Faptele Apostolilor 20

1 Când a încetat zarva, Pavel a chemat pe ucenici şi, după ce le-a dat sfaturi, şi-a luat ziua bună de la ei şi a plecat în Macedonia.

Zarva. Gr. thorubos gălăgia, tumultul. Acelaşi cuvânt e folosit în legătură cu judecarea lui Isus (Matei 26,5; 27,24; Marcu 14,2), cu învierea fiicei lui Iair (Marcu 5,38) şi cu atacul asupra lui Pavel, în Ierusalim (Fapte 21,34; 24,18).

A chemat pe ucenici. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) adăugirea după ce i-a îndemnat. Pavel a convocat o adunare a membrilor bisericii pentru a le putea spune rămas bun.

Şi-au luat ziua bună de la ei. [I-a îmbrăţişat, KJV.] Cuvântul grec înseamnă a-şi lua rămas bun, a saluta de rămas bun (cf. cap. 21,6). Pavel evident a rămas în Efes până când a văzut biserica din nou în pace. A petrecut cam trei ani la Efes (probabil c. anul 54 – 57; vezi p. 102).

În Macedonia. E un gol aici în naraţiunea Faptelor, care poate fi umplut cu informaţii din epistolele corintene. În decursul acestui turneu în Macedonia, Pavel a scris 2 Corinteni (vezi 2 Corinteni 2,12, 13; 7,5; 9,2).

2 A străbătut ţinutul acesta şi a dat ucenicilor o mulţime de sfaturi. Apoi a venit în Grecia,

A străbătut ţinutul acela. Fără îndoială, Pavel dorea să viziteze din nou bisericile pe care le întemeiase la Tesalonic şi Berea, ca şi la Filipi. Pavel fără îndoială a urmat calea romană, de-a curmezişul Macedoniei, spre apus, până la ţărmurile Adriaticii, şi a proclamat Evanghelia pentru prima dată, în Iliria (vezi Romani 15,19; cf. harta p. 366).

Grecia. Gr. Hellas. Luca foloseşte Hellas ca sinonim cu Ahaia, provincia de sud. Călătoria l-a adus pe Pavel la Corint, unde erau multe lucruri de pus în rânduială în biserică. Credincioşii de acolo primiseră deja două epistole de la el. Prima, trimisă din Efes, găsise necesar să-i mustre pentru duhul de împărţire pe partide manifestat în biserică. Pavel mustrase şi dezordinile de la Sfânta Cină şi pronunţase judecata sa contra incestului. Sarcinile pastorale care confruntau pe Pavel i-au îngăduit puţin timp de odihnă în cursul celor trei luni cât a rămas prin părţile acelea, chiar şi dacă tot timpul a fost petrecut în Corint.

La Corint, Pavel se poate să nu fi izbutit să vadă pe mulţi dintre prietenii săi. Decretul lui Claudiu sau fusese revocat, sau nu mai era aplicat, şi Acuila şi Priscila pare să se fi reîntors de la Efes la Roma (cf. 18,18, 19; Romani 16,3). Fără îndoială, alţii pe care Pavel îi cunoscuse la Corint (vezi Romani 16) făcuseră la fel. Toate aceste se poate să fi întărit dorinţa lui vie de a se duce la Roma (Fapte 19,21; Romani 1,10.11). Lucrarea lui Pavel în Grecia fusese săvârşită şi el simţea o atracţie supraomenească mânându-l spre apus. De aceea el îşi făcea planul unei scurte vizite la Ierusalim, pentru a preda darurile din partea bisericilor dintre neamuri, urmată imediat de o călătorie la Roma şi în Spania (Romani 15,24-28). Restul cărţii Faptelor arată cât de diferită era calea care-i stătea înainte.

3 unde a rămas trei luni. Era gata să plece cu corabia în Siria, dar iudeii i-au întins curse. Atunci s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia.

A rămas trei luni. Sau după ce a petrecut trei luni. În versiunea greacă, expresia aceasta este legată de ceea ce urmează.

Iudeii i-au întins curse. Sau fiind făcut un complot împotriva lui de către iudei. Iudeii căutaseră să amestece pe Galion în atacurile lor împotriva lui Pavel în cursul ultimei sale vizite la Corint, iar acum căutau să-şi descarce, în secret, răzbunarea lor asupra lui. Fără îndoială, intenţia lor era de a-l omorî. Când Pavel a auzit de complot, şi-a schimbat planurile şi a pornit cu tovarăşii săi spre Macedonia, pentru a dejuca planul complotiştilor.

Să plece cu corabia în Siria. Sau să pornească cu corabia către Siria. Se poate ca Pavel să fi mers până acolo încât să facă aranjamente pentru călătoria sa sau chiar să se îmbarce, dar a fost avertizat înainte ca să fi plecat corabia.

Prin Macedonia. Întrucât uneltirea pentru omorârea lui Pavel părea că urma să fie pusă în aplicare pe când călătorea pe apă spre Siria, rapida lui schimbare de plan, care l-a dus spre nord, a făcut cu neputinţă reajustarea uneltirii pentru a face faţă noilor circumstanţe.

4 Avea ca tovarăşi până în Asia pe: Sopater din Bereea, fiul lui Pir, Aristarh şi Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, Timotei, precum şi Tihic şi Trofim, care erau din Asia.

Avea ca tovarăşi. [L-au însoţit, KJV.] Timotei şi poate Sopater (probabil o variantă a lui Sosipater) fuseseră cu Pavel la Corint (vezi Romani 16,21). Mărimea delegaţiei poate fi explicată de faptul că Pavel ducea cu sine o mare sumă de bani, intenţionată pentru bisericile din Iudeea. Luând cu sine un număr de martori din ţinutul care contribuise, putea evita orice bănuială pe care limba calomniatoare ar fi putut să o îndrepte împotriva lui (2 Corinteni 8,19-21). De aceea au fost aleşi delegaţi din bisericile principale, care puteau mărturisi că felul cum conducea el treburile era mai pe sus de orice reproş. Erau opt în ceata lui Pavel, inclusiv Luca (vezi v. 5).

Până în Asia. [În Asia, KJV.] Sau până în Asia. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte.

5 Aceştia au luat-o înainte şi ne-au aşteptat la Troa.

Ne-au aşteptat. [Au întârziat după noi, KJV.] Schimbarea bruscă la persoana întâi plural în acest pasaj, ne reaminteşte că Luca ar trebui adăugat la lista tovarăşilor lui Pavel. Se poate ca el să fi fost adăugat ca delegat din partea bisericii din Filipi sau ca prieten şi medic al lui Pavel. Rămânerea pe loc a îngăduit lui Pavel să ţină Paştele la Filipi, de unde a plecat după zilele praznicului Azimelor (v. 6). Ucenicii, care au plecat înainte, urmau să vestească sosirea lui Pavel bisericii din Troa şi aşa urma să fie mare adunare care să-l primească la sosire.

6 Iar noi, după zilele praznicului Azimelor, am plecat cu corabia din Filipi şi, în cinci zile, am ajuns la ei în Troa, unde am stat şapte zile.

Zilele praznicului Azimelor. Pavel pare să fi stat anume la Filipi, din cauza sărbătorii iudaice. Sezonul Paştelui trebuie să fi continuat de a fi încărcat cu un bogat sentiment religios pentru Pavel, iudeu şi fariseu (cap. 23,6). Poate că şi creştinii începeau să gândească la timpul Paştelui ca aniversare a morţii şi învierii lui Hristos (cf. 1 Corinteni 5,7-8).

În cinci zile... în Troa. Călătoria spre apus de la Troa la Filipi (vezi cap. 16,11,12) durase numai trei zile, dar corabia, mergând acum spre est, avea de întâmpinat curentul care ducea spre sud-vest, pornind din Dardanele şi probabil vântul spre nord-vest care predomina în arhipelag primăvara (vezi harta p. 366). Pavel, Luca şi Timotei fuseseră împreună la Troa, când Pavel a avut vedenia macedoneanului care îl chema să treacă în Europa. Sopater, Aristarh şi Secund făceau parte din rodul pe care Dumnezeu îl acordase ostenelilor lor în Macedonia.

