Faptele Apostolilor 19

1 Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici

Pe când era Apolo în Corint. Paranteza privitoare la Apolo fiind încheiată, relatarea se întoarce acum la Pavel. Apolo a găsit în Corint un centru foarte prielnic pentru lucrarea sa în Ahaia şi pare să fi făcut din el sediul său pentru vremea aceea. La acest punct de răspântie, Pavel merge spre vest (cap. 18,23), străbătând Asia Mică spre Efes.

Ţinuturile de sus. [Coastele de sus, KJV.] Sau ţinuturile de sus ale unei arii mai mari (vezi cap. 213,50). Acestea se găseau mai departe în interior. Călătoria a fost probabil prin Licaonia, Galatia şi Frigia pe care el le vizitase mai înainte.

A ajuns la Efeseni Vizita aceasta a fost ca împlinire a făgăduinţei făcute de el când părăsise oraşul mai înainte (cap. 18,21).

Câţiva ucenici. Ei sunt numiţi ucenici deoarece, ca şi Apolo, ajunseseră să cunoască unele lucruri cu privire la Isus, pe temeiul cărora ei fuseseră atraşi ca să asculte prezentările lui Pavel care putea să-i înveţe mai mult.

2 şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.”

Când aţi crezut. [De vreme ce aţi crezut, KJV.] Sau întrucât aţi crezut. Adică sau când aţi crezut sau întrucât aţi crezut. Pavel s-a adresat oamenilor ca unor credincioşi. Întrucât sosise de curând, el nu cunoştea trecutul tuturor celor care arătau a fi printre membrii adunării. Dar probabil Pavel şi-a dat seama că oamenilor acestora le lipseau darurile spirituale şi poate pacea, bucuria şi strălucirea care se dădeau pe faţă la aceia aduşi deplin în solia Evangheliei.

Că este Duh sfânt. [Că ar fi un Duh Sfânt, KJV.] Poziţia acestor ucenici e atât de asemănătoare cu aceea a lui Apolo, când a sosit la Efes, încât e raţional de a crede că ei erau convertiţi de predica lui. Ei trebuie, natural, să fi cunoscut Duhul Sfânt ca un nume în VT şi în învăţătura lui Ioan Botezătorul (Matei3,11), dar dincolo de aceasta, ei păreau să fie în ignoranţă cu privire la natura Duhului. Ei primiseră botezul ca un semn de pocăinţă şi, fără îndoială, trăiau o viaţă cinstită, dar nu intraseră în experienţa neprihănirii, păcii şi bucuriei pe care le puteau avea în Duhul Sfânt (Romani 14,15). Este evident că ei erau discipoli iudei şi nu descendenţi dintre neamuri.

3 „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?”, le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.”

Cu ce? [Spre ce?, KJV; În ce?, Nitz.] Mai degrabă În ce? (vezi cap. 2,41; 8,38). Expresia NT este a boteza în sau a primi prin botez, pentru a surprinde unirea strânsă cu Domnul în care oamenii sunt aduşi de actul simbolic al botezului prin scufundare. Răspunsurile oamenilor până aici arătaseră o instruire incompletă, care era mai pe jos de cea ce primeau candidaţii la botez de obicei, cum şi o experienţă spirituală incompletă, corespunzătoare cu lipsa lor de cunoştinţe. Ei fără îndoială nu-şi dădeau seama de propria lor lipsă şi probabil se considerau pe deplin calificaţi de a aparţine adunării credincioşilor.

Cu botezul lui Ioan. [Spre botezul lui Ioan, KJV.] Mai degrabă primiţi prin botezul lui Ioan. Botezul s-ar fi putut să fie făcut de Apolo, săvârşit înainte ca el să fi avut învăţătura mai deplină de la Acuila şi Priscila sau de la altcineva ca el. Cu excepţia v. 4, aceasta este ultima referire din NT la Ioan Botezătorul.

4 Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.”

Botezul pocăinţei. Pavel a rezumat ceea ce învăţase Ioan – botezul pocăinţei şi credinţa în Acela care urma să vină – dar aceşti ucenici efeseni nu ştiau nimic cu privire la botezul Duhului şi la darurile Duhului, şi mai nimic cu privire la doctrinele credinţei în Hristos.

5 Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus.

Când au auzit ei aceste vorbe. Aceste vorbe e adăugat de traducători şi probabil ar trebui să fie omise. Ceea ce au auzit aceşti convertiţi, fără îndoială, n-a fost numai afirmaţia că Isus era Mesia, ci argumentele, cu texte din VT, prin care Pavel dovedea că lucrul acesta era adevărat, arătând că în El se împlinea VT. Deşi descrierea de aici este scurtă, convingerea lor n-a fost în mod necesar bruscă sau fără instruire deplină.

În numele. În ce priveşte însemnătatea numelui, vezi cap. 3,16; 4,12. Aici e un exemplu de persoane rebotezate la primirea unui adevăr vital, nou pentru ei. Dar aceasta nu constituie o justificare pentru rebotezări frecvente. Rebotezările ar trebui să fie rareori administrate. Curăţirea de păcate care apare în viaţa creştinului, în umblarea lui de toate zilele, într-o lume păcătoasă este procurată de harul iertător al lui Dumnezeu prin Hristos (1 Ioan 1,9; 2,1.2) şi dovedită prin rânduiala spălării picioarelor, care simbolizează o spălare de păcate (Ioan 13,4-10). Când cineva a fost botezat în Hristos, rebotezarea se cere numai dacă a avut loc o apostazie precisă de la doctrinele şi normele pe care le cere comuniunea cu Hristos. Excepţii de la această regulă generală ar fi cazuri ca acela descris aici. Botezarea în numele lui Hristos este o garanţie de intrare în legământul mântuirii şi se intenţionează să fie o experienţă permanentă şi dăinuitoare.

6 Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei, şi vorbeau în alte limbi şi proroceau.

Şi-a pus Pavel mâinile. Vezi cap. 6,6.

Duhul Sfânt S-a pogorât. [Duhul Sfânt a venit, KJV.] Aceasta este o experienţă de care s-au împărtăşit toţi aceia al căror botez e relatat în cartea Faptelor. Duhul a venit în cazul acesta ca măsură de prevedere pentru marea lucrare care avea să schimbe Efesul dintr-o cetate devotată zeiţei Artemis (Diana), într-un loc suficient câştigat la Hristos, pentru a deveni un centru de viaţă creştină pentru întreaga acea arie şi aceasta pentru câteva secole următoare.

Vorbeau în limbi. [Vorbeau cu limbi, KJV.] Mai degrabă, au început a vorbi în limbi. Aceasta era o revărsare ca la Ziua Cincizecimii. După cum la Ierusalim, darul şi-a făcut efectul asupra iudeilor adunaţi la sărbătoare, din fiecare parte a imperiului, tot aşa acum, Duhul dat în acest centru de activitate al neamurilor, urma să aibă un efect similar, pentru ca uimirea oamenilor din cauza unei astfel de puteri să poată atrage atenţia la solie şi să câştige convertiţi la Hristos. În felul acesta, ei au fost calificaţi să lucreze ca misionari în Efes şi în vecinătatea lui şi, de asemenea, pentru a merge să proclame Evanghelia în Asia Mică. (EGW, RH, 31 august 1911).

Prooroceau. Mai degrabă au început să proorocească. Aceasta înseamnă o prezentare mai convingătoare a Evangheliei, introducând o expunere a profeţiei VT şi o mai mare putere de a predica. Prezicerea de evenimente viitoare urma să fi de puţin ajutor pentru cauza lui Hristos la data aceea şi nu în mod necesar înţeleasă din cuvântul acesta.

7 Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi.

Erau cu toţii cam doisprezece. Naraţiunea lasă a se înţelege că aceşti doisprezece alcătuiau o grupă, poate luând împreună parte la serviciile de cult ale bisericii, dar până la data aceasta neîmpărtăşindu-se deplin de viaţa ei.

8 În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu şi căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau.

În sinagogă. Potrivit cu deprinderea apostolică (vezi cap. 9,20). Vizitele acestea erau mai ales în zilele de Sabat, în primul rând datorită faptului că Pavel era un păzitor al Sabatului (vezi cap. 13,14; 16,13) şi iarăşi, pentru că Pavel lucra cu mâinile lui, în timpul săptămânii (Fapte 18,3; 20,34; 1 Tesaloniceni 2,9; 2 Tesaloniceni 3,8) şi pentru că Sabatele prezentau cea mai bună ocazie pentru a stabili contacte cu iudeii.

