Geneza 10

1 Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. După potop li s-au născut fii.

Iată spiţa neamului. Autenticitatea Genezei 10 a fost contestată de criticii Bibliei, care l-au stigmatizat fie ca un document ulterior întemeiat pe informaţii greşite, fie ca fiind o adevărată invenţie. Totuşi, recentele descoperiri dovedesc validitatea ei. Fără Geneza 10, cunoştinţele noastre despre originea şi legăturile dintre diferitele rase ar fi mult mai puţin complete decât sunt. Acest capitol confirmă cuvintele lui Pavel la Atena, că Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur [să locuiască pe toată faţa pământului] (Fapte 17,26).

Fiilor lui Noe. Expresia Iată spiţa neamului apare în mod frecvent în Geneza (vezi Geneza 6,9; 11,10; 25,12.19; etc.), de obicei, ca titlu pentru informare genealogică. Fiii lui Noe nu sunt trecuţi pe listă după vârstă, ci după importanţa lor relativă faţă de evrei (vezi comentariul pentru cap. 5,32). Toţi cei trei fii s-au născut înainte de potop. Sem înseamnă nume sau renume, Ham căldură, iar Iafet, fie frumuseţe, fie expansiune. Se pare că pentru Iafet este preferabil ultimul înţeles, având în vedere binecuvântarea rostită de tatăl său asupra lui (vezi cap. 9,27). Acest nume reflectă, probabil, simţămintele lui Noe la data naşterii lor. Naşterea lui Sem îl asigură pe Noe de renume, există în inima lui o căldură deosebită pentru Ham, în Iafet, el a văzut creşterea familiei sale. De asemenea, numele mai sugerează şi viziunea profetică. Sem a fost renumit ca strămoş al lui Avraam şi astfel al lui Mesia, firea lui Ham a fost aprinsă, neînfrântă şi senzuală, urmaşii lui Iafet s-au împrăştiat pe diferite continente. Însă Duhul inspiraţiei nu s-a descoperit numai în numele pe care Noe le-a dat fiilor săi. El se reflectă şi în binecuvântările şi blestemul rostit asupra lor (vezi cap. 9,25-27). Numele de Ham, astăzi apare adesea ca nume ebraic sub forma de Chaim.

Li s-au născut fii. Însemnata binecuvântare a lui Dumnezeu asupra supravieţuitorilor potopului a avut ca rezultat rapida înmulţire a neamului omenesc (vezi cap. 9,1; 10,32). Ordinea în care sunt prezentate numele fiilor lui Noe este în armonie cu un procedeu literar ebraic cunoscut ca paralelism răsturnat. După ce dă numele lor în ordinea obişnuită, Sem, Ham şi Iafet, Moise enumără mai întâi urmaşii lui Iafet şi la sfârşit pe cei ai lui Sem. Un alt caz al acestui procedeu se întâlneşte în Matei 25,2-4.

2 Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras.

Fiii lui Iafet au fost: Gomer. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni indo-europene. După autorul grec Homer, cimerienii au migrat din nordul Europei şi au apărut în provinciile nordice ale Imperiului Asirian pe timpul lui Sargon al doilea, prin secolul al VIII-lea î.Hr. Ei au invadat vechea Armenie, însă au fost împinşi spre vest de asirieni. O veche scrisoare asiriană arată că nici unul dintre traducătorii lor nu cunoşteau limba poporului lui Gomer. Cimerienii, la rândul lor, au nimicit regatele Frigian şi Lidian din Asia Mică, însă au fost absorbiţi gradat de popoarele din Anatolia. Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni. Ca mărturie a puterii lor, o mare parte din Anatolia a purtat cândva numele de Gomer.

Cei din vechime au vorbit despre Bosporos Cimerian, iar armenii mai numesc încă Gamir o parte din ţara lor. Se crede că Crimeea poartă numele lor până în ziua de azi.

Magog. Identificarea acestui nume este dificilă. În Ezechiel 38,39, Gog, un rege al lui Magog, apare ca un crunt vrăşmaş al poporului lui Dumnezeu. O scrisoare din secolul al XV-lea a regelui babilonian către un faraon egiptean menţionează pe Magog ca fiind un trib barbar din nordul îndepărtat. Prin urmare, se presupune că acest trib a trăit undeva prin nordul Mării Negre, probabil în apropiere de urmaşii lui Gomer, un frate al lui Magog.

Madai. Mezii, sau madaii, apar pentru prima oară în inscripţiile asiriene ale secolului al IX-lea î.Hr. ca un popor care a trăit pe înaltul platou iranian la răsărit de Asiria. După ce au jucat un rol minor în istoria lumii antice, ei apar deodată în secolul al VII-lea î.Hr. ca o naţiune puternică sub regele Cyaxares, când, în unire cu babilonienii, nimicesc Imperiul Asirian. Când cei doi aliaţi au împărţit imperiul nimicit, mezii au primit provinciile nordice din partea superioară a râului Halys din Asia Mică, stăpânind întinsul lor domeniu din Ecbatana, Ahmeta biblică (vezi Ezra 6,2. Astyages, fiul lui Cyaxares, a fost înfrânt de conducătorul persan Cyrus, care a unit împărăţia Mediei şi Persiei, iar apoi a nimicit Babilonul. În felul acesta, supremaţia a ajuns, pentru prima dată în istoria lumii, în mâinile rasei indo-europene.

Iavan. Grecii, sau Ionienii, au descins din Iavan. Ionienii din primele timpuri sunt menţionaţi pentru prima dată în rapoartele hitite ca locuitori ai regiunilor de coastă apusene din Asia Mică. Aceasta s-a întâmplat pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr., aproximativ pe vremea când a scris Moise Geneza. În inscripţiile asiriene ei sunt numiţi yamnai.

Tubal. Tiberienii lui Herodot şi Tabalaenii din izvoarele cuneiforme asiriene urmează să fie identificaţi ca urmaşii lui Tubal. Tubal este menţionat în inscripţiile celui de-al doisprezecelea secol î.Hr. ca fiind aliat cu Muski (Meşec) şi Kaski într-o încercare de a cuceri partea de nord-est a Mesopotamiei. Salmanasar al III-lea se referă la Tubal ca ţară pentru primă dată prin secolul al IX-lea î.Hr., în timp ce inscripţiile cu un secol mai târziu îi localizează pe tabalaeni ca fiind colonişti în Munţii Anti-Taurus din sudul Capadociei. Mai târziu, ei au fost împinşi în Armenia, unde autorii greci din perioada clasică au venit în contact cu ei.

Meşec. Probabil strămoş al aşa-numiţilor Moschoi din scriitorii clasici greci, Mushku din inscripţiile asiriene. Aceste inscripţii reprezintă pe Tabal şi pe Mushku ca aliaţi, ca în Ezechiel 38. Mushku apar pentru prima dată, în partea de nord a Mesopotamiei, în timpul domniei lui Tiglatpilesser I, aproximativ pe la 1100 î.Hr. Ceva mai târziu, ei s-au aşezat în Frigia, iar de acolo, în secolul al VIII-lea, sub regele lor Mita, au pornit cu război asupra lui Sargon al II-lea. În această bătălie împotriva asirienilor, ultimul rege al Carchemiş-ului a încercat în zadar să obţină ajutor de la Mita, regele Meşecului. După ce a stăpânit câtăva vreme asupra părţii de nord a Anatoliei, Mushku au pierdut-o, mai întâi în faţa cimerienilor, iar apoi în faţa Lidienilor.

