1 După doi ani, faraon a visat un vis. I se părea că stătea lângă râu.

Stătea lângă râu. Cuvântul tradus râu, ye’or, este folosit în Biblie numai pentru Nil, cu excepţia din Daniel 12,5-7, unde este folosit pentru Tigru. El este împrumutat din egipteanul ’iru. Înainte de vremea lui Moise cuvântul acesta fusese ’itru, dar o dată cu dinastia a optsprezecea, el a devenit ’iru. Deoarece cuvântul ebraic derivă din acesta din urmă, acesta este o dovadă că Moise nu a scris Geneza mai devreme decât dinastia a optsprezecea, care a început în 1580 î.Hr.


2 Și iată că șapte vaci frumoase la vedere și grase la trup s-au suit din râu și au început să pască prin mlaștini.

Să pască prin mlaştini. Cuvântul ebraic ’achu tradus păşune (engleză) este împrumutat tot de la egipteni. Acesta derivă din egipteanul ’ichi şi înseamnă roşu sau iarbă. El este folosit numai în Geneza 41,2.18 şi Iov 8,11 şi oferă unul dintre argumentele în favoarea atribuirii ambelor cărţi, Geneza şi Iov, aceluiaşi autor.


3 După ele s-au mai suit din râu alte șapte vaci, urâte la vedere și slabe la trup, și s-au așezat lângă ele pe marginea râului.

Alte şapte vaci. Cele şapte vaci slabe erau neasemuit de urâte (Geneza 41,19). Mai mult decât atât, ele erau slabe, literal subţiri la trup.


4 Vacile urâte la vedere și slabe la trup au mâncat pe cele șapte vaci frumoase la vedere și grase la trup. Și faraon s-a trezit.
5 A adormit din nou și a visat un al doilea vis. Se făcea că șapte spice de grâu grase și frumoase au crescut pe același pai.
6 Și după ele au răsărit alte șapte spice slabe și arse de vântul de răsărit.

Vântul de răsărit. Acest vânt de răsărit, suflând dinspre deşertul arab, este foarte cald, culcă recoltele şi pârjoleşte pământul. Arabii fac deosebire între două feluri de vânt de răsărit: (1) chamsin-ul, care poate să sufle primăvara timp de 50 de zile, (2) samum-ul, care vine în timpuri neregulate. Deşi suflă de obicei numai pentru un scurt timp, câteodată numai timp de câteva ceasuri, samum-ul are caracteristicile unei furtuni aspre şi poate fi foarte distructiv în efectele sale asupra oamenilor, animalelor şi plantelor.


7 Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice grase și pline. Și faraon s-a trezit. Iată visul.

Iată visul. Visele păreau reale. Numai după ce s-a trezit, Faraon a înţeles că visase. Deşi erau două vise deosebite, ele sunt considerate ca unul singur (vezi v.8, 15, 25, 32) din cauza asemănării lor şi din cauza faptului evident că ele se refereau la unul şi acelaşi eveniment. Solia principală a fost repetată pentru accentuare (v.32).


8 Dimineața, faraon s-a tulburat și a trimis să cheme pe toți magii și pe toți înțelepții Egiptului. Le-a istorisit visele lui. Dar nimeni n-a putut să le tălmăcească lui faraon.

