1 Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului și li s-au născut fete,

Când au început. [Şi s-a întâmplat (versiunea engleză)] Expresia aceasta nu înseamnă că situaţia descrisă aici a apărut după evenimentele raportate în capitolele anterioare. Autorul arată pur şi simplu starea societăţii din zilele lui Noe, când zece generaţii de corupţie crescândă au atins culmea.

Oamenii să se înmulţească. Neamul omenesc a crescut repede nu numai în răutate, ci şi în număr. Printre numeroasele pericole pentru evlavioşii setiţi au fost frumoasele fete ale necredincioşilor. Soţiile nu au fost luate pentru virtuţile lor, ci din pricina frumuseţii, cu rezultatul că ateismul şi răutatea au făcut triste incursiuni printre urmaşii lui Set.


2 fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales.

Fiii lui Dumnezeu. Această expresie a fost interpretată în diferite feluri. Vechii comentatori evrei, primii părinţi ai bisericii şi mulţi comentatori moderni au crezut că aceşti fii ai lui Dumnezeu sunt îngeri, comparându-i cu fiii lui Dumnezeu din Iov 1,6; 2,1; 38,7. Această părere trebuie să fie respinsă pentru că pedeapsa care în curând urma să fie aplicată era pentru păcatele oamenilor (vezi v.3) şi nu ale îngerilor. În afară de aceasta, îngerii nu se căsătoresc (Matei 22,30). Fiii lui Dumnezeu nu erau alţii decât urmaşii lui Set, iar fetele oamenilor ale necredincioşilor cainiţi (PP 81). Mai târziu, Dumnezeu a vorbit despre Israel ca fiul întâi născut al Său (Exod 4,22), iar Moise numeşte poporul Israel copiii Domnului Dumnezeului nostru (Deuteronom 14,1).

Şi-au luat de neveste. Aceste legături nesfinte dintre setiţi şi cainiţi au fost cauza sporirii rapide a răutăţii printre cei dintâi. Dumnezeu a avertizat mereu pe urmaşii Săi să nu se căsătorească cu necredincioşii din cauza marelui pericol la care este expus cel credincios în felul acesta, şi cauza căruia, de obicei, piere (Deuteronom 7,3, 4; Iosua 23,12, 13; Ezra 9,2; Neemia 13,25; 2 Corinteni 6,14, 15). Însă setiţii nu au luat în considerare avertizările pe care cu siguranţă că le-au primit. Conduşi de atracţiile simţurilor, ei nu erau mulţumiţi cu frumoasele fete ale seminţiei celor credincioşi şi adesea preferau soţii cainite. De altfel, se spune că răspândirea excesivă a poligamiei este sugerată de folosirea la plural a expresiei, ei şi-au luat neveste.


3 Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci și omul nu este decât carne păcătoasă: totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.”

Duhul Meu nu va rămânea pururea. Faptul că această declaraţie urmează imediat după referirea la aceste căsătorii nesfinte ar sugera că neplăcerea lui Dumnezeu a fost în mod deosebit manifestată faţă de această practică rea. Robi ai patimilor lor, ei nu au mai fost obiectul spiritului lui Dumnezeu. Cuvântul a rămânea înseamnă în ebraică a stăpâni şi a judeca ca un corolar al stăpânirii. Aceste cuvinte arată că Spiritul Sfânt mai putea să continue lucrarea doar puţină vreme şi că după aceea va fi retras de la generaţia de oameni nerenăscuţi şi nepocăiţi. Chiar şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu trebuie să aibă un sfârşit. Petru se referă la această lucrare a Spiritului asupra inimilor antediluvienilor, spunând că Spiritul lui Hristos le-a predicat acestor captivi ai lui Satana (1 Petru 3,18-20).

