1 O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?

Galateni fără minte. Galatenii dovediseră lipsa lor de înţelegere prin cedarea la influenţa învăţătorilor mincinoşi. Nu există motiv temeinic pentru decizia lor de a renunţa la mântuirea prin credinţă.

V-a fermecat. Ei fuseseră duşi rău în rătăcire. Pavel le scrie acum în nădejdea că ei vor vedea inconsecvenţa lor şi se vor abate de la greşeala vădită în care căzuseră. Ei ar fi trebuit să fi fost supuşi la vreo influenţă dincolo de raţiune, deoarece raţiunea ar fi condamnat o astfel de purtare. Alegerea lor nu se putea să fi fost rezultatul unei judecăţi sănătoase întemeiată pe argumente valabile.

[Să nu ascultaţi adevărul, KJV]. Dovezi textuale furnizează (cf. p. 10) omiterea acestei propoziţii.

A fost zugrăvit. [Prezentat în chip vădit, KJV]. Gr. prographe, a zugrăvi făţiş. Cuvântul era de obicei folosit pe vremea lui Pavel pentru înştiinţări şi declaraţii publice. Galatenii nu puteau spune că sunt în necunoştinţă de adevărurile Evangheliei, deoarece Pavel le făcuse atât de pe înţeles încât era ca şi cum ei văzuseră pe Isus cu proprii lor ochi.

Răstignit. [Crucificat, KJV]. Nu crucificat între ei, ci prezentat între ei ca răstignit. Pavel se lăuda cu crucea lui Hristos şi făcea din ea centrul predicii sale (vezi 2Cor 1:23; 2:1.2; 15:3). Galatenii înţeleseseră însemnătatea morţii lui Hristos. Ea fusese făcută atât de clar pentru ei ca şi cum ei ar fi fost martorii oculari la ea. Ei acceptaseră jertfa aceasta ca fiind necesară pentru îndreptăţirea lor. Cum puteau ei acum să se întoarcă la învăţăturile mincinoase pe care le primiseră de curând ca şi cum tot ce-i învăţase Pavel era pură fantezie?


2 Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul ori prin auzirea credinței?

Iată numai. Un punct ar fi fost de ajuns pentru a clarifica chestiunea. În argumentaţia care urmează (vers. 6-29), Pavel explorează şi dezvoltă problema expusă în vers. 1-5. Dacă galatenii vor răspunde la acea singură întrebare pe care o pune acum el, în lumina discuţiei următoare, va fi de

ajuns ca să-i convingă de greşeala lor.

Faptele legii. Vezi Rom 3:20; Gal 2:16.

Aţi primit voi Duhul. Adică, Duhul sfânt, aşa cum a fost făgăduit de Isus înainte de reîntoarcerea Lui la tatăl (Ioan 14:16.17). Duhul urma să mustre de păcat, să îndrume pe oameni la Hristos şi să-i călăuzească la adevăr (vezi Ioan 16:7-13). Toate acestea avuseseră loc după acceptarea din partea lor a Evangheliei lui Hristos aşa cum era învăţată de Pavel. Nu putea să fie incertitudine cu privire la sursa acestor binecuvântări spirituale.

Auzirea credinţei. Adică, credinţa care rezultă din auzirea Evangheliei (Rom 10:17) sau auzirea care este însoţită de credinţă. Prin credinţă galatenii primiseră mântuirea aşa cum era oferită de Isus şi experimentaseră binecuvântările Duhului care urmaseră. Ca şi Corneliu (Fapte 10:44), ei crezuseră ceea ce auziseră şi primiseră arvuna Duhului ca dovadă că Dumnezeu acceptase credinţa lor (vezi 2Cor 1:22). Ei acceptaseră învăţătura lui Pavel cu privire la îndreptăţirea prin credinţă şi o experimentaseră în viaţa lor.


3 Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?

Aşa de fără minte sunteţi? Vezi vers. 1.

Aţi început prin Duhul. Vezi vers. 2. Viaţa creştină este o experienţă spirituală, care începe prin convingerea inimii de păcat de către Duhul, şi continuă prin călăuzirea vieţii pe căile dreptăţii (Ioan 16:8). Galatenii deja primiseră bogate binecuvântări de la Dumnezeu şi multe dovezi ale prezenţei Sale în mijlocul lor, dar acesta era numai un început. Era într-adevăr curios ca ei să întoarcă spatele lui Dumnezeu chiar atunci când El începuse să pună în aplicare planul Lui pentru ei. Ce binecuvântări bogate urmau ei să piardă dacă părăseau calea lui Dumnezeu şi porneau pe o cărare născocită de om!

Prin firea pământească. [Prin carne, KJV]. Adică prin concepţiile materialiste şi practicile legaliste ale iudaismului.


4 În zadar ați suferit voi atât de mult? Dacă în adevăr, e în zadar!

Aţi suferit. Sau răbdat. Ca şi alţi creştini, galatenii suferiseră fără îndoială mult din cauza alipirii lor la creştinism, deşi nu e raport despre aşa ceva în cartea Faptelor. Tesalonicenii au suferit persecuţie (vezi 1Tes 2:14). În Gal 4:29 Pavel se referă indirect la suferinţa pe care o îndurau atunci creştinii pentru Evanghelie.

În zadar. Dacă viaţa lor de mai înainte, călăuzită de Duhul fusese o greşeală, atunci toată suferinţa pe care o pătimiseră ei ca rezultat al ei fusese în zadar. Ei suferiseră persecuţia din cauza credinţei lor în ispăşirea adusă de Isus. Pavel nădăjduia în mod sincer că suferinţa aceasta nu fusese în zadar, şi că, chiar şi acum, galatenii îşi vor recunoaşte greşeala şi vor reveni la fosta lor credincioşie.


5 Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinței?

Vă dă. [Vă serveşte, KJV]. Potrivit cu unii comentatori, persoana despre care se spune aici că serveşte galatenilor era Pavel. Slujirea lui între ei dăduse mărturie despre credinţa mântuitoare şi despre puterea Duhului care era la lucru în propria lor viaţă (vers. 5). Şi la fel primirea din partea lor a Evangheliei sale era dovada credinţei şi a Duhului care lucra în viaţa lor (vers. 2). Dacă ar fi privit cu sinceritate întrebarea din vers. 5, galatenii nu ar fi avut nici o dificultate în a răspunde la întrebările din vers. 24. Alţi comentatori explică faptul că el se referă la Dumnezeu, şi că El este cel ce dă Duhul şi săvârşeşte minuni în mijlocul lor. Totuşi, când ultima jumătate a vers. 5, este comparată cu vers. 2, lasă a se înţelege că o fiinţă omenească este în gândul scriitorului. Pavel era clar agentul, sau instrumentul, prin care Dumnezeu acordase aceste înzestrări remarcabile. Subiectul lui Pavel este că slujirea lui şi răspunsul lor la ea, fusese pe temeiul credinţei fără sprijinire pe prevederile sistemului legalist.