Magii. În afară de Pentateuh, acest cuvânt, de la charţummim, este folosit numai în Daniel 1,20; 2,2. El este împrumutat din egipteanul cheri-dem, care înseamnă şef, om deosebit, şi este folosit şi pentru a desemna pe preoţi ca şefi ai magiei. Aceşti oameni se ocupau cu artele sacre şi ştiinţele egiptenilor, scrierile hieroglife, astronomia şi astrologia şi tălmăcirea viselor, prezicerea evenimentelor, cu magia şi vrăjitoria şi erau depozitarii artelor oculte. Pe scurt, ei erau înţelepţii naţiunii. Având în vedere că Nilul, de unde au ieşit atât vacile slabe cât şi cele grase, era privit de egipteni ca izvorul oricărei vieţi şi fertilităţi, aceşti oameni înţelepţi au fost încurcaţi cu privire la semnificaţia visurilor şi nu puteau să se gândească la nici o tălmăcire care, probabil, să-l satisfacă pe rege. Spre deosebire de Nebucadneţar, cu o ocazie mai târziu, Faraon şi-a amintit visurile sale, însă înţelepţii egipteni nu s-au dovedit mai cu succes, în ciuda avantajului lor în această privinţă (Daniel 2,4.7). Faptul că ei nu au fost în stare să explice visurile lui Faraon, îmbrăcate în limbajul simbolic al vremii, fără îndoială că nu i-a surprins nici pe ei, nici pe rege; dar, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu, şi aceia cărora le descoperă Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,10.11). Înţelepciunea lui Dumnezeu excelează şi de aceea întotdeauna va umili înţelepciunea lumii.


9 Atunci mai marele paharnicilor a luat cuvântul și a zis lui faraon: „Mi-aduc aminte astăzi de greșeala mea.
10 Faraon se mâniase pe slujitorii lui; și mă aruncase în temniță, în casa căpeteniei străjerilor, pe mine și pe mai marele pitarilor.
11 Amândoi am visat câte un vis în aceeași noapte; și anume, fiecare din noi a visat un vis care a primit o tălmăcire deosebită.
12 Era acolo cu noi un tânăr evreu, rob al căpeteniei străjerilor. I-am istorisit visele noastre, și el ni le-a tălmăcit și ne-a spus întocmai ce înseamnă visul fiecăruia.
13 Lucrurile s-au întâmplat întocmai după tălmăcirea pe care ne-o dăduse el. Pe mine faraon m-a pus iarăși în slujba mea, iar pe mai marele pitarilor l-a spânzurat.”
14 Faraon a trimis să cheme pe Iosif. L-au scos în grabă din temniță. Iosif s-a ras, și-a schimbat hainele și s-a dus la faraon.

S-a ras. Vechi picturi şi basoreliefuri egiptene îi arată pe asiatici purtând păr şi bărbi lungi, în timp ce egiptenii se rădeau. Povestea egipteană a lui Sinuhe oferă o paralelă interesantă cu acest episod din viaţa lui Iosif. În această povestire, un curtean care a trăit aproximativ cu 300 de ani înainte de vremea lui Iosif povesteşte despre întoarcerea lui la curtea lui Faraon după o lungă perioadă de exil în Canaan. El spune Am fost ras şi părul meu a fost pieptănat... Am fost îmbrăcat în haine frumoase şi uns cu ulei ales.


15 Faraon a zis lui Iosif: „Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; și am aflat că tu tălmăcești un vis îndată după ce l-ai auzit.”
16 Iosif a răspuns lui faraon: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui faraon!”

Nu eu. Cu toată modestia Iosif l-a îndreptat pe Faraon de la sine la Dumnezeul cerului, cum făcuse şi cu cei doi întemniţaţi cu doi ani în urmă (cap. 40,8).

Un răspuns prielnic. Obiceiul de la curte cerea ca visurilor regelui să li se dea o interpretare favorabilă. Iosif trăise un destul de lung timp în Egipt şi avusese destule legături cu înalţii slujbaşi pentru a cunoaşte obişnuita formulă de vorbire care trebuia să fie folosită în prezenţa regelui.