Vorbea cu îndrăzneală. Vezi cap. 9,27.

Timp de trei luni. Aceste puţine cuvinte cuprind raportul unei perioade de muncă grea. Fără îndoială că munca zilnică de făcător de corturi a mers mai departe pentru Pavel, ca şi mai înainte (cf. cap. 23,34), în timp ce în zilele de Sabat, cel puţin el se găsea în sinagogă, predicând că Isus este Hristosul şi prezentând natura lucrării Lui şi legile eterne ale împărăţiei Sale.

A vorbit. [Disputând, KJV.] Mai degrabă, raţionând, ca în cap. 17,2; 18,4.19; vezi cap. 20,7.

Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi cap. 1,6.

Să înduplece. [Convingând, KJV.] Sau încercând să convingă.

9 Dar, fiindcă unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran.

Unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi. [Diferiţi erau împietriţi şi nu credeau, KJV.] Sau unii se împietreau şi se făceau neascultători. Vezi cap. 14,2.

Vorbeau de rău Calea Domnului. [Vorbeau de rău calea aceea, KJV.] Adică despre creştini şi creştinism. Iudeii necredincioşi s-au purtat la Efes, ca şi semenii lor de la Tesalonic. Probabil şi-au manifestat ura faţă de Pavel, încercând să ridice pe cei dintre neamuri împotriva lui. Oamenii din clasele de mai jos erau întotdeauna gata de scandal.

A plecat. Adică a încetat de a lua parte la serviciile publice ale sinagogii.

A despărţit pe ucenici. Adică, partea creştină a adunării din sinagogă a fost retrasă, împreună cu oricare iudeu care ajunsese să fie interesat de învăţătura lui. Aceasta este cea dintâi ocazie relatată când un grup întreg de credincioşi creştini a rupt legătura cu sinagoga iudaică. Procesul retragerii trebuie să fi fost accelerat în cursul perioadei războaielor iudaice, anii 68-135 d.Hr., când era nu numai neconfortabil, dar în unele cazuri, chiar primejdios, de a fi asociat cu iudeii (vezi Vol. V, p. 80).

A învăţat. [Disputând, KJV.] Se pot cita oarecare dovezi textuale (cf. p. 10) pentru exprimarea deosebită, disputând zilnic în şcoala unuia Tiran, de la ora a cincea până la a zecea. Învăţaţii sunt în dezacord asupra faptului dacă exprimarea aceasta trebuie considerată originară. Dacă da, ea sugerează gândul interesant că, întrucât perioada de la ora a cincea la a zecea (cam 11

a.m. – 4 p.m.) e vremea de siestă în ţările răsăritene, Pavel va fi folosit clădirea aceasta pentru învăţătura sa, în cursul orelor libere, când şcoala lui Tiran n-ar fi fost în funcţiune.

În fiecare zi. Cât de des învăţase Pavel în sinagogă, în cursul primelor sale trei luni la Efes, nu se poate şti, deşi fără îndoială a fost acolo în fiecare Sabat şi poate şi mai des. Acum, cel puţin, a început un program intens de evanghelizare publică, căreia îi devota cel puţin o parte din fiecare zi. Presupus, el continua în acelaşi timp să-şi câştige existenţa (vezi v. 8).

Şcoala. Gr. schole. Cuvântul acesta are o istorie interesantă. Originar însemna răgaz, timp liber, apoi a fost aplicat la timpul liber ca fiind consacrat discuţiei savante şi studiului, apoi, ca aici, locului în care era urmat studiul. În cele din urmă a devenit un termen colectiv pentru urmaşii unui anumit învăţător, ca şcoala lui Zeno. În versetul acesta, el indică probabil o sală de conferinţe care, ca proprietate particulară a deţinătorului, a fost pusă la dispoziţie sau închiriată apostolului.

Unuia numit Tiran. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiţând cuvântul unuia care sugerează că Tiran s-ar putea să fi fost o persoană bine cunoscută. Cu privire la acest om, nimic sigur nu se cunoaşte în plus. S-ar fi putut ca el să fi fost un învăţător de filosofie sau retorică, dar dacă lucrurile stau astfel, el nu putea să fi fost păgân cu totul neconvertit. O asemenea persoană nu ar fi putut permite ca sala sa de clasă să fie folosită de un învăţător al unei religii noi, care era ridiculizată în anumite cercuri (vezi cap. 17,32).

Unii, deci, îşi închipuie că aceştia erau o şcoală iudaică, o Beth-Hammidrash în care ascultătorii iudaici ai lui Pavel s-ar fi putut mai uşor aduna. Ascultătorii evident erau parte iudei, parte greci. Fără îndoială erau destui iudei în Efes pentru a face necesare astfel de şcoli pentru educaţia lor şi conducătorul unei astfel de şcoli foarte probabil ar fi adoptat un nume neiudeu, pe lângă cel iudeu al său. Aşa că Tiran s-ar fi putut să fie un iudeu.

10 Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului.

A ţinut doi ani. Când mai târziu el a vorbit prezbiterilor efeseni la Milet, Pavel afirma că el sfătuise biserica din Efes, timp de trei ani (cap. 20,31). Nu există conflict între aceste două afirmaţii. La cei doi ani menţionaţi aici trebuie adăugate cele trei luni din v. 8 şi timpul care s-ar fi putut să fi precedat învăţătura sa în sinagogă (vezi AA 291).

Toţi cei ce locuiau în Asia. În ce priveşte Asia, vezi cap. 2,9. Evident, Efesul a devenit centrul activităţilor lui Pavel şi de acolo, fără îndoială, a vizitat şi oraşele învecinate. Din această cauză s-ar fi putut ca bisericile menţionate în Apocalipsa (cap. 2,3) să-şi fi datorat existenţa lui Pavel, deşi probabilitatea aceasta trebuie calificată de afirmarea că unii nu văzuseră faţa lui Pavel (Coloseni 2,1; cf. la Fapte 18,23). Creşterea noii comunităţii creştine de la Efes care primea membrii atât dintre iudei, cât şi dintre greci, a devenit un fapt evident. Numărul darurilor pentru Artemis şi vânzarea de suveniruri scăzuseră în chip remarcabil. Luca lasă a se înţelege că ascultătorii atraşi de Pavel erau constituiţi nu numai din locuitori stabiliţi la Efes, dar şi din cei care vizitau oraşul şi care duceau veşti despre predicator şi solia lui în toate colţurile ţinutului. Filimon din Colose se poate să fi fost unul dintre convertiţii lui Pavel, din această perioadă (vezi Filipeni 19).

11 Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel;

Făcea. [Lucra, KJV.] Timpul verbului în versiunea greacă lasă a se înţelege că aceste manifestări ale puterii lui Dumnezeu erau continue în timpul petrecut de apostol la Efes. Aceasta nu a fost o manifestare spasmodică, rezultând din vreo cuvântare puternică, dar solitară.

Minuni nemaipomenite. [Minuni deosebite, KJV.] Literal, [lucrări] puternice, nu[din cele] care au loc din întâmplare, adică nu din acelea de care cineva ar putea vedea în orice zi (cf. cele de la cap. 28,2). Substantivul grecesc folosit aici pentru minuni este dunamis (vezi Vol. V, p. 208). Dumnezeu făcea lucrările, Pavel era unealta.

Prin mâinile. O reproducere literală a unui idiom ebraic, exprimând unealta (vezi cap. 5,12).

12 până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele.

De trupul lui. [De la trupul lui, KJV.] Propoziţia poate spune, batiste sau şorţuri erau duse de la trupul lui, la bolnavi (RSV). Cuvintele greceşti pentru basmale şi şorţuri sunt transliterări din latină. Basmalele (sudaria) erau folosite pentru a şterge sudoarea de pe faţă; şorţurile (semicinctia) erau şorţuri scurte purtate de meseriaşi. Ar părea oarecum ciudat ca, după ce a expus lucrarea a doi ani în câteva cuvinte, Luca să stăruie atât de pe larg asupra acestor amănunte. S-ar putea ca interesul lui ca medic să-i fi atras în mod natural atenţia la acte supranaturale de vindecare. Pare că persoane sincere veneau la apostol pe când lucra la meseria lui şi el le oferea chiar batistele sau şorţurile pe care el le folosea. Eficienţa acestor mijloace de vindecare se poate compara cu aceea a atingerii hainei Domnului (vezi Marcu 5,27,28) şi tina pe care El a folosit-o pentru vindecarea orbului (vezi Ioan 9,6). Sunt numai două condiţii universal cerute în faptele supranaturale de vindecare divină – puterea divină şi credinţa. Lucrurile materiale care pot face punte peste prăpastia dintre puterea divină şi credinţa omenească sunt simple vehicule pentru exercitarea credinţei.