Căci şi omul nu este decât carne. Această expresie poate fi tradusă şi astfel: în umblarea lui rătăcită omul este carne, de la shagag, a rătăci încoace şi încolo, a apuca pe un drum greşit. Prin umblarea după poftele cărnii, spune Dumnezeu, oamenii s-au pierdut pe ei înşişi în satisfacerea acestor dorinţe, în aşa măsură încât nu mai erau sensibili faţă de puterea Duhului Sfânt. Indiferenţa faţă de influenţa divină era totală şi, începând de atunci înainte, Spiritul lui Dumnezeu urmează să fie retras. Nu mai este de nici un folos străduinţa de a-i constrânge sau a-i îmbunătăţi.

Zilele lui. Această prezicere divină nu poate să însemne că de aici înainte lungimea vieţii omului urma să fie redusă la o sută douăzeci de ani (compară vârstele oamenilor de după potop). Ea prezice mai degrabă că răbdarea lui Dumnezeu va avea un sfârşit şi că punerea la probă se va încheia în cursul perioadei specificate aici. Atâta timp a mai zăbovit îndurarea divină.

Hristos a comparat procedura lui Dumnezeu cu antediluvienii cu lucrarea Sa pentru neamul omenesc de la sfârşitul timpului (Matei 24,37-39). În împrejurări asemănătoare, se poate aştepta ca Dumnezeu să lucreze în acelaşi fel. Totuşi, încercările de a determina timpul venirii lui Hristos pe acest temei sunt întru totul netemeinice. Noi trăim acum în timpul luat cu împrumut la încheierea timpului, cunoscând că nimicirea lumii va avea loc în curând (vezi 2 Petru 3,3-7). De asemenea, ştim că Spiritul lui Dumnezeu nu va lupta fără încetare cu oamenii care nu au ales să dea ascultare avertismentelor Sale şi să se pregătească pentru acel mare eveniment.


4 Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Uriaşii erau pe pământ. Aceşti uriaşi, nephilim, nu erau urmarea căsătoriilor mixte, după cum au presupus unii. LXX traduce pe nephilim prin gigantes, de unde a derivat englezescul giant. În Numeri 13,33, izraeliţii au raportat că ei s-au simţit numai ca nişte lăcuste la vederea nephilimilor pe care KJV îl traduce cu uriaşi. Există motive de a crede că acest cuvânt ebraic se poate traduce din rădăcina naphal şi că nephilim erau dintre cei violenţi sau terorişti, mai degrabă decât uriaşi fizici.

Deoarece în acele zile întregul neam omenesc era de statură înaltă, trebuie să se fi intenţionat mai degrabă caracterul decât înălţimea. Antediluvienii, în general, aveau o mare putere fizică şi intelectuală. Aceşti oameni renumiţi pentru înţelepciunea şi priceperea lor şi-au devotat persistent puterile intelectuale şi fizice spre satisfacerea propriei mândrii şi pasiuni şi spre oprimarea semenilor (PP 80, 84, 90).


5 Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

Domnul. [în engleză, Dumnezeu] Pentru a fi consecventă, KJV trebuia să înţeleagă Domnul în loc de Dumnezeu, aşa cum este folosit în ebraică cuvântul Yahweh, Iehova. După câte se pare, traducătorii lui KJV au fost influenţaţi de LXX, care spune: Domnul Dumnezeu.

Răutatea omului era mare. Limba omenească cu greu ar putea să prezinte un tablou mai izbitor al decăderii umane. Nu a mai rămas nimic bun în om, el era putred până în măduva oaselor. Orice închipuire a gândurilor lui era rea. Cuvântul închipuire, de la yeser, înseamnă plan sau formaţie şi este derivat din verbul a fasona, a forma, yasar. Prin urmare, închipuire se referă la gânduri rele ca produs al unei inimi rele. Hristos a zis: Căci din inimă ies gândurile rele şi a remarcat că ele produc rând pe rând uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele (Matei 15,19). În popor, inima a fost considerată centrul celor mai nobile puteri ale spiritului – conştiinţa şi voinţa. O inimă contaminată, mai devreme sau mai târziu, infectează întreaga viaţă.