Tiras. Probabil strămoş al Tursenoi. Acest popor, care îşi trage numele de la Tiras, a trăit pe coasta de vest a Asiei Mici, unde erau binecunoscuţi ca piraţi. Înrudiţi, probabil, cu tirsenienii italieni, ei apar mai târziu, prin secolul al XIII-lea î.Hr. în inscripţiile egiptene, sub numele de Turusha. Ei au jucat un rol de conducători printre popoarele migratoare de coastă din perioada pre-elenă.

3 Fiii lui Gomer: Aşchenaz, Rifat şi Togarma.

Fiii lui Gomer: Aşchenaz. Aşchenaz, primul fiu al lui Gomer, fiul lui Iafet, a fost strămoşul poporului indo-european Ashkuza, care a trăit pe la sud-est de lacul Urmiah, pe vremea lui Esarhaddn, în secolul al VII-lea î.Hr. Lacul Aşchenian din Frigia îşi trage numele de la el. Esarhaddon a dat pe fiica sa de soţie lui Bartatua, regele aşuzilor, după ce a fost asigurat prin zeul soarelui lui că Bartatua va rămâne credincios faţă de Asiria. De aici înainte îi găsim pe Ashkuza unindu-şi forţele cu ale asirienilor împotriva cimerienilor şi a mezilor. Madies, fiul lui Baratua, a încercat fără succes să îi ajute pe asirieni când mezii şi babilonienii au asediat Ninive. După căderea Asiriei, aşcuzii au fost subjugaţi de mezi. Împreună cu împărăţiile indo-europene ale Araratului, minni şi ale mezilor, ei au fost chemaţi la luptă de Ieremia pentru a nimici Babilonul (Ieremia 51,27).

Rifat. Datorită legăturilor sale cu Gomer, Aşchenaz şi Togarma, probabil că Rifat a fost strămoşul unui alt trib european din Capadocia. Totuşi, numele lui nu a fost găsit încă în vechile inscripţii. Iosif Flavius îi identifică pe urmaşii lui cu paflagonienii care au locuit la vest de Halys-ul inferior din Asia Mică şi a cărui capitală a fost la Sinope.

Togarma. Strămoş al poporului Tagarma sau Tagarama, menţionat în rapoartele hitite ale secolului al XIV-lea î.Hr. Ei sunt aşa-numiţii tilgarimu din inscripţiile asiriene, care îi aşează în nordul munţilor Taurus. Sancherib, fiul lui Sargon îi menţionează alături de chilakki, care au locuit pe Halys în Asia Mică. Amândoi regii asirieni pretind că au cucerit ţara lor. Ezechiel declară (Ezechiel 27,14) că din ţara lor se aduceau catâri şi cai la târgurile din Fenicia. Togarma apare în Ezechiel 38,6 printre aliaţii lui Magog. Armenii urmăresc genealogia lor înspre înapoi până la Haic, fiul lui Torgomşi, de aceea, se pare că sunt descendenţii lui Togarma.

4 Fiii lui Iavan: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim.

Fiii lui Iavan: Elişa. Deoarece Tirul a importat învelitoarele sale de purpură din ostroavele Elişei (Ezechiel 27,7), probabil insulele Sicilia şi Sardinia, s-ar părea că descendenţii lui Elişa, fiul lui Iavan, trebuie să fie căutaţi în acea regiune. Se ştie că Sicilia şi Sardinia au fost colonizate de greci, astfel, locuitorii din Sardinia şi Corsica au fost fiii Greciei continentale, exact aşa cum Elişa a fost fiul lui Iavan, din care au descins grecii. Asemănarea numelui Elişa pentru această parte a Greciei, numită Aeolis sau Elis, şi cu numele Elada cu care Grecii au numit ţara lor, pare să facă legătura cu Elişa, de la început, şi cu Grecia de pe continent.

Tarşiş. Acest nume apare des în Biblie. După Isaia 66,19 şi Psalmi 72,10, Tarşiş a fost o ţară îndepărtată. Ea avea bune legături comerciale cu Tirul, care importa de acolo argint, fier, cositor şi plumb (Ezechiel 27,12). Iona a avut de gând să fugă la Tars, când Domnul l-a trimis la Ninive (Iona 1,3). Cea mai îndepărtată colonie feniciană fiind acolo, cele mai mari vase oceanice ale Feniciei au fost numite corăbiile din Tarsis (Psalmi 48,7). Se presupune că aceasta este regiunea minieră din sud-vestul Spaniei, Tartessus al grecilor şi romanilor. Aşezat la vest de Gibraltar la gura râului Baetis, acum Guadalquivir, Tarsis a fost cel mai important port al Spaniei antice. Mai târziu, numele de Tarsis a fost extins asupra întregii regiuni.

Chitim. Mulţi comentatori au identificat Chitimul cu Cipru, deoarece capitala Ciprului se numea Chition. Aceasta s-ar potrivi cu Isaia 23,1.12 care vorbeşte despre Chitim ca neaflându-se departe de Tir şi Sidon. În Ieremia 2,10 şi Daniel 11,30, prin numele de Chitim se înţelege greci în general. Însă, semnificaţia lui primară, ca în Isaia, poate să fie mult mai circumscrisă. De aceea este certă identificarea Chitimului fie cu Ciprul, fie cu alte insule din apropierea Greciei.

Dodanim. Dacă ortografia aceasta este corectă, trebuie să înţelegem că este grecescul dardanieni, de-a lungul coastei greceşti a Asiei Mici. Totuşi, LXX îl redă rodioi. Lista paralelă din 1 Cronici 1,7 redă în ebraică rodanim, pe care traducătorii KJV l-au schimbat în donanim, ca să se potrivească ortografiei ebraice din cap. 10,4. Literele D şi R din ebraică se aseamănă atât de mult, încât un copist, în acest verset, ar fi putut foarte uşor să confunde pe r cu d. Dacă ortografia numelui, în original, a fost într-adevăr Rodanim, atunci probabil că este vorba de grecii din Insula Rodos.

5 De la ei se trag popoarele din ţările neamurilor de pe malul mării, după ţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, după seminţiile lor.

Popoarele din ţările neamurilor. Urmaşii lui Iavan, diferitele triburi greceşti menţionate în versetul precedent – populaţia Greciei şi a insulelor învecinate cu ea, a Siciliei, Sardiniei, Spaniei şi Ciprului – au pornit să colonizeze insulele şi regiunile de coastă ale Mediteranei. Acest verset arată că numele date indică numai grupuri tribale principale. Evident că până pe vremea lui Moise avuseseră loc mai multe ramificaţii. Când a fost scrisă Geneza, populaţiile Mediteranei centrale şi de vest au fost subîmpărţite în multe şi diferite grupe, descinzând probabil toate din Iavan, cel de-al patrulea fiu al lui Iafet.

6 Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan. –

Fiii lui Ham: Cuş. Poporul evreu a fost asociat mult mai îndeaproape cu rasa hamitică decât cu urmaşii lui Iafet. Cuş, sau Kuş este vechea Etiopie. Ea cuprinde Nubia de astăzi şi o parte din Sudan până la Khartoum. Această ţară este numită Cas în inscripţiile egiptene şi Cuşu în textele cuneiforme asiriene. Totuşi, Cuş nu cuprinde numai Nubia africană, ci şi partea de vest a Arabiei mărginindu-se cu Marea Roşie. Se ştie că unii dintre fiii lui Cuş s-au aşezat acolo. Zerah, Etiopianul din 2 Cronici 14,9 şi locuitorii Etiopiei din Isaia 45,14, menţionaţi ca fiind sabeenii ca oameni de statură înaltă, trebuie totuşi să fie arabi apuseni. Aproximativ pe timpul lui Ezechia, Iuda a fost în contact cu Cuş, sau Etiopia, care este menţionată în cărţile de mai târziu ale Vechiul Testament (vezi 2 Regi 19,9; Estera 1,1; 8,9; Psalmi 68,31; etc.).

