl acceptau urmau să fie uniţi într-o mare organizaţie unică de credincioşi (Efeseni 2,11-22). Aceştia erau acele alte oi pe care Bunul Păstor urma să le aducă (Ioan 10,16).

53 Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare.

S-au sfătuit. Sinedriul a căzut de acord oficial să Îl dea la moarte pe Isus. Problema ce rămânea era cum puteau ei să-şi execute planul fără să trezească o agitaţie publică. Fuseseră atacuri anterioare la viaţa lui Isus (cap. 5,18; etc.), dar învierea lui Lazăr adusese chestiunea la o criză. Sugestia lui Caiafa de ieşire din ea fără ca să fie stabilită în mod necesar vinovăţia sau nevinovăţia lui Isus (vezi la v. 50) părea să fie soluţia pe care o căutau membrii consiliului.

54 De aceea Isus nu mai umbla pe faţă printre iudei; ci a plecat de acolo în ţinutul de lângă pustiu, într-o cetate numită Efraim; şi a rămas acolo împreună cu ucenicii Săi.

Efraim. În general identificat cu modernul et-Taiyibeh, un loc cam la 6,4 km spre nord-est de Betel (vezi 2 Samuel 13,23; 2 Cronici 13,19; Josephus Război iv. 9. 9 [551]). Era aproape de pustia care se întindea de-a lungul văii Iordanului.

55 Paştile iudeilor era aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşti, ca să se cureţe.

Paştele Iudeilor. Considerând sărbătoarea nenumită din cap. 5,1 (vezi comentariul de acolo) că este sărbătoarea Paştelui, acesta este al patrulea Paşte menţionat de Ioan (vezi p. 193, 247; diagrama 5, p. 229).

Ţară. Adică, regiunea Palestinei în general, deşi iudei din toate părţile lumii participau la Paşte.

Să se curăţească. Pentru curăţenia ceremonială ca o condiţie de a mânca Paştele vezi 2 Cronici 30,17-20; cf. Numeri 9,10. La judecarea lui Isus preoţii au refuzat să intre în sala de judecată ca să nu se spurce şi în felul acesta să fie împiedicaţi să mănânce Paştele (Ioan 18,28).

56 Ei căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în Templu: „Ce credeţi? N-are să vină la praznic?”

Ei căutau. [Atunci au căutat, KJV]. Aşa cum făcuseră mai înainte la Sărbătoarea Corturilor (cap. 7,11). Dar acum, cu eforturile unite ale Saducheilor şi ale Fariseilor (vezi la cap. 11,47), căutarea lor a fost foarte mult intensificată.

N-are să vină. Având în vedere recenta poruncă de arestare a lui Isus, era multă îndoială cu privire la faptul dacă El avea să fie de faţă la sărbătoare. Textul grec poate fi interpretat ca prezentând ideea: El nu va îndrăzni să vină la sărbătoare, nu-i aşa? Aparent ei nădăjduiau ca El o va face şi în felul acesta să se înlesnească arestarea Lui.

57 Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.

Preoţii cei mai de seamă. Vezi la v. 47.

Ştii. Adică, Îl va găsi.

Dea de ştire. [Arate, KJV]. Gr. menuo, să destăinuiască, să raporteze.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 525 1–44 DA 524–536

3–7 DA 526

5 ML 208

8–16 DA 527

9, 10 FE 471; 3T 108; 6T 167

14, 15 DA 528

19–21 DA 529

21–28 DA 530

25 GC 299; ML 349; PK 627; 6T 230

25, 26 ML 295

29–35 DA 533

36–39 DA 534

39–41 DA 535

40 COL 145

41–44 DA 536

45–47 DA 537

47 DA 539

7–54 DA 537–542

48 DA 540; GC 27

49, 50 DA 539

50 GC 615

51, 52 DA 540

54 DA 541

56 DA 558