Şapte zile. Pavel şi Luca au petrecut o săptămână la Troa. E cu putinţă ca ei să fi debarcat după Sabat, care ar fi încheiat călătoria lor de cinci zile străbătând Marea Egee. Cele şapte zile sau o săptămână întreagă s-au terminat cu Sabatul. A doua zi, în ziua întâi a săptămânii, Pavel plănuia să plece pe jos spre Assos (v. 13), în timp ce ceilalţi din grupa sa mergeau mai departe cu corabia, la Assos. Între închiderea Sabatului şi plecarea lor din zorii zilei, misionarii au petrecut sâmbătă noaptea într-o adunare prelungită şi plină de evenimente cu biserica din Troa.

7 În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii.

În ziua întâi a săptămânii. În versiunea greacă, expresia este aceeaşi cu aceea din Matei 28,1 (vezi comentariul de acolo). Nu poate fi nici o îndoială că aceasta corespunde, în general, cel puţin, cu duminica noastră. Comentatorii au fost împărţiţi cu privire la faptul dacă adunarea de care e vorba a avut loc în seara de după duminică sau în aceea care a precedat-o. Aceia care favorizează părerea că era o adunare de duminică noaptea, atrag atenţia la faptul că Luca, fiind dintre neamuri, probabil folosea felul roman de calculare a timpului, care începea ziua la miezul nopţii. După o astfel de calculare, o adunare de seară în ziua întâi a săptămânii ar fi putut fi numai duminică noaptea. Faptul că ei folosesc expresiile: ziua întâi a săptămânii, a doua zi, lasă să se înţeleagă că plecarea lui Pavel a avut loc în a doua zi a săptămânii. Dacă lucrurile stau aşa, adunarea trebuie să fi avut loc duminică noaptea. Poate fi notat, de asemenea, că Ioan se referă la duminică noaptea, ca fiind cea dintâi zi a săptămânii (Ioan 20,19), în timp ce, potrivit cu calculul iudeu, era deja ziua a doua a săptămânii (vezi Vol. II, p. 101). E posibil ca Luca să folosească expresia în acelaşi sens, aici.

Alţi comentatori, între care Ellicott, Conybeare, Howson, şi A. T. Robertson, au preferat să înţeleagă că adunarea a avut loc în seara dinaintea duminicii. Întrucât după calculul iudaic, ziua începea la apusul soarelui, prin sistemul acela, partea întunecată a zilei întâi a săptămânii ar fi noaptea care precedă duminica, sâmbătă noaptea noastră. O astfel de calculare a dăinuit timp de secole printre creştini şi e raţional de a crede că Luca, fie că era dintre neamuri sau nu, ar fi putut să o folosească în naraţiunea lui. În acord cu aceasta, adunarea lui Pavel s-ar fi putut să fi început după apusul soarelui, sâmbătă seara, şi ar fi continuat în tot cursul nopţii. A doua zi, duminica, el ar fi mers pe jos la Assos.

Unii scriitori au văzut în pasajul acesta o indicaţie a ţinerii creştine timpurii a duminicii. Dacă Luca a folosit sau nu calcularea iudaică sau romană e relativ de mică importanţă pentru chestiunea aceasta, deoarece el spune lămurit că adunarea era în ziua întâi a săptămânii. Dacă el folosea calcularea iudaică, atunci seara dinaintea duminicii era considerată ziua întâi. Factorul însemnat aici în ce priveşte chestiunea ţinerii timpurii creştine a duminicii este dacă această adunare de ziua întâi reprezintă practica obişnuită creştină sau dacă s-a întâmplat să cadă în ziua întâi a săptămânii, numai pentru că a avut loc vizita lui Pavel.

O considerare a întregii naraţiuni nu procură nici un suport pentru ideea că Pavel a ţinut adunarea aceasta mai ales pentru că era ziua întâi a săptămânii. El fusese la Troa şapte zile; cu certitudine, el trebuie să se fi întâlnit cu credincioşii de mai multe ori. Acum el urma să plece şi era cât se poate de logic ca el să ţină o adunare finală, de rămas bun, şi să celebreze Sfânta Cină cu ei. Observaţia lui Luca cu privire la faptul că aceasta a avut loc în ziua întâi a săptămânii, în loc de a fi

o notiţă cu privire la o ţinere specifică a duminicii, e destul de în armonie cu întreaga serie de note cronologice cu care el îşi umple naraţiunea călătoriei sale (vezi cap. 20,3.6.7.15.16; 21.1.4.5.7.8.10.15). De aceea felul cel mai simplu de a vedea pasajul acesta ar părea să fie că adunarea a fost ţinută nu pentru că era duminică, ci pentru că Pavel trebuia să plece (cap. 20,7), că Luca include o relatare a adunării din cauza întâmplării cu Eutih şi că nota lui că era ziua întâi a săptămânii e doar o parte a raportului său cronologic, în continuarea călătoriei lui Pavel. În evaluarea pasajului acestuia ca dovadă a ţinerii timpurii creştine a duminicii, eminentul istoric bisericesc, Augustus Neander, observă:

Pasajul nu e pe deplin convingător, deoarece iminenta plecare a apostolului s-ar putea să fi unit mica biserică la o masă frăţească de despărţire, cu prilejul căruia apostolul a ţinut ultima lui cuvântare, deşi nu era o celebrare aparte a unei duminici, în cazul acesta. (The History of the Christian Religion and Church, tr. Henry John Rose, vol. 1, p. 337).

Vorbea. [Predica,KJV.] Gr. dialegomai, a conversa, a discuta. În toate cazurile din NT, cu excepţia locului acestuia şi v. 9, verbul acesta e tradus a disputa, a rezona şi, o dată, a vorbi. Aici, la fel ca la v. 9, ar fi tradus mai bine a ţine discurs. Adunarea evident nu era o adunare bisericească obişnuită cu o predică, ci una liberă, la care interacţiunea şi conversaţia erau folosite pentru a răspunde la întrebări şi pentru a înlătura dificultăţile dintre creştinii din Troa şi pentru a le da învăţătură.

Până la miezul nopţii. Ei se adunaseră pentru serviciul de rămas bun de seara, dar bucuria comuniunii creştine şi faptul că apostolul urma să-i părăsească, au făcut ca discuţia să fie continuată mult peste limitele obişnuite. Fără îndoială că fraţii se bucurau din toată inima de ocazia pe care Pavel li-o oferea mai înainte de a le spune rămas bun.

8 În odaia de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumini.

Odaia de sus. În vechiul Orient, etajul superior al casei era de obicei folosit pentru scopuri sociale sau devoţionale. Luca scrie cu vioiciunea şi amănuntele unui martor ocular.

Multe lumini. Lămpile sau candelele alimentate cu ulei (vezi Matei 25,1,3) sunt fără îndoială menţionate pentru două motive: (1) pentru a explica somnolenţa lui Eutih, sugerând căldura şi aerul închis, plin de fum al odăii şi (2) pentru a procura un răspuns indirect la acuzaţia că la adunările de noapte ale creştinilor, aceştia se dedau la practici ruşinoase (Tertullian, Apologia 8). Ar fi fost natural ca două sau mai multe lumini să fi fost aşezate în apropierea vorbitorului.

9 Şi un tânăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut jos din catul al treilea şi a fost ridicat mort.

Un tânăr. Gr. neanias, strict vorbind, un bărbat între 24 şi 40 de ani. Totuşi, cuvântul poate fi folosit cu o mai mare latitudine aşa cum poate e folosit aici (vezi v. 12).

Eutih. Numit norocos. Numele acesta, ca şi numele înrudite la înţeles, de pildă, Felix, Felicia, Fellicissmus, Fortunatus, Faustus, Felicitas şi Sintichia, apar deseori în inscripţii şi par să fi fost obişnuite, mai ales printre robii eliberaţi.

Fereastră. La cele mai multe dintre casele din antichitate, fereastra era doar o deschizătură în zid, poate fără ramă şi lipsită de un grilaj care să împiedice accidentul descris aici, afară de cazul că era o lucrare fragilă din zăbrele.