17 Faraon a început să istorisească atunci lui Iosif: „În visul meu se făcea că stăteam pe malul râului.

Visul meu. Cele două visuri sunt relatate în mod esenţial în aceleaşi cuvinte ca în versetele 1

7. Totuşi, Moise evită monotonia, adăugând câteva cuvinte în câte un loc şi folosind sinonime în alte locuri.


18 Și deodată șapte vaci grase la trup și frumoase la chip s-au suit din râu și au început să pască prin mlaștini.
19 După ele s-au suit alte șapte vaci, slabe, foarte urâte la chip și sfrijite: n-am mai văzut altele așa de urâte în toată țara Egiptului.
20 Vacile cele sfrijite și slabe au mâncat pe cele șapte vaci dintâi, care erau grase.
21 Le-au înghițit, fără să se poată cunoaște că intraseră în pântecele lor; ba încă înfățișarea lor era tot așa de urâtă ca mai înainte. Și m-am deșteptat.
22 Am mai văzut în vis șapte spice pline și frumoase, care creșteau pe același pai.
23 Și după ele au răsărit șapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit.
24 Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci.”
25 Iosif a zis lui faraon: „Ce a visat faraon însemnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte lui faraon ce are să facă.

Dumnezeu a arătat... lui Faraon. Iosif a declarat încă de le început că cele două visuri aveau aceeaşi semnificaţie şi a îndreptat atenţia spre Dumnezeu, care prin aceasta căutase să-l avertizeze pe Faraon şi supuşii săi despre evenimentele care aveau să vină. Numărul şapte, care a jucat în visuri un rol atât de important, indica spre două perioade a câte şapte ani fiecare. Cele şapte vaci grase şi spice pline reprezintă şapte recolte bogate; cele slabe, şapte ani secetoşi. Ultimii vor veni după cei dintâi peste întreaga ţară a Egiptului, astfel încât anii de foamete nu vor lăsa nici urmă din cei şapte ani de belşug. Iosif a adăugat că repetarea visului s-a făcut pentru a accentua certitudinea evenimentelor indicate şi urgenţa luării de măsuri spre a preîntâmpina starea de nevoie. Încrederea lui Iosif în tălmăcirea sa, care se referea la 14 ani în viitor, în contrast cu încurcătura înţelepţilor egipteni, nu se poate să nu-l fi impresionat pe rege.


26 Cele șapte vaci frumoase înseamnă șapte ani; și cele șapte spice frumoase înseamnă șapte ani: este un singur vis.
27 Cele șapte vaci sfrijite și urâte, care se suiau după cele dintâi, înseamnă șapte ani; și cele șapte spice goale, arse de vântul de răsărit, vor fi șapte ani de foamete.
28 Astfel, după cum am spus lui faraon, Dumnezeu a arătat lui faraon ce are să facă.
29 Iată, vor fi șapte ani de mare belșug în toată țara Egiptului.
30 După ei vor veni șapte ani de foamete, așa că se va uita tot belșugul acesta în țara Egiptului, și foametea va topi țara.
31 Foametea aceasta care va urma va fi așa de mare că nu se va mai cunoaște belșugul în țară.
32 Cât privește faptul că faraon a visat visul de două ori înseamnă că lucrul este hotărât din partea lui Dumnezeu și că Dumnezeu se va grăbi să-l aducă la îndeplinire.
33 Acum, faraon să aleagă un om priceput și înțelept și să-l pună în fruntea țării Egiptului.

Să se aleagă un om. Iosif a continuat interpretarea sa prin sfatul că Faraon trebuie să numească un om ca ministru al hranei peste ţara întreagă şi un corp de slujbaşi care să aducă la îndeplinire instrucţiunile lui. Iosif a mai sfătuit ca în timpul celor şapte ani de belşug, a cincia parte din recoltă să fie percepută ca o taxă şi adunată de pe întreg cuprinsul ţării.


34 Faraon să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug.

O cincime. Deoarece numai o cincime din recoltă trebuia să fie adunată în fiecare an se deduce că chiar în anii cu recoltă slabă, pământul tot avea să mai producă ceva. Fertilitatea Egiptului a fost întotdeauna dependentă de inundarea anuală a pământului de către Nil, deoarece ploaia era, practic, necunoscută.