În fiecare zi. Literal, în fiecare zi, sau în timpul zilei. Această expresie aduce la culme descrierea răutăţii antediluviene. Dacă aceasta nu este o corupţie totală, cum putea limba omenească să o exprime? Aici găsim răul aflat mai presus de orice în inimă, în închipuiri, sau gânduri şi fapte. Cu foarte puţine excepţii nu era nimic altceva decât un rău nu doar vremelnic, ci un rău continuu, şi nu doar în cazul câtorva inşi, ci în întreaga societate. Această stare a avut loc pentru că oamenii, înadins se fac că nu ştiu Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 3,5).


6 I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui.

I-a părut rău Domnului. Forţa cuvintelor i-a părut rău Domnului se poate înţelege din afirmaţia explicativă S-a mâhnit în inima Lui. Aceasta dovedeşte că părerea de rău a lui Dumnezeu nu presupune lipsă de prevedere din partea Lui, sau vreo stare schimbătoare în natura ori scopul Său. În acest sens, Dumnezeu nu Se căieşte niciodată de nimic (1 Samuel 15,29). Părerea de rău a lui Dumnezeu este o expresie care se referă la durerea iubirii divine, pricinuită de păcătoşenia omului. Ea prezintă adevărul că Dumnezeu, consecvent cu faptul că este neschimbător, Îşi răspunderea unei poziţii schimbate faţă de un om schimbat. Menţionarea mâhnirii divine în faţa stării corupte a omului este o înduioşătoare indicaţie că Dumnezeu nu-l urăşte pe om. Păcatul omenesc umple inima divină cu adâncă mâhnire şi milă. Ea stârneşte oceanul nelimitat al simpatiei de care este capabilă iubirea nemărginită pentru omul păcătos. Cu toate acestea, ea Îl impresionează spre a acorda o răsplată dreaptă. (vezi Ieremia 18,6-10; PP 630).


7 Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”

Am să şterg de pe faţa pământului pe om. Expresia ebraică tradusă aici voi nimici [versiunea engleză], înseamnă literal voi curăţa sau şterge (vezi Exod 32,32.33; Isaia 43,25). Folosirea ei în acest pasaj înseamnă stăpânirea neamului omenesc printr-un potop nimicitor şi este cea mai potrivită.


8 Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.

Noe a căpătat milă. În aceste cuvinte se vede mila în mijlocul mâniei. Printre ele, Dumnezeu a făgăduit păstrarea şi restatornicirea omenirii. Cuvântul milă se întâlneşte în Scriptură aici pentru prima dată şi are în mod clar aceeaşi semnificaţie ca în referinţele Noului Testament, unde este înfăţişată favoarea îndurătoare şi nemeritată a lui Dumnezeu exercitată faţă de păcătoşi care nu o merită. Cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om, chiar în starea lui decăzută, se poate observa dintr-o serie de factori. El le-a dat o Evanghelie a îndurării în făgăduinţa seminţei femeii, o slujbă a îndurării, ridicând şi menţinând o succesiune de bărbaţi evlavioşi ca să predice Evanghelia şi să-i avertizeze împotriva căilor păcatului, un spirit al îndurării spre a se lupta cu ei şi a mijloci pentru ei,

o prevedere a îndurării, acordându-le o lungă perioadă de probă, o favoare suplimentară de îndurare, o amânare de o sută douăzeci de ani şi, în cele din urmă, o exemplu de îndurare, salvându-i pe cei credincioşi în timp ce toţi ceilalţi au fost nimiciţi. Acest vechi exemplu de har şi îndurare este un izvor de asigurare şi speranţă pentru credincioşii care trăiesc la sfârşitul timpului, timp pe care Însuşi Hristos l-a comparat cu vremea lui Noe (Matei 24,37-39). Urmaşii credincioşi ai Lui pot avea siguranţa că Dumnezeu îi va primi, aşa cum l-a primit şi pe Noe, îi va păstra în acelaşi fel în mijlocul răutăţii acestor zile şi se va îngriji de mântuirea lor la judecata viitoare.