6 Tot așa și „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.”

Avraam a crezut pe Dumnezeu. Un citat din LXX la Gen 16:5, unde referirea este la acceptarea de către Avraam a făgăduinţelor legământului prin credinţă. Adversarii lui Pavel făcuseră să pară că el nu avea stimă pentru scrierile lui Moise, cărora ei le dădeau o importanţă exagerată. Acum pe propriul lor teren, Pavel citează din Moise pentru a dovedi poziţia sa. De fapt, experienţa lui Avraam – cu care ei se lăudau – e un exemplu de ceea ce Pavel crede că trebuie să fie experienţa tuturor creştinilor. În Rom 4:1-3, Pavel citează acelaşi pasaj din Scriptură ca dovadă că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă şi nu prin fapte. Dacă lucrul acesta era adevărat cu privire la Avram, el trebuie să fie adevărat şi cu privire la descendenţii lui (Gal 3:7) şi de două ori adevărat cu privire la copiii lui duhovniceşti (vers. 14. 26-29). Punctul important este superioritatea credinţei faţă de lege ca mijloc de a dobândi neprihănirea.

Socotită. Sau luată în calcul. Credinţa lui Avraam a fost luată în consideraţie în contul lui din cer, în felul acesta restabilindu-se balanţa datoriilor. Prin acest mecanism, Dumnezeu a considerat pe Avraam neprihănit. Faptele nu aveau nimic de-a face cu realizarea acestui credit favorabil trecut în registrele cerului. Dumnezeu simplu i-a oferit neprihănirea şi el a acceptat-o prin credinţă considerând că Dumnezeu intenţiona exact ceea ce spunea. Propriile lui eforturi nu ar fi putut să cumpere această stare fericită. Vezi Rom 4:9-13.

Credinţa nu satisface cerinţele legii, deoarece legea cere ascultare desăvârşită. De aceea, dacă cineva urmează să fie îndreptăţit prin credinţă, acesta trebuie să fie pe temeiul vreunui alt principiu decât faptele legii. Ca cineva să fie creditat ca om drept însemnează a fi iertat şi a fi admis în favoarea lui Dumnezeu. Omul nu poate face nimic pentru a merita darul dreptăţii lui Hristos; el nu o poate pretinde pe temeiul vreunui merit. Harul divin face cu putinţă ca un Dumnezeu drept să considere drept pe păcătosul pocăit.

Neprihănire. [Dreptate, KJV]. Gr. dikaiosune (vezi Mat 5:6).


7 Înțelegeți și voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință.

Fii ai lui Avraam. Adică, descendenţii lui spirituali, nu în mod necesar fizic (vezi vers. 26-29). Toţi aceia care au aceeaşi credinţă nezguduită pe care o avea Avraam sunt socotiţi moştenitorii lui spirituali. Ei dobândesc neprihănirea ca şi el şi sunt eligibili pentru a primi toate binecuvântările făgăduite lui. În Rom 4:10.11 Pavel subliniază faptul că Dumnezeu a pus lui Avraam în socoteală dreptatea înainte ca el să fi fost circumcis – cea dintâi aşa numită faptă a legii săvârşită pentru fiecare iudeu şi pentru orice convertit la iudaism. Dacă Avraam a putut dobândi îndreptăţirea fără faptele legii, cu siguranţă neamurile pot face la fel. Acesta este sâmburele argumentaţiei lui Pavel contra iudaizanţilor, care insistau asupra circumciziunii ca o condiţie prealabilă pentru îndreptăţire. Pavel argumentează că nu e o deosebire între felul cum un iudeu şi o persoană dintre neamuri găsesc favoare la Dumnezeu, toţi sunt mântuiţi, dacă în vreun fel oarecare ajung la mântuire prin credinţă (Rom 3:22; 10:12). Nici un iudeu şi nici o persoană dintre neamuri nu au fost mântuiţi cândva prin fapte. Singura cale pe care orice om poate fi mântuit e prin credinţa în Isus Hristos (Fapte 4:12).

Cei ce au credinţă. Adică, aceia ce se sprijine pe credinţa în meritele mântuitoare ale lui Hristos, fără faptele legii (vezi cap. 2:16).


8 Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”

Scriptura. Adică, Vechiul Testament; aici în mod deosebit scrierile lui Moise.

Vedea mai înainte. [Prevedea, KJV]. Citatul e din Gen 12:3. Făgăduinţa făcută lui Avraam

era o enunţare a scopului divin de a trimite pe Mântuitorul în lume (vezi Gal 3:16) şi de a mântui pe toţi aceia care aleg să vină la El în credinţă (vers. 14).

Va socoti neprihănite. [Va îndreptăţi, KJV]. Gr. dikaioo (vezi Rom 3:20).

Neamuri. [Păgâni, KJV]. Gr. ethne, naţiuni. În folosirea Noului Testament totdeauna naţiune neiudaice, păgâne dintre neamuri. Scriitorii Noului Testament folosesc cuvântul laos, literal popor, când se referă la naţiunea iudaică. Era o veste bună pentru neamuri că Dumnezeu le oferea îndreptăţirea pe temeiul pe care o oferise deja iudeilor, adică, prin credinţă.

A vestit mai dinainte … această veste bună. [A predicat mai dinainte Evanghelia, KJV]. Gr. proeuaggelizomai. Literal, a enunţa mai dinainte veşti bune. Făgăduinţa din Gen 12:3 era o vestire cu anticipaţie a veştilor celor bune ale mântuirii prin Hristos. Vestea cea bună anunţată lui Avraam era că binecuvântarea mântuirii – a îndreptăţirii prin credinţă – urma să ajungă la toate naţiunile prin el. Avraam nu avea o dreptate a sa proprie. Dreptatea lui Hristos îi era pusă în socoteală de Dumnezeu, şi el a acceptat-o prin credinţă. Toţi cei care devin drepţi sau îndreptăţiţi fac lucrul acesta prin credinţă, aşa ca şi Avraam. Aceasta a fost totdeauna şi va fi totdeauna singura cale pe care oamenii pot experimenta îndreptăţirea.

Toate neamurile. [Toate naţiunile, KJV]. În privinţa unui rezumat al învăţăturii Vechiului Testament cu privire la felul în care Dumnezeu intenţiona să evanghelizeze toate naţiunile prin poporul Său ales vezi vol. IV, p. 26-30.

În tine. Sau prin tine. Avraam şi descendenţii lui erau făcuţi custozi ai veştii cellei bune a mântuirii şi erau însărcinaţi să fie vestitorii ei la toţi oamenii. În plus, unul din descendenţii lui urma să fie Mântuitorul omenirii. Astfel în aceste două privinţe, toate naţiunile urmau să primească binecuvântările mântuirii prin Avraam.


9 Așa că cei ce se bizuie pe credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios.

Cei ce. Adică, aceia care caută neprihănirea prin credinţă.

Binecuvântaţi. Binecuvântarea neprihănirii ajunsese la patriarh din cauză că el crezuse în Dumnezeu, nu pentru că fusese chemat să fie strămoşul lui Mesia. Toţi cei care cred aşa cum crezuse el vor fi binecuvântaţi aşa cum era el. Credinţa lui Avraam l-a determinat să asculte de Dumnezeu (Gen 26:5) şi toţi cei care au credinţa pe care o avea Avraam la fel vor asculta de glasul lui Dumnezeu şi vor ţine cu credincioşie poruncile Lui (vezi Gen 26:5, vezi Mat 7:21-27).