Înainte de construirea barajului de la Aswan şi îndiguirile de-a lungul Nilului din ultimul secol spre a dirija inundaţiile, au fost construite diguri spre a controla o ridicare normală în râu. Acesta era de 25 sau 26 de picioare deasupra nivelului inferior al râului în sezonul uscat la Aswan. Dacă inundaţia atingea 27 de picioare, digurile erau măturate, dacă aceasta atingea 30 de picioare, satele erau nimicite şi vieţile pierdute. Pe de altă parte, o inundaţie de numai 23 de picioare nu aducea apă pentru pământuri la o depărtare de 2 mile de râu şi ar fi dus parţial la secetă. Despre inundarea Nilului, Pliniu cel Bătrân scria: Înălţimea obişnuită [a inundaţiilor] este de 16 cubici. Când apele sunt mai joase, ele nu se revarsă peste toate pământurile; cânt sunt mai înalte, durează mult timp până se retrag. În primul caz, pământul nu este saturat; în al doilea apele rămân atât de mult timp peste pământuri, încât timpul însămânţatului este pierdut. Administraţia ia cunoştinţă de ambele. La

o înălţime de numai 12 cubici urmarea este o foamete. Chiar şi la 13 cubici foamea predomină; 14 cubici produce bucurie generală; 15 cubici siguranţă desăvârşită; iar 16 toate luxurile vieţii. (Istoria naturală, vol. 9).

Deoarece Egiptul în anii normali producea mai multe cereale decât era necesar pentru consumul intern, şi era deci în măsură să exporte mari cantităţi, colectarea de 20% din anii de belşug nu avea să fie o greutate şi, în acelaşi timp, avea să totalizeze o enormă cantitate de grâu. Nu ar fi înţelept să se ceară o cantitate prea mare, astfel, bunăvoinţa şi cooperarea fermierilor şi a proprietarilor de pământ ar fi pierdute. Cu recolte bogate ei puteau plăti cu uşurinţă această creştere de taxe fără să o simtă ca opresivă.


35 Să se strângă toate bucatele din acești ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăți și să le păzească.
36 Bucatele acestea vor fi provizia țării pentru cei șapte ani de foamete care vor veni în țara Egiptului, pentru ca țara să nu fie prăpădită de foamete.”
37 Cuvintele acestea au plăcut lui faraon și tuturor slujitorilor lui.
38 Și faraon a zis slujitorilor săi: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?”

Om... care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu. Sfatul lui Iosif a fost atât de sănătos şi de plăcut lui Faraon şi sfetnicilor săi, încât regele a propus să fie numit Iosif ca ministru al hranei şi l-a învestit cu puteri pentru stare excepţională. Dacă acest Faraon a fost un hicsos semit, după cum se pare, preţuirea lui Iosif ca un om care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu (’Elohim) poate fi uşor înţeleasă. Totuşi, nu este clar în ce sens a înţeles Faraon cuvântul ’Elohim, pluralul de la ’Eloah. Acesta este folosit de către scriitorii biblici pentru a-l desemna atât pe Dumnezeul cel adevărat, cât şi zeităţile păgâne. Dacă regele s-a referit la ’Elohim al lui Iosif (v.16, 25, 28, 32) ca singurul Dumnezeu, sau la mai multe dintre propriile zeităţi este nesigur, cu toate că Iosif folosise forma singulară a verbului în descrierea lucrărilor lui Dumnezeu. Deoarece el era în mod sigur un idolatru şi un politeist, Faraon poate că şi-a închipuit că Iosif vorbea de zei, iar dacă este aşa, declaraţia lui Faraon s-ar traduce un om în care este spiritul zeilor.


39 Și faraon a zis lui Iosif: „Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine.
40 Te pun mai mare peste casa mea, și tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine.”