9 Iată care sunt urmașii lui Noe. Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.

Noe era un om neprihănit. Istoria lui Noe introduce un subtitlu nou şi pe acela al potopului. Autorul prezintă în primul rând motivele pentru care Noe a găsit har în faţa lui Dumnezeu şi pentru care a fost cruţat în timpul nimicirii care a urmat. Nu un capriciu divin a făcut din el beneficiarul favorii divine, ci o viaţă care a fost în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Noe este caracterizat prin trei expresii, fiecare aşezându-l în cea mai favorabilă lumină în contrast cu contemporanii săi. El a fost un om neprihănit. Cuvântul neprihănit nu înseamnă nevinovăţie imaculată, ci credincioşie, castitate, virtute. Este demn de observat faptul că el este numit nu doar neprihănit, ci un om neprihănit. Ca să trăieşti în vremea lui Noe o viaţă exemplară era nevoie de un om care putea să stea fără teamă şi cu fermitate împotriva îndemnurilor rele, ispitelor subtile şi batjocurii ticăloase. El nu a fost nici slab, nici lipsit de judecată sau de putere de voinţă. El a fost un om cu convingere puternică, drept în cugete şi fapte.

Fără pată între cei din vremea lui. Al doilea atribut îl înfăţişează pe Noe ca fiind ireproşabil în generaţia sa, RSV. Aceasta nu înseamnă că el a trăit într-o stare de nevinovăţie, ci mai degrabă în integritate morală. Nu se referă numai la viaţa evlavioasă a lui Noe, ci şi la statornicia religiei sale în mijlocul atmosferei de nedreptate în care trăia. Cu siguranţă că el avea o descendenţă curată, fiind şi în această privinţă deosebit de contemporanii săi, dintre care mulţi erau urmaşi ai căsătoriilor mixte dintre credincioşi şi necredincioşi.

Noe umbla cu Dumnezeu. În al treilea rând, viaţa lui Noe semăna cu aceea a strămoşului său evlavios Enoh (vezi cap. 5,22.24), care fusese mutat în slava veşnică numai cu 69 de ani înainte de naşterea lui Noe. În timpul propriei copilării, când mutarea lui Enoh era încă vie în amintirea generaţiei mai în vârstă, trebuie ca Noe să fi auzit multe despre viaţa evlavioasă a acelui bărbat.

Dar faptul că Noe este descris astfel nu înseamnă că el a ajuns la această stare de îndreptăţire prin propriile eforturi. Ca toţi ceilalţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, el a fost salvat prin credinţă în Dumnezeu (vezi Evrei 11,7).


10 Noe a născut trei fii: Sem, Ham și Iafet.

Noe a născut trei fii. Vezi comentariul pentru capitolul 5,32.


11 Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.

Pământul era stricat. Starea păcătoasă a omului antediluvian este reprezentată ca stricăciune a întregului pământ. Termenul stricăciune este aplicat în altă parte la idolatrie, păcatul pervertirii şi coruperii adorării lui Dumnezeu (Exod 32,7; Deuteronom 32,5; Judecători 2,19; 2 Cronici 27,2). După cum se înţelege din expresia înaintea lui Dumnezeu, ei au practicat răul public şi în mod flagrant.


12 Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ.

Dumnezeu s-a uitat spre pământ. Starea de pe acest pământ a devenit subiectul cercetării deosebite a lui Dumnezeu. Inspiraţia dă în felul acesta asigurarea că judecata care urma să vină nu a fost un act necugetat şi arbitrar al divinităţii. Această cercetare descoperă faptul că nu mai exista nici o deosebire între cainiţii sfidători de Dumnezeu şi setiţii temători de Dumnezeu. Cu foarte puţine excepţii, orice făptură se stricase.


13 Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.