10 Căci toți cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”

Toţi cei ce se bizuiesc. [Cei ce sunt din, KJV]. Pavel aici se referă la aceia care aşteaptă să li se pună în socoteală neprihănirea ca rezultat al conformării lor la cerinţele rituale ale legii ceremoniale. Grupul acesta stă în contact cu grupul din vers. 9 – cei ce se bizuiesc pe credinţă.

Faptele legii. Literal, fapte ale legii. Vezi cap. 2:16.

Blestem. Legea lui Moise a fost însoţită de binecuvântări minunate pentru ascultare (Deu 28:1-14) şi blesteme îngrozitoare (cap. 27:15-26; 28:15-68) pentru neascultare. Cea mai uşoară deviere de la cerinţele legii era îndestulătoare pentru a atrage blestemul. Legalismul, cu timpul a ajuns să se deterioreze într-un efort laborios de a evita ajungerea sub blestemul legii (vezi Mar 7:3). Dar chiar prin evitarea blestemului legii, omul, în cel mai bun caz, putea să dobândească numai dreptatea legalistă. El încă nu va fi fost ajuns în mod necesar la o stare de dreptate înaintea lui Dumnezeu.

Este scris. Forma verbului în textul grec lasă a se înţelege nu numai că citatul următor fusese cândva scris ca o enunţare exprimând voinţa divină, dar şi că valabilitatea afirmaţiei rămâne neschimbată. Forţa lui obligatorie n-a scăzut. Formula: Este scris era un fel obişnuit iudaic de a prezenta un citat din scrierile canonice.

Cartea legii. Legea era titlul comun aplicat de iudeii timpurilor Noului Testament scrierilor lui Moise (vezi Luc 24:44). Aici referirea este probabil la cartea Deuteronomului îndeosebi care era uneori numită cartea Legii. Citatul este din Deu 27:26, unde apare într-o formă negativă: cel care nu ţine. Pavel îl face pozitiv: Toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă. Comparaţi cu Rom 2:7. Aceia care îşi întorc spatele spre planul de mântuire al lui Dumnezeu prin credinţă nu pot satisface minimum de cereri ale legii. Eforturile lor sunt sortite înfrângerii.


11 Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credință va trăi.”

Cel neprihănit prin credinţă va trăi. [Dreptul va trăi prin credinţă, KJV]. Un citat din Hab

2:4 (vezi comentariul la Rom 1:17(. După ce a dovedit că toţi cei care depind de faptele legii pentru mântuire sunt sub blestem (Gal 3:10), Pavel acum citează Scriptura pentru a arăta că credinţa şi nu legea – aduce îndreptăţirea. În Hab 2:4 afirmaţia însemnează că omul drept, smerit, va înainta în credinţă, bazându-se pe înţelepciunea şi providenţa lui Dumnezeu – în contrast cu omul mândru care în sufletul lui nu este drept este trufaş şi care pune la îndoială procedeele lui Dumnezeu cu oamenii (vezi vers. 1.4). În alte cuvinte, omul neprihănit va exercita credinţa. Însă când Pavel citează pe Habacuc, face lucrul acesta, pentru a dovedi că omul care exercită credinţa, va fi socotit neprihănit (vezi Gal 3:6-9). Pavel declară credinţa drept condiţie preliminară pentru a fi primit de Dumnezeu.


12 Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele.”

Nu se întemeiază pe credinţă. [Nu e din credinţă, KJV]. Legea nu operează pe temeiul credinţei; nu cere credinţă din partea acelora care o practică.

Cine va face. Acesta e un citat din Lev 18:5. Pavel apelează acum la Legea însăşi pentru a dovedi potrivnicilor iudaizanţi că ceea ce el învaţă cu privire la Lege este doar o afirmare a ceea ce Legea spune despre ea însăşi. Legea cerea conformarea rigidă la toate cerinţele ei, dar nu procura nici un mijloc ca oamenii să se poată conforma. Legea nu face şi nu poate face în stare pe păcătos să ajungă la norma de dreptate pe care o înalţă. De fapt, toţi oamenii sunt păcătoşi (Rom 3:10.23), inclusiv cei care au căutat să realizeze cerinţele neprihănirii prin sistemul legalist (vers. 9). Tot ce prescrie legea sunt fapte, dar faptele legii sunt fără valoare în a face pe un păcătos să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Starea aceasta de neprihănire poate fi atinsă numai prin credinţa în făgăduinţele legământului (Gal 3:6.14).

Va trăi prin ele. [Va trăi în ele, KJV, Prin ele va fi viu, G. Galaction]. Adică va duce o viaţă de neprihănire, sau va fi acceptat înaintea lui Dumnezeu. Realitatea este însă, că toţi aceia care au căutat vreodată desăvârşirea prin lege au dat greş în a ajunge la ţintă şi prin aceasta şi-au atras blestemul (vezi vers. 10).


13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” –

Hristos n-a răscumpărat. Legea nu făcea nici o prevedere pentru eliberarea oamenilor care căzuseră sub blestemul ei, şi aceasta cuprindea pe toţi aceia care căutaseră vreodată îndreptăţirea cu ajutorul ei. Eliberarea de sub blestem putea fi realizată numai prin credinţa în Hristos. În timp ce se găseau sub tutelajul legii în timpurile Vechiului Testament, toţi aceia care alegeau să slujească pe Domnul au găsit mântuirea prin credinţă în Mesia cel făgăduit. Legea nu era mântuitorul, ci numai îndrumătorul lor (vezi vers. 24) pentru a-i conduce la Mântuitorul şi a-i ajuta să înţeleagă prevederile pe care Cerul le făcuse pentru mântuirea lor. În sine şi de la sine Legea era bună, deoarece Dumnezeu Însuşi o rânduise. Dar era cu totul fără putere de a salva pe cineva din păcatele sale.

Blestemul. Vezi vers. 10.

Făcându-se blestem. [Făcut un blestem, KJV]. Însuşi Domnul era născut sub lege [făcut sub lege, KJV] (cap. 4:4) pentru a putea să răscumpere pe cei sub lege (vers. 5). Moartea Lui pe cruce făcea ispăşire pentru abaterile făptuite sub legământul dintâi [abaterile care erau întâiul testament] (Evr 9:15) ca şi acelea de la cruce încoace. În acord cu aceasta, El a luat asupra Sa blestemul atras asupra lor de aceia care, deşi trăind sub lege, priveau înainte în credinţă către ispăşirea pe care El ar procura-o cândva.

Pentru noi. Vezi vers. 10.

Este scris. Citatul e din Deu 21:23. Este scris era felul obişnuit iudeu pentru introducerea unui citat din Scriptură (vezi Mat 2:5; Luc 2:3; etc).

Blestemat. Blestemul la care se face aici referire nu e acelaşi ca blestemul din vers. 20 şi din vers. 13. Un criminal spânzurat prin tragere în ţeapă, adică, fiind străpuns cu un par ascuţit – metoda obişnuită iudaică de crucificare – era considerat ca aflându-se atât sub blestemul lui Dumnezeu, cât şi al oamenilor. De fapt, acest fel extrem de executare era o arătare publică a dispreţului extrem cu care era privit din cauza crimei lui.