Miţraim. Egiptenii sunt urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham. Originea numelui ebraic Miţraim este obscură. Cu toate că acest cuvânt este realmente acelaşi în limbile asiriană, babiloniană, arabă şi turcă ca şi în ebraică, niciodată nu a fost găsit nume indigen asemănător în inscripţiile egiptene. Egiptenii au numit ţara lor fie ţara neagră, desemnând fâşia fertilă de pământ care mărginea cele două maluri ale râului Nil în contrast cu pustiul, ţara roşie, fie că vorbea despre ea ca despre cele două ţări, fapt ce ducea cu gândul la o mai veche împărţire istorică a ţării în două regate separate. Dacă cuvântul Miţraim, cu dubla lui terminaţie ebraică, poate fi o reflectare a expresiei două ţări este subiectul de discuţie pentru cercetători. Egiptenii moderni folosesc nume de Misr şi adjectivul Misri ca referindu-se la Egipt. Numele de Mizar, dar unei stele din constelaţia Ursa mare, perpetuează de asemenea numele lui Miţraim, fiul lui Ham.

Put. În mod tradiţional, Put a fost identificat ca strămoş al libienilor. Această tradiţie se întinde înapoi până pe timpul LXX-ei, care a tradus pe Put cu Libia. Această identificare desigur că este greşită. Vechi inscripţii egiptene menţionează o ţară africană prin numele de Punt, Putu în textele babiloniene, în care din vechi timpuri Egiptul a trimis expediţii pentru a obţine arbori răşinoşi, piei de leopard, abanos, fildeş şi alte produse exotice. De aceea, probabil că Punt a fost coasta africană a Somaliei şi Eritreii.

Canaan. Inscripţii hieroglife şi cuneiforme din cel de-al doilea mileniu î.Hr. plasează Canaanul ca fiind regiunea care se învecinează la apus cu Mediterana, la nord cu Libanul şi la sud cu Egiptul. Acesta este mai mult un nume colectiv pentru populaţia indigenă a Palestinei, Feniciei şi a oraşelor-state hitite din nordul Siriei. Fenicienii şi coloniştii lor, cartaginezii din Africa de nord, se referă la ei înşişi, pe monedele lor, ca fiind canaaniţi, până în vremurile romane (vezi v.15). Deşi Canaan a fost fiul lui Ham, limba canaanită a fost semitică, aşa cum arată în mod clar scrierea canaaniţilor. Se pare că ei au acceptat limba semitică într-o fază foarte timpurie a istoriei lor. După câte se pare, acest lucru era adevărat şi cu privire la egipteni, pentru că limba lor este puternic semitică. De fapt, vechii egipteni, ale căror legături hamitice nici un învăţat nu le va pune la îndoială, au luat atât de multe elemente semitice în limba lor, încât unii cercetători au clasificat limba egipteană ca fiind semitică. Poate că apropierea geografică a canaaniţilor de naţiunile semitice din Orientul Apropiat este răspunzătoare pentru acceptarea din partea lor a limbii semitice. Cultura, limba şi scrierea babiloniană au fost preluate în mod virtual de aproape toate popoarele care au trăit între Eufrat şi Egipt, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr.

Faptul că nu întotdeauna o limbă vorbită de un popor este o dovadă clară cu privire la rasa căreia îi aparţine este evident din numeroasele exemple vechi şi moderne. Cucerirea arabă a întregii regiuni mediteraneene a făcut ca araba să fie limba vorbită şi scrisă a populaţiilor semitice şi a celor nesemitice deopotrivă, de la coasta Atlanticului până la Indus.

7 Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan.

Fiii lui Cuş: Seba. Istoricul evreu Iosif Flavius identifică pe Seba cu regatul nubian Meroë, o ţară africană situară între Nilul Albastru şi râurile Atbara. Această părere trebuia să fie corectă pe vremea lui Iosif, deoarece egiptenii migraseră pe atunci din Arabia sudică spre Africa. Totuşi, Seba a fost un trib, cel puţin la origine, în partea de sud a Arabiei. În Psalmi 72,10, cele mai îndepărtate naţiuni de pe timpul lui Solomon sunt arătate ca aducând daruri lui Solomon – Seba, departe spre sud, Tarsis, spre vest şi Saba spre est. În Isaia 43,3 se referă la Seba ca fiind în imediată vecinătate cu Etiopia (Cuş). Isaia 45,14 accentuează statura înaltă a locuitorilor ei.

Havila. În afară de Biblie, Havila nu este menţionată. Diferite afirmaţii biblice arată că a fost un trib arab nu departe de Palestina. Geneza 25,18 fixează hotarul de răsărit al Edomului la Havila, care era de asemenea, limită răsăriteană a campaniei lui Saul împotriva amaleciţilor (vezi 1 Samuel 15,7). Pentru Havila antediluviană vezi comentariul pentru Geneza 2,11.

Sabta. Unii comentatori au identificat pe Sabta cu Sabota, oraşul capitală al Hadhramautului, ţară în sudul Arabiei. Alţii consideră că ea era aceeaşi ca şi Safta lui Ptolemeu din Golful Persic. Identificarea hotărâtă este imposibilă.

Raema. Deoarece triburile Arabiei ale lui Şeba şi Dedan au fost la început aşezate în partea sud-vestică a Arabiei, este posibil ca poporul Raema să fi trăit în aceeaşi regiune. Ezechiel menţionează pe Raema şi Şeba ca făcând comerţ cu tămâie, pietre preţioase şi aur la târgurile din Tir. Probabil că acesta este tribul Ramanites, aşezat, după geograful roman Strabo, în sud-vestul Arabiei. La ei se mai face referire şi într-o renumită inscripţie arabă care atribuie laudă zeului local pentru salvarea mineanilor de atacurile lui Şeba şi Haolan, pe drumul de la Ma’in la Raema.

Sabteca. Nu se mai ştie nimic despre acest fiu din urmaşii lui. Unii au căutat să identifice căminul lor cu Samudake din Golful Persic. Acest fapt este foarte nesigur, deoarece toţi arabii cuşiţi se pare că s-au aşezat în partea de vest a Arabiei.

Şeba. Sabeenii, descendenţi ai lui Şeba, sunt binecunoscuţi atât din Biblie, cât şi din alte izvoare. În vremurile Vechiului Testament, Şeba apare ca o naţiune bogată în comerţ. Regina ei a făcut o vizită oficială împăratului Solomon. Mai târziu, Sabeenii ajung cel mai important popor din sudul Arabiei, în vecinătatea Yemen-ului modern. Un mare număr de inscripţii, în majoritate încă nepublicate, aduc mărturie cu privire la religia lor, despre istoria lor şi înaltul nivel al culturii lor. Prin construirea de mari diguri şi a unui întins sistem de irigaţie, sabeenii au mărit mult fertilitatea şi bogăţia ţării lor, în aşa măsură încât în vremurile clasice, ea a ajuns să fie cunoscută ca Arabia Felix, Arabia fericită. Neglijarea sau distrugerea în cele din urmă a acestor diguri, a adus în mod treptat, eclipsa sabeenilor ca naţiune.

Dedan. Acest nepot al lui Cuş a ajuns strămoşul unui trib sud-arab despre care nu se ştie nimic mai mult. Acest trib nu trebuie să fie confundat cu descendenţii unui nepot al lui Avraam, Ketura, care a trăit la graniţa sudică a Edomului, la nord-vestul Arabiei (Geneza 25,3; 1 Cronici 1,32; Isaia 21,13; Ieremia 25,23; 49,8; Ezechiel 25,13; 27,15.20; 38,13).