Îi lăsau bolile. [Bolile se duceau, KJV.] În cetatea Efes unde, aşa cum arată acest capitol, exorcismul şi feluri curioase de vrăjitorie şi descântece erau desfăşurate înaintea privirii oamenilor, Dumnezeu pare să fi făcut vindecări miraculoase pentru a sta ca dovezi ale puterii credinţei.

13 Nişte exorcişti iudei care umblau din loc în loc au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!”

Nişte. [Oarecare, KJV.] Mai degrabă unii chiar, şi unii.

Exorcişti iudei, care umblau din loc în loc. [Vagabonzi iudei, exorcişti, KJV.] Sau exorcişti iudei itineranţi (RSV). Impostori umblau din loc în loc, căutând să tragă foloase personale prin folosirea numelui lui Pavel şi al lui Isus. Aceşti iudei susţineau că vindecă bolile prin farmece şi vrăji (vezi cap. 8,9; 13.6). Istoricul iudeu Josephus, scriind despre presupusa iscusinţă a lui Solomon împotriva diavolilor şi în ce priveşte folosirea exorcismului, adaugă, Acest fel de vindecare are o foarte mare putere printre noi până în timpul de faţă. (Antiquities, viii. 2. 5 [46]; ed. Loeb; vol. 5, p. 595).

Să cheme... peste. [Să numească peste, Nitz.] De la o dată foarte timpurie, literatura tradiţională a iudeilor punea mari rezultate pe seama rostirii numelui care nu poate fi spus Dumnezeirii. Ei pretindeau că prin aceasta a ucis Moise pe egipteni şi că Elisei a adus distrugerea copiilor batjocoritori prin numele lui Iehova. E uşor a înţelege că aceşti iudei vagabonzi, văzând rezultatele folosirii de către Pavel a numelui lui Isus, aveau să încerce să săvârşească vindecări prin acelaşi nume (vezi cap. 3.16).

Vă jur. [Vă jurăm, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea vă jur. Lucrul acesta este fără îndoială corect, deoarece cuvintele erau rostite de persoana anumită care săvârşea actul de exorcism.

14 Cei ce făceau lucrul acesta erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă.

Cei ce făceau lucrul acesta. Cei şapte feciori ai lui Sceva adoptaseră pentru exorcizările lor, formula cuvintelor citate, formulă care le-ar fi dat o aparentă respectabilitate.

Un preot iudeu din cei mai de seamă. [Un iudeu şi mai mare al preoţilor, KJV.] Aceasta sugerează că el s-ar putea să fi fost căpetenia uneia dintre cele 24 de cete în care erau împărţiţi preoţii (vezi Matei2,4; Luca 3,2). Dacă aşa stau lucrurile, e cu putinţă ca omul acesta să-şi fi pierdut locul pentru vreo oarecare pricină, dar, venind la Efes, încă se mai numea preot din cei de seamă, şi aşa e descris şi de Luca.

15 Duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi?”

Le-a răspuns. Exorciştii stăteau faţă în faţă cu demonizatul, tot atât de furios şi tot atât de tare ca şi acela care Îl întâmpinase pe Domnul, la Gadara (Marcu 5,3,4, cf. Matei8,28). Pe Isus îl cunosc. Gr. ton Iesoun ginosco pe Isus Îl recunosc. Ginosco, lasă a se înţelege nu numai cunoaşterea personală, dar şi recunoaşterea autorităţii. Pe Pavel îl ştiu. Gr. ton Paulon epistamai, cunosc pe Pavel. Epistamai poate lăsa a se înţelege o cunoaştere familiară sau cunoaşterea unui fapt.

Voi cine sunteţi? [Cine sunteţi voi?, KJV.] Literal, dar voi, cine sunteţi voi?. Omul demonizat se identifica în felul acesta cu demonul (cf. Marcu 5,7-12). El era cuprins de înfiorare la auzirea numelui de Isus, când era rostit de un om ca Pavel, dar nu era înfricoşat de aceşti aroganţi.

16 Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea.

A sărit asupra lor. Posesiunea demonică aici, ca şi în cazul celui din Gadara, dădea victimei o putere mult mai mare decât normală. Impostorii au fugit cuprinşi de consternare înaintea furiei demonice a omului.

I-a biruit. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea i-a biruit pe amândoi. Această exprimare ar putea arăta că numai doi din cei şapte fii erau amestecaţi în cazul acesta. Totuşi, există dovezi din papirusuri că acest cuvânt grecesc pentru amândoi ar putea să aibă sensul de toţi (mai mulţi decât doi).

Goi. Faptul acesta nu ar lăsa în mod necesar să se înţeleagă că mai mult decât haina de deasupra sau mantaua a fost ruptă de pe oameni, lăsându-i îmbrăcaţi numai în tunicile lor scurte (vezi Matei5.40). Relatarea se opreşte aici, dacă scriitorul ar fi inventat lucruri extraordinare, el ar fi putut dezvolta istorisirea până la o culminare cu vindecarea omului, prin intervenţia lui Pavel, după eşecul fiilor lui Sceva. Dar raportul lui Luca se rezumă la fapte.

17 Lucrul acesta a fost cunoscut de toţi iudeii, de toţi grecii care locuiau în Efes, şi i-a apucat frica pe toţi: şi Numele Domnului Isus era proslăvit.

A fost cunoscut de toţi. Literal, a ajuns cunoscut. Fără îndoială vestea cu privire la această întâmplare s-a răspândit repede. Fiii lui Sceva probabil nu au avut ce spune ei înşişi cu privire la întâmplare.

De toţi iudeii, de toţi grecii. [Iudei şi greci, KJV.] Mai degrabă, atât de iudei, cât şi de greci.

Numele Domnului Isus era proslăvit. Timpul verbului lasă a se înţelege proslăvire continuă. Naraţiunea arată că numele lui Isus ieşea cu mult în evidenţă peste orice nume din formulele pe care le folosiseră exorciştii. Era de asemenea evident că era un lucru primejdios de a folosi numele în chip necugetat, fără credinţă în ceea ce era implicat. Ca niciodată mai înainte, oamenii din Efes au respectat numele acela când au fost martori la pedepsirea de care au avut parte cei ce l-au profanat.

18 Mulţi din cei ce crezuseră, veneau să mărturisească şi să spună ce făcuseră.

Mulţi din cei care crezuseră, veneau să mărturisească. [Mulţi din cei ce crezuseră, veneau şi mărturiseau, KJV.] Sau Mulţi din cei care crezuseră, au început să vină, mărturisind. Ca la v. 2, verbul crezuseră e folosit probabil pentru întregul proces de convertire, cuprinzând şi botezul (cf.

v. 3). Credincioşii aceştia făcuseră o mărturisire, dar era lămurit o experienţă nedesăvârşită aceea în care ei veniseră. Acum se făceau mărturisiri de fapte rele, poate, în unele cazuri, în legătură cu practicile oculte în care crezuseră după ce fuseseră botezaţi. Sub conducerea Duhului, biserica a trecut printr-o experienţă de cercetare profundă a inimii. Nu e clar dacă mărturisirile erau făcute în particular, lui Pavel şi celorlalţi învăţători, sau public, în prezenţa adunării. Ultima e cea mai probabilă, chiar aşa cum era adevărat cu privire la mărturisirile făcute lui Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,6). Ei văzuseră ce putea face cel rău, în cazul folosirii cu uşurătate a numelui Isus şi se întrebau dacă nu cumva foloseau rău numele, numindu-se pe ei înşişi creştini. Ei îşi dădeau seama că trebuie să întâmpine pe Hristos ca Judecător al tuturor. Conştiinţa lor era trezită la o intensă activitate. Ei îşi mărturiseau păcatele, prin aceasta venind sub prevederea îndurătoare a iertării şi mijlocirii lui Hristos (1 Ioan 1,9; 2.1). Vezi AA 288.

