Faptele Apostolilor 15

1 Câţiva oameni, veniţi din Iudeea, învăţau pe fraţi şi ziceau: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.”

Câţiva oameni. (Anumiţi oameni; KJV). Emisarii disensiunii nu sunt numiţi. Pare să fi fost farisei care deveniseră creştini (vezi v. 5).

Veniţi din Iudeea. (Au coborât din Iudea, KJV). Adică, din Iudeea la Antiohia. Aceşti noi învăţători veneau de la centrul autorităţii apostolice, dar după câte se vede fără permisiunea de a-şi propovădui învăţătura.

Învăţaţi pe fraţi. Biserica din Antiohia era o organizaţie cosmopolită, alcătuită din iudei, prozeliţi dintre neamuri şi membri convertiţi direct de la păgânism (cf. cele de la cap. 11,19.20). În plus, Pavel şi Barnaba, personajele de seamă în lucrarea de predicare pentru neamuri, erau cu vază acolo şi fuseseră delegaţi de acea biserică. Din motivele acestea şi pentru că biserica antiohiană era una din cele mai apropiate de Iudeea, cuprinzând membri dintre neamuri în mare număr, în mod natural acolo a apărut întrebarea cum să se procedeze cu neamurile din punct de vedere al rânduielilor iudaice.

Tăiaţi împrejur. Vezi cap. 7,8. Această cerere dovedeşte ceea ce nu e spus lămurit în altă parte, că Pavel şi Barnaba nu ceruseră convertiţilor lor dintre neamuri să fie circumcişi. Aici începe relatarea celei dintâi mari controverse din biserica creştină. Ea trebuia, cu siguranţă, să apară de îndată ce creştinismul s-ar fi întins dincolo de Palestina. Primii convertiţi la creştinism fuseseră iudei, dar ei păstraseră cea mai mare parte din practicile şi prejudecăţile religiei în care fuseseră crescuţi. De aceea, ei erau şocaţi să vadă persoane dintre neamuri că intră în biserica creştină fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi deplini la iudaism. Convertirea lui Corneliu şi chiar aceea a etiopianului sau a samaritenilor ar fi putut să pară că ar fi rezolvat chestiunea. Aceia care acum ridicau obiecţiuni poate ar fi fost dispuşi să accepte pe Corneliu şi casa lui în biserică. Dar probabil ei argumentau că îndrumarea Duhului Sfânt făcuse o excepţie în cazul lui Corneliu care nu altera regula circumciziunii. Din această cauză ei declarau că aceia care erau aduşi în biserică prin botez, sub clara conducere a Duhului Sfânt, trebuiau acum să fie circumcişi.

Agitatorii aceştia au venit la Antiohia, pretinzând că vorbesc în numele lui Iacob, conducătorul bisericii din Ierusalim. Dar Iacob a tăgăduit hotărât că i-ar fi autorizat să facă lucrul acesta (v. 24). Totuşi, întrucât el pare să fi fost un susţinător al ritualului şi obiceiurilor iudaice în viaţa lui personală (cf. Galateni 2,12), ei probabil s-au simţit îndreptăţiţi să-l identifice cu învăţătura lor. Ei susţineau că circumcizia făcea parte din Lege şi că dacă ea era neglijată sau refuzată, întreaga Lege era călcată. Ei nu erau nici pregătiţi, nici dispuşi să recunoască adevărata legătură dintre Hristos şi Lege. Iudaizanţii au scos la iveală la Antiohia o chestiune care s-a dovedit o cauză continuă de disensiune, şi care şi-a lăsat amprentele pe cea mai mare parte din scrierile NT, şi chiar pe literatura postapostolică.

Se poate ridica întrebarea de ce Domnul nu a anticipat asemenea întrebări, ca aceasta, în timpul lucrării Sale pe pământ. El nu S-a ocupat cu ea în mod specific, dar a pus un accent general asupra religiei adevărate ca fiind aceea a sufletului şi nu a păzirii exterioare. Hristos a pus o bază vastă şi a enunţat principii şi nu dogme de amănunt. Biserica urma să fie condusă pas cu pas în tot adevărul de Duhul Sfânt (Ioan 16,13). Aceasta nu însemna ca biserica să-şi dezvolte o tradiţie cu autoritate. Dar arăta că biserica avea să descopere şi să experimenteze o lumină nouă. Creştinismul a avut de rezolvat multe probleme când s-au ivit noi dezvoltări, dar aceasta nu trebuia să se facă schimbând învăţăturile şi exemplele Scripturilor (Romani 15,4). Lumina nouă, cu soluţionarea problemelor neprevăzute, urma să vină pe urma cercetării sporite a adevărurilor Scripturii şi prin aplicarea principiilor biblice la lucrarea bisericii.