Sfârşitul oricărei făpturi. După ce a concluzionat că păcatul nu putea fi oprit prin nici un alt mijloc decât prin nimicirea rasei (cu excepţia unei familii), Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Noe planul Său. Înştiinţările precedente despre intenţia divină de a nimici acest pământ (v.3.7) se presupune că sunt raportarea cuvintelor pe care Dumnezeu le-a rostit în sfatul ceresc, mai degrabă decât către vreo ureche omenească. Cu toate acestea, aici a fost făcută o comunicare direct către Noe. Probabil că aceasta a avut loc cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, după cum s-a sugerat în versetul 3. Dumnezeu a dorit să le ofere oamenilor ocazia de a îndrepta căile lor rele, dacă ei ar fi dorit aşa ceva şi, în consecinţă, l-a însărcinat pe Noe, un propovăduitor al neprihănirii (2 Petru 2,5) să vestească această solie de avertizare. Aceasta a constituit în sine o manifestare a îndurării, întemeiată pe principiul divin de a nu acţiona înainte ca oamenii să fi fost avertizaţi despre ce-i aşteaptă în caz că vor continua să păcătuiască (Amos 3,7).

A umplut pământul cu silnicie. Cuvintele preliminare ale lui Dumnezeu trebuie să-l fi zguduit pe Noe, dar urmează şi motivul pentru hotărârea lui decisivă. În loc să umple pământul cu oameni care să caute să trăiască în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, omul umpluse pământul cu silnicie.

Am să-i nimicesc împreună cu pământul. Observaţi că Dumnezeu nu a făcut cunoscută intenţia Sa de a nimici pe om de pe pământ, ci împreună cu el. Deşi pământul ca atare nu poate suferi nici o nimicire penală, el trebuie să împărtăşească nimicirea omului, pentru că, în calitate de loc de locuit al omului şi loc al faptelor sale criminale, pământul este una cu el. Acest fapt nu înseamnă, desigur, nimicirea planetei noastre, ci mai degrabă completa pustiire a suprafeţei sale.


14 Fă-ți o corabie din lemn de gofer; corabia aceasta s-o împarți în cămăruțe și s-o tencuiești cu smoală pe dinăuntru și pe din afară.

Fă-ţi o corabie. Începând de la darea poruncii de a clădi o corabie, trebuiau să fie făcute pregătiri pentru salvarea lui Noe şi a familiei sale. Cuvântul ebraic tradus corabie vine de la un termen egiptean care indică mari vase bune de navigat pe mare folosite pentru transportul obeliscurilor şi ambarcaţiuni de procesiune pentru transportul statuilor sfinte pe Nil.

Lemn de gofer. Cuvântul ebraic gopher vine de la vechiul sumerian giparu, un copac încă neidentificat în mod absolut. Vechii egipteni îşi construiau vasele lor cele mari din cedru şi, de aceea, comentatorii au sugerat că lemnul de gofer poate să fi fost lemn de conifere, cum ar fi cedru sau chiparos. Calitatea lor răşinoasă l-ar face ideale pentru o astfel de întrebuinţare. Ellen G. White afirmă că lemnul folosit de Noe a fost chiparosul (PP 95).

S-o împarţi în cămăruţe. Corabia trebuia să fie împărţită în cămăruţe, literal, cuiburi, necesare în mod deosebit pentru mulţimea de animale, şi să fie călăfătuită şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Cuvântul tradus smoală este de origine babiloniană şi indică atât smoală, cât şi bitum. Astfel de materiale au fost găsite în Mesopotamia încă din vremurile străvechi şi folosite pentru călăfătuirea corăbiilor (vezi comentariul pentru cap. 2,12).


15 Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coți în lungime, cincizeci de coți în lățime și treizeci de coți în înălțime.

Iată cum să o faci. Corabia trebuia să fie construită întocmai după instrucţiunile divine. Dimensiunile sale, aşa cum i-au fost date lui Noe, dovedesc că vasul era de o mărime extraordinară. Dacă aceste instrucţiuni detaliate nu ar fi fost de la Dumnezeu, Noe, un bărbat fără experienţă anterioară în construirea de corăbii sau navigaţie, nu ar fi putut-o construi niciodată. Cea mai mare corabie din antichitate cunoscută astăzi era un model egiptean, lungă de 130 de coţi şi largă de 40 de coţi. Corabia lui Noe era de aproape 3 ori mai lungă. Dacă este vorba de cotul de 52,32 cm (conform cu Deuteronom 3,11), lungimea corăbiei ar fi fost de 156, 96 m, lăţimea ei de 26,16 m şi înălţimea ei de 15,69 m. S-a presupus, în general, că acea corabie avea forma unei lăzi, sau a unei cutii, mai degrabă decât a unei corăbii, dar textul sacru nu spune niciunde acest lucru. Din cauza lipsei de informaţie precisă cu privire la forma corăbiei, se pare inutil a se calcula conţinutului cubic exact al corăbiei lui Noe. Totuşi, din datele descrierii este clar că ea a fost o corabie de dimensiuni formidabile, cu spaţii mari pentru animalele adunate în ea şi pentru hrană pe timp de un an.