19 Şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi.

Unii din cei ce. [Mulţi din ei, KJV.] Propoziţia spune literal Mulţi din cei care practicaseră lucruri de prisos, înţelegând arte superstiţioase, magice. Artele acestea erau aproape o specialitate în Efeseni Magii şi astrologii erau acolo în mare număr, făceau un negoţ prosper cu farmece, cărţi de ghicit şi reguli de interpretare a viselor. Aşa numitele vrăji efesene sau Scrieri efesene (Ephesian grammata) erau mici fâşii de pergament, păstrate în pungi de mătase şi pe aceste fâşii erau scrise cuvinte arhaice, cu înţeles obscur. Clement din Alexandria face liste din cuvintele acestea (Stromata v. 8) şi în ciuda faptului că erau atât de întunecate, încât sfidează analiza lingvistică, el le interpretează ca însemnând întuneric şi lumină, pământul şi anul, soarele şi adevărul. Fără îndoială ele reprezentau o supravieţuire a vechiului cult frigian al naturii, care antedata pe zeiţa greacă Artemis şi care mai târziu s-a combinat cu superstiţii împrumutate din alte religii.

Şi-au adus cărţile. Lucrul acesta trebuie să însemne adunarea laolaltă a hârtiilor pe care fuseseră scrise vrăjile şi descântecele, scrierile efesene şi cărţile lucrate ca tractate despre aceste arte oculte. Se presupune că unele din scrierile acestea erau de o mare vechime, mergând în trecut până în zilele lui Moise. Probabil au fost aduse şi farmece sau amulete.

Le-au ars. Pare să fie o legătură între această ardere şi vindecările săvârşite prin Pavel, care au fost urmate de biruirea pretinşilor exorcişti de către demon (vezi v. 12,16). Cei care crezuseră şi-au dat bine seama că puterea creştinismului era superioară artelor curioase [vrăjitoriilor]. Farmecele, numele mistice, formulele şi scrisorile erau demascate ca nişte vorbe goale. Drept urmare, descântecele scrise şi tractatele care le conţineau au fost arse. Forma verbului în greceşte poate lăsa a se înţelege fie ardere continuă, timp de câteva ore, când carte după carte a fost aruncată în foc, sau serii repetate de ardere. O astfel de demonstraţie trebuie să fi atras multă luare aminte.

Preţul lor s-a socotit. Sacrificiul făcut de credincioşi consta nu numai din costul cărţilor, care este arătat de Luca, dar şi din pierderea venitului cu putinţă, pe care l-ar fi putut avea din practicarea artelor curioase [vrăjitoriei].

Cincizeci de mii de arginţi. Întrucât această ardere dramatică de cărţi, socotită de mulţi a fi valoroasă, a avut loc în mijlocul populaţiei greceşti, e probabil ca Luca să se fi gândit la drahme ca fiind arginţi. Dacă lucrurile stau aşa, 50.000 din aceste piese ar valora ceva peste 5000 de dolari. Întrucât, însă, drahma era aproape echivalentul salariului pe o zi pe vremea aceea, se va vedea că valoarea curentă pe atunci la cumpărare era mult mai mare decât aceea sugerată de cifra echivalentă în dolari. Unele dintre cărţi fără îndoială ar fi adus un preţ mai mare dacă ar fi fost oferite spre vânzare. Vezi Vol. V, p. 49.

20 Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.

Cu atâta putere se răspândea. [Puternic creşte, KJV.] Literal, Puternic, Cuvântul Domnului tot creştea. Puternic poate fi înţeles ca având forţă şi tărie copleşitoare, căreia nimic nu-i putea sta împotrivă.

Se întărea Cuvântul Domnului. [Biruia, KJV.] Sau continua să se întărească.

21 După ce s-au petrecut aceste lucruri, Pavel şi-a pus de gând să se ducă la Ierusalim, trecând prin Macedonia şi Ahaia. „După ce voi merge acolo”, îşi zicea el, „trebuie să văd şi Roma.”

După ce s-au petrecut aceste lucruri. Fusese la Efes o mare recoltă de suflete care intraseră în biserică. Prin întâmplări impresionante, Dumnezeu Se amestecase în activităţile bisericii şi ale cetăţii. Cei care crezuseră trecuseră printr-o reformă. Avusese loc o spectaculoasă nimicire a uneltelor celui rău, atrăgând atenţia întregii cetăţi. Lucrarea era acum bine întemeiată şi Pavel a simţit că putea părăsi cetatea.

Şi-a pus în gând. [A plănuit în duh, KJV.] În limba greacă, expresia este ambiguă, ea poate însemna propriul duh al lui Pavel sau poate însemna că Pavel a fost inspirat de către Duhul Sfânt să-şi pună în gând, aşa cum a făcut (vezi cap. 17,16).

Prin Macedonia şi Ahaia. Întâia epistolă către corinteni redă motivul gândului lui Pavel. Avuseseră loc comunicări mai mult sau mai puţin frecvente cu bisericile Macedoniei şi Ahaiei, în decursul anilor petrecuţi de Pavel la Efes, şi el avea motiv de îngrijorare. Fusese necesar ca el să scrie corintenilor o scrisoare care nu mai există, avertizându-i împotriva păcatului josnic al desfrâului printre ei (1 Corinteni 5,9-11). Membrii casei lui Cloe aduseseră vestea de schisme; mai erau veşti de gravă dezordine şi de lipsă de disciplină bisericească şi chiar adulter incestuos (1 Corinteni 1,11 5,1; 11,18-22). Lucrurile acestea aveau nevoie de atenţia personală a lui Pavel. De asemenea voia să viziteze Ierusalimul din nou, pentru a aduce contribuţiile bisericilor dintre neamuri, credincioşilor creştini iudei aflaţi în nevoie, din Palestina (vezi 1 Corinteni 16,1; 2 Corinteni 8,1-4).

Să se ducă la Ierusalim. Pentru a duce contribuţiile amintite mai sus. Pavel vorbise despre fiarele din Efes (1 Corinteni 15,32), despre o uşă mare şi largă care i se deschisese în Efes (1 Corinteni 6,9). Grelele tulburări prin care trecuse în cetatea aceasta erau fără îndoială atât uşi ale ocaziei, cât şi de ameninţări cu moartea pentru Pavel. Acum putea să plece, să cerceteze bisericile din Grecia şi apoi să se ducă la Ierusalim.

Să văd şi Roma. Aceasta este prima dorinţă exprimată a lui Pavel de a merge la Roma. Plănuita lui vizită la Roma (vezi Romani 1,13; 15.23) arată că el întreţinuse dorinţa aceasta de ani de zile, poate din timpul când i se spusese că urma să fie apostolul Neamurilor (Fapte 22,23). Dorinţa sa de a ajunge în capitala imperiului era fără îndoială întărită şi de faptul că avea un mare număr de prieteni la Roma, pe care îi cunoscuse prin alte părţi (Romani 16,1-15). Lucrarea lui Pavel nu i se va fi părut deplină până nu va fi dus mărturia sa în marele centru al imperiului. Dar până aici, nădejdile acestea fuseseră neîmplinite, aşa că declara când era pe punctul de a părăsi Efesul că plănuia precis să meargă la Roma, cum şi în Spania (Romani 15,28).

22 A trimis în Macedonia pe doi din ajutoarele lui, pe Timotei şi Erast, iar el a mai rămas câtăva vreme în Asia.

A trimis în Macedonia. Fără îndoială pentru ca darurile să fie adunate în biserici, să fie pregătite şi pentru ca, aşa cum scria corintenilor, să nu fie nevoie de colectare când el însuşi va fi venit (1 Corinteni 16.2).

Ajutoarele. [Cei care-i slujeau, KJV.] 1 Corinteni 16,1; 2 Corinteni 8,1-4).

Gr. diakoneo, a sluji, a servi. De la verbul acesta e derivat substantivul tradus diacon. Vezi p. 25.

Timotei. Informaţia cu privire la Timotei este procurată în 1 Corinteni 4,17. El a fost trimis mai înainte pentru a avertiza şi a sfătui pe credincioşi şi, în felul acesta, să cruţe pe Pavel însuşi de a fi nevoit să fie necuvenit de sever când avea să viziteze Corintul. Pavel îndemna pe credincioşii corinteni să primească pe Timotei cu respect (1 Corinteni 16,10). El a fost instruit să revină la Pavel

(v. 11) şi aşa Timotei a fost cu apostolul când a scris a doua scrisoare către corinteni (2 Corinteni 1,1).