După obiceiul lui Moise. (Felul lui Moise, KJV). Sau obiceiul lui Moise. Practica era mai mult decât un fel în sensul de modă. Circumcizia fusese dată lui Abraam, de Dumnezeu (Geneza 17, 10-13) şi fusese confirmată lui Moise (Levitic 12,3; cf. Ioan 7,22).

Nu puteţi fi mântuiţi. Aici era miezul problemei. Circumcizia nu putea fi cerută neamurilor pe temeiul vechimii obiceiului şi nici ca o condiţie de a fi membru al bisericii. Iudaizanţii o prezentau ca un pas necesar spre mântuire. Totuşi Dumnezeu deschisese neamurilor uşa credinţei (cap. 14,27),

o dezvoltare care nu putea decât să demonstreze că ritualurile ceremoniale nu mai erau necesare. Conciliul de la Ierusalim

2 Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite; şi fraţii au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri.

Pavel şi Barnaba. Apostolii aceştia erau în centrul disputei, întrucât cererile iudaizanţilor prezentau o condamnare directă a lucrării pe care aceşti doi misionari o făcuseră în Cilicia, în Antiohia şi în prima lor călătorie misionară. O astfel de lucrare ei n-o puteau interpreta ca o biruinţă a harului lui Dumnezeu. Ei proclamaseră mântuirea prin credinţa în Hristos. Acum ei nu puteau să stea deoparte tăcuţi, în timp ce convertiţii lor erau învăţaţi că primirea harului lui Dumnezeu prin credinţă nu era îndestulătoare şi că ritualele exterioare trebuiau îndeplinite pentru a căpăta mântuirea.

Viu schimb de cuvinte. (Disensiune, KJV). Gr. stasis, situaţie, partidă, sau facţiune. În Marcu 15,7 şi Luca 23,19 e folosit cu privire la insurecţia în care Baraba fusese şef de bandă. Aici el zugrăveşte un viu schimb de vorbe.

Păreri deosebite. (Dispută, KJV; Cercetare; Nitz) Gr. zetesis, o căutare şi deci întrebări,

o dezbatere.

Au hotărât. Gr. tasso, a rândui, a aranja. (vezi cap. 13,48).

Pavel şi Barnaba. N-ar fi putut fi aleşi reprezentanţi mai buni ai cauzei libertăţii în Evanghelie,

ca aceştia doi, care deja lucraseră cu atâta succes printre neamuri.

Câţiva. (Oarecari alţii, KJV). Acestora nu li se dă numele. S-ar putea ca ei să fi fost profeţii din Antiohia (cap. 13,1) sau bărbaţi din Cipru şi Cirene (cap. 11,20) care aveau un interes pentru neamuri. Tit era, probabil, un exemplu impresionant de felul de lucrare pe care Duhul Sfânt îi făcuse în stare pe Pavel şi pe Barnaba să o facă (Galateni 2,1).

La Ierusalim. În ce priveşte chestiunea identificării acestei vizite la Ierusalim cu aceea din Galateni 2, vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.

Apostoli şi prezbiteri. Petru, Ioan şi Iacob, fratele Domnului, erau la Ierusalim (vezi Galateni 2,9; cf. cap 1,19). Aceştia împreună cu prezbiterii (vezi Fapte 11,30) şi poate alţi apostoli care nu sunt arătaţi pe nume, apar ca grup conducător al tinerei biserici. Faptul că biserica primară a deferit chestiunea mult dezbătută a circumciziei unui conciliu al apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim e un precedent foarte însemnat pentru organizaţia bisericească. Ea stă contra teoriei că decizia finală în chestiuni bisericeşti trebuie să fie dată de un om care acţionează ca un autocrat. Ea mai ilustrează şi nevoia de sfat şi autoritate la o treaptă mai largă decât acea a congregaţiei locale, când sunt în discuţie treburi care afectează întreaga biserică. Pentru biserica NT, apostolii şi slujbaşii bisericii iniţiale din Ierusalim constituiau în mod logic un asemenea consiliu de apel. În acelaşi timp, se va nota mai târziu în capitol (cap. 15, 22.25) că decizia finală în cazul de faţă era bazată pe acordul tuturor celor de faţă, inclusiv cei care prezentaseră cazul, ca delegaţi din Antiohia şi nu numai pe decizia conducătorilor din Ierusalim. Ducând problema lor la Ierusalim, Pavel şi Barnaba, şi de fapt întreaga biserică antiohiană, demonstrau încrederea lor în călăuzirea Duhului Sfânt prin conducerea de la Ierusalim. În felul acesta Pavel declară că a urcat la Ierusalim, în urma unei descoperiri (Galateni 2,2). Vezi AA 96.