16 Să faci corăbiei o fereastră, sus, lată de un cot; ușa s-o pui în latura corăbiei; și să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc și altul sus.

O fereastră. Anumite cuvinte ebraice şi construcţia gramaticală folosită în acest verset dau naştere la dificultăţi în stabilirea celor înţelese de Moise. Cuvântul tradus fereastră, şohar, poate avea fie înţelesul de lumină, deschidere luminoasă, sau acoperiş. Traducerea acoperiş, ca în RSV, pare să se întemeieze pe o evidenţă mai puternică decât traducerea fereastră. Faptul că Noe nu a putut să vadă suprafaţa pământului până ce nu a deschis şoharul (vezi cap. 8,6) se pare că favorizează acest punct de vedere. Orice ar putea să însemne, lumina era lăsată să intre prin partea superioară (vezi PP 95).

Sus, lată de un cot. Această propoziţie este greu de interpretat. Dacă termenul şohar înseamnă o deschidere luminoasă, propoziţia se poate referi la un fel de lucrare în zăbrele, înaltă de un cot de jur-împrejurul părţii de sus a corăbiei, pentru a îngădui să intre lumină. Dacă şohar înseamnă acoperiş, practic, aceasta poate avea acelaşi înţeles, şi anume că între acoperiş şi marginea de sus a pereţilor era un cot.


17 Și iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viață; tot ce este pe pământ va pieri.

Eu. [chiar eu, traducere KJV] Repetarea şi accentuarea lui Eu este o indicaţie clară că dezastrul care urma să vină a fost o lucrare divină şi nu o întâmplare naturală.

Un potop de ape. Cuvântul potop, mabbul este folosit peste tot în Vechiul Testament numai pentru potopul lui Noe, cu excepţia posibilă din Psalmi 29,10. Mabbul poate fi derivat dintr-o rădăcină asiriană care înseamnă a distruge. Construcţia ebraică a expresiei un potop de ape, ar permite să se citească o distrugere de ape. Acest pasaj este prima indicaţie a sensurilor în care să fie folosită distrugerea.


18 Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu și fiii tăi, nevasta ta și nevestele fiilor tăi împreună cu tine.

Fac un legământ. Cel dintâi acord raportat între Dumnezeu şi Noe (vezi cap. 15,9-17 pentru procedura de urmat la încheierea unui legământ). Prin încheierea unui legământ cu Noe, Dumnezeu a întărit încrederea acelui bărbat credincios în siguranţa purtării de grijă divine. Orice se putea întâmpla, Noe ştia că el şi familia sa vor fi salvaţi.

Şi fiii tăi. Aceste făgăduinţe i-au cuprins chiar şi pe fiii nenăscuţi ai lui Noe şi soţiile lor, pentru că în acea vreme Noe încă nu avea copii, deşi era deja în vârstă de 480 de ani (vezi cap. 5,32). Nici unul dintre strămoşii lui Noe nu a aşteptat timp atât de îndelungat după urmaşi şi poate că el a şi pierdut speranţa de a mai fi binecuvântat cu copii. În multe ocazii, Dumnezeu a pregătit uneltele Sale alese pentru timpul de criză, călăuzindu-le prin lungi perioade de deznădejde, ca să poată învăţa răbdarea şi încrederea în El. Chiar aceeaşi experienţă au avut-o şi părinţii lui Isaac, Samuel şi Ioan Botezătorul. Porunca de a construi corabia cuprindea, în acel timp, asigurarea indirectă că, păstrând viaţa, spiţa familiei lui Noe nu se va stinge. Naşterea fiilor săi va fi atunci pentru Noe un semn de egală certitudine a potopului care urma să vină. Prin credinţă, el a mers înainte, crezând lucruri care încă nu se vedeau (Evrei 11,7).