8 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.

Cuş a născut pe Nimrod. Deşi numele lui Nimrod se află în documentele babiloniene, totuşi arabii fac legătura unor vechi aşezări cu numele lui. De exemplu, Birs-Nimrud, este numele lor pentru ruinele de la Borsipa; şi Nimrud, de la Calah. Aceste nume trebuie să fie o rămăşiţă a unor foarte vechi tradiţii şi nu pot fi atribuite numai influenţei Coranului. Atât cât dovedesc datele istoriei în general, cei mai vechi locuitori ai Mesopotamiei nu erau semiţi, ci sumerieni. Despre originea sumerienilor se cunoaşte puţin. Faptul că Nimrod, un hamit, a întemeiat primele state-cetăţi din Mesopotamia, sugerează că sumerienii au fost hamiţi.

Să fie puternic. Această expresie indică o persoană renumită pentru fapte curajoase şi îndrăzneţe. Ea poate să cuprindă şi semnificaţia de tiran.

9 El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.”

Un viteaz vânător înainte Domnului. Nimrod înseamnă el se va răscula, fapt ce arată că descrierea lui ca un viteaz vânător înaintea Domnului nu era în sensul cel bun de a lucra în armonie cu voia lui Dumnezeu. LXX reflectă această idee traducând această expresie înaintea Domnului ca împotriva Domnului. Cu toate că Nimrod a lucrat sfidându-L pe Dumnezeu, faptele lui cele mari i-au făcut faimă printre contemporani, ca şi printre generaţiile care au urmat. Legendele babiloniene despre Ghilgameş, care apar adesea pe basoreliefurile şi peceţile cilindrice babiloniene şi în documentele literare, este posibil să se refere la Nimrod. De obicei, Ghilgameş este arătat ca omorând lei sau alte fiare sălbatice cu mâinile goale. Faptul că Nimrod a fost un hamit poate să fie motivul pentru care babilonienii, urmaşi ai lui Sem, au atribuit faptele lui faimoase unuia dintre proprii vânători şi au uitat într-adins numele lui.

10 El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear.

El a domnit la început. Această poate să însemne fie prima sa domnie, fie începutul suveranităţii sale. În registrul naţiunilor, Nimrod apare ca autor al imperialismului. Sub el, societatea a trecut de la forma patriarhală la forma monarhică. El este primul om menţionat în Biblie în calitate de conducător al unui regat.

Babel. Primul regat al lui Nimrod a fost Babilonul. Cu ideea că cetatea lor este reoglindirea pământească a cereştilor locuinţe ale zeilor lor, babilonienii i-au dat numele de Bab-ilu, poarta lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru cap. 11,9). Legende babiloniene pun întemeierea cetăţii o dată cu crearea lumii. Fără îndoială că, având această idee în minte, Sargon I, un vechi rege semit al Mesopotamiei, a luat din Babilon pământ sacru pentru întemeierea unei alte cetăţi după modelul Babilonului. Chiar în perioada de mai târziu a supremaţiei asiriene, Babilonul nu şi-a pierdut însemnătatea de centru al culturii din Mesopotamia. Totuşi, cea mai mare faimă şi glorie a sa a atins-o pe timpul lui Nebucadneţar, care a făcut din el cea dintâi metropolă a lumii. De la distrugerea lui de către regele persan Xerxes, Babilonul zace în ruine (Isaia 13,19).

Erec. Babilonianul Uruk, modernul Warka. Săpăturile recente au dovedit că este una dintre cele mai vechi cetăţi existente. Cele mai vechi documente scrise descoperite vreodată au fost găsite acolo. Uruk a fost cunoscut babilonienilor ca vecinătatea unde au avut loc cele mai mari fapte ale lui Ghilgameş, un fapt care se pare că sprijină sugestia că legendele lui Ghilgameş au fost reminiscenţe ale vechilor fapte ale lui Nimrod.

Acad. În vechime, a fost reşedinţa regilor Sargon I şi Naram-Sin. Ruinele acestei cetăţi încă nu au fost descoperite, însă ele trebuie să fie prin apropiere de Babilon. Vechea populaţie semită din Mesopotamia inferioară a ajuns să fie numită acadiană, iar limbile babiloniană şi asiriană se referă acum la ea, în mod colectiv, prin acelaşi termen.

Calne. Deşi Calne nu a fost încă identificat cu certitudine, probabil că el a fost acelaşi cu Nippur, actualul Niffer. Aproape optzeci la sută din toate textele sumeriene cunoscute au fost găsite în această aşezare. Ea a fost numită de sumerieni Enlil-ki, cetatea lui (zeului) Enlil. Babilonienii au inversat ordinea celor două componente ale acestui nume şi fac referire la cetate în cele mai vechi inscripţii ale lor ca Ki-enlil, mai târziu Ki-Illina. Aceasta poate că a dat naştere la ebraicul Calne. După Babilon, Nippur a fost cea mai sfântă cetate din Mesopotamia inferioară şi se lăuda cu temple importante. Din cele mai vechi timpuri până la ultima perioadă persană, cetatea a constituit un centru de cultură şi de comerţ intens.

Şinear. Cetăţile de mai sus erau aşezate în ţara Şinear, termen folosit în mod generic în Vechiul Testament pentru Babilonia, cuprinzând Sumer în sud şi Acad în nord (vezi Geneza 11,2; 14,1.9; Iosua 7,21; ebr. o manta de Şinear; Isaia 11,11; Zaharia 5,11; Daniel 1,2). Numele este încă tot ceva neclar. Pe vremuri s-a crezut că a derivat din cuvântul sumer, vechea Sumeria, care este aşezată în partea cea mai sudică a Mesopotamiei. Totuşi, este mult mai probabil că derivă din Sanhar din anumite texte cuneiforme, o ţară a cărei aşezare nu a fost încă precizată. Unele texte par să indice că Sanhar a fost mai degrabă în Mesopotamia de nord decât în cea de sud. Deşi este sigur că Şinear este Babilonia, originea termenului este încă neclară.

11 Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah

Din ţara aceasta a intrat în Asiria. (Engleză: din această ţară a plecat în Aşur). Chiar dacă această traducere este posibilă, în ebraică modul de construcţie a frazei o favorizează pe cea dată de RSV, care îl menţine pe Nimrod ca subiect şi redă astfel: din ţara aceasta el a intrat în Asiria. În Mica 5,6, Asiria este numită ţara lui Nimrod. Plecarea lui Nimrod în Asiria şi reînviorarea activităţii sale de construire acolo a constituit o extensie a imperiului său într-o direcţie nordică. Ceea ce Asiria a pierdut din întinderea ei geografică a recâştigat în putere politică în istoria ei de mai târziu.

Ninive. Timp de secole Ninive a fost vestită fiind capitala Asiriei. Asirienii înşişi au numit-o Ninua, fiind închinat, după cât se pare, zeiţei babiloniene Nina. Aceasta indică Babilonul ca fiind căminul anterior al lui Nimrod şi corespunde cu raportul biblic că el, primul rege al Babilonului, a fost şi întemeietorul Ninivei. Săpăturile au arătat că Ninive a fost una dintre cele mai vechi cetăţi din Mesopotamia superioară. Aşezată fiind la intersecţia drumurilor internaţionale de comerţ intens, Ninive a devenit curând un important centru comercial. În timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., ea a aparţinut în repetate rânduri când babilonienilor, când hitiţilor sau hitanianilor înainte de a fi luată sub control asirian în cel de-al XIV-lea secol î.Hr. Mai târziu, fiind capitala Imperiului Asirian, ea a fost înfrumuseţată cu palate şi temple măreţe şi puternic fortificate. În anul 612 î.Hr., cetatea a fost distrusă de mezi şi babilonieni şi de atunci a rămas un morman de ruine. În faimoasa ei bibliotecă, înfiinţată de Asurbanipal, s-au găsit mii de tăbliţe de lut arse, conţinând documente istorice, religioase şi de afaceri şi scrisori de nepreţuit. Pe deasupra tuturor, această descoperire a îmbogăţit cunoştinţele noastre despre vechea Asirie şi Babilonie.