Erast. A fost găsit la Corint un bloc de pavaj datând de pe la mijlocul sec. I d.Hr., şi purtând inscripţia, Erast, ca răspuns la slujba lui de edil, a pus pavajul pe propria sa cheltuială. Învăţaţii, în general, identifică pe acest Erast cu acela menţionat aici (vezi Romani 16,23; cf. 2 Timotei 4,20).

23 Pe vremea aceea, s-a făcut o mare tulburare cu privire la Calea Domnului.

O mare tulburare. [Nu puţină zarvă, KJV.] O formă negativă pentru accentuare.

Cu privire la Calea Domnului. [Cu privire la calea aceea, KJV.] Literal, calea, dar articolul grec are adesea forţa demonstrativă. Vezi cap. 9,2.

24 Un argintar, numit Dimitrie, făcea temple de argint de ale Dianei şi aducea lucrătorilor săi nu puţin câştig cu ele.

Dimitrie. Omul acesta nu este altfel cunoscut. Numele era obişnuit la greci.

Temple. [Temple mici, Nitz.] Gr. naoi (singular, naos; vezi Matei 4,5). Cuvântul acesta, de obicei tradus templu, se referă totdeauna la sanctuarul lăuntric, unde se presupunea că sălăşluieşte prezenţa divină şi aici trebuie în acord cu aceasta, să însemne sanctuarul lăuntric, conţinând statuia zeiţei. Micile reprezentări de argint (sau terra-cotta) ale templului probabil conţineau o statuie miniaturală a zeiţei. Modelele acestea puteau fi aşezate într-o casă sau purtate ca o amuletă.

Dianei. Gr. Artemis. Pare să nu fi fost un motiv întemeiat pentru traducătorii KJV să folosească aici, numele roman al zeiţei Diana, care era identificată numai aproximativ cu zeiţa efeseană, în locul numelui care apare în textul grecesc. Din timpuri străvechi, cultul zeiţei Artemis, originar, un cult asiatic, se concentrase la Efeseni Când grecii şi-au stabilit colonii în Asia Mică, au găsit forma aceasta de religie deja acolo şi, din oarecare asemănări pe care le-au descoperit în cult, au dat divinităţii asiatice numele zeiţei greceşti Artemis.

Al patrulea templu al zeiţei Artemis îşi datorează o mare parte din măreţie, lui Croesus. Se spune că a fost incendiat în noaptea naşterii lui Alexandru cel Mare, în anul 356 î.Hr., de Heratostratus, care a fost mânat de o dorinţă nebună de a-şi asigura o nemurire de renume sau mai degrabă de notorietate, prin actul acesta. Pe vremea lui Alexandru cel Mare, templul a fost rezidit, mult mai impunător ca mai înainte, şi a ajuns să fie considerat una din cele şapte minuni ale lumii. Porticurile lui erau împodobite cu picturi şi sculpturi executate de marii maeştri ai artei greceşti.

Avea un corp de preoţi, preotese şi de copii asistenţi. Copiilor folosiţi la serviciul templului li se dădea o educaţie, iar preoţii şi preotesele erau pensionaţi la vârsta de 60 de ani (cf. 1 Timotei 5,9). O categorie de preoţi, cunoscuţi ca theologoi, aveau sarcina de a interpreta misterele cultului.

Contribuţii bogate erau acordate pentru întreţinerea templului, ai cărui făcători de bine primeau cele mai mari onoruri pe care le putea acorda cetatea. Peregrini din toate părţile lumii veneau să se închine şi cumpărau amintiri făcute din argint, bronz sau lut. Acestea reprezentau sanctuarul şi chipul Dianei, care era în interior.

Partea superioară a chipului Dianei era aceea a unei figuri femeieşti cu multe mamele. De la mijloc în jos era simplu o coloană pătrată ornamentată cu simboluri misterioase, între care albine, spice de grâu, curios amestecate. Fusese săpată în lemn şi acum era înnegrită de vreme. E o reproducere a acestei figuri în Muzeul Vatican, care seamănă mult cu un idol curios oriental. Probabil tocmai urâţenia ei era secretul presupusei ei puteri.

Prima lovitură reală pe care idolatria a primit-o la Efes, pentru sute de ani, a fost aceea dată de Pavel, în cursul rămânerii lui în cetate. Destul de curios, următoarea a venit de la bolnavul mintal, Nero, care a jefuit templul zeiţei Artemis, aşa cum jefuise şi altele în Grecia şi Asia (Tacit, Annals, xv. 45), pentru a-şi împodobi casa de aur din Roma, cu comorile lor de artă. Traian, mai târziu, a trimis porţile lui bogat sculptate ca dar, unui templu din Bizanţ, locul unde mai târziu a fost ridicată cetatea Constantinopol.

Pe măsură ce creştinismul înainta, cultul zeiţei Artemis da înapoi şi nu după multă vreme altarele ei au fost părăsite în cea mai mare măsură. Când goţii au devastat Asia Mică pe la anul 262 d.Hr., au jefuit templul Dianei şi nimicirea lui a fost completată după sute de ani, de către turci. Când imperiul a devenit creştin, templul din Efes, ca şi cel din Delphi, au procurat materiale pentru Biserica Sf. Sofia, înălţată de Justinian, la Constantinopol, în cinstea Sfintei Înţelepciuni. De la invazia turcă, biserica a servit ca moschee. Acum e muzeu. Cetatea Efes a căzut într-o aşa stare de ruină, încât locul templului a fost nesigur până în secolul trecut. De atunci, săpăturile au dat la iveală locul templului şi au adus la lumină multe inscripţii în legătură cu el.

Câştig. Gr. ergasia, lucru, afaceri; la fel, câştig produs prin lucrări, adică profit. Cuvântul e folosit de două ori în cap. 16,16,19, cu privire la câştigul obţinut de stăpânii filipeni din delirurile slujnicei care era posedată. Meseriaşii din Efes au stârnit zarva din cauză că profiturile lor dispăreau. Poate că Dimitrie însuşi, cel mai înverşunat dintre toţi scandalagii, nu muncea direct, dar prin folosirea multor lucrători, obţinea o parte însemnată din câştigurile lor. Întreaga plasticitate şi simbolism al zeiţei Artemis furniza o ocazie îmbelşugată pentru iscusinţa argintarilor.

25 I-a adunat la un loc, împreună cu cei de aceeaşi meserie, şi le-a zis: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta;

Adunat. [Chemat, KJV.] Mai degrabă, adunat. Meseria lui Dimitrie era sculptarea şi gravarea acestor temple, cum e arătat de cuvântul tradus argintar. Dar înainte ca lucrarea să ajungă la stadiul acesta superior, materialul trebuia să treacă prin multe mâini în pregătire, până la meseriaşul iscusit care săvârşea ultimele lucrări finale de împodobire şi lustruire. Toţi erau atinşi de pierderea locurilor de muncă ce-i ameninţa.

Oamenilor. [Domnilor, KJV; Bărbaţi, Nitz.] Literal, oamenilor.

Din acest câştig. [Din această meserie, KJV; Din acest lucru, Nitz.] Cuvântul tradus aici meserie, este acelaşi cu acela tradus câştig, în v. 24 şi în ambele locuri poate să însemne treburi, afaceri. Cu o simplitate aproape naivă, cuvintele lui Dimitrie dau la iveală faptul că religia adesea ameninţă interesele economice investite şi că poate să aibă ca rezultat, persecuţia. Situaţia aceasta a sporit mult dificultăţile sub care aveau să lucreze evangheliştii creştini. Fiecare cetate îşi avea templele şi preoţii, oracolele şi sanctuarele ei. Sacrificiile şi sărbătorile creau o piaţă pentru industrie, care altfel ar fi lipsit. Astfel, în timpurile creştine primare, când Evanghelia era pusă în conflict cu păgânismul, interferenţa economică pe care o prezenta nu rareori, trezea mânia acelora ale căror venituri erau atinse.

26 şi vedeţi şi auziţi că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat şi a abătut mult norod şi zice că zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei.