Poruncile tale. Expresia ebraică tradusă astfel a dat naştere la lungi şi diferite explicaţii ciudate din partea comentatorilor, până ce s-a sugerat că baza textului poate să o constituie o expresie egipteană. Dacă este aşa, declaraţia urmează să fie citită literal în conformitate cu cuvântul (sau gura) tău, tot poporul meu va săruta. În limba egipteană neliterară, totuşi expresia a săruta mai înseamnă şi a mânca. Primii cititori ai lui Moise, toţi din cei care au crescut în Egipt, cu siguranţă că aveau să înţeleagă ce se intenţiona prin aceasta. Dacă acesta era înţelesul lui Moise, aceasta ar constitui o dovadă în plus că Moise, bărbat educat în Egipt, a scris cartea Genezei. Dacă, pe de altă parte, expresia este ebraică, cuvântul tradus va asculta de poruncile tale dintr-o rădăcină care înseamnă a se agăţa de, a depinde de trebuie să fie redat a fi ascultător.


41 Faraon a zis lui Iosif: „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.”

Îţi dau stăpânire. După ce a cugetat câtva timp asupra numirii, regele a anunţat hotărârea lui de a-l înălţa pe Iosif la cea mai înaltă slujbă din împărăţie şi a procedat la ceremonia inaugurală. Mai întâi a fost o proclamare regală declarându-l pe Iosif a fi vice-rege peste întreg Egiptul.


42 Faraon și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subțire și i-a pus un lanț de aur la gât.

Şi-a scos inelul. Din numeroasele basoreliefuri din mormintele înalţilor slujbaşi egipteni zugrăvind instalarea lor în slujbă, avem picturi care concordă foarte bine cu raportul scurt despre instalarea lui Iosif. Acestea îl înfăţişează pe rege stând de obicei în spatele ferestrei de apariţie a palatului său, înmânând în afară insigna demnităţii. Inelul-pecete dat lui Iosif conţinea cu siguranţă

o piatră în formă de gândac, cu numele regelui gravat în ea, şi era folosit pentru aplicarea pecetii regale pe documente.

Haine de in subţire. Lui i s-a pus la dispoziţie o garderobă pentru haine de in subţire aşa cum purtau regele şi preoţii. Istorisirea egipteană de la Sinuhe (vezi comentariul pentru v.14) aminteşte de asemenea haine de in subţire, în care era îmbrăcat eroul istorisirii după întoarcerea sa la curtea egipteană.

Lanţ de aur. Tablouri reprezentând instalarea înalţilor slujbaşi arată în mod regulat o zgardă de aur aşezată în jurul gâtului slujbaşilor. Unele dintre aceste zgărzi s-au păstrat şi se află în diferite muzee. Ele sunt frumoase obiecte de artă, făcute din aur şi mărgele din pietre semi-preţioase. De zgardă atârnă în faţă o inscripţie conţinând numele şi titlurile regelui.


43 L-a suit în carul care venea după al lui și strigau înaintea lui: „În genunchi!” Astfel i-a dat faraon stăpânire peste toată țara Egiptului.

Carul care venea după al lui. Această afirmaţie se potriveşte pentru timpul hicsoşilor, care au introdus caii şi carele în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 39,1).

În genunchi. Strigarea cuvintelor care precedau carul lui Iosif când călătorea prin ţară sau cu ocazia procesiunilor oficiale. Ebraicul ’abrek, plecaţi-vă în genunchi, este transliterarea unei expresii egiptene care a fost interpretată în diferite feluri. Explicaţia cea mai plauzibilă, dată mai întâi de egiptologul Brugsch, vede în spatele ei verbul egiptean berek, a preamări, sau a aduce omagiu. Ebraicul ’abrek ar fi, aşadar, o redare fidelă a imperativului egiptean i’a berek, preamăreşte! sau adu omagiu!. Sugestia alternativă de a citi tată blând este cu siguranţă incorectă.