Rehobot-ir. Literal, locuri întinse sau uliţele cetăţii. Probabil că aceasta înseamnă Rebitnina, o suburbie a Ninviei menţionată în anumite texte cuneiforme. Totuşi, aşezarea sa exactă este încă nesigură. Unii cercetători consideră că ea s-a aflat la nord de Ninive; alţii, peste râul Tigru, pe locul modernului Mossul.

Calah. Vechea cetate asiriană Kalhu, care este aşezată la confluenţa râurilor Marelui Zab şi Tigru, aproximativ douăzeci de mile sud de Ninive. Numele ei de astăzi, Nimrud, perpetuează memoria întemeietorului ei. Palate măreţe au fost odată mândria acestei cetăţi care a slujit în mod intermitent drept capitală a Imperiului asirian. În vastele sale ruine au fost păstrate mari pietre de monument şi unele dintre cele mai frumoase exemplare ale sculpturii asiriene. Obeliscul Negru al lui Salmanasar al III-lea, pe care apare cea mai veche reprezentare picturală a unui rege israelit şi a altor evrei, a fost găsit într-unul din palatele sale. Inscripţia de pe obelisc aminteşte despre plata tributului de către Iehu, regele lui Israel în 841 î.Hr.

12 şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare. –

Resen. Biblia plasează Resen între Ninive şi Calah, însă locul său exact încă aşteaptă să fie descoperit.

13 Miţraim a născut pe ludiţi, anamiţi, lehabiţi, naftuhiţi,

Miţraim a născut pe Ludimi. Moise continuă cu urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Ham, Miţraim, al cărui nume a fost dat mai târziu Egiptului. Unii comentatori presupun că unor greşeli ale scribilor au determinat o schimbare din Lubimi, libienii, în Ludimi sau lidienii. Însă numele apare în diferite cărţi ale Bibliei (1 Cronici 1,11; Isaia 66,19; Ieremia 46,9; Ezechiel 27,10; 30,5), de aceea este cu neputinţă a se vedea greşeli în toate pasajele în care apare Ludimi sau Lud. Într-unele din aceste pasaje, Ludimi şi Lubimi sunt menţionate amândouă ca fiind popoare distincte şi separate. Ba, mai mult, LXX a tradus pe Ludimi cu lidienii. Acest fapt ne obligă să recunoaştem pe nume pe lidienii din Asia Mică care trebuie să fi migrat din nordul Africii spre Anatolia într-o perioadă timpurie din istoria lor. Ei au apărut în istoria de la Sardis în partea de apus a Asiei Mici înainte de mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi s-au răspândit în mod treptat peste jumătate din ţară, până la marele râu Halys. În timpul supremaţiei hitite, Lidia le-a fost supusă, însă au ajuns iarăşi un regat puternic şi independent după căderea Imperiului hitit în al XIII-lea secol î.Hr. În secolul al VI-lea î.Hr., Cir a cucerit Lidia şi a încorporată în Imperiul persan. Fosta sa capitală, Sardis, a rămas totuşi

o cetate importantă timp de mai multe secole. Ea era încă o metropolă înfloritoare în perioada primară creştină, când Ioan a scris epistola sa către biserica de acolo (Apocalipsa 3,1-6).

Dacă totuşi ludimii biblici nu sunt lidienii istorici, ei trebuie să fi trăit undeva în nordul Africii, în apropierea celor mai mulţi descendenţi ai lui Miţraim. Dacă lucrurile stau aşa, nu putem identifica ludimii, pentru că în vechile rapoarte nu se menţionează despre un astfel de popor, ci numai în Biblie.

Anamimi. Poate că anamimii au fost locuitorii celei mai mari oaze din Egipt, al cărei nume egiptean este Kenemet. Deoarece sunetul K este des reprezentat în ebraică prin consoana ’ayin, cu care începe numele ’Anamimi, asemănarea celor două nume este mai curând uimitoare. În 1920, Albright, a făcut o identificare diferită: cireni, de la asirianul Anami.

Lehabimi. În inscripţiile egiptene, libienii sunt numiţi Lebu. Pentru ei dau mărturie rapoartele foarte vechi ca reprezentând triburile care în partea nordică se învecinează cu Egiptul. Probabil că ei au ocupat cea mai mare parte a Africii de nord. În Biblie ei apar şi sub numele de libieni (vezi 2 Cronici 12,3; 16,8; Daniel 11,43; Naum 3,9). Identificarea precisă a lui Lehabimi cu libienii este mai degrabă o dovadă în plus împotriva susţinerii unei greşeli discutată mai înainte datorită căreia lubimii a ajuns ludimi.

Naftuhimi. Identificarea acestui popor este nesigură. Poate că cea mai bună sugestie este că acesta se referă la egiptenii din Delta Nilului. În inscripţiile egiptene acest popor a fost numit Napatuh, care poate fi acelaşi ca Naftuhimi biblic.

14 patrusiţi, casluhiţi (din care au ieşit filistenii) şi pe caftoriţi.

Patrusimi. Patrusimii au fost probabil locuitori ai Egiptului superior. În Isaia 11,11 Patros enumerată între Egipt şi Etiopia. Numele Patros este ebraic care îl redă pe egipteanul Pa-ta-res, scris în inscripţiile asiriene Paturisi, ceea ce înseamnă ţara de sud. Ezechiel 29,14 indică Patrosul ca ţară de baştină originală a Egiptenilor. Aceasta concordă cu propria lor tradiţie veche că primul rege Menes, acela care a unit naţiunea, a venit din This, vechea cetate a Egiptului superior.

Casluhimi. Încă neidentificaţi. Dacă ei vor fi fost locuitori ai regiunii de la poalele munţilor Casios, la răsărit de Delta Nilului, este nesigur.

Filisteni. Pentru că Amos 9,7 declară că filistenii au ieşit din Caftor, cei mai mulţi comentatori cred că termenul Caftorimi ar trebui să fie pus înaintea expresiei din care au ieşit filistenii. De aceea, Casluhim şi Caftorim au fost fii ai aceluiaşi tată, unele dintre triburile filistene pot să aibă aceeaşi origine din Casluhim, altele din fratele său Caftorim. Filistenii care au venit în Palestina din Creta prin Asia Mică şi Siria poate că avuseseră căminul lor de baştină în Africa de nord. Ca locuitori ai regiunii de coastă din Palestina de sud, ei au jucat un rol important în istoria ebraică. Filistenii sunt adesea citaţi nu numai în Biblie, ci şi în rapoartele egiptene, unde sunt numiţi Peleşeth. Multe basoreliefuri egiptene zugrăvesc trăsăturile, îmbrăcămintea şi felul lor de călătorie şi de luptă, completând astfel informaţiile date cu privire la ei de Biblie. Ei sunt de asemenea amintiţi în inscripţiile cuneiforme sub numele de Palastru. Grecii au numit ţara Filista Palaistine şi au aplicat acelaşi nume întregii ţări care chiar de atunci încoace a fost cunoscută ca Palestina (vezi Isaia 14,29, unde Peleşeth este tradus Palestina [versiunea engleză]).