Biruit de somn. [Afundat în somn, KJV.] Literal, biruit de somn. Fără îndoială, aerul s-a îmbâcsit din cauza căldurii şi a fumului de la candele cu ulei şi tânărul n-a mai putut să se reziste somnului.

Catul al treilea. Gr. tristegos, acoperişul al treilea, adică etajul al treilea, poate ceea ce s-ar înţelege acum prin etajul patru.

Ridicat mort. Dacă vor fi fost niscaiva ferestre de zăbrele în deschizătura ferestrei, el vor fi fost deschise larg pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în camera aglomerată. Tânărul a căzut în afară, probabil în curte.

A fost multă discuţie cu privire la faptul dacă înzdrăvenirea lui Eutih urmărea să fie descrisă ca miraculoasă; dacă mort nu trebuie înţeles ca într-o stare de leşin. Dar expresiile lui Luca, medicul de aici şi din v. 12 (băiatul a fost adus viu) par să nu lase loc de întrebare. Că viaţa a fost stinsă din cauza căderii şi a fost restatornicită prin rugăciunea apostolului este exprimarea naturală a naraţiunii.

10 Dar Pavel s-a coborât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el.”

S-a pogorât. Accesul la casele orientale era, de obicei, pe o scară exterioară. Acţiunea lui Pavel reaminteşte pe aceea a lui Ilie (1 Regi 17,21) şi a lui Elisei (2 Regi 4,34). Nu e nici o îndoială că apostolul, ca şi profeţii VT, a însoţit acţiunea lui cu un strigăt către Domnul.

Nu vă tulburaţi. Literal, Încetaţi de a face zgomot, Încetaţi de a vă îngrijora.

11 După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat.

După ce s-a suit. Sau se urcase. Calmul apostolului, ca şi cuvintele sale, trebuie să fi avut un efect asupra adunării tulburate. Pavel s-a înapoiat în odaia de sus şi a continuat adunarea.

A frânt pâinea. Au luat parte la împărtăşanie. (AA 391) Vezi Matei 26,26-30; Fapte 2,46; 1 Corinteni 11,23–30; vezi Fapte 2,42. Acesta a fost un punct plănuit a ceea ce altminteri părea o adunare liberă (vezi v. 7).

A mai vorbit. Expresia greacă lasă a se înţelege vorbirea unei întâlniri amicale, spre deosebire de discursul bine organizat. Până în ziuă. [Zorii zilei, KJV.] Răsăritul soarelui la latitudinea aceea şi la scurt timp după Paşte are loc între cinci şi şase dimineaţa.

12 Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.

Băiatul. [Tânărul, KJV.] Gr. pais, un cuvânt care normal înseamnă copil, dar care s-ar putea referi la un tânăr şi într-adevăr la un sclav de orice vârstă. Băiatul aici probabil era un adolescent sau cu puţin mai mare în vârstă (vezi v. 9).

Viu. N-ar fi fost motiv de a folosi cuvântul acesta dacă a fost ridicat mort (v.9) n-ar fi însemnat o moarte reală. Este evident că Luca, medicul, narează o minune de redare a vieţii cuiva care era mort.

Mari mângâieri. [Nu puţin mângâiat, KJV.] Expresia aceasta e negativă pentru accent, adică ei au fost mult mângâiaţi.

13 Noi am venit înaintea lui Pavel la corabie şi am plecat cu corabia la Asos, unde ne învoiserăm să ne întâlnim din nou; pentru că el trebuia să facă drumul pe jos.

Noi am venit înaintea lui. Tovarăşii lui Pavel (vezi v. 4), inclusiv Luca, au plecat în călătoria lor pe apă, înainte ca Pavel să plece din Troa, pe jos. Dacă tovarăşii de călătorie au fost prezenţi la adunarea de noapte, nu e clar.

Ne învoiserăm. Cu excepţia celui din cap. 23,24, nu e nici un raport ca Pavel să fi călătorit altfel decât cu corabia sau pe jos. Pavel a făcut cu piciorul cam 35 de mile, fără îndoială pe o şosea pavată, de-a curmezişul unei limbi de pământ, de la cetatea Troa la Assos.

14 Când s-a întâlnit cu noi în Asos, l-am luat în corabie şi ne-am dus la Mitilene.

Ne-am dus la Mitilene. Cetatea, cândva numită Castro, era capitala insulei Lesbos, pe atunci frumoasă datorită poziţiei sale naturale şi a clădirilor ei splendide. Lesbos este una dintre cele mai mari insule din Marea Egee şi a şaptea ca mărime în bazinul mediteranean, având o circumferinţă de 168 de mile.

15 De aici am mers pe mare, şi a doua zi am ajuns în faţa insulei Chios. În ziua următoare, de-abia am atins Samos, ne-am oprit în Troghilion, şi a doua zi am venit la Milet.

În faţa insulei Chios. Chios sau Coos este o insulă care se află între Lesbos şi Samos. Se cere

a. o zi de călătorie cu corabia, de la Mitilene până acolo. Samos. O insulă care se află în faţa coastei Lidiei, încă o zi cu corabia, de la Chios (vezi harta

b. p. 366).

Troghilion. Se pot cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea cuvintelor ne-am oprit la Troghilion. Troghilion este o cetate care se află pe coasta Lidiei, pe continent, între Efes şi râul şerpuitor Meandru (vezi harta p. 360).

Milet. Un port maritim (vezi hărţile p. 360 şi în faţa p. 33). Cetatea fusese colonizată timpuriu de oamenii din Creta şi a devenit, la rândul ei, un activ centru de colonizare şi o cetate importantă din punct de vedere politic şi comercial. Era cam la 40 de mile de Efes. Grupa lui Pavel a sosit aici la trei zile după ce plecase din Assos.

16 Pavel se hotărâse să treacă pe lângă Efes, fără să se oprească aici, ca să nu piardă vremea în Asia; căci se grăbea ca, dacă-i va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de ziua Cincizecimii.

Treacă pe lângă Efeseni Adică să treacă cu corabia pe alături, deoarece dacă s-ar fi oprit acolo ar fi însemnat fără îndoială cheltuirea de mai mult timp decât putea Pavel să ia, în vederea intenţiei sale de a ajunge la Ierusalim de Ziua Cincizecimii.

Ziua Cincizecimii. Vezi cap. 2.1. Exact pentru ce râvnea Pavel să fie la Ierusalim de Ziua Cincizecimii, nu se relatează. Poate că adunarea creştinilor iudei care aveau să fie acolo din toată Palestina ar fi făcut cu putinţă o mai eficientă distribuire a ajutorului pe care îl ducea la Ierusalim. Sau poate pentru că datorită revărsării Duhului la o anterioară Zi a Cincizecimii, sărbătoarea aceasta deţinea un loc special în emoţiile lui Pavel. În orice caz, el nu continuase călătoria cu prilejul Paştelui (cap. 20,6) şi, întrucât mergea la Ierusalim, era numai natural să dorească să fie acolo cu prilejul sărbătorii următoare.

17 Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe prezbiterii bisericii.

A trimis. Pavel nu putea părăsi regiunea fără vreun contact cu biserica din Efes, unde suferise atât de mult (vezi 1 Corinteni 15,32) şi produsese un rod atât de bogat pentru Domnul său. De aceea a chemat pe conducătorii bisericii să facă drumul până la Milet, pentru a-l întâlni şi pentru a discuta problemele bisericii.

Prezbiterii. Vezi v. 28; cap. 11,30; 14,23.

18 Când au venit la el, le-a zis: „Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi în care am pus piciorul pe pământul Asiei.

Le-a zis. Aici urmează să fie relatată cea mai duioasă cuvântare a lui Pavel. Ea nu era evanghelistică, ci de îndemn, reamintind ascultătorilor sacrificiul de sine şi integritatea propriei vieţi şi îndemnându-i să accepte în chip deplin şi să-şi împlinească cu credincioşie răspunderile slujbei. Avertizările sunt aplicabile la orice epocă şi în orice localitate a bisericii şi oglindesc pe acelea din Efeseni 5,6, mai ales cap. 6,10-18.