Vedeţi şi auziţi. Argintarul le reaminteşte că erau martori oculari a ceea ce avea loc la Efes – reducerea cererilor pentru produsele specifice cultului, pe măsură ce predica şi predicatorii creştinismului se răspândeau în lung şi-n lat.

Pavel acesta. Dacă prezenţa personală a lui Pavel era cu adevărat neimpresionantă, aşa cum el însuşi o descria (vezi 2 Corinteni 10,10; Galateni 4,13-15), ne putem uşor imagina batjocura pe care Dimitrie o punea în cuvinte, când se referea la Pavel acesta.

În toată Asia. Vorbirea lui Dimitrie, deşi, fără îndoială, influenţată de propriile sale temeri, confirmă cele spuse în v. 10 cu privire la succesul ostenelilor lui Pavel. Aşa cum deja s-a notat, e posibil ca scrierile lui Pavel, dacă nu prezenţa lui, ajunseseră la Colose, Laodicea şi Hierapolis. Biserici din cetăţile învecinate, Pergam, Smirna, Tiatira, Sardes şi Filadelfia sunt menţionate în Apocalipsa. Într-un fel sau altul, Evanghelia se răspândise mult în regiunea numită acum Asia Mică. Plinius, în epistola lui către Traian (Scrisori x. 96), la aproape o jumătate de secol mai târziu, foloseşte un limbaj asemănător cu acela al lui Dimitrie. El vorbeşte de temple aproape părăsite şi doar câţiva cumpărători pentru animale de sacrificiu, în regiunea din Pont, exact la nord-est de Efes.

A abătut mult norod. Ei au fost abătuţi de la devoţiunea lor faţă de Artemis şi, în felul acesta, de la cumpărarea de temple şi alte materiale de vânzare la templu.

Nu sunt dumnezei. Vezi Fapte 14,14,15; 1 Corinteni 8,4. În mânie, Dimitrie de fapt s-a consacrat ideii opuse – că idolul era dumnezeu. Filozofii păgâni totdeauna insistau că chipurile erau doar reprezentări simbolice şi ideale.

27 Primejdia care vine din acest fapt nu este numai că meseria noastră cade în dispreţ; dar şi că templul marii zeiţe Diana este socotit ca o nimica şi chiar măreţia aceleia care este cinstită în toată Asia şi în toată lumea este nimicită.”

Meseria. Gr. meros, parte, porţiune, adică, ramură de ocupaţie. Meros nu e cuvântul grec tradus meserie în v. 25.

Marii zeiţe. Adjectivul mare (megas) a fost în mod deosebit folosit cu privire la Artemis din Efeseni Apare pe multe monede şi medalii ale cetăţii.

Socotit ca o nimica. [Va fi dispreţuit, KJV.] Literal, poate fi socotit ca o nimica. Acesta ar fi cazul dacă oamenii ar fi început să gândească că dumnezeii reprezentaţi de lucrarea mâinilor oamenilor nu erau dumnezei adevăraţi. În râvna lui, Dimitrie a uitat să spună ceea ce logofătul oraşului a menţionat după aceea (v. 35) că chipul era presupus să fi coborât din cer. El era interesat numai de chestiunea venitului în legătură cu cultul zeiţei. Dregătorul cetăţii din Efes devenise, inconştient, un profet al prăpădului viitor al păgânismului.

Măreţia aceleia... nimicită. [Măreţia ei... distrusă, KJV.] Mai degrabă, aproape să fie doborâtă din măreţia ei. Marea zeiţă era pe punctul de a fi jefuită de măreţia ei. Cuvântul grec redat măreţia nu e rareori folosit pentru a exprima maiestatea lui Dumnezeu.

În toată Asia şi în toată lumea. Asia era una dintre provinciile proconsulilor şi cuvântul lumea e folosit convenţional, ca la Luca 2,1 pentru Imperiul Roman. Bogăţia din Răsărit, ca şi de la populaţia Romei, era revărsată asupra acestui templu măreţ.

28 Cuvintele acestea i-au umplut de mânie şi au început să strige: „Mare este Diana efesenilor!”

I-au umplut de mânie. [Plin de mânie, KJV.] Dimitrie apelase în aşa fel la oameni, încât să-i excite din ce în mai mult cu fiecare nou argument. Mai întâi au fost făcute apeluri, cu iscusinţă, la interesul lor personal şi apoi la mândrie şi la superstiţia lor.

Să strige. Timpul implică începutul unei acţiuni continue sau repetate.

Marea Diana. Gloata, aţâţată de oratoria lui Dimitrie, pare că a preluat strigarea aceasta ca pe

o lozincă, strigând-o iarăşi şi iarăşi, pe măsură ce excitarea lor creştea şi puterea lor de judecată dispărea într-un potop de emoţie de masă.

29 Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru şi au luat cu ei pe macedonenii Gaiu şi Aristarh, tovarăşii de călătorie ai lui Pavel.

Toată cetatea. Cetatea pare că nu era atât de interesată de câştigurile argintarilor, cât de slava şi măreţia de care Efes se bucura, ca sediu al cultului zeiţei Artemis. În felul acesta, zarva care a început la adunarea convocată de Dimitrie a fost însuşită de întreaga populaţie efeseană.

În teatru. Adică, fără îndoială, amfiteatrul Efesului. Ruinele lui încă s-au păstrat şi dau dovadă că putea să cuprindă 25.000 o persoane. Nu se raportează că lui Gaiu şi lui Aristarh li s-ar fi făcut ceva mai mult decât că au fost aduşi în teatru. Poate se va fi crezut că ei vor dezvălui ascunzătoarea lui Pavel. Vezi ilustraţiile p. 353.

Gaiu şi Aristarh. Se poate ca gloata să fi căutat să găsească pe Pavel şi, neizbutind lucrul acesta, au pus mâna pe aceşti doi bărbaţi. Includerea acestor doi convertiţi macedoneni în ceata credincioşilor dă dovadă de efectul permanent al lucrării lui Pavel în ţara aceea în cursul călătoriei sale anterioare. Scurtimea raportului din Fapte face cu atât mai pline de sens aceste indicaţii întâmplătoare, date aşa neintenţionat. Gaiu reprezintă numele roman Gaius, un nume latin obişnuit (vezi Fapte 20,4; Romani 16,23; 1 Corinteni 1,14; 3 Ioan 1) Aristarh era din Tesalonic (Fapte 20,4; 27,2) şi se poate ca deja să fi suferit violenţă de felul aceleia de care avea acum parte (cf. 1 Tesaloniceni 2,14). El apare ca unul din însoţitorii lui Pavel în călătoria la Ierusalim (Fapte 20,4), probabil ca un delegat din partea bisericilor macedonene. El poate va fi împărtăşit întemniţarea apostolului la Roma (Coloseni 4,10), fie ca deţinut împreună cu el sau, mai probabil, pentru a sluji nevoilor lui Pavel.

Tovarăşii... lui Pavel. Nu se ştie exact când Gaiu şi Aristarh fuseseră tovarăşii de călătorie ai lui Pavel. Poate că ei fuseseră aceia care-l însoţiseră de la Berea la Atena (cap. 17,15). Poate că mergerea lor cu el fusese în legătură cu vreo lucrare misionară nerelatată, în afară de Efes, în timpul rămânerii lor acolo.

30 Pavel voia să vină înaintea norodului, dar nu l-au lăsat ucenicii.

Pavel voia să vină. [Pavel voia să intre, KJV.] Sau Pavel dorind să intre. Zelul lui Pavel nu-i putea îngădui să lase pe tovarăşii săi să sufere atacul principal, singuri. El era întotdeauna gata pentru linia întâi.

Nu l-au lăsat. [Nu au suferit, KJV.] Teama îngrijorată pentru siguranţa lui a determinat pe fraţi să împiedice pe Pavel de a face un pas care i-ar fi primejduit viaţa, fără să fi ajutat pe cei doi. Nu există cale de a şti la ce extreme de ferocitate ar putea merge o gloată, când e înfuriată.