Caftorimi. Acest popor este menţionat şi în Deuteronom 2,23, Ieremia 47,4 şi Amos 9,7. Inscripţii egiptene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. acordă definitiv numele cheftui primilor locuitori ai Cretei, precum şi într-un sens mai larg, popoarelor de coastă din Asia Mică şi Grecia. Această folosire a lui cheftui sugerează Creta şi migraţiile spre regiunile de coastă înconjurătoare, care ar include Siria şi Palestina. Filistenii au fost rămăşiţe ale aşa-numitelor popoare ale mării.

15 Canaan a născut pe Sidon, întâiul lui născut, şi pe Het;

Canaan. Din anumite motive necunoscute, Moise omite enumerarea urmaşilor lui Put, cel deal treilea fiu al lui Ham, şi continuă cu Canaan, cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Ţara Canaanului a fost aşezată în mod strategic pe importanta punte dintre Asia şi Africa, între cele două mari curente culturale ale antichităţii, Mesopotamia şi Egipt. Regiunile cunoscute astăzi ca Siria, Liban şi Palestina au constituit căminul canaaniţilor.

Sidon, întâiul lui născut. Sidonienii au ocupat Ciprul şi au întemeiat colonii în Cilicia şi Caria în Asia Mică, pe diferite insule greceşti, pe Creta şi ţărmurile Mării Negre. Sidon, portul lor la mare a fost cunoscut ca Marele Sidon, pe timpul cuceririi ebraice (Iosua 11,8). Acest port la mare fenician menţionat atât în hieroglifele egiptene, cât şi în textele cuneiforme mesopotamiene, a fost cel mai puternic stat-cetate fenician din cele mai vechi timpuri. Mulţi fenicieni se numeau pe atunci ei înşişi sidonieni, chiar dacă era de fapt cetăţeni ai cetăţilor învecinate. Conducerea între cetăţile Feniciei a trecut de la Sidon la Tir, sora ei, aproximativ pe la anul 1100 î.Hr. Fenicienii au fost prietenoşi faţă de David şi Solomon şi de asemenea faţă de regatul de nord al lui Israel, însă au exercitat o rea influenţă religioasă asupra acestuia din urmă. Esarhaddon a reuşit să nimicească Sidonul în 678 î.Hr., însă Tirul, regina mării, a rămas necucerit până ce Nebucadneţar l-a subjugat după un asediu care a durat 13 ani. Ca rezultat, Sidonul a jucat încă o dată un rol important în timpul perioadei persane, însă a fost cu desăvârşire distrus de Artaxerxe al III-lea în 351 î.Hr. Aceeaşi soartă a avut

o şi Tirul câţiva ani mai târziu, când l-a ocupat Alexandru în 332 î.Hr., încheind astfel lunga şi glorioasa istorie a statelor-cetăţi feniciene.

Het. Strămoş al hetiţilor, numite Cheta de către egipteni şi Hatti în documentele cuneiforme. Hitiţii, cu capitala lor în nordul Siriei, s-au dezvoltat într-un imperiu puternic în secolul al XVII-lea î.Hr. Ei au câştigat controlul asupra unei mari părţi din Asia Mică, şi în încercarea de a extinde sfera lor de influenţă înspre sud, au ajuns în conflict cu Egiptul. Imperiul Hitit centralizat a fost mai târziu nimicit de popoarele mării şi desfăcut în multe cetăţi-state siriene. Asirienii au numit Siria Ţara Hitiţilor. Textele hitite scrise în scriere cuneiformă au fost demult descifrate şi ne-au oferit bogate informaţii cu privire la istoria, legile şi cultura acestei naţiuni. Texte scrise într-o scriere hieroglifică hitită specială au început chiar acum să-şi dezvăluie secretele lor ca rezultat al textelor în două limbi de curând descoperite.

16 şi pe iebusiţi, pe amoriţi, pe ghirgasiţi,

Iebusiţii. Aceşti locuitori ai Ierusalimul pre-israelitic pare să nu fi fost decât un trib mic şi fără importanţă, deoarece nu sunt niciodată menţionaţi în afară de Biblie şi sunt limitaţi la Ierusalim în rapoartele Vechiului Testament (vezi Geneza 15,21; Numeri 13,29; Judecători 19,10.11; etc.). Solomon a făcut rămăşiţele iebusiţilor servi ai coroanei (1 Regi 9,20).

Amoriţii. Un puternic grup de popoare se aflau de la hotarul Egiptului până în Babilonia în timpul perioadei patriarhale. Ei au fost întemeietorii primei dinastii a Babilonului, dintre care Hammurabi, marele legiuitor babilonian, a fost cel mai vestit rege. Mărturiile care există arată că ei au pătruns în Mesopotamia, Siria şi Palestina în prima parte a celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi au înlocuit clasele stăpânitoare existente în acele ţări. Pe vremea când evreii au invadat ţara, ei nu au avut de atacat decât rămăşiţe ale puternicelor populaţii amorite de pe vremuri (Numeri 21,21).

Ghirgasiţii. Menţionat numai în Biblie, acest popor a fost un trib indigen canaanit din vestul Palestinei (Iosua 24,11).

17 pe heviţi, pe archiţi, pe siniţi,

Heviţii. Deşi menţionaţi de 25 de ori în diferite texte din Vechiul Testament, heviţii au fost, totuşi, un obscur trib canaanit. Despre ei nu se ştie nimic în afară de faptul că pe timpul cuceririlor lui Iosua, ei au locuit în Gabaon (Iosua 9,7).

Archiţii. Acest popor a locuit portul maritim fenician Irkata, situat aproximativ la 16 mile nord-vest de Tripoli, la poalele muntelui Liban. Faraonul Tutmoses al III-lea a cucerit întreaga regiune în cursul celui de-al XV-lea secol î.Hr. Ea a rămas în posesia Egiptului timp de cel puţin o sută de ani, după cum arată Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea. Regele Tiglat-pilesser al Asiriei menţionează cetatea ca una care i-a plătit tribut în secolul al VIII-lea.

Siniţii. Această grupă a locuit în şi în jurul cetăţii Siannu, pe care Tiglat-pilesser o aminteşte împreună cu alţi vasali fenicieni prin secolul al VIII-lea î.Hr. Aşezarea ei exactă este încă necunoscută.

18 pe arvadiţi, pe ţemariţi, pe hamatiţi. În urmă, familiile canaaniţilor s-au împrăştiat.

Arvadiţii. Arvadiţii au locuit vechea cetate Arvad, clădită pe o insulă din largul coastei nordice a Feniciei. Cetatea apare în repetate rânduri în vechile rapoarte din Babilonia, Palestina şi Egipt. Inscripţii aproximativ de prin anul 1100 î.Hr. spun că Tiglat-pilesser I a navigat pentru o vânătoare de balenă pe corăbii din Arvad. Menţionarea despre balenă ca aflându-se în Marea Mediterană pe timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. este semnificativă în legătură cu istoria lui Iona şi cu menţiunea despre marii monştri din Psalmi 104,26. Ezechiel 27,8.11 îi aminteşte pe arvadiţi ca bravi marinari şi războinici.

Ţemariţii. De asemenea, un popor fenician. Simirra se întâlneşte în documentele asiriene, palestiniene şi egiptene ca o bogată cetate de negustori. Faraonii egipteni Tutmes al III-lea şi Seti I au cucerit cetatea pentru Egipt prin secolele al XV-lea şi al XIV-lea î.Hr., însă în timpul perioadei de supremaţie asiriană, Simirra, ca şi alte cetăţi feniciene au ajuns tributare faţă de Tiglat-pilesser şi urmaşii săi.