Ştiţi. O dovadă de cunoştinţă personală. O expresie emfatică, care în versiunea greacă subliniază cuvântul voi. Pavel fusese cu ei timp de trei ani (v. 31) şi dăduse dovadă deplină de slujba lui, cum îndemna pe un conducător ulterior al bisericii din Efes (2 Timotei 4,5) să dea. Acest apel la experienţa lor cu el trebuie să fie înţeles în lumina ponegririlor aduse de unii asupra lucrării sale.

Din ziua întâi. Relatarea lui Pavel era consistentă în tot timpul şederii sale la Efes.

Cum. [În ce fel, KJV.] Pavel apelează la felul său de viaţă printre ei, ca dovadă a autorităţii sale spirituale şi apostolice şi ca dovadă că chemarea şi numirea sa erau de la Dumnezeu.

În toată vremea. [În toate sezoanele, KJV.] Adică în tot timpul lucrării sale acolo.

Asia. Vezi cap. 2,9.

19 Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor.

Am slujit. [Servind, KJV.] Gr. douleuo, a servi [ca sclav]. Pavel adesea aplică cuvântul acesta şi substantivul doulos, slujitor, sclav, la sine, în ce priveşte legătura sa cu Hristos, arătând astfel robia minţii şi voinţei sale faţă de Domnul său. Tot ceea ce el făcea era în ascultare faţă de Hristos, singurul său Stăpân. Nici interesul personal al lui Pavel şi nici interesele lumii nu puteau să concureze cu Hristos, în devoţiunea sa.

Smerenia. [Umilinţa inimii, KJV.] Pavel, care se fălea numai cu crucea lui Hristos, prin care el era răstignit faţă de lume (Galateni 6,14), nu putea să se fălească şi cu chemarea sau cu slujba sa şi nici cu vreo mulţumire faţă de sine. El ar fi putut să se fălească cu experienţele şi suferinţele sale apostolice, dar a refuzat (2 Corinteni 11,18-30). Smerenia lui era aceea a unui om nobil creştin, care-şi măsoară micimea şi slăbiciunile cu mărimea şi puterea lui Hristos.

Multe lacrimi. La fel ca Isus, Pavel a plâns (2 Corinteni 2,4; cf. Ioan 11,35). El era întristat pentru pierderea împărăţiei din partea fraţilor săi, iudei (Romani 9,1–5; cf. Luca 19,41, 42). El era întristat din cauza piedicilor pe care ei le puneau în calea adevărului. El era întristat din cauza sufletelor care se pierdeau. El era întristat din cauza împietririi inimii oamenilor. La fel, slujitorul lui Dumnezeu se va întrista din cauza pierderii din jurul lui şi va fi îndemnat la un zel sfânt, din cauza opoziţiei lor faţă de adevăr.

Încercărilor. [Ispitelor, KJV.] Gr. peirasmoi, încercări, punere la probă. Comparaţi 1 Petru 4,12, unde acelaşi cuvânt e tradus încercare. Fapte 19 ne oferă o listă a unora din încercările acestea, care veneau de pe urma împotrivirii vrăjmaşilor.

Uneltirile. [Aşezarea la pândă, KJV.] Vezi cap. 9,24.

20 Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case

N-am ascuns. [N-am reţinut, KJV.] Gr. hupostello, a pune dedesubt, de unde a ascunde, a suprima. Cuvântul acesta era mai de mult folosit cu privire la strângerea pânzelor. Pavel nu şi-a cruţat nici o strădanie sau osteneală, n-a pierdut nici o ocazie, n-a reţinut nici o doctrină sau mustrare, n-a înăbuşit nici un adevăr (cf. v. 27).

Era de folos. [Profitabil, KJV.] Literal, lucrurile îmbinate sau lucrurile de valoare. Ca şi Pavel, slujitorul Evangheliei va da turmei sale ceea ce are nevoie, indiferent dacă este plăcut sau neplăcut la gust.

Să vă propovăduiesc. [V-am arătat, KJV.] Gr. anaggello, a anunţa, a declara. Cuvântul e de obicei aplicat la predicarea Evangheliei în public.

În case. [Din casă în casă, KJV; Prin case, Nitz.] O metodă mai particulară şi personală de evanghelizare. Pentru Pavel, lucrarea personală nu lua locul lucrării de evanghelizare publică, ci era

o însoţitoare indispensabilă a ei (6T 321-323, AA 250, 296). Cu privire la lucrarea din casă în casă a poporului lui Dumnezeu în zilele sfârşitului, vezi GC 612. Nici un pastor nu se poate îngriji bine de turma lui, fără vizite din casă în casă.

21 şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.

Să vestesc. [Mărturisind, KJV.] Adică a da mărturie prin învăţătură, îndemn şi chemare la o viaţă mai bună. Acelaşi cuvânt e tradus te rog şi roagă-i [dau dovadă, Nitz.] [te însărcinez şi însărcinează-i, KJV] în 1 Timotei 5,21; 2 Timotei 2,14; adică îndemnând cu putere sau rugând solemn.

Iudeilor şi grecilor. Pavel mergea mai întâi la fraţii săi, iudei, cu Evanghelia (vezi Fapte 13,5.14; 14,1; 17,1.2; 18,4; 19,8; cf. Romani 1,16; 2,9.10; 3,1.2).

Pocăinţa. Gr. metanoia (vezi Matei 3,2, pentru definirea verbului de la care e derivat substantivul acesta).

Faţă de Dumnezeu. [Către Dumnezeu, KJV.] Mai degrabă, faţă de Dumnezeu. Pocăinţa e faţă de Dumnezeu deoarece: (1) păcatul este totdeauna mai ales o ofensă, în primul rând adusă lui Dumnezeu, (2) deşi omul poate manifesta un duh iertător, numai Dumnezeu poate ierta, prin Isus Hristos, purtătorul de păcate (2 Corinteni 5,21; 1 Petru 2,24) şi pe temeiul unei recunoaşteri sincere a vinovăţiei.

Credinţa. Primirea harului ispăşitor al lui Isus Hristos, pe care noi îl iubim fără să-l fi văzut (1 Petru 1,8) nu poate fi decât prin credinţă (vezi Romani 4,3). Într-adevăr tot ce nu vine din încredinţare [credinţă] este păcat (Romani 14,23). Pacea pe care păcătosul o are de la Dumnezeu prin Isus Hristos vine din credinţă (Romani 5,1.2). Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evrei 11,6).

22 Şi acum, iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo.

Împins de Duhul. [Obligat în duh, KJV; Silit fiind în spiritul meu, Nitz.] Pavel poate să fi vrut să spună aici că era apăsat în sufletul său de influenţa împrejurărilor sau că era forţat de propria sa viaţă; sau că era constrâns de Duhul lui Dumnezeu. Având în vedere v. 23, unii susţin vederea anterioară, spunând că prezenţa cuvântului Sfânt în versetul acela sugerează un contrast cu versetul acesta, unde el lipseşte. Alţii înclină către vederea ulterioară, crezând că prezenţa lui sfânt în versetul 23, identifică Duhul în amândouă versetele. Vezi cap. 10,6.7, unde Duhul Sfânt împiedică pe Pavel de la a lua o anumită direcţie de acţiune. Verbul (care aici e emfatic, prin poziţia lui) este de obicei aplicat la a fi ţintuit locului cu funii sau cătuşe (Matei 13,30; 21,2) sau, la modul figurat, la presiunea unei obligaţii puternice (Romani 7,2) sau la un îndemn puternic sau impuls puternic (cf. substantivul din Filimon 13). Pavel era un om care avea puternice convingeri în ce priveşte datoria. Când se adăuga impulsul conducerii Duhului, obligaţia era cu adevărat puternică. Datoria trebuie să fie împlinită, rezultatele să fie lăsate pe seama lui Dumnezeu.

Ce mi se va întâmpla. Pavel ştia că în această vizită la Ierusalim îl pândeau primejdii (Fapte 20,23; cf. Romani 15,30.31), dar nu cunoştea natura, seriozitatea sau rezultatul a ceea ce îl ameninţa. Dar căile lui erau încredinţate lui Dumnezeu şi indiferent care ar fi fost primejdiile, Pavel mergea acolo unde îl mâna Duhul.