Atârnat pe lemn. Faptul că Isus Hristos a fost crucificat, deşi după felul roman, reflectă părerea iudeilor şi a conducătorilor lor că el era blestemat atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea lor. Având aceasta în gând, Pavel citează Deu 21:23 pentru a ilustra faptul că Isus a murit sub blestemul legii (vezi vers. 8,9).


14 pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca, prin credință, noi să primim Duhul făgăduit.

Binecuvântarea vestită lui Avraam. [Binecuvântarea lui Avraam, KJV]. Adică, binecuvântare făgăduită lui Avraam. Aceasta era binecuvântarea de legământ a mântuirii prin Isus Hristos (vezi vers. 8,9).

Să vină peste neamuri. Adică, să ajungă la îndemâna neamurilor (vezi vers. 9). În Hristos, Isus. [Prin Hristos Isus, KJV]. Lipsa de la datorie a lui Israel mai degrabă împiedicase efectiv neamurile de la primirea binecuvântării pe care Dumnezeu intenţionase ca ele să

o capete prin mărturia poporului ales (vezi Vol. IV, p. 30-33). Aceasta a avut loc deoarece Israel adoptase practici religioase păgâne, şi mai târziu din cauză că ridicase ceea ce a devenit un zid de despărţire de nepătruns între el şi neamuri. Numai prin Hristos binecuvântarea mântuirii Evangheliei făgăduită lui Avraam a ajuns să fie cu totul la îndemâna tuturor oamenilor.

Noi. Pavel aici se consideră una cu neamurile, aşa cum în vers. 13 vorbeşte ca iudeu.

Făgăduit. [Făgăduinţa, KJV]. Primirea făgăduinţei Duhului [Duhul făgăduit] e probabil echivalentă cu primirea binecuvântării lui Avraam … prin Isus Hristos (vezi vers. 2,5). Galatenii primiseră Duhul făgăduit (Gal 3:2; cf. Ioan 16:7-14). Întrucât făgăduinţa Duhului e primită prin credinţă (Gal 3:2.3), neamurile sunt tot atât de eligibile ca şi iudeii.


15 Fraților, (vorbesc în felul oamenilor) un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai adaugă ceva.

În felul oamenilor. Adică, pentru a folosi o ilustraţie omenească, luată din legăturile civile obişnuite dintre om şi om (cf. Rom 6:19).

Testament. [Legământ, KJV] Gr. diateke, în general în Noul Testament şi în papirusuri voinţă sau testament însemnând un plan sau un aranjament unilateral formulat, pe care cealaltă parte l-ar putea primi sau respinge, dar nu l-ar putea schimba. Cuvântul pentru contract sau înţelegere, în care cele două părţi cad de acord ca părţi egale era suntheke, un cuvânt care însă nu apare în Noul Testament. Pavel foloseşte aici diatheke legământul lui Dumnezeu cu Avraam (Gen 15; Gal 3:6-9, 16-18). Dumnezeu rânduise prevederile acelui legământ [testament]; Avraam le-a acceptat prin credinţă şi le-a ascultat.

Întărit. [Confirmat, KJV]. Adică, ratificat, făcut obligatoriu, căzut de acord. Odată ce a fost acceptat oficial de aceia care îl încheie, prevederile lui sunt legal obligatorii şi nu pot fi schimbate decât prin consimţământul reciproc. Dacă prevederile unei înţelegeri omeneşti sunt considerate în felul acesta obligatorii, argumentează Pavel, Şi-ar schimba Dumnezeu în mod capricios făgăduinţa dată lui Avraam de a mântui pe oameni pe temeiul credinţei lor în Mesia care urma să vină (vezi Gal 3:6-9.14; vezi Gal 3:16; Evr 6:17.18)?

Desfiinţează. Sau revocă, anulează.


16 Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui.” Nu zice: „și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: „și seminței tale”, adică Hristos.

Făgăduinţele. Făgăduinţele cuprindeau un fiu care să fie moştenitorul său (Gen 15:4), posedarea ţării literale a Canaanului (vers. 18), perspectiva de a deveni o naţiune mare (cap. 12:2; 15:5), calitatea de strămoş al lui Mesia (Gal 3:16) şi privilegiul de a fi instrumentul ales al lui Dumnezeu pentru a proclama mântuirea naţiunilor pământului(Gen 12:3; Gal 3:8.14). Făgăduinţele au fost repetate lui Avraam la diferite ocazii, într-un spaţiu de timp de aproape o jumătate de secol (vezi Gen 12:1-4.7; 13:15.16; 15:4.5,13-18; 17:1-8.16-21; 18:10; 22:17-18).

Seminţelor, ca şi cum ar fi multe. Adică, tuturor descendenţilor lui Avraam.

Seminţei tale. Ţinta legământului lui Dumnezeu cu Avraam era venirea lui Mesia şi mântuirea oamenilor. Toate celelalte făgăduinţe erau accesorii ale acesteia. Mari binecuvântări aşteptau pe poporul ales dacă ar fi conlucrat cu Dumnezeu (vezi Vol. IV, p. 26-30), dar din nefericire ei nu au făcut aşa ceva (p. 30-33). Datorită acestui lucru, ei şi-au pierdut rolul de instrument al Cerului pentru mântuirea lumii. Cu toate acestea, Dumnezeu a predominat peste greşeala lor iar Mesia a venit pe pământ la împlinirea vremii, ca fiu al lui Avraam (vezi Vol. IV, p. 32).

În prima instanţă făgăduinţa cu privire la urmaşi avea în vedere pe Isaac (vezi referinţele citate mai sus la făgăduinţe; cap. 4:22.23). Aici însă, prin inspiraţie, apostolul Pavel atrage atenţia la un adevăr mai adânc decât părea la prim vedere (vezi Deu 18:15). Făgăduinţa împlinită mai întâi în Isaac, urma să aibă o împlinire finală şi deplină în Hristos. Declarând aici că Hristos era, într-un sens special, sămânţa lui Avraam, Pavel nu exclude aici pe descendenţii direcţi ai lui Avraam prin Isaac (vezi Gal 4:23) şi nici pe descendenţii săi spirituali în Hristos (vezi cap. 3:29). În acord cu aceasta, făgăduinţa şi-a ajuns împlinirea supremă, dar nu exclusivă, în Hristos.


17 Iată ce vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani.

Testament pe care l-a întărit. [Legământ, KJV]. Pavel face aici aluzie la asigurările date de Dumnezeu lui Avraam cu privire la certitudinea împlinirii făgăduinţei faţă de o sămânţă (vezi Gen 15:13.16; 22:15-17; Gal 3:16; Evr 6:13-18).

[În Hristos, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

Nu poate fi desfiinţat. Vezi vers. 15.

Legea. Adică, întregul sistem legal pe temeiul căruia Israel a fost constituit o teocraţie la Muntele Sinai, incluzând legea morală, pe care a fost proclamată de Dumnezeu în persoană, şi sistemul ceremonial promulgat ceremonial promulgat prin Moise.