3 După ce au fost petrecuţi de biserică până afară din cetate, şi-au urmat drumul prin Fenicia şi Samaria, istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; şi au făcut o mare bucurie tuturor fraţilor.

Petrecuţi. (Trimişi fiind, Nitz). Obiceiul acesta e relatat de repetate ori în Fapte (cap. 20,38; 21,26). Însoţirea unui oaspete şi mai ales a unui învăţător care pleca o scurtă distanţă din drumul său, era considerat de iudei ca un act de ospitalitate. În felul acesta, Abraam a însoţit pe îngeri în drumul lor către Sodoma (Geneza 18,16). O veche tradiţie iudaică spune: Un învăţător (însoţeşte) pe elevii săi până la marginile unei cetăţi; un coleg (însoţeşte) pe un altul până la limita de Sabat; un elev (însoţeşte) pe magistrul său o distanţă nelimitată (Talmud Sotah, 46b, ed. Soncino, p. 243). O declaraţie atribuită lui Rabi Meir (c.150 d. Hr) zice: Oricine nu însoţeşte pe alţii sau nu îngăduie ca el să fie însoţit e ca şi cum varsă sânge (Ibid, p. 244).

Fenicia. Drumul apostolilor de la Antiohia la Ierusalim trecea de-a lungul coastei mării, trecând prin Sidon, Tir şi probabil Cezareea şi apoi prin Samaria. Ei au găsit pe cale fraţi, dând să se înţeleagă adunări statornicite. Unele din acestea fără îndoială fuseseră înfiinţate de Filip. Cu privire la originea altora nu se ştie nimic în afară de această scurtă aluzie, care sugerează cât de mult din istoria creştină primară n-a fost păstrată.

Întoarcerea neamurilor la Dumnezeu. (Convertirea Neamurilor, KJV). În mod inevitabil aceasta a fost tema principală a lui Pavel. Fără îndoială el a istorisit despre multe ocazii cu amănunte depline şi a subliniat, aşa cum a făcut Petru cu Corneliu, că Duhul pusese sigiliul Său de aprobare pe primirea celor necircumcişi.

Au făcut o mare bucurie. Forma verbului folosit aici lasă a se înţelege că în timp ce Pavel şi Barnaba îşi continuau drumul spre Ierusalim, vestea convertirii neamurilor era primită fără încetare cu bucurie. Această atitudine din partea bisericilor din Fenicia şi Samaria contrastează izbitor cu îngustimea şi asprimea fariseilor din biserica din Ierusalim (v. 5) şi partida iudaizantă care căuta să vorbească în numele ei.

Tuturor. Compară cap. 11, 2-4.18. Biserica era fericită la auzul veştilor bune pe care le aduceau Pavel şi Barnaba. Aceia care stăruiau asupra circumciziunii pentru neamuri erau numai un grup printre iudeii creştini şi sunt descrişi ca unii din partida fariseilor care crezuseră (cap. 15,5). Fariseii erau susţinători zeloşi ai legii rituale.

4 Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de biserică, de apostoli şi de prezbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei.

Primiţi de biserică. La prima sosire la Ierusalim, apostolii pare să fi fost primiţi cordial de biserică în general. Fracţiunea potrivnică s-a dat la iveală după ce apostolii au subliniat public succesul lor între neamuri.

Apostoli. Vezi cap. 1,2.

Au istorisit. Comparaţia cu v. 6 pare să arate că s-a ţinut o adunare preliminară la care Pavel şi Barnaba au povestit descrierea activităţii lor misionare. Poate aceasta era adunarea ţinută deosebi cu cei mai cu vază, la care se referă Pavel ulterior (Galateni 2,2). Trebuie să se fi consumat oarecare timp cu povestirea faptelor şi suferinţelor, a semnelor şi minunilor, ca şi a curăţeniei şi iubirii convertiţilor dintre neamuri. O asemenea naraţiune