44 Și a mai zis lui Iosif: „Eu sunt faraon! Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna, nici piciorul în toată țara Egiptului.”
45 Faraon a pus lui Iosif numele: Țafnat-Paeneah și i-a dat de nevastă pe Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Și Iosif a pornit să cerceteze țara Egiptului.

Ţafnat-Paeneah. Numele dat de Faraon lui Iosif a fost încă de mult recunoscut ca fiind egiptean, însă semnificaţia lui era necunoscută. Totuşi, de curând, numele a fost descoperit într-o inscripţie a ultimei perioade Bubastid (secolul al IX-lea î.Hr.), iar în egipteană era scris Djed-pa-netjer-iufankh, însemnând Zeul vorbeşte că-i este îngăduit să trăiască. Numele lui Iosif trebuie să se fi referit la întâmplările contemporane lui, având semnificaţia că Dumnezeu vorbise prin visele lui Faraon şi interpretarea şi sfatul lui Iosif, spre a păstra viaţa regelui, a lui Iosif, precum şi a tuturor celorlalţi.

Asnat. Iosif nu a primit numai un nume egiptean, ci şi o soţie egipteană, o femeie din cele mai eminente familii preoţeşti. După cum s-ar părea, Faraon a căutat să ridice onoarea şi reputaţia lui Iosif prin această căsătorie, după cum se evidenţiază din faptul că unii dintre regi îşi luau soţiile lor din familiile preoţeşti.

Asnat înseamnă aparţinând (zeiţei) Neith. Numele tatălui ei este identic cu acela al fostului stăpân al lui Iosif. (vezi comentariul pentru cap. 37,36), cu toate că există o uşoară deosebire în transliterarea ebraică a numelui. Totuşi, faptul că cele două nume sunt identice nu înseamnă că şi persoanele care le posedă au fost identice. Fostul stăpân al lui Iosif era căpetenia străjerilor regali, în timp ce socrul său era un mare preot al lui On, oraşul marelui templu al soarelui, care se afla la câteva mile de Memphis pe ţărmul răsăritean al Nilului. Mai târziu grecii au numit acest oraş Heliopolis. Templul soarelui din On şi preoţimea lui a avut o mare influenţă asupra vieţii religioase egiptene timp de multe secole, până ce cultul lui Amen şi mai târziu al lui Amon-Ra din Teba să umbrească cultul soarelui din Heliopolis în secolul al XV-lea î.Hr. şi în secolele următoare. Poziţia socială a lui Iosif a fost foarte mult întărită prin căsătoria lui cu fiica uneia din primele familii ale Egiptului.

Căsătoria lui Iosif cu o femeie egipteancă se pare că nu a slăbit legătura lui cu Dumnezeul părinţilor săi. Fiii lui, Efraim şi Manase au fost educaţi în religia ebraică, deoarece ei au fost făcuţi conducători a două seminţii din Israel şi în această privinţă ei au ajuns egali cu unchii lor, fraţii lui Iosif. Puternica credincioşie a lui Iosif faţă de Dumnezeul său poate că a fost chiar mijlocul de convertire a soţiei lui egiptene. Ba mai mult, nu trebuit uitat că mâna lui Dumnezeu prin care fusese înălţat atât de mult după o adâncă umilinţă l-a ferit de asemenea în nobila lui cinste de căderea în păgânismul din Egipt.

Ce schimbare a adus Dumnezeu în viaţa lui Iosif! Cătuşele lui au fost înlocuite cu un lanţ de aur, zdrenţele întemniţatului cu haine de in subţire, celula lui cu un car şi închisoarea lui cu un palat. Robul lui Potifar devenise stăpânul lui, iar zornăitul de lanţuri a făcut loc exclamării: Aduceţi omagii!. Smerenia merge înaintea slavei; slujirea şi suferinţa au fost treptele spre autoritate. Cât de bine a fost răsplătit servul credincios al lui Dumnezeu pentru credincioşia şi răbdarea lui!