Hamatiţii. Hamat a fost o faimoasă cetate antică aşezată pe principalul râu din Siria, Orontes. Ea este menţionată atât în documentele egiptene, ca şi în cele asiriene. Tiglat-pilesser al III-lea a subjugat-o, iar ea şi-a recâştigat curând independenţa şi s-a unit cu alţi vrăşmaşi ai Asiriei într-o lungă, dar nereuşită luptă împotriva acestui imperiu.

19 Hotarele canaaniţilor se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar, până la Gaza, şi, cum mergi spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Leşa.

Hotarele canaaniţilor. Aici nu sunt date toate hotarele regiunii canaanite. Numai oraşele de la limita sudică a graniţei estice sunt menţionate. (Pentru o discuţie mai amplă a localizării geografice a acestor cetăţi, vezi asupra capitolului 14,3). Deşi graniţele estice şi nordice nu sunt menţionate specific, se poate presupune cu siguranţă că pustiul Arabiei de nord la răsărit şi cetatea siriană Hamat la nord, pe Orontes, au marcat graniţele regiunii canaanite. Canaaniţii erau răspândiţi de-a lungul întregii coaste feniciene şi palestiniene.

20 Aceştia sunt fiii lui Ham, după familiile lor, după limbile lor, după ţările lor, după neamurile lor.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber şi fratele cel mai mare al lui Iafet, i s-au născut fii.

Fiilor lui Eber. După enumerarea urmaşilor lui Iafet şi Ham, Moise înscrie mai departe pe aceia ai lui Sem. Prima lui afirmaţie îi priveşte pe evrei, care, ca urmaşi ai lui Eber (cap. 11,16-26, erau semiţi). Descoperirile recente sunt o dovadă evidentă că Habiru, menţionaţi în inscripţiile babiloniene, asiriene, hetite, siriene, canaanite şi egiptene, trebuie să se afle printre aceste naţiuni în timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi că ele, după câte se pare, aveau legătură cu evreii. Există motiv să se presupună că Habiru erau urmaşii lui Eber, cum erau evreii. De asemenea, izvoare vechi se referă în mod ocazional la evrei ca Habiru. Însă este cert că nu toţi Habiru menţionaţi în documentele nebiblice erau evrei. Răspândirea excepţional de întinsă a Habiri-lor în decursul multor secole ale lumii antice poate că l-a condus pe Moise să facă neobişnuita declaraţie că Sem era tatăl tuturor fiilor lui Eber.

Fratele cel mare al lui Iafet. În ebraică această expresie îngăduie o traducere care să facă pe Iafet fratele mai mare al lui Sem, după cum redă aceasta KJV sau Sem fratele mai mare al lui Iafet, ca în RSV. Traducerea din KJV este corectă (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

22 Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram.

Fiii lui Sem: Elam. Acest verset îl conduce pe cititor spre căminul semiţilor, Mesopotamia şi restul Arabiei. Elam este regiunea care se mărginea la apus cu Tigrul inferior şi la nord-est cu Media. Susa, vechea capitală a Elamului (Daniel 8,2) a devenit mai târziu una dintre capitalele imperiului Persan (vezi, de ex. Estera 1,2). Săpăturile de la Susa au scos la iveală numeroase documente scrise în scriere cuneiformă, care ne permit să reconstituim cea mai veche istorie şi religie a elamiţilor. Astfel, s-a descoperit că cea mai veche populaţie a regiunii elamite a aparţinut de fapt rasei semite şi că a avut legături cu babilonienii. Cele mai vechi inscripţii elamite sunt scrise în limba babiloniană, iar cei mai vechi zei ai lor au fost împrumutaţi din regiunea Tigrului. Legăturile elamiţilor de mai târziu cu alte naţiuni cunoscute sunt totuşi obscure.

Aşur. Asiria a ocupat partea centrală a văii Tigrului, întinzându-se în nord până la munţii Armeniei şi în est până la platoul Mediei. Numele fiului lui Sem, Aşur, a fost luat pe rând de principalul zeu al asirienilor, de cea mai veche capitală a ţării, acum Calah-Shergat şi de naţiunea însăşi. Asiria apare în rapoartele istorice de la începutul celui de-al doilea mileniu d.Hr. până la nimicirea ei de către mezi şi babilonieni, în ultima parte a secolului al VII-lea. În timpul celei mai mari părţi a perioadei ei puternice, Asiria a fost biciul naţiunilor. Cruzimea ei faţă de vrăşmaşii învinşi nu a fost niciodată întrecută. Regatul lui Israel a fost nimicit de asirieni şi însuşi regatul de sud al lui Iuda de abia a scăpat.

Arpacşad. Identificat de unii comentatori cu Arrafa, regiunea dintre Media şi Asiria. Aceasta este mai probabil ţara antică a arpachitilor, între lacurile Urmia şi Van, numită după Arpacşad. (Evr. Arpacşad)

Lud. Deosebit de Ludim, menţionat în v.13, Lud poate fi identificat cu ţara lui Lubdi, care apare în vechile rapoarte ca o regiune care se află între partea superioară a râurilor Eufrat şi Tigru.

Aram. Strămoş al arameilor. În al doilea mileniu î.Hr. poporul acesta ocupa partea nordul Siriei între Mesopotamia şi Fenicia, dar mai târziu a fost împins spre sud.

Arameii nu s-au unit ca naţiune niciodată, ci au fost împărţiţi în multe triburi şi mici state-cetăţi. Damascul, cel mai puternic dintre statele aramaice, a fost în cele din urmă cucerit de Tiglatpilesser al III-lea în anul 732 î.Hr. Acest eveniment marchează sfârşitul istoriei politice a arameilor, însă cu nici un chip sfârşitul influenţei lor culturale asupra naţiunilor învecinate. Ei au fost risipiţi în toate părţile printre vechile popoare şi le-au lăsat limba şi scrierea lor. Ca rezultat, limba aramaică a devenit în foarte scurt timp mijlocul universal de comunicaţie de la hotarul Indiei în est până la Marea Egee în vest, de la Caucaz în nord până în Etiopia în sud. Timp de secole aramaica a rămas cea mai răspândită limbă folosită în Orientul Apropiat, şi a fost limba obişnuită a evreilor în timpul lui Isus.

Alt popor de origine aramaică sau strâns înrudit a fost cel al caldeenilor, un trib sudbabilonian care locuia în apropiere de Ur din Caldeea şi care a luptat împotriva asirienilor, a deţinut tronul Babilonului de mai multe ori în secolul al VIII-lea î.Hr. şi mai târziu a întemeiat marea dinastie neo-babiloniană a lui Nebucadneţar Isus, cuceritorul Ierusalimului.

23 Fiii lui Aram: Uţ, Hul, Gheter şi Maş.

Fiii lui Aram: Uz. Numele de Uz nu a fost purtat nu mai de fiul cel mare al lui Aram, ci şi de întâiul fiu al lui Nahor (cap. 22,21 ) şi de un nepot al lui Seir, strămoşul horiţilor. De aceea, este greu să se limiteze Uz la o regiune bine definită. Din acelaşi motiv nu se poate determina poziţia lui Iov ca locuitor al ţării Uţ (Iov 1,1), nici să se identifice Sasi, prinţul din Uz, menţionat de regele asirian Salmanasar al III-lea. Nu se ştie nimic despre triburile aramaice Hul, Gheter şi Maş.

24 Arpacşad a născut pe Şelah; şi Şelah a născut pe Eber.

Arpacşad a născut pe Selah. Deoarece linia de la Arpacşad la Avraam este cercetată mai amănunţit în capitolul 11, aici Moise spune puţin despre ea. El o urmăreşte, totuşi, de-a lungul mai multor generaţii spre a arăta descendenţa lui din arabii Ioktan care erau veri cu evreii prin Eber, strămoşul lor comun.