Patru sute treizeci de ani. Vezi Vol. I, p. 189. Perioada aceasta se întinde peste intervalul de la chemarea originară din partea lui Dumnezeu a lui Avraam până la statornicirea lui Israel ca naţiune la data exodului ( vezi Gen 12:4; vezi Exo 12:40). Acesta a fost timpul petrecut mai întâi în Canaan şi apoi în Egipt, între făgăduinţa de a face pe evrei o naţiune şi de a-i statornici în ţara Canaan, şi împlinirea acelei făgăduinţe. Pavel este preocupat aici îndeosebi de făgăduinţele legământului la începutul perioadei şi darea Legii de la sfârşitul ei, legea sub care Israel urma să funcţioneze ca teocraţie până la crucificare (vezi DA 737-738).

Ca făgăduinţa. Sistemul legal rânduit de Dumnezeu la Muntele Sinai (vezi p. 933; vezi cap. 2:16) nu poate să înlocuiască, sau în vreun fel să schimbe, prevederea legământului (vezi cap.

3:15). În mod specific legeanu prevedea un nou mijloc de mântuire, ea nu stabilea un sistem de îndreptăţire prin fapte spre a lua locul sau a face concurenţă făgăduinţei îndreptăţirii prin credinţă în Mesia care avea să vină (vers. 6-8.14). În acord cu aceasta, oamenii erau mântuiţi prin credinţă între Sinai şi cruce. În ce priveşte legătura dintre lege şi legământ vezi vers. 19.


18 Căci, dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam.

Moştenirea. Adică, făgăduinţele legământului (vezi vers. 16). Într-un mod material aceasta se referă la Ţara Canaan; într-un sens etnic la rolul lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu; şi întrun sens spiritual, la binecuvântările mântuirii prin Mesia. Deşi este adevărat cu privire la primele două că temeiul lor era făgăduinţa legământului şi nu legea, Pavel este aici preocupat mai ales de moştenirea mântuirii prin credinţa în Hristos. În alte cuvinte, Dumnezeu a dat şi ei au primit moştenirea în temeiul credinţei lor în făgăduinţa legământului lui Dumnezeu, şi nu în temeiul făgăduinţei lor de a împlini cererile sistemului ceremonial (vezi Exo 19:5.8).

Lege. Vezi Rom 2:12; Gal 2:14.

Nu mai vine din făgăduinţă. Adică, pe temeiul făgăduinţelor cuprinse în legământul făcut cu Avraam (vezi vers. 16.17).

Prin făgăduinţă. Raportul e clar. Moştenirea a venit prin făgăduinţă, nu prin lege. Avraam nu a avut decât făgăduinţa lui Dumnezeu. Descendenţilor lui literali li s-a acordat statutul de a fi poporul ales al lui Dumnezeu şi li s-a dat posesiunea Canaanului în temeiul acelei făgăduinţe. E adevărat că ei urmau să-şi păstreze statul de popor ales şi posesiune Canaanului numai dacă se conformau legii, dar ei nu-şi dobândeau prin merite personale dreptul la moştenirea. Dreptul îl căpătau numai în virtutea credinţei în făgăduinţă; vrednicia lor de a păstra dreptul acela urma să fie măsurată prin conformarea lor faţă voia lui Dumnezeu aşa cum era exprimată în lege (vezi vol. III, p. 24). Aşa şi cu moştenirea veşnică a sfinţilor în Canaanul ceresc.


19 Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânța” căreia Îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.

Atunci pentru ce? Pasajul acesta şi întregul fir al raţionamentului lui Pavel de aici înainte până la vers. 25 a fost uneori greşit interpretate ca însemnând că toate codurile de legi revelate de Dumnezeu în Vechiul Testament s-au sfârşite la Golgota. Potrivit cu o asemenea interpretare în era pre-creştină oamenii erau mântuiţi prin ţinerea legii şi în era creştină prin har prin credinţă. O astfel de vedere este contrară învăţăturii întregii Scripturi. Dumnezeu a avut numai un singur mijloc de mântuire a omului, începând de la Adam; adică, prin credinţa în jertfa Domnului. Vestea cea bună a acelei mântuiri a fost proclamată omului în toate timpurile (vezi Evr 4:2). Pavel a răspuns în altă parte concluziei greşite pe care cineva ar fi putut s-o tragă din scrierile lui, că harul şi Evanghelia ar fi desfiinţat Legea: Deci, prin credinţă, desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! (Rom 3:31).

Este evident că Pavel în Gal 3:19-25 nu învaţă doctrina erei precreştine a mântuirii prin lege contra unei erei creştine a mântuirii prin har. Ceea ce el învaţă cu adevărat devine evident când sunt reţinute clar două puncte. Mai întâi, pentru toţi iudeii şi pentru cei instruiţi cu privire la punctul de vedere iudaic, aşa cum erau galatenii de către învăţătorii iudaizanţi, începuturile şi sâmburele întregii religii revelate a lui Dumnezeu pentru poporul Său ales erau seria de evenimente de la Sinai. La Sinai l-a chemat Dumnezeu cât se poate de literal ca fiind al Său şi l-a făcut un popor al Săi deosebit, poporul Său sfânt. Semnul distinctiv al acelei experienţe iniţiale la Sinai era enunţarea către Israel a marelui cod moral care trebuia să fie totdeauna norma vieţii lor plus (a) statute civile care erau o interpretare şi aplicare a codului moral la statul iudeu şi (b) anumite statute care trebuiau să guverneze ritualul simbolic al sacrificiilor şi darurilor care arătau înainte către marele sacrificiu al lui Hristos. Domnul spusese israeliţilor la Sinai că dacă ei aveau să fie ascultători de toate legile Lui, vor mânca din bunurile ţării şi vor fi pururi poporul Său. Ei socotiseră în mod greşit că erau în stare ca prin ei înşişi să prezinte o astfel ascultare, şi că deci nădejdea lor de a fi acceptaţi de Dumnezeu şi de primire a unei moşteniri se afla în propriile lor eforturi de a ţine aceste legi.

Al doilea punct care trebuie reţinut, dacă urmează să înţelegem bine vers. 19-25; e acesta: Pavel tocmai declarase galatenilor că cu mult înainte de Sinai, Avraam primise moştenirea numai crezând făgăduinţa lui Dumnezeu, şi el adăugase emfatic, pentru a ilustra din nou premiza principală a epistolei sale, că mântuirea e numai prin credinţă, că nimic din ce se petrecuse la patru sute treizeci de ani după Avraam nu putea să schimbe condiţiile prin care fusese asigurat cu privire la moştenire. Raţionamentul lui Pavel e rezumat în cuvintele: Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă (vers. 18).

Dar, pentru toţi cei cramponaţi de punctul de vedere iudaic, raţionamentul lui ar părea că face fără rost şi fără înţeles grandioasa dramă de la Sinai – marile coduri ale legii, şi declaraţia lui Dumnezeu că dacă vor asculta de aceste legi vor mânca din roadele bune ale ţării. Cu alte cuvinte, cititorii lui Pavel ar întreba imediat: Atunci la ce mai serveşte legea? [Atunci pentru ce mai este lege?]