23 Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.

Numai. Cu excepţia că.

Duhul Sfânt mă înştiinţează. [Duhul Sfânt mărturiseşte, KJV.] Relatarea nu spune dacă aceasta a fost prin descoperire directă (vezi cap. 16,6.7), prin prezicerile profeţilor, ca în cap. 21,4,11 sau printr-o adâncă şi repetată impresie asupra minţii lui Pavel.

Mă aşteaptă. Mă pândesc.

Lanţuri şi necazuri. [Legături şi suferinţe, KJV.] Pavel avea o adâncă convingere că urmau să vină nenorociri peste el, dar nu cunoştea amănuntele.

24 Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Dar eu nu ţin numaidecât. [Dar nici unul dintre lucrurile acestea, KJV; Mie însumi nu-mi socotesc, Nitz.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea din prima parte a v. 24, după cum urmează, Dar eu nu socotesc viaţa mea de vreo valoare sau ca scumpă pentru mine.

Nu ţin numaidecât la viaţa mea. [Nu socotesc viaţa mea, KJV.] Literal, eu nu fac viaţa mea de vreo valoare. Adică Pavel nu socotea lucrurile sale ca valorând ceva (vezi Filpeni 3,7.8). Aceasta era atitudinea Domnului când a acceptat de bunăvoie întruparea. (Filpeni 2,7.8).

Ca şi cum mi-ar fi scumpă. Adică valoroasă pentru propriile mele dorinţe. Nici un fel de alegeri sau dorinţe personale nu l-au abătut pe Pavel de la privilegiile înflăcărate ale lucrării sale. El nu era al său; era un rob al lui Hristos (Romani 1,1). Nimic nu era atât de important pentru a-l ispiti la o neglijare a datoriei. Acesta era spiritul Mântuitorului şi al primilor creştini.

Cu bucurie. Dovezi textuale favorizează omiterea acestor cuvinte (cf. p. 10).

Calea. Gr. dromos, alergarea, întrecerea, întinderea vieţii sau termenul de slujbă, cariera. Pavel făcea din sine o jertfă vie (Romani 12,1), pentru ca alegerea care-i fusese pusă înainte să fie terminată cu succes. El susţine, în epistola lui de rămas bun, că şi-a sfârşit alergarea (2 Timotei 4,7). Aşa că el îndemna pe evrei să alerge cu stăruinţă în alergarea care le stătea înainte (Evrei 12,1). Pavel dorea să-şi facă alergarea vieţii sale în aşa fel, încât la sfârşit să nu aibă de regretat vreo neglijenţă sau vreun eşec din cauza neatenţiei sau nepăsării. El dorea să-şi sfârşească viaţa în mulţumirea unei conştiinţe curate.

Slujba. Gr. diakonia, serviciul, de la care derivă termenul nostru diaconat. Aici înseamnă nu un oficiu eclesiastic, ci o slujbă făcută lui Dumnezeu. Săvârşirea unui serviciu credincios era principiul călăuzitor al lui Pavel şi el îndemna pe fiul său, Timotei, la aceeaşi devoţiune (2 Timotei 4,5).

De la Domnul Isus. Puternicul simţ al realităţii chemării sale la lucrarea Evangheliei, care-l stăpânea pe Pavel, era consecinţa convertirii sale unice, când Hristos Însuşi i-a dat însărcinarea şi ia spus prin Anania despre lucrarea pe care urma să o săvârşească (cap. 9,15-17; 22,14.15; 26,16-8). Pavel nu a pus niciodată la îndoială chemarea sa, deşi pare că alţii făceau aceasta (2 Corinteni 3,1-6; Galateni 1,10-24).

Să vestesc. [Să mărturisesc, KJV.] Sau să dau deplin mărturie despre.

Evanghelia. Vezi Marcu 1,1. Evanghelia este vestea cea bună despre îndurarea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi, prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos pe cruce. O astfel de mărturisire poate fi dată numai de aceia care s-au cunoscut pe ei înşişi ca fiind păcătoşi înstrăinaţi de Dumnezeu şi, prin credinţă, au gust personal harul şi puterea mântuitoare a lui Isus Hristos.

25 Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu.

Nu-mi veţi mai vedea faţa. Pavel crede pentru motive pe care nu le descoperă aici, că aceşti prezbiteri din Efes şi, fără îndoială, bisericile din Milet şi Efes, nu-l vor mai vedea. Lucrul acesta ar fi putut să fie aşa datorită primejdiilor care el ştia că îl pândesc (Fapte 20,22, 23; Romani 15,30.31) şi, de asemenea, datorită intenţiei lui ferme de a vizita Roma şi Spania (Fapte 19,21; Romani 15,23-28). E probabil ca Pavel să se fi întors în Macedonia şi Asia, deşi poate nu la Milet şi Efes, între întâia şi a doua lui detenţie la Roma (Filpeni 1,25-27; Filipeni 22). Dar cu privire la aceasta, Pavel nu avea în acest moment nici o informaţie de la Duhul lui Dumnezeu.

Împărăţia. Vezi Fapte 1,6; Matei 4,17. Aceasta era împărăţia în jurul căreia se concentrau nădejdile lui Pavel şi pe care, cu mare primejdie personală pentru sine, el a proclamat-o în faţa absolutismului împăraţilor romani.

Lui Dumnezeu. Importante dovezi textuale (cf. p. 10) pot fi citate pentru omiterea acestei expresii.

26 De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor.

Vă mărturisesc. Adică, vă fac mărturisirea, vă fac o declaraţie solemnă.

Sunt curat. Gr. Katharos, curat. Pavel nu pretinde nici o desăvârşire finală a caracterului creştin (cf. Filipeni 3,12-14), dar e curat cu privire la îndeplinirea datoriei sale de a aduce oameni la Hristos, pentru mântuire.

Sângele. Aceasta este o referire clară la răspunderea străjerului, arătată în Ezechiel 33,6. Pavel îşi îndeplinise datoria faţă de efeseni. Ideea lui este clar o repetare a ceea ce exprimase când părăsise sinagoga iudeilor din Corint. El făcuse pentru ei tot ce putuse. Sângele lor – adică moartea lor care trebuia să urmeze dacă lepădau solia Evanghelia – trebuia să cadă asupra lor (Fapte 18,6; cf. Matei 27,25).

Tuturor. Pavel predicase atât iudeilor, cât şi neamurilor. El făcuse tot ce putuse mai bine, în puterea Duhului Sfânt. Nimeni nu-l putea acuza de neglijenţă. Iată un exemplu inspirator şi provocator pentru slujitorul Evangheliei.

27 Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.

Nu m-am ferit. Vezi v. 20. Nici o frică sau dorinţă nedemnă de popularitate, având ca rezultat înăbuşirea adevărurilor nepopulare, nu a întinat lucrarea lui Pavel. Nu era nici o disimulare sau ascundere a adevărului.

Planul lui Dumnezeu. [Sfatul lui Dumnezeu, KJV.] Adică planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Planul acesta probabil Pavel îl auzise prima dată, în predica lui Ştefan (vezi cap. 7,54-58) şi apoi învăţase de la Hristos Însuşi (Fapte 9,4-6; Galateni 1,15-20). El a pus în faţa oamenilor scopul morţii lui Hristos pe cruce, a învierii şi a înălţării Lui la cer, lucrarea Lui ca Mare Preot al nostru în sanctuarul ceresc şi făgăduinţa Lui de a reveni la sfârşitul lucrării Lui de mijlocire pentru a lua pe ai Săi la Sine. Acestea este planul pe care Pavel l-a schiţat în Epistola către Romani.

28 Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.

Luaţi seama. În vederea plecării lui Pavel şi a ceea ce el e pe punctul de a le spune, prezbiterii urmează să vegheze cu grijă, în primul rând cu privire la ei înşişi (vezi v. 30) şi apoi cu privire la turmă. Primejdii şi ispite deosebite asaltează pe conducătorii religioşi în ce priveşte purtarea personală, în ce priveşte stabilitatea religioasă şi consecvenţa în doctrină (cf. 2 Corinteni 11,23-28) şi aceste pericole vor spori pe măsură ce timpul înaintează către sfârşit.