Eber. Cu privire la legătura posibilă a lui Eber cu Habiru din izvoarele nebiblice, vezi comentariul pentru v.21.

25 Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, numit aşa pentru că pe vremea lui s-a împărţit pământul; iar numele fratelui său era Ioctan.

Peleg. Peleg înseamnă împărţire. El a fost întâiul născut al lui Eber şi unul dintre strămoşii lui Avraam. Cu toate că textul vorbeşte despre o împărţire literal a pământului, este mai verosimil că termenul pământ înseamnă oamenii de pe el, ca în cap. 9,19 şi 11,1. Probabil că Moise anticipează evenimentele descrise în capitolul următor, încurcarea limbilor şi risipirea care a rezultat a popoarelor. Observaţiile sale făcute în cap. 10,5.20.31 despre diversitatea limbilor trebuie să fie înţelese în acelaşi fel. Dacă încurcarea limbilor a avut loc aproximativ pe vremea naşterii lui Peleg, putem înţelege cu uşurinţă de ce a primit el numele de Peleg, împărţire. Pe vremea lui s-a împărţit pământul.

Ioctan. Ioctan, fratele lui Peleg a fost strămoşul unui grup important, arabii Ioctan. Descendenţa arabilor din vest, sau cuşiţi, este dată în v.7, în timp ce genealogia descendenţilor arabi este redată în capitolele de mai târziu ale Genezei. A treia grupă de arabi descrisă aici pare că s-a aşezat în părţile de est, centrală şi sud-vest ale Arabiei. Despre ei se cunoaşte mult mai puţin decât despre celelalte două grupuri arabe.

26 Ioctan a născut pe Almodad, pe Şelef, pe Aţarmavet, pe Ierah,

Almodad şi Şelef. Numele Almodad încă nu a fost găsit în izvoarele nebiblice, deci în afară de această scurtă informare din acest text nici o identificare nu este posibilă. Şelef poate să fi fost un popor arab, Salapeni, amintiţi de Ptolemeu.

Aţarmavet. Adramautul din inscripţiile arabice din sud, o ţară bogată în tămâie, smirnă şi aloe. Populaţia ei veche se închina la Sin, zeiţa lunii şi la Hal, trimisul acesteia. Nu se cunoaşte nimic despre tribul arab al lui Ierah.

27 pe Adoram, pe Uzal, pe Dicla,

Adoram. Adramiţii, triburile arabe sudice. Uzal şi Dikla nu au fost încă identificate.

28 pe Obal, pe Abimael, pe Seba,

Seba. Aşa cum s-a observat deja în legătură cu explicaţia despre Seba cuşitul din Arabia sudică (vezi v.7), sabeeni ioctaniţi probabil că sunt arabii din nord care sunt numiţi astfel. Ei sunt menţionaţi în inscripţiile lui Tiglat-pilesser al III-lea şi Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) ca aliaţi ai lui Aribi. Nu se cunoaşte nimic despre Obal şi Abimael.

29 pe Ofir, pe Havila şi pe Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioctan.

Ofir. Desemnează atât un popor cât şi o ţară. Cu toate că este des menţionat în Vechiul Testament, aşezarea precisă este încă necunoscută. Deoarece corăbierilor lui Solomon le-au trebuit trei ani spre a încheia o călătorie din Eţion-Gheber, port la Marea Roşie (1 Regi 9,28; 10,11.22, etc.), Ofir trebuie să fi fost o ţară îndepărtată. Cercetătorii au identificat-o cu regiunea sud-estică a Arabiei, cu o fâşie pe coasta de est a Golfului Persic numită Apir de către elamiţi sau cu India. Produsele importante din Ofir, aur, argint, fildeş, maimuţe şi păuni, pot fi în favoarea identificării mai degrabă cu India decât cu Arabia. Dacă Ofirul a fost în India este greu de explicat de ce toţi ceilalţi descendenţi ai lui Ioctan care pot fi identificaţi au migrat către est spre subcontinentul Indiei după ce a fost scrisă Geneza, deoarece Moise îi fixează pe toţi descendenţii lui Ioctan în limite geografice clare (vezi v.30). După o altă explicaţie, Ofir, din tabela naţiunilor, a fost în Arabia, în timp ce aceea a expediţiilor lui Solomon a fost în India. Totuşi, cea mai recentă dovadă acceptabilă întemeiată pe inscripţiile egiptene pare să identifice Ofirul cu Punt, care se înţelege a fi regiunea Somaliei britanice şi franceze.

Havila şi Iobab. Până acum nu este nici unul identificat.

30 Ei au locuit de la Meşa, cum mergi spre Sefar, până la muntele răsăritului.

Ei au locuit. Locurile amintite nu pot fi identificate cu certitudine. Meşa poate că este Mesene la capătul de nord-vest al Golfului Persic, şi Sefar poate că este cetatea Saprafa din Ptolemeu şi Pliniu, acum Dofar, pe coasta sud-estică a Arabiei. Un munte înalt care stă în imediata apropiere a Dofar-ului şi corespunde cu muntele răsăritului, amintit în raportul inspirat, pare să favorizeze această identificare.

31 Aceştia sunt fiii lui Sem, după familiile lor, după limbile lor, după ţările lor, după neamurile lor.

Fiii lui Sem. Enumerarea urmaşilor lui Sem este concisă, în cuvinte asemenea acelora ai lui Iafet şi Ham în v.5 şi 20. Fără îndoială că numele date în acest tabel al naţiunilor se referă în primul rând la triburi şi popoare, şi numai în mod indirect la indivizi.

32 Acestea sunt familiile fiilor lui Noe, după spiţa neamului lor, după neamurile lor. Şi din ei au ieşit neamurile care s-au răspândit pe pământ după potop.

Acestea sunt familiile. Discutarea amănunţită a numelor, identificarea lor şi alte informaţii despre naţiunile menţionate arată tabela biblică a naţiunilor ca fiind un document vechi şi demn de încredere. Multe din nume apar în izvoare nebiblice ale primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu î.Hr., unele vechi de prin anul 2000 î.Hr., sau poate chiar mai vechi. Rapoartele vechi fiind fragmentare, unele naţiuni apar numai în rapoarte comparativ de dată târzie. Mezii, de exemplu, nu apar în documentele profane mai devreme decât secolul al IX-lea î.Hr. Aceasta nu înseamnă că astfel de naţiuni nu au existat în vremurile mai vechi, ci mai degrabă că nu au fost găsite rapoarte din partea lor sau despre ele. Unii, ca arabii Ioctan, poate că au avut puţine legături cu naţiunile ale căror rapoarte le posedăm. Continua descoperire a materialului de vechi izvoare istorice poate fi de aşteptat să răspândească lumină mai multă asupra Genezei 10.

Tabela proclamă unitatea rasei umane, declarând că toţi am descins dintr-un izvor comun. Diferiţi cum sunt acum în aşezarea lor geografică, înfăţişarea lor fizică sau particularităţile lor naţionale, toţi pot să-şi urmărească înapoi originea lor spre Noe şi cei trei fii ai lui. Această listă condamnă toate teoriile care ar urmări înapoi să identifice spre părinţi originari diferiţi ai omenirii. Lista, constituie mai departe, dovada care sprijină motivul împrăştierii neamurilor, ca fiind cauzată de amestecarea limbilor descrisă în capitolul următor. Moise (Deuteronom 32,8) şi Pavel (Fapte 17,26) afirmă amândoi că atribuirea teritoriului a fost făcută de Dumnezeu. Comentariile lui Ellen G. White

1 PP 117

10 8T 213