19 Din tot ce trăiește, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ții vii cu tine: să fie o parte bărbătească și o parte femeiască.

Din tot ce trăieşte. Viaţa animalelor, cât şi cea a omului, urma să fie păstrată prin credinţa lui Noe. Comentatorii văd o contradicţie între porunca de a lua câte două din fiecare soi şi ordinul dat mai târziu să ia din anumite soiuri câte şapte (cap. 7,2). Prima porunca avea intenţia să-l informeze pe Noe cu privire la măsurile de precauţie care trebuiau să fie luate spre a salva lumea animală de la nimicirea completă, şi o pereche din fiecare urma să fie suficientă pentru reproducere. Aceasta este tot ceea ce a intenţionat Dumnezeu cu acea ocazie.


20 Din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor și din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor, să vină la tine înăuntru câte două din fiecare soi, ca să le ții cu viață.
21 Și tu ia-ți din toate bucatele care se mănâncă și fă-ți merinde din ele, ca să-ți slujească de hrană ție și lor.”

Hrană. Trebuia să fie adunată hrană pentru familia lui Noe şi nutreţ pentru animale, în cantitate suficientă ca să ajungă pentru mai mult decât un an. Aceasta nu numai că trebuia să fie recoltată, ci şi înmagazinată în corabie. Pentru a îndeplini această lucrare în mod eficient era nevoie de talentul unui organizator priceput. Noe urma să devină nu numai un constructor de corabie şi un propovăduitor, ci şi un fermier şi furnizor totodată.


22 Așa a și făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.

Aşa a şi făcut Noe. Raportul despre instrucţiunea dată lui Noe se încheie cu observaţia că el a făcut tot ce i-a cerut Dumnezeu să facă. În ascultarea de Dumnezeu, el nu a dat dovadă de ezitare. Legătura sa cu rudele care deveniseră, ca şi cainiţii cei blestemaţi, nu l-a influenţat în nici un fel. Educaţia sa, primită de la părinţii şi bunicii săi credincioşi, l-a pregătit pe Noe pentru o credinţă fără ezitare în Dumnezeu şi pentru ascultarea de poruncile Sale.

Acest scurt verset descoperă o sută douăzeci de ani de slujire credincioasă. Unii dintre aceia care au crezut solia lui Noe, ca bunicul său Metusala, au murit înainte să aibă loc înspăimântătorul eveniment. El a trăit solia pe care a predicat-o, iar aceia care l-au cunoscut cel mai bine, propria familie, nu se puteau sustrage de la influenţa sa cea sfântă. Fiii săi nu numai că credeau ce predica el, dar au şi participat activ la pregătirile în vederea acelui teribil eveniment prezis înainte de naşterea lor.

Experienţa lui Noe înfăţişează un exemplu nobil pentru creştinii care ştiu că trăiesc în timpul sfârşitului şi se pregătesc ei înşişi pentru strămutare. Cea mai mare lucrare misionară a lor urmează să fie făcută în cămin.

Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 90-98; SR 62-64

2 PP 81, 338; SR 62; 5T 93

3 FE 504; GC 338; LS 208; PP 92, 102; 4T 308

5 CH 109; CS 205; DA 633; Ev 567; FE 221, 421; GC 543; MYP 456; PP 79, 91; Te 281

5,6 SR 62

5-7 PP 325

5-8 GC 431

7 PK 297; PP 91, 92; SR 58

9 PP 363

11 GC 543; PP 91; Te 25

11-13 CH 109

12,13 PP 363

12-16 PP 92

13 FE 504

13, 14 GC 338

14-16 PP 92

17,18 SR 146

18 PP 363