Turma. Biserica este trupul lui Hristos (1 Corinteni 12,12-27; Efeseni 4,12), Templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3,16.17) şi Mireasa Domnului ei (cf. Efeseni 5,23-32). Dar este şi turma lui Dumnezeu (Ioan 10,11-16; cf. 1 Petru 5,4; Evrei 13,20). Ca atare, ea trebuie să fie condusă, nu mânată cu forţa (Ioan 10,26-30), să fie hrănită, nu exploatată (Psalmi 23; Ioan 10,7-14; 1 Petru 5,2).

Pastor e un cuvânt derivat de la verbul latin pasco, hrănesc. Tabloul mişcător al Bunului Păstor, atât de clar prezentat în Scriptură, e un exemplu pentru slujitorii Evangheliei. Toată înseamnă turma întreagă şi fiecare parte a ei, deoarece nu trebuie să fie căutare la faţă (Iacov 2,1-9).

Duhul Sfânt. A treia Persoană a Dumnezeirii. Prezbiterii Efesului erau oameni rânduiţi, fără îndoială, sub privegherea apostolului Pavel (vezi cap. 14,23). Dar apostolul îi considera aleşi de către Duhul Sfânt, prin procesul electiv sau de numire şi plini de Duhul (cf. 6,3). Aici e din nou descoperită credinţa puternică din epoca apostolică, conform căreia Duhul lui Dumnezeu era în şi lucra prin biserică (vezi cap. 2,2-4; 4,31; 5,3.4; 6,3.5; 8,39; 10,45; 13,2; 15,28; 16,6.7).

Episcopi. [Supraveghetori, KJV.] Gr. episkopoi, literal, supraveghetori, dar termenul e folosit tehnic pentru episcopi. Comparaţia cu v. 17 arată că pe vremea lui Pavel, prezbiteri (presbuteroi) şi episcopi (episkopoi) erau una şi aceeaşi poziţie în biserică (vezi Fapte 11,30; cf. Fapte 1,20; Tit 1,5-7). Aceşti slujbaşi, cunoscuţi ca prezbiteri, funcţionau ca supraveghetori în biserică.

Să păstoriţi. [Să hrăniţi, KJV.] Gr. poimaino, a îngriji de o turmă, a fi păstor. E datoria păstorului să se îngrijească de turma sa şi să o ducă la păşuni bune. În felul acesta, pastorul din biserică urmează să-şi hrănească turma din păşunile Cuvântului lui Dumnezeu. Petru fusese îndemnat să facă lucrul acesta de trei ori de către Domnul său (Ioan 21,15-17), o însărcinare pe care Petru a transmis-o mai departe ulterior, propriilor săi convertiţi (1 Petru 5,2). Datoria pastorală este încincită: (1) să predice turmei, Cuvântul lui Dumnezeu, să-i aducă la o înţelegere a Evangheliei (1 Corinteni 2,4-7; Efeseni 3,8-11) şi la o experienţă în puterea adevărului (Ioan 3,11; 2 Corinteni 4,13), prezentându-le bine cuvântul adevărului (2 Timotei 2,15), în felul acesta să sporească starea lor spirituală; (2) să se roage pentru turmă (Ioan 17,9-17; Romani 1,9; Efeseni 1,16; 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Timotei 1,3); (3) să administreze rânduielile casei Domnului în adevăratul lor înţeles spiritual, botezul (Romani 6,3-6), spălarea picioarelor (Ioan 13,13-17), Sfânta Cină (Matei 26,26–30; 1 Corinteni 11,23-30); (4) să păstreze adevărul Evangheliei în biserică (Iuda 3; 1 Timotei 1,3, 4; 4,6, 7,16; 6,20; 2 Timotei 1,14; 2,25; 3,14-17) (5) să caute convertirea de suflete, adăugându-le la turmă (Fapte 2,47; 11,24; cf. Luca 14,23).

Biserica Domnului. [Biserica lui Dumnezeu, KJV.] Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea biserica lui Dumnezeu, biserica Domnului şi biserica Domnului şi Dumnezeu, cea din urmă fiind o combinaţie caracteristică a celor două exprimări anterioare. Pavel adesea se referă la Isus Hristos ca Dumnezeu (Romani 9,5; Tit 2,13; cf. Coloseni 1,15-20; 2,9; Filipeni 2,5-11). La această problemă textuală, vezi şi Problems in Bible Translation,, p. 205-208.

A câştigat-o. [A cumpărat-o, KJV.] Hristos a cumpărat pe cei răscumpăraţi, care alcătuiesc biserica, cu propriul Său sânge (1 Petru 1,18-19). Acela care nu a cunoscut păcat, a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5,21). El ne-a luat pe noi care eram morţi în abateri şi păcate şi ne-a înălţat în locuri cereşti (Efeseni 2,1-6). Am fost cumpăraţi cu un preţ (1 Corinteni 6,20; 7,23; cf. 2 Petru 2,1).

Cu însuşi sângele Său. Expresia greacă este ambiguă şi ar putea fi tradusă şi cu sângele propriului Său [Fiu]. Traducerea aceasta ar corespunde exprimării biserica lui Dumnezeu mai de la începutul acestui verset, în timp ce cealaltă traducere sau acordă dumnezeire lui Hristos (o concepţie pe care alte referiri o lămuresc), sau corespunde exprimării biserica Domnului. Sângele este viaţa (Deuteronom 12,23). Când sângele era vărsat, viaţa înceta. Animalul de jertfă murea, sângele lui curgând pe pământ, preînchipuind moartea lui Hristos pentru păcătoşi. În felul acesta, moartea lui Hristos pe crucea de pe Golgota, când sânge şi apă au ţâşnit din inima Lui zdrobită din cauza despărţirii de Tatăl Său (Matei 27,46; Ioan 19,34.35) este numit sânge mântuitor (1 Corinteni 1,17.18), sânge răscumpărător (Fapte 20,28) şi sânge curăţitor (1 Ioan 1,7). Întrucât moartea lui Hristos era jertfa ispăşitoare care a făcut mântuirea posibilă, biserica ar trebui să fie supravegheată de pastorii ei cu o deosebită devoţiune şi grijă. După cum Hristos a iubit biserica şi S-a jertfit pentru ea, tot aşa trebuie ca slujitorul din biserică să o iubească şi să se jertfească pentru ea.

29 Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma;

Ştiu. Prin cunoaşterea pe care o avea despre natura omenească şi din experienţă, ca şi din lumina dată lui de Duhul lui Dumnezeu.

După plecarea mea. Pavel fusese un păzitor al bisericilor pe care le adunase laolaltă. Primejdia lor urma să crească în lipsa lui. Aşa, Israel fusese credincios în decursul zilelor lui Iosua şi ale bătrânilor care au trăit după el (Judecători 2,7), dar după aceea a venit apostazia.

Lupi răpitori. [Lupi cruzi, KJV.] Aici Pavel face o paralelă a alegoriei lui Hristos cu privire la păstorul cel bun. Cel plătit nu este neapărat asemenea lupului (Ioan 10,12), dar adevăratul păstor al turmei rămâne locului în apărarea oilor neajutorate. Hristos, cunoscând primejdia acută a unor astfel de atacuri, a avertizat cu privire la acestea (Matei 4,15). Prezbiterii Efesului urmau să apere oile faţă de lupii pe care Pavel îi prevede că vor intra din afară în staulul bisericii. Avertizarea lui dată acestor prezbiteri nu e singura. El scrisese tesalonicenilor că urma să vină o mare apostazie (2 Tesaloniceni 2,1-12) şi scria mai târziu lui Timotei, alarmându-l cu privire la primejdii viitoare de acelaşi fel (1 Timotei 4,1-3; 2 Timotei 3,1-15). Apostolul Ioan, în ultimele momente ale primului secol apostolic, a văzut apostazia ca o primejdie curentă pe vremea sa (1 Ioan 4,1) şi în Apocalipsa el relatează viziuni care i-au fost date cu privire la îngrozitoarea decădere şi păgânizare a bisericii (Apocalipsa 2,12-24; 6,3-11; 17; 18). Vezi p. 64-67.