31 Chiar şi unii din mai marii Asiei care-i erau prieteni au trimis la el să-l roage să nu se ducă la teatru.

Mai marii Asiei. Sau asiarhi. Acest titlu oficial era aplicat celor care erau aleşi anual din cetăţile principale ale provinciei, pentru a prezida la festivalurile religioase şi la jocurile publice. Erau aleşi zece asiarhi din numărul mai mare de reprezentanţi de cetăţi şi pe unul din aceştia, proconsulul îl numea preşedinte. Datoriile lor îi conduceau la diferite cetăţi, unde şi când erau ţinute jocurile sau festivalurile. Întrucât ei aveau legătură cu teatrul şi cultul zeiţei Artemis, ca şi cultul împăratului, asirahii au fost probabil informaţi de zarvă şi de cauza ei. Referirea la serviciul Paştelui din 1 Corinteni 5,1-8 a fost considerată că sugerează că Pavel a scris epistola aceea cam pe vremea Paştelui. Când probabil a părăsit Corintul nu peste multe săptămâni (2 Corinteni a fost scrisă din Macedonia) şi întrucât plecarea lui a avut loc la scurt timp după zarvă (Fapte 20,1), se prea poate ca zarva să fi avut loc la scurt timp după Paşte, primăvara. În cazul acela oamenii ţineau sau aşteptau marea sărbătoare în cinstea zeiţei Artemis în luna care-i purta numele, Artemision (aprilie

– mai). Drept urmare, ei erau mai susceptibili la apelul lui Dimitrie. La acel sezon al anului, asiarhiierau de asemenea în Efes.

Prieteni. Tactul şi curtoazia zelului şi curajului lui Pavel pare să fi câştigat atenţia şi respectul oamenilor din autoritatea publică. Lucrul acesta era adevărat cu privire la asirahi, ca şi în alte dăţi cu privire la Sergius Paulus (cap. 13,7–12), Gallio (cap. 18,14-17), Festus (cap. 25,9-12), Agrippa (cap. 26,28, 32) şi centurionul Julius (cap. 27,3.43). Asiarhii i-au dat acelaşi sfat ca şi ucenicii, deşi din motive diferite. Ei şi-au dat seama că prezenţa lui n-ar fi contribuit decât să aţâţe şi mai mult pasiunile gloatei.

Să nu se ducă. [Să nu se aventureze, KJV.] Sau să nu se ducă. Aceşti slujbaşi prietenoşi au dat pe faţă un interes personal pentru siguranţa lui Pavel.

32 Unii strigau una, alţii alta, căci adunarea era în învălmăşeală, şi cei mai mulţi nici nu ştiau pentru ce se adunaseră.

Strigau. Sau stăruiau să strige. Vioiciunea naraţiunii o marchează ca fiind relatarea unui martor ocular. Aristarh şi Gaiu, tovarăşii lui Pavel în drum spre Ierusalim (cap. 20,4), s-ar putea să-i fi povestit întâmplarea lui Luca.

Adunarea. Gr. ekklesia, un grup chemat. Gloata care se adunase în amfiteatru nu era o ekklesia în sensul unei adunări legale, guvernamentale, aşa cum lăsa a se înţelege cuvântul în uzanţa clasică (vezi Matei18,17; cf. cele de la Fapte 19,39). Mai degrabă cuvântul e folosit aici întrun sens mai general pentru o mulţime neorganizată.

În învălmăşeală. [Confuză, KJV.] Literal, turnaţi laolaltă, amestecaţi [violent]. O gloată care nu gândeşte, urmează orbeşte pe conducătorii ei.

Nu ştiau pentru ce. Dacă nu ar fi fost tragică, din cauza faptului că era în joc succesul Evangheliei, descrierea lui Luca a unei mari mulţimi strigând şi învârtindu-se ca o turmă încoace şi încolo prin amfiteatru, majoritate căreia neştiind nici măcar pentru ce erau acolo, ar fi fost caraghioasă.

33 Atunci au scos din norod pe Alexandru, pe care iudeii îl împingeau înainte. Alexandru a făcut semn cu mâna şi voia să se apere înaintea norodului.

Au scos. [Au tras, KJV; Făcură să iasă, Nitz.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) o exprimare variată care, deşi dificil de tradus, e aici redată cel mai bine, ei îmboldeau. Cu exprimarea aceasta, întreaga propoziţie ar putea fi tradusă unii din mulţime îmboldeau pe Alexandru (RSV).

Alexandru. Alexandru acesta era probabil căldărarul (2 Timotei 4,14) care a făcut mult rău apostolului, în Efes.

Să se apere. [Să-şi facă apărarea, KJV.] Gr. apologeomai, să se justifice [în ochii altuia]. Zarva era esenţial păgână – Dimitrie era un făcător păgân de idoli şi acuzaţia lui ar fi avut însemnătate numai faţă de păgâni. Fără îndoială, Pavel era cunoscut că e iudeu şi iudeii efeseni care de asemenea refuzau să aducă închinare zeiţei Artemis, pare că se temeau ca nu cumva scandalul să se transforme într-un pogrom antisemit. Evident, deci, apărarea pe care Alexandru căuta să o prezinte era pentru a disocia pe iudeii efeseni de orice legătură cu Pavel şi asociaţii lui, în mintea păgânilor.

34 Dar când l-au cunoscut că este iudeu, au strigat toţi într-un glas, timp de aproape două ceasuri: „Mare este Diana efesenilor!”

Au cunoscut. Sau priceput. Trăsăturile feţei şi îmbrăcămintea lui iudaice au părut să aţâţe şi mai mult gloata, ca unii care ştiau repulsia iudaică faţă de idolatrie. Iudeii erau acuzaţi că fac negoţ cu lucruri furate de la temple (vezi Romani 2,22). Vorbirea logofătului oraşului (Fapte 19,37) sugerează acelaşi gând, deoarece el putea să arate spre Aristarh şi Gaiu şi să declare emfatic, oamenii aceştia nu sunt jefuitori de temple.

Toţi într-un glas. Gloata avea acum un scop în jurul căruia să-şi concentreze zarva şi, timp de două ore, au repetat strigătul lor. Reiese din aceasta că iudeii nu erau populari, mânia trezită împotriva iudeului Pavel, de cuvântarea lui Dimitrie, era acum pe punctul de se întoarce împotriva întregului grup de iudei din cetate.

35 Totuşi logofătul a potolit norodul şi a zis: „Bărbaţi efeseni, cine este acela care nu ştie că cetatea efesenilor este păzitoarea templului marii Diane şi a chipului ei căzut din cer?

Logofătul. [Secretarul comunal, KJV; Cancelarul, Nitz.] Gr. grammateus, tradus cărturar în Evanghelii. El era custodele rapoartelor cetăţii şi era un om foarte influent în Efes. Prin el se făceau toate comunicările publice către cetate şi se dădeau răspunderile. Lucrul acesta a dus la redarea titlului ca secretar comunal sau logofăt. Titlul grecesc apare în multe inscripţii din Efes, adesea în legătură cu acela de asiarhi ai cetăţii Efesului, şi cu proconsulul. Vorbirea slujbaşului public este tot atât de prevăzătoare pe cât fusese de incendiar discursul lui Dimitrie. Ca şi asiarhii, el privea la Pavel şi la tovarăşii săi cu vădit respect. El nu era fanatic şi nu avea intenţia de a deveni persecutor. El nu s-a împotrivit mulţimii, ci a căutat să o potolească cu o mărturisire de dragoste pentru religia lor.

Păzitoarea. [Închinătoarea, KJV; Slujitor, Nizt.] Gr. neokoros, literal măturător al templului şi, prin extensiune, orice închinător al unui zeu şi al altarului lui. Întreaga cetate e prezentată ca fiind consacrată serviciului zeiţei. Cuvântul neokoros se găseşte pe monede din Asia Mică, exprimând devoţiunea unor anumite cetăţi faţă de un zeu sau de un împărat. Oamenii din Efes priveau la Artemis ca la păzitoarea şi ocrotitoarea lor. Pe o inscripţie, cetatea pretindea că e doica ei.

Marii Diane. [Marii zeiţe Diana, KJV.] Dovezi textuale (cf. p. 10) atestă omiterea cuvântului zeiţe. În unele inscripţii din Efes ea e descrisă ca mai mare ca toţi, ca prea înaltă.