46 Iosif era în vârstă de treizeci de ani când s-a înfățișat înaintea lui faraon, împăratul Egiptului, și a plecat de la faraon și a străbătut toată țara Egiptului.

În vârstă de treizeci de ani. Deoarece Iosif avea 17 ani când a fost vândut în Egipt (cap. 37,2), şi acum era de 30 de ani, el trebuie să fi petrecut 13 ani în sclavie.


47 În timpul celor șapte ani de rod, pământul a dat bucate din belșug.

Pământul a dat. Prezicerea lui Iosif s-a împlinit întocmai. Cerealele au crescut din belşug şi Iosif a adunat 20 la sută din ele în grânare pe tot cuprinsul ţării. Cantitatea de cereale care curgea în magaziile regale era atât de enormă încât au întrecut în curând orice posibilitate de a înregistra cantitatea. A fost nevoie de scribi care să fie folosiţi ca strângători de taxă adiţionali.


48 Iosif a strâns toate bucatele din acești șapte ani de belșug în țara Egiptului. A făcut provizii în cetăți, punând în fiecare cetate bucatele de pe câmpul dimprejur.
49 Iosif a strâns grâu, ca nisipul mării, atât de mult că au încetat să-l mai măsoare, pentru că era fără măsură.
50 Înaintea anilor de foamete i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On.

Doi fii. Iosif le-a dat celor doi fii care i s-au născut nume care au exprimat providenţa dăruitoare a lui Dumnezeu.


51 Iosif a pus întâiului născut numele Manase; „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele și toată casa tatălui meu.”

Manase. Literal, pricinuind uitare. Iosif a dat numele acesta întâiului său născut drept recunoştinţă că Dumnezeu l-a făcut să uite starea lui de sclavie de mai înainte şi puternica dorinţă pe care o avusese după căminul tatălui său. El era recunoscător că Dumnezeu i-a întemeiat un cămin, cu toate că era în ţara exilului său. Nenorocirea lui de mai înainte nu putea să amărască starea prezentă a lui de fericire, pentru că adversitatea fusese transformată în prosperitate.

Se pune întrebarea, pentru ce nu a luat Iosif de îndată legătură cu tatăl său, după ce a ajuns la o poziţie atât de înaltă? Uitase el într-adevăr iubirea tatălui său şi nu s-a simţit obligat să-i descopere bărbatului îmbătrânit că el mai este încă în viaţă? Faptul că el nu încetase într-adevăr să-i fie dor este clar nu numai din întâlnirea tandră cu fraţii şi tatăl său, care urmează să fie descrisă în curând, ci şi din declaraţia făcută la naşterea lui Efraim, caracterizând Egiptul ca ţară a suferinţei lui. Faptul că el nu a declarat de îndată provenienţa lui şi nu a trimis o solie acasă în Canaan se poate atribui ezitării de a-i descoperi tatălui său răutatea de care se făcuseră vinovaţi fraţii lui, sau poate unui impuls divin care îl avertizase că încă nu sosise timpul pentru a descoperi fapta. În orice caz, purtarea lui Iosif în această privinţă nu descoperă nimic în dezacord cu evlavia care pătrunde în mod atât de evident viaţa lui. Dacă Dumnezeu a ales să-l aşeze în Egipt, el avea să rămână în Egipt.


52 Și celui de al doilea i-a pus numele Efraim; „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în țara întristării mele.”

Efraim. Adică, dublă rodire. Numele acesta exprima recunoştinţa lui Iosif pentru că Dumnezeu îi dăduse lui, un sclav condamnat la sclavie pe viaţă, o familie fericită şi doi fii. Numele reflectă o inimă plină de bucurie şi recunoştinţă.


53 Cei șapte ani de belșug care au fost în țara Egiptului au trecut.
54 Și au început să vină cei șapte ani de foamete, așa cum vestise Iosif. În toate țările era foamete; dar în toată țara Egiptului era pâine.