30 şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.

Din mijlocul vostru. Lupii din versetul precedent, care aveau să atace turma din afară, reprezintă influenţele iudaizante şi păgâne care, pe la 400 d.Hr., schimbaseră radical creştinismul popular. Acum, Pavel avertizează cu privire la influenţele apostaziatoare venind dinăuntru, ca Dima (2 Timotei 4,10) şi Imeneu şi Filet (2 Timotei 2,17), ale căror cuvinte mâncau ca gangrena şi răsturnau credinţa unora.

Ca să tragă. Gr. apospao, să tragă, să sfâşie. Acei membri ai bisericii creştine, care ei înşişi apostaziaseră, aveau să tragă pe alţii să participe la apostazia lor.

31 De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.

Vegheaţi. Cuvintele par o repetare plină de înţeles a îndemnului Domnului (Matei 24,42; 25,13), de care Pavel trebuie să-şi fi dat seama. Acestea erau deosebit de corespunzător adresate prezbiterilor din Efes, pe care Pavel îi numise cu puţin mai înainte supraveghetori (vezi Fapte 20,28). Pavel scoate în evidenţă vigilenţa care trebuie să caracterizeze pe aceia care călăuzesc şi păstoresc biserica.

Trei ani. Timp de trei ani, Pavel dăduse un exemplu de vigilenţă înaintea bisericii efesene. Istoria din Fapte relatează trei luni de predicare în sinagogă (cap. 19,8), doi ani în şcoala lui Tiran

(v. 10) şi o perioadă nespecificată care a precedat şi a urmat imediat zarvei lui Dimitrie. Lucrul acesta şi binecunoscuta metodă de calculare incluzivă (vezi Vol. I, p. 182) explică suficient afirmarea generală a lui Pavel de trei ani. Vezi p. 101, 102.

Să sfătuiesc. [Să avertizez, KJV.] Gr. noutheteo, literal, a pune în minte, a îndemna, a mustra. Pavel le-a arătat clar primejdia şi datoria.

Cu lacrimi. Adică cu simpatia lui Pavel, în sensul literal de împărtăşire a sentimentelor. Aceasta este evidentă în mai mult decât scrie (vezi Fapte 20,19; 2 Corinteni 11,29). Pavel pretinde aici lucruri mari cu privire la eficienţa şi solicitudinea pastorală, dar nici unul dintre prezbiteri nu contrazicea afirmaţia lui.

32 Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.

Vă încredinţez. [Vă recomand, KJV.] Gr. paratithemi a pune deoparte, a încredinţa, folosite aici în sensul de a preda (cf. 1 Petru 4,19). În felul acesta, Pavel are învăţători care încredinţează altora adevărul pe care l-au primit (cf. 2 Timotei 1,14), care devine ceva încredinţat sau depunere (paratheke) de credinţă (2 Timotei 1,12) în vederea zilei lui Hristos.

Lui Dumnezeu. Se pot cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru exprimarea Domnului. Exprimările sunt echivalente în însemnătate spirituală.

Cuvântului harului Său. Lucrul acesta poate fi considerat o expresie adjectivală, însemnând cuvântul Lui plin de har. O expresie paralelă este cuvântul puterii Lui (Evrei 1,3) sau puternicul Său cuvânt – cuvântul care are puterea de a susţine universul. La fel, cuvântul harului Său e în stare să săvârşească mântuirea celor care cred în El (Iuda 24). Cuvântul har (charis) e adesea strâns legat cu cuvântul putere (dunamis), ca în 2 Corinteni 12,9. Cuvântul (logos) nu e personalizat aici ca însemnând Isus Hristos; dar când El vorbeşte, cuvântul Lui este plin de har, ca şi de putere (cf. Iacov 1,21; Evrei 4,12; Ieremia 23,29). În ce priveşte o tratare a cuvântului charis, vezi Romani 3,24.

[Să vă edifice, KJV; Să vă întărească, Nitz.] Dumnezeu este Marele Constructor. Temelia este Isus Hristos (1 Corinteni 3,11). Darurile Duhului Sfânt lucrând prin oameni înzestraţi spiritual, sunt puse la îndemână pentru această edificare sau zidire (Efeseni 2,20; 4,11-13). Rezultatul este completarea bisericii sau a adunării sfinţilor (1 Petru 2,5.9.10; Evrei 12,22-24; Efeseni 5,27) şi a caracterului lui Hristos în fiecare din aceia care cred în El (Filipeni 3,8-14; Efeseni 3,14-21; 2 Petru 1,3-8).

Moştenirea. [Moştenire, KJV.] Mai degrabă, moştenirea. Această metaforă se referă la împărţirea pământului ţării făgăduite seminţiilor lui Israel (Iosua 14 – 19). Dar poporul lui Dumnezeu a dat greş, datorită lipsei de credinţă în a ocupa ţara făgăduită cu succes (Jud. 1; 2; Evrei 3,4). Moştenirea copiilor lui Dumnezeu urmează să fie considerată o posesiune ca şi aceea care era prezentată evreilor şi urmează să fie cerută cu certitudine în Hristos. Compară dezvoltarea de către Pavel a ideii de moştenire în Efeseni. Acolo este o arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1,18), posesiunea spirituală prezentă a creştinului, moştenire în Împărăţie (Efeseni 5,5), în care urmează să se intre la a doua venire a lui Hristos (Matei 25,34; Luca 12,32). La a doua venire, sfinţii lui Dumnezeu vor intra în cer şi vor domni 1000 de ani (1 Tesaloniceni 4,16, 17; Apocalipsa 20,4.5), apoi vor locui pe pământul înnoit (Apocalipsa 21,1-4).

Cei sfinţiţi. Mai degrabă cei care au fost sfinţiţi, deoarece sfinţirea copiilor lui Dumnezeu urmează să fie completată în Hristos, înainte de a intra în moştenirea finală. A fi sfinţit înseamnă a fi sfânt, un om sfânt (Romani 1,7; 1 Corinteni 1,2; 2 Corinteni 1,1) şi expresia este aplicată la întreaga grupare a credincioşilor. Sfinţirea este lucrarea duratei unei vieţi întregi (COL 65), dar, întrucât nimeni nu ştie cât va fi durata vieţii sale, lucrarea sfinţirii ar trebui să fie în experienţa credinciosului

o lucrare promptă şi neobosită. Sfinţirea vine de la Dumnezeu (Exod 31,13; Ezechiel 37,28; 1 Tesaloniceni 5,23; Iuda 1), potrivit voii Sale (Evrei 10,10) în Hristos (1 Corinteni 1,2; 6,11; Efeseni 5,26; Evrei 13,12), prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 6,11; Romani 15,16), prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17,17).

33 N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva.

N-am râvnit. Comparaţi apelul lui Samuel la poporul său (1 Samuel 12,3-5). În cazul atât al lui Samuel, cât şi al lui Pavel, era un motiv special pentru ceea ce ar părea o apărare care nu era necesară. Fiii lui Samuel îşi pierduseră integritatea şi erau stricaţi (1 Samuel 8,3); Pavel fusese acuzat că poartă o haină a lăcomiei (1 Tesaloniceni 2,5; cf. 2 Corinteni 7,2; 12,17.18). Pavel avea dreptul să ceară compensaţie pentru ostenelile lui evanghelice (1 Corinteni 9,13.14), dar nu a făcut aşa pentru a nu fi acuzat de avariţie (1 Corinteni 9,12.15). Având în vedere remarcabila lui influenţă faţă de oameni (cf. Galateni 4,13-15), Pavel şi-ar fi putut atrage foloase materiale pentru îmbogăţirea sa personală. Dar n-a făcut lucrul acesta. Pavel ştia să trăiască smerit şi să trăiască în belşug (Filipeni 4,12). El se deprinsese să fie mulţumit cu starea în care se găsea (Filpeni 4,11). El n-a tras niciodată vreun folos de la corinteni (2 Corinteni 12,17). El nu umblase după daruri de la filipeni (Filipeni 4,17). În loc de a accepta întreţinerea, Pavel a lucrat cu propriile mâini şi el scoate în evidenţă faptul acesta, în versetul următor, ca apărare a sa împotriva acuzaţiei că eforturile lui de a răspândi Evanghelia erau de fapt motivate de lăcomie după averea altor oameni.

Nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Bogăţia orientală era adesea socotită în termenii unei astfel de posesiuni. Aşa era cu Naaman (2 Regi 5,5) şi cu alţii (Geneza 24,53; 45,22; 2 Regi 7,8; cf. Matei 6,19; Iacov 5,2. 3).

34 Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.

Singuri ştiţi. Contactul cu credincioşii efeseni fusese de aşa calitate şi durată, încât ei ştiau că ceea ce spunea el despre sine era adevărat.

Mâinile acestea au lucrat. [Mâinile acestea au slujit, KJV.] Expresia aceasta atrage atenţia la deprinderea lui Pavel de a lucra pentru a se întreţine şi este introdusă ca o parte din apărarea sa împotriva acuzaţiei de lăcomie. Pavel lucrase la meseria sa de făcător de corturi, cu Acuila şi Priscila, în Corint (cap. 18,1-3). Mai înainte, lucrase la Efes (1 Corinteni 4,12) şi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 2,9; 2 Tesaloniceni 3,8). Versetul de faţă dă dovadă că el lucrase în felul acesta la Efeseni Pavel lucrase nu numai pentru a se întreţine pe sine, dar şi pentru a întreţine pe unii care erau cu el şi care aveau nevoie de ajutorul său. Poate Timotei cu desele lui slăbiciuni (1 Timotei 5,23) era unul dintre aceştia. Pavel n-a crezut că era măcar în cea mai mică măsură spre dezonoarea sa ca să lucreze pentru a face faţă cheltuielilor sale, în timp ce predica Evanghelia, când biserica încă nu se deprinsese să-şi întreţină păstorii sufleteşti.

Trebuinţele. [Necesităţile, KJV.] Gr. chreiai, nevoi, necesităţi. În timp ce Pavel şi tovarăşii săi mergeau din loc în loc, erau mulţumiţi când simplele lor necesităţi fuseseră satisfăcute, în timp ce ofereau altora bogăţiile harului divin. Ei nu aveau nici o dorinţă după viaţa îmbelşugată pe care o avea de oferit lumea aceasta.

35 În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: „Este mai ferice să dai decât să primeşti.”

În toate privinţele. [În toate lucrurile, KJV.] Învăţătura lui Pavel pentru credincioşii efeseni fusese nu numai în doctrină, ci şi în chestiuni de evlavie practică – încredere în sine, cu credinţă în Dumnezeu şi caritate creştină.

V-am dat o pildă. [V-am arătat, KJV.] Gr. hupodeiknumi, a arăta [prin exemplu].

Să ajutaţi. [Să sprijiniţi, KJV.] Gr. antilambano, a apuca opusul, o expresie plastică a ideii de a ajuta. Îndemnul vine în cadrul ostenelilor fizice ale lui Pavel pentru alţii.

Cei slabi. Sau bolnavi, necăjiţi. Cuvântul poate fi aplicat la cineva care este slab în credinţă (Romani 14,1), dar, întrucât Pavel tocmai se referise la munca fizică (Fapte 20,34.35), concluzia e de neînlăturat că aici slabi sunt cei care sunt literal săraci şi suferinzi. Restul versetului conduce la aceeaşi concluzie. Membrii bisericii apostolice erau mai dispuşi să împlinească această răspundere, decât erau cei din vremuri mai târzii (vezi cap. 6,1.2).

Aduceţi aminte. Pavel reînnoieşte îndemnul său către prezbiteri de a se îngriji de cei în lipsă, citând un cuvânt nerelatat de către nimeni pe care Pavel l-a primit de la Domnul său. Citatul provine din gura lui Pavel, cu autoritate apostolică inspirată, care nu poate fi spus cu privire la diferitele afirmaţii pe care tradiţia le-a atribuit lui Hristos. Nu se spune dacă Pavel a auzit cuvintele acestea de la cineva care auzise pe Isus că le-a spus sau de la Isus Însuşi, în cursul uneia din directele Sale descoperiri lui Pavel. A aduce aminte lasă a se înţelege o cunoaştere anterioară a celor spuse. Afirmaţia aceasta face parte din acele multe alte lucruri (Ioan 21,25) pe care Isus le-a spus şi le-a făcut şi care nu sunt relatate în Evanghelii.

Însuşi a zis. [Cum a spus, KJV.] Literal, că El Însuşi a zis. În limba greacă expresia aceasta este emfatică.

Ferice. Binecuvântarea este în două direcţii. Primitorul este binecuvântat sau făcut fericit, fie că nevoia e spirituală sau fizică. Dar binecuvântarea cea mai mare este asupra dătătorului. Există o bucurie în a da altuia. Dătătorul este abătut de la propriile sale interese, dă prilej de acţiune părţii mai bune a naturii sale şi primeşte aprobarea lui Dumnezeu (Matei25,34-40). Întrucât Dumnezeu este Sursa nelimitată (Geneza 22,8-13; Psalmi 23; Ioan 3,16.34), dăruirea este un act dumnezeiesc.

36 După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi.

A îngenuncheat. O postură normală în rugăciune (Psalmi 95,6; Daniel 6,10), corespunzătoare ca un semn al umilinţei înaintea maiestăţii dumnezeieşti căreia îi este adresată rugăciunea şi poziţie luată mai ales în momente solemne (2 Cronici 6,13; 1 Regi 8,54; Luca 22,41). Pavel e descris ca îngenunchind şi când şi-a luat rămas bun de la fraţii din Tir (Fapte 21,5; cf. Efeseni 3,14).

S-a rugat împreună cu ei toţi. Luca, deşi face un rezumat al cuvintelor publice şi chiar al conversaţiilor, nu a relatat cuvintele rugăciunii lui Pavel împreună cu prezbiterii din Efeseni Tema ei poate fi sugerată de Efeseni 3,14-21. Povara rugăciunii lui Pavel pentru tovarăşii şi convertiţii săi apare în Fapte 28,8; 28.8; Romani 1,9.10; Efeseni 1,16-19; Filipeni 1,4.5; 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Timotei 1,3; Filipeni 4 – 6.

37 Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat.

Au izbucnit cu toţii în lacrimi. [Ei toţi au plâns cu amar, KJV.] Literal, a fost mult plâns de către toţi. Nu s-ar fi putut da dovadă mai impresionantă de înalta lor stimă în duioasă afecţiune.

38 Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie.

Întristaţi. [Întristare, KJV.] Sau fiind în chin sufletesc, fiind chinuiţi, jelindu-se ei.

Nu-i vor mai vedea faţa. Vezi v. 25.

L-au petrecut. Literal, l-au trecut mai departe. Aceleaşi cuvinte sunt traduse petrecuţi... până afară, în cap. 15;3; 21,5. Prezbiterii din Efes au rămas cu el cât mai mult cu putinţă, mergând cu el la corabia cu care urma să călătorească. Vezi cap. 15,3.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 295

3 AA 389

3–6AA 390

3–38AA 389–396

4 AA 296

7–13AA 391

16 AA 390

16–21AA 392

18–20WM 62

18–21TM 317; 6T 321

18–35MH 154

20 Ev 157

20, 21 AA 364; ChS 116; GW 188; WM 64

21 4T 395

22, 23 EW 207

22–27AA 393

24 AA 595; PK 148; 1T 372, 581; 3T 27

26 GW 59

26, 27 4T 647

26–28FE 223

27 AA 364; GW 188; 1T 247

28 AA 394; CT 282; EW 99; FE 220

28, 29 PP 192

28–30 EW 27

29 AA 528

29–34AA 395

30 CW 152; Ev 593; MM 98; 5T 291

31 Ev 434; WM 78

32 ML 262

33 CH 410; 4T 574

33–35 AA 352

34 Ed 66

35 AA 342; 3T 401; 4T 57

35–38AA 396

36 GW 178