A chipului ei căzut din cer. [Chipului care a căzut de la Jupiter, KJV¸ Al chipului ei căzut de la Joe, Nitz.] Gr. Diopetes, căzut de la Zeus [sau din cer], un nume dat adesea unor chipuri vechi, preistorice, ca de pildă al aceluia al lui Palas Atena din Atena şi acela al Paladiului Troienilor (Virgil, Eneida ii. 183). Aici, cuvântul se poate să fi avut un înţeles mai literal, ca aplicat unei pietre meteoritice, care era adorată în forma ei originară sau folosită în sculpturile cele mai timpurii. În felul acesta se poate să nu se fi referit la chipul zeiţei Artemis (vezi v. 24) care, potrivit autorilor din antichitate, era făcută nu din piatră, ci din lemn de măslin, de abanos, de cedru sau din lemn de viţă, dacă nu din aur.

36 Fiindcă nimeni nu poate să tăgăduiască lucrul acesta, trebuie să vă potoliţi şi să nu faceţi nimic cu pornire nechibzuită.

Să tăgăduiască. [Contrazise, KJV.] Logofătul pretinde că nimeni nu poate să contrazică ceea ce el spusese. Cuvântarea lui are mai mult tonul unei declaraţii oficiale cu privire la cultul recunoscut, decât acela de devoţiune personală faţă de el.

Trebuie să vă potoliţi. [Trebuie să fiţi liniştiţi, KJV.] Sau trebuie să deveniţi ordonaţi, o altă formă a cuvântului tradus potolit, în v. 35.

Să nu faceţi nimic cu pornire nechibzuită. [Să nu faceţi nimic pripit, KJV.] Literal, să nu faceţi nimic pripit. Adjectivul grec descrie bine zarva încăpăţânată, nesăbuită pentru care nu fusese motiv întemeiat şi din care nu putea să iasă nimic bun, ca şi conduita impulsivă a gloatei de a pune mâna pe două persoane care nu erau delicvente şi contra cărora, evident, ei nu puteau lua nici o măsură.

37 Căci aţi adus aici pe oamenii aceştia care nu sunt vinovaţi nici de jefuirea templului, nici de hulă împotriva zeiţei noastre.

Jefuirea templului. [Jefuitorii de biserici, KJV.] Sau jefuitorii de temple. Întrucât templul fabulos din Efes avea un mare tezaur, delictul nu ar fi putut să nu fie cunoscut între oameni. Tot ce era plasat în templu era sub paza zeiţei şi, astfel, pentru timpul acela era proprietatea templului, iar a fura ceva ce aparţinea templului ar fi fost un sacrilegiu (vezi v. 34).

Zeiţei noastre. [Zeiţei voastre, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea zeiţei noastre. Într-o cuvântare populară ar fi natural ca oratorul să se identifice cu concetăţenii săi. S-ar putea înţelege din versetul acesta că vorbirea lui Pavel şi a tovarăşilor lui trebuia să fi fost aleasă cu grijă când vorbeau despre cultul special de la Efeseni Ei sădiseră principiul mare că zeii făcuţi de mâini omeneşti nu erau dumnezei şi lăsaseră ca afirmaţia să-şi facă lucrarea (v. 26). Pavel şi-a impus aceeaşi restricţie la Atena, deşi fusese întărâtat când văzuse această cetate plină de idoli [cetate cu totul dată idolatriei] (cap. 17,16).

38 Deci dacă, în adevăr, Dimitrie şi meşterii lui au să se plângă împotriva cuiva, sunt zile de judecată şi sunt dregători; să se pârască unii pe alţii.

Au să se plângă. [Au vreo chestiune, KJV.] Adică dacă cineva are vreo acuzaţie anumită să o prezinte. Dacă lucrurile erau aşa cum pretindeau ei, ar fi putut fi temeiuri pentru acţiune juridică. Dar nu există scuză pentru zarva pusă la cale de căldărar şi prietenii săi.

Sunt zile de judecată. [Judecata e la îndemână, KJV; Adunări pentru judecată se ţin, Nitz.] Traducerea dă sensul general. Cuvintele greceşti sunt la plural şi pot să însemne fie sunt rânduite zile de judecată – adică sunt timpuri fixate, când astfel de cazuri pot fi audiate sau, poate mai bine, pentru că timpul verbului lasă să se înţeleagă că ocazia acţiunii judecătoreşti e acum la îndemână, şedinţe de judecată se ţin chiar acum. Sensul acesta l-a adoptat RSV, traducând curţile lucrează acum.

Dregători. [Deputaţi, KJV; Proconsuli sunt, NITZ.] Gr. anthupatoi, proconsuli (cf. cap. 13,7, 8, 12; 18,12, unde proconsuli de asemenea e traducerea corectă). Asia era o provincie proconsulară (vezi cap. 6,9). Dificultatea în pasajul de faţă apare din folosirea numărului plural, deoarece era un singur proconsul peste o provincie la o anumită dată şi, prin urmare, era numai unul la Efes, când vorbea logofătul. Sunt diferite explicaţii, (1) asistenţii (consiliarii) proconsulului ar fi putut, pe bună dreptate, fi numiţi delegaţi; (2) logofătul ar fi putut reaminti poporului prevederea făcută de instituţiile imperiului pentru obţinerea dreptăţii, în caz de greşeală, ca şi cum ar fi spus, Proconsulii sunt o instituţie imperială. În fiecare provincie ca a noastră există un magistrat suprem şi aşa nu este teamă cu privire la îndreptarea greşelilor adevărate.; (3) proconsulul Silanus fusese de curând otrăvit (Tacitus Annals xiii. 1), iar Celer şi Helius, care aveau grija treburilor imperiale în Asia, ar fi putut fi intenţionaţi prin acest titlu la plural; (4) s-ar fi putut să fie prezent în Efes un alt proconsul dintr-o provincie învecinată, ca Cilicia, Cipru, Bitinia sau din altă parte. A doua din cele patru explicaţii pare cea mai plauzibilă.

Să se pârască. Gr. egkaleo, a aduce o învinuire, a acuza. Dimitrie şi prietenii săi urmau să depună o plângere în toată regula, cu privire la acuzaţia pe care o aducea împotriva celor învinuiţi. Cei acuzaţi urmau să introducă o replică şi cu aceste două probleme unite, fiecare parte urma să-şi prezinte martorii.

39 Dar dacă umblaţi după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită.

Dacă umblaţi. [Dacă întrebaţi ceva, KJV; Cereţi ceva, Nitz.] Sau dacă voi căutaţi ceva.

După altceva. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea mai departe, în plus. Pare că anumite chestiuni puteau fi duse la proconsul pentru judecată şi altele, la adunare, pentru cercetare.

Adunare legiuită. Tradiţional, cetăţile greceşti aveau adunări populare ale cetăţenilor, la care erau tratate treburile publice. Aici logofătul lasă a se înţelege că o astfel de gloată ca aceea căreia el îi vorbeşte, nu este o adunare de felul acesta, legiuită, legal constituită. Potrivit cu cele spuse de Crisostom (Omilia xlii, vezi Fapte 19,21, 23), astfel de adunări se întruneau de trei ori pe lună.

40 Noi, de fapt, suntem în primejdie să fim învinuiţi de răscoală pentru cele întâmplate astăzi, căci n-avem niciun temei ca să putem îndreptăţi zarva aceasta.”

În primejdie să fim învinuiţi. [Traşi la socoteală, KJV.] sau acuzaţi.

Cele întâmplate astăzi. [Pentru zarva de astăzi, KJV; Răscoala de astăzi, Nitz.]

Zarva aceasta. [Afluenţa aceasta, KJV.] Gr. sustrophe, o răsucire împreună, o conspiraţie.

41 După aceste cuvinte, a dat drumul adunării.

A dat drumul adunării. Lucrul acesta l-ar fi putut face în calitatea lui oficială. Probabil ultimul argument pe care la folosit a avut cea mai mare greutate faţă de ascultătorii săi. Dacă purtarea răzvrătită, ca de pildă aceea în care ei se angajaseră, ar fi fost relatată la Roma, ar fi putut duce la

o restrângere a privilegiilor cetăţii lor. Logofătul readusese gloata la realitate şi-i adusese la punctul

de a se împrăştia în linişte şi să se ducă la casele lor. COMENTARII ELLEN G. WHITE 1 AA 281 1–41 AA 281–297 2, 3 AA 282 5 AA 285 5, 6 AA 283 7 AA 282 8, 9 AA 285 11, 12 AA 286 13–16AA 287 17–20AA 288; MYP 275–278 21, 22 AA 291 23–27AA 292 27 AA 295 28 AA 286 28–31AA 293 32–41AA 294