Adăugaţi. Gr. prostithemi, literal, a pune alături, a adăuga, a anexa. Pentru ce a fost legea adăugată dacă legământul avraamic era corespunzător pentru mântuire? Răspunsul este: Din pricina călcărilor de lege. Diferenţa dintre timpurile dinainte de Sinai şi cele de după el nu era

o diferenţă în ce priveşte existenţa marilor legi de la Dumnezeu, ci în ce priveşte revelaţia explicită a lor – la Sinai a fost prezentarea corectă a legii morale în două table de piatră şi a celorlalte legi în cartea Legii. Dar în secolele dinainte de Sinai patriarhii lui Dumnezeu posedau, într-o măsură remarcabilă, legea morală scrisă în inimile lor, şi erau astfel conştienţi de înaltele standarde morale ale lui Dumnezeu (vezi Gen 17:9; 18:19; 26:5). Ei de asemenea posedau, în embrion legile ceremoniale. În decursul îndelungatei şi întunecatei lor robii din Egipt, unde au locuit în mijlocul celui mai negru păgânism, şi celei mai depravate imoralităţi, ei aproape pierduseră înţelegerea sau conştienţa standardelor morale ale lui Dumnezeu, şi chiar şi acelor mai rudimentare idei despre sistemul jertfelor. Şi când oamenii ajung la o astfel de stare, ei sunt insensibili faţă de păcat, deoarece prinlege avem cunoştinţa de păcat. Aşa cum declară Pavel în altă parte: Păcatul nu lam cunoscut decât prin Lege (Rom 7:7).

Când Dumnezeu a scos pe Israel din întunericul şi întinăciunea Egiptului, primul Lui contact cu ei a fost în termenii prezentării legilor morale, care sunt standardul cârmuirii Sale, şi ale rânduirilor ceremoniale intenţionate a procura lui Israel un model de serviciu ritual care ar fi făcut cât se poate de clar pentru ei semnificaţia jertfei Domnului nostru Cel făgăduit. Legea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege (Gal 3:19), pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin … poruncă (Rom 7:13). Numai prin aducerea legii morale a lui Dumnezeu în centrul atenţiei israeliţii obişnuiţi deja cu modul de gândire păgân al egiptenilor, puteau să fie făcuţi conştienţi că erau păcătoşi, şi astfel că aveau nevoie de mântuire. Şi pentru că legile ceremoniale erau prezentate în detalii clare israeliţii au fost făcuţi în stare să vadă calea pe care o găsise Dumnezeu pentru a-i mântui de păcatele lor. Comparaţi cu Efes. 2:15.

Până când avea să vină sămânţa. Sau cu privire la care a fost făcută făgăduinţa.

Dată prin îngeri. [Orânduită prin îngeri, KJV, G. Galaction]. Raportul exodului tace cu privire la prezenţa îngerilor la Sinai. În acord cu Deu 33:2, au fost zeci de mii de sfinţi [literal, cei sfinţi] prezenţi la darea Legii. În LXX ultima propoziţie a acestui verset zice: La dreapta lui [erau] îngerii [Săi] cu el (cf. Psa 68:17). Ştefan (Fapte 7:53) şi Pavel (Evr 2:2) ambii vorbesc despre îngeri ca participând la darea codului mozaic (cf. PP 364).

Mijlocitor. [Mediator, KJV]. Sau, arbitru, mijlocitor, cineva care intervine între două părţi pentru a împăca vederi sau interese divergente, sau care le aduce laolaltă într-o înţelegere comună. În vers. 20 Pavel clarifica scopul său în menţionarea felului mediator, sau indirect, în care a fost dată legea ceremonială. Fiind dată printr-un mijlocitor, Moise (vezi Exo 20:19; 21:1), legile ceremoniale şi civile veneau de la Dumnezeu indirect. Legământul şi făgăduinţele lui, însă au fost date lui Avraam direct, fără asistenţa unui mijlocitor omenesc.


20 Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu este unul singur.

Nu este mijlocitorul unei singure părţi. Literal, nu este al unuia, adică, un mijlocitor nu reprezintă numai interesele unei singure persoane. Mijlocirea presupune două sau mai multe părţi, mijlocitorul reprezentând interesele tuturor. Poporul Israel a avut de-a face cu Moise la ratificarea vechiului legământ şi la punerea în aplicare a seriei de rânduieli care îl însoţeau.

Dumnezeu este unul singur. Legătura acestei afirmaţii cu contextul ei nu este clar, ceea ce a dus la mai mult de 250 de explicaţii diferite pe care comentatorii şi alţii le-au dat. Contextul presupune o reafirmare a lui Deu 6:4: Domnul, Dumnezeu este singurul Domn, şi sugerează că Pavel se referă retroactiv la făgăduinţa legământului menţionat în Gal 3:18. Întregul capitol se ocupă cu deosebirea dintre mântuirea prin credinţă în făgăduinţa legământului şi mântuirea prin faptele legii. Pe când din vers. 20 implică un contrast între legea din vers. 19 şi 20, şi făgăduinţa legământului din vers. 18. Făgăduinţa legământului nu fusese adăugată la nimic, ea a fost dată de Dumnezeu Însuşi. În acord cu aceasta, vers.20 ar putea fi parafrazat după cum urmează: Dar un mijlocitor implică o înţelegere între două părţi, însă făgăduinţa legământului nu era unilaterală – ea depindea numai de Dumnezeu şi deci nu cerea nici un mijlocitor. În timp ce vechiul legământ (vezi Exo 16:60), era în forma unui contrat între Dumnezeu şi poporul ales, mediat de Moise (vezi Exo 19:3-8; 20:19-21; 21:1; 24:3-8; vezi Gal 3:15.19). Noul legământ sau cel veşnic, cu bunăvoinţă acordat de Dumnezeu lui Avraam era simplu şi în forma unei făgăduinţe. Vechiul legământ era un acord din partea poporului să asculte, în timp ce în noul legământ este necesar numai de a accepta făgăduinţa prin credinţă, şi ascultarea urmează în chip natural (Gen 26:5).


21 Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.

Împotriva făgăduinţelor. Legea pare a fi incompatibilă cu legământul. Ea pare chiar să fi înlocuit făgăduinţa mântuirii prin credinţă printr-un program al mântuirii prin fapte. Lui Dumnezeu. [De la Dumnezeu,KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea acestei expresii.

Nicidecum. [ferească Domnul KJV]. Să piară gândul acesta! Aşa ceva n-ar putea să fie. Dumnezeu a fost autorul atât al legii cât şi al făgăduinţelor şi El nu ar fi respins făgăduinţa Sa fără condiţii de mântuire prin credinţă în Hristos (vezi Evr 6:17-20)! A face aşa ceva ar fi însemnat o tăgăduire a integrităţii Sale ca Dumnezeu. S-ar dovedi pe Sine inconsecvent şi nevrednic de încredere.

Să poată da viaţa. Legea n-a fost deloc intenţionată să ofere neprihănirea şi să procure viaţa veşnică (vezi vers. 19). Numai prin Hristos pot oamenii să aibă neprihănirea, viaţă mai îmbelşugată în lumea prezentă, şi viaţă veşnică în lumea viitoare (Luc 18:30).