În toate ţările era foamete. După cum prezisese Iosif, cei şapte ani de belşug au fost urmaţi de şapte ani de foamete, care au afectat nu numai Egiptul, ci şi ţările de primprejur deopotrivă. Foametea avea loc în Egipt când Nilul nu se revărsa peste malurile lui (vezi comentariul pentru v.34), iar la rândul lui, acest fapt se datora lipsei de ploaie în ţinuturile muntoase din Etiopia.


55 Când a flămânzit, în sfârșit, toată țara Egiptului, poporul a strigat la faraon să-i dea pâine. Faraon a spus tuturor egiptenilor: „Duceți-vă la Iosif și faceți ce vă va spune el.”
56 Foametea bântuia în toată țara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii și a vândut grâu egiptenilor. Foametea creștea din ce în ce mai mult în țara Egiptului.

Iosif a deschis toate locurile cu provizii. Când şi-au consumat propriile provizii de hrană, egiptenii s-au îndreptat spre rege, amintindu-şi fără îndoială de cotele special impuse în timpul celor şapte ani la rând. El i-a trimis la Iosif, ministrul hranei, care a deschis grânarele pentru egiptenii băştinaşi şi pentru străinii care veneau în Egipt după hrană. Mai multe rapoarte hieroglifice aflate în Egipt menţionează împrejurări de foamete. În aceste rapoarte, unii înalţi slujbaşi pretind a fi uşurat nenorocirea celor săraci şi flămânzi pe timpul vremurilor de lipsă, proclamând în inscripţiile lor mortuare, Am dat pâine celor flămânzi, apă celor însetaţi, îmbrăcăminte celor goi, şi o luntre celui care nu avea. Un slujbaş din dinastia a douăzecia (secolul XX î.Hr.) pretindea: Când au venit anii de foamete am arat tot pământul din districtul Oryx... păstrând în viaţă pe locuitorii lui şi aprovizionându-l cu hrană în aşa fel încât nu a existat în el nici unul flămând.

Înţelepciunea lui Iosif ca administrator a devenit acum cunoscută tuturor. Dacă cineva avusese îndoieli în ceea ce priveşte politica de a aduce cantităţi enorme de cereale an după an, nimeni nu se mai îndoia acum de prudenţa politică. Ce ar fi făcut Faraon, un conducător străin, cu o populaţie înfometată? Cum ar fi putut el să îndepărteze nimicirea propriei dinastii dacă Iosif nu ar fi prevăzut mai dinainte? Acest tânăr evreu, un fost sclav în casă, devenise salvatorul tronului, al întregului Egipt şi al ţărilor înconjurătoare.

A vândut. Faptul că Iosif nu a distribuit pe gratis cerealele adunate mulţimilor care piereau nu era fără motiv. Cu siguranţă că poporul fusese avertizat despre calamitatea iminentă şi prin grijă şi economie ar fi putut aduna ceva ei înşişi pentru zilele de lipsă. Deoarece trebuiau să plătească pentru cereale, oamenii erau încurajaţi să exercite cumpătare şi să evite pierderea preţioasei aprovizionări cu hrană, care trebuia să dureze timp de şapte ani. Acest plan l-a făcut pe Iosif în stare să extindă uşurarea şi asupra populaţiilor altor ţări. Faptul că cerealele au fost revândute oamenilor arată clar că rezerva fusese făcută sub formă de impozit, iar nu ca un serviciu public făcut de rege.

Comentariile lui Ellen G. White

1-57 PP 219-224

1,9-13 PP 219

14 PP 220; 5T 321

15-25,31,33-36 PP 220

38-40 ML 66

38-43 PP 221

39,40 PP 241

39-44 PP 368

40 5T 321

48,54-56 PP 224


57 Și din toate țările venea lumea în Egipt ca să cumpere grâu de la Iosif; căci în toate țările era foamete mare.