Într-adevăr neprihănirea. [Cu adevărat neprihănirea, KJV]. Dacă ar fi fost cu putinţă să se ajungă la neprihănire prin faptele Legii (vezi cap. 3:16), făgăduinţa legământului ar fi fost făcută prin aceasta ineficientă. Pentru inima firească un program al neprihănirea prin fapte are o atracţie infinit mai mare decât planul lui Dumnezeu de neprihănire prin credinţă. e totdeauna mult mai uşor pentru eul omenesc de a face ceva pentru a dobândi neprihănirea decât a recunoaşte că nu e nimic pe care omul l-ar putea face pentru a o dobândi pe temeiul meritului personal. Se răneşte mândria firească dacă se acceptă îndurarea sau binefacerea, fie materială sau spirituală.


22 Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred prin credința în Isus Hristos.

Scriptura. Ideea de aici este evident luată din Psa. 14:1-3. Totul sub păcat. Adică, pe iudeii, care se încredeau în faptele legii pentru a-i mântui, ca şi neamurile (Gal 2:15.17; vezi Rom 3:9.22). Făgăduinţa … prin credinţă. [Făgăduinţa credinţei, KJV; Făgăduinţa din credinţă, G.

Galaction]. Adică, făgăduinţa legământului mântuirii prin credinţă (vezi vers. 6-9.12).

În Isus. [Lui Isus, KJV]. Adică, în Isus (vezi cap. 1:12).

Celor ce cred. În alte cuvinte, nu celor care practică cerinţele legii rituale ca mijloc de salvare.


23 Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită.

Înainte de venirea credinţei. Adică, înainte ca taina felului cum Dumnezeu putea să mântuiască pe oameni numai prin credinţă a fost clar revelată în întruparea, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare şi învierea glorioasă a Domnului nostru (1Tim 3:16; vezi Ioan 1:17; Gal 3:14.19; cf cu Luc 16:16). Notaţi accentul asupra timpului în Gal 3:23.25.

Sub paza. Literal, păziţi, aşa ca să se prevină fuga.

Sub paza Legii. Adică, sub sistemul legii (vezi cap. 2:16). Sub Lege aici însemnează a fi sub jurisdicţia ei, nu condamnarea ei (vezi Rom 6:14).

Credinţa. Vezi mai sus la înainte de venirea credinţei.

Care avea să fie descoperită. Credinţa vremurilor vechiului Testament a fost răsplătită la întâia venire a lui Hristos (vezi Rom 16:25; Evr 1:1.2). Înainte de întrupare, făgăduinţa venirii Mântuitorului cerea credinţă că Dumnezeu va împlini făgăduinţa. La venirea lui Isus, credinţa a întâlnit realitatea.


24 Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință.

Legea. Adică întregul sistem al legii constând din precepte morale şi ceremoniale, precum şi legile civile. (vezi cap. 2,16)

Îndrumător. [Învăţător, KJV; G. Galaction]. Gr. paidagogos, un tutore, un păzitor al copiilor; literal, un conducător al copiilor, dar nu un învăţător (didaskalos). În familiile greceşti paidagogos-ul era un supraveghetor, şi un însoţitor, al băieţilor. El îi însoţea la şcoală, îi ferea de nenorocire, îi oprea de a face rele, şi avea dreptul de a-i pedepsi. În arta grecească el e reprezenta în general cu un baston în mână. Dacă era calificat să facă lucrul acesta i-ar fi putut ajuta şi la pregătirea lecţiilor.

Rolul unui paidagogos e o ilustrare corespunzătoare (vezi vers. 19). Legea servea ca păzitor, supraveghetor, sau custode al poporului ales în timpurile Vechiului Testament şi ca şi paidagogos-ul, era însărcinat cu educaţia lor morală.

Spre Hristos. [Până la Hristos, KJV. Adică, până va fi venit Hristos, aşa cum cere contextul (vers. 19.23). potrivit cu vers. 19, Legea… a fost adăugată [la legământ] … până va veni sămânţa [Hristos, vers. 16] (vezi comentariul la vers. 19). Sau pentru a repeta cele spuse, Israel a fost ţinut sub lege (vers. 23) până va fi fost descoperită odată cu venirea lui Hristos prevederea lui Dumnezeu pentru mântuirea prin credinţă.

Pavel se referă aici în mod cu totul deosebit la sistemul ceremonial, care atrăgea atenţia la Hristos (vezi cele de la cap. 2:16; 3:19). E de asemenea adevărat că legea morală era intenţionată de Dumnezeu să conducă pe oameni la Hristos, deoarece descoperă oamenilor păcatele şi în felul acesta nevoia lor de a fi curăţiţi de ele.


25 După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.

După ce a venit credinţa. Pavel vorbeşte aici despre previziunea mântuirii prin credinţa în Hristos.

Nu mai suntem. Notaţi accentul pus în vers. 23. 25 asupra elementului timp – înainte, după, apoi, nu mai.

Sub îndrumătorul acesta. [Sub un învăţător, KJV]. Adică, sub lege (vers. 23; cf. vers. 24). Unii au interpretat expresia aceasta ca însemnând a fi sub condamnarea legii. E adevărat, natural că cuvintele însele ar putea fi interpretate astfel; totuşi, o astfel de explicaţie nu se potriveşte cu contextul şi în mod clar nu e înţelesul pe care Pavel îl intenţiona. Nu e funcţiunea unui învăţător de a condamna, ci de a exercita jurisdicţia, de a păzi, de a proteja (vezi vers. 24). Argumentaţia lui Pavel nu e în nici un caz preocupată de condamnarea care rezultă din nelegiuire, ci cu posibilitatea de a ajunge la neprihănirea prin conformarea faţă de lege (vezi vers 1-3.7.11.14.211; etc). Vezi Rom 6:14.

Ar trebui să reţinem că Pavel foloseşte o figură de vorbire, şi că deci cuvintele sale nu trebuie să fie interpretate prea detaliat. Un singur punct esenţial caută el să scoată în evidenţă; şi anume, însemnătatea unică a evenimentului important care avusese loc la patru sute treizeci de ani după Avraam (vers. 17) – enunţarea formală de către Dumnezeu lui Israel, a Legii Sale morale şi a unor rânduieli civile şi a unui cod care guverna ceremoniile religioase. Oamenii sfinţi de dinainte de Sinai aveau, într-o oarecare măsură, legea morală scrisă în inimile lor, şi cunoşteau cel puţin elementele de bază ale unui sistem ceremonial. Când Dumnezeu a chemat pe Israel să iasă din robia egipteană a dat realitate obiectivă tuturor acestor legi, pentru ca ei să poată vedea păcătoşenia din cale afară de mare a păcatului, aşa cum e descoperită de Decalog, şi mijloacele prin care Dumnezeu intenţiona ca să-i mântuiască de păcat, aşa cum era dat la iveală de serviciul ceremonial (vezi vers. 19). Însăşi legile, atât de distinctive ale economiei iudaice, erau o expunere continuă a stării pierdute a omului şi a planului divin de iertare. Însăşi legile acelea care împrejmuiau pe oameni, ca să zicem aşa, făceau ca ei să fie închişi [păstraţi] (vers. 23), ţinuţi ca arestaţi, pentru o zi a eliberării spirituale. Pavel descrie pe copiii lui Dumnezeu care trăiseră înainte de întâia venire ca fiind, în mod figurat sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de Tatăl (cap. 4:2). Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub Lege, ca să căpătăm înfierea (vers. 4.5).

Şi ce s-a întâmplat, într-adevăr, pentru copilul lui Dumnezeu când a venit Hristos, în ce priveşte legea care fusese îndrumătorul nostru? Legile ceremoniale au încetat printr-o rânduială divină, deoarece jertfa lui Hristos a luat locul sacrificiilor de animale, şi în felul acesta s-au sfârşit legile care guvernau astfel de sacrificii. În ce priveşte rânduielile civile, ele şi-au pierdut însemnătatea pentru motivul simplu că Israel a încetat de as mai fi popor ales, şi i-a luat locul Israelul spiritual. În ce priveşte legea morală, Decalogul, ea nu mai stă pe două table de piatră, ca ceva separat de om. În schimb, aceia care sunt îndreptăţiţi prin credinţă (vers. 24) în Hristos devin făpturi noi în Hristos Isus (2Cor 5:17), cu Legea lui Dumnezeu scrisă în gândurile şi în inimile lor (Evr 9:10). Şi în felul acesta neprihănirea [sau cerinţele] legii est împlinită în ei (Rom 8:4). Bine face Pavel folosind această metaforă, când declară că noi nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. E dificil de a înţelege cum a tras cineva concluzia că Pavel vesteşte aici desfiinţarea Decalogului, marea Lege morală a lui Dumnezeu. Atâta vreme cât durează inimile cele noi şi gândurile cele noi ale copiilor lui Dumnezeu, legea divină, este gravată în ele.


26 Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus.

Toţi sunteţi. Adică, atât iudei cât şi neamurile (vezi vers. 24).

Fii ai lui Dumnezeu. [Copii ai lui Dumnezeu, KJV]. Literal, fii ai lui Dumnezeu, fiind născuţi din nou ca membri ai familiei lui Dumnezeu din cer şi de pe pământ (vezi Mat 5:9; Ioan 1:12.13; 3:3.5; Rom 8:15.16; 9:8.26; Efes 3:15; 1Ioan 3:1.2).

Prin credinţa. Vezi Rom 1:5.17; Gal 3:11. Iudeii şi neamurile la fel urmează să fie mântuiţi prin credinţă, nu prin faptele legii (vezi cap. 2:16).


27 Toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos.

Botezaţi pentru Hristos. [Botezaţi în Hristos, KJV; în Hristos v-aţi botezat, G. Galaction]. Vezi Mat 3:6; Rom 6:3.4.

V-aţi îmbrăcat cu Hristos. Vezi Rom 13:14; cf. Mat 22:11. Cuvântul tradus aici îmbrăcat cu e de obicei folosit cu referire la îmbrăcare. A se îmbrăca cu Hristos însemnează a adopta principiile Lui, a imita exemplul Lui, a accepta călăuzirea Lui, a deveni ca El (vezi 2Cor 5:17). Scriitorii greci vorbesc despre îmbrăcarea cu Platon, Socrate, etc., însemnând prin aceasta a-i accepta ca mentori şi a urma învăţăturile lor. Vezi Gal 5:22.23. A se îmbrăca cu Hristos, însemna a se dezbrăca de sine şi de firea veche.


28 Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus.

Nici iudeu, nici grec. Adică, iudeu sau dintre neamuri (vezi Rom 1:16). Creştinismul subordonează rolul neamului şi naţionalităţii principiului frăţiei tuturor oamenilor (Fapte 17:26). Aici, însă, Pavel vorbeşte despre poziţia iudeului şi neiudeului înaintea lui Dumnezeu (vezi Fapte 10:34; cf. cu Mat 20:15). În împărăţia lui Hristos toţi sunt acoperiţi cu aceiaşi haină a dreptăţii lui Isus Hristos. Dar pentru creştinii iudaizanţi pe vremea lui Pavel o idee de felul acesta era erezie urât mirositoare. Ei susţineau că singura cale de intrare în biserica creştină era prin iudaism, că o persoană dintre neamuri trebuia mai întâi să fie circumcis – să devină, ca să zicem aşa, iudeu – înainte de a fi acceptat în comuniunea creştină.

Nici rob, nici slobod. Înaintea lui Dumnezeu nu e deosebire între sufletul unui rob, şi al unui om liber. Robul este eligibil la mântuire pe acelaşi temei ca şi cel care nu e rob. Şi unul şi altul poate fi mântuit prin credinţă. numai creştinismul înlătură deosebirile de rasă, naţionalitate şi poziţie socială. Aici, însă, Pavel nu se ocupă cu subiectul sclaviei ca atare.

Nici parte bărbătească, nici parte femeiască. În lumea veche, femeile erau considerate îndeobşte cu puţin deasupra bunurilor mobile şi în felul acesta, infinit inferioare bărbaţilor. Filosofii păgâni uneori discutau dacă o femeie are suflet sau nu. În unele societăţi păgâne tatăl sau soţul avea autoritate asupra femeilor din gospodăria lui până într-acolo că putea să ordone executarea lor. Ridicarea femeii la egalitate cu bărbatul este rezultatul direct al învăţării şi practicii creştine. Aici, însă, Pavel se gândeşte la poziţia femeilor înaintea lui Dumnezeu ca suflete păcătoase având nevoie de mântuire.

Una în Hristos. Când preceptele divine ale iubirii de Dumnezeu şi de oameni sunt făcute active, inimile oamenilor sunt unite în strânsă comuniune, unii cu alţii, sub stăpânirea Tatălui lor ceresc (vezi Mat 22:36-40).


29 Și, dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin făgăduință.

Sămânţa lui Avraam. Ca fiu al lui Avraam, Hristos a devenit într-un anumit sens, moştenitor al făgăduinţelor legământului (vezi vers. 16). Prin botez dobândim înrudirea cu Hristos, şi prin El dobândim dreptul de a participa la făgăduinţele date lui Avraam (vers. 7-9). Cu privire la importanţa dată de iudei descendenţei literale din Avraam (vezi Mat 3:9; Rom 9:1).

Moştenitori. Ca fii spirituali ai lui Avraam, creştinii au devenit împreună moştenitori cu Hristos (Rom 8:17). Ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos este moştenitor al onoarei şi slavei cerului, şi cei care cred în El devin moştenitori ai unei poziţii de onoare în univers de care nu ar fi fost cu putinţă să se bucure fiinţele create dacă Cuvântul nu S-ar fi făcut trup (Ioan 1:1.14). La întrupare, divinitatea şi umanitatea au fost unite prin legături care nu vor fi niciodată rupte (DA 21,25.26). ca moştenitori cu Avraam ai făgăduinţelor legământului, toţi cei care anulează înaltul lui exemplu de credinţă vor intra în cetatea care are temelii tari, spre care ei privesc totdeauna în credinţă (Evr 11:10). Vezi Gal 3:9.14.

Făgăduinţă. Adică, făgăduinţa lui Dumnezeu dată lui Avraam de a îndreptăţi atât pe iudei cât şi neamurile, numai pe temeiul credinţei fără faptele legii (vezi vers.8, 14, 16).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 FE 332; 5T 142

1–4FE 196

1–5AA384

2 AA 208

7 DA 556; PP 153

8 DA 193; PP 154, 370

13 DA 741; PP 63; SR 225

16 AA 222; PP 169, 370

26 AA 208

27 3T 365; 4T 41; 6T 97

28 COL 386; DA 403; PP 370; 7T 225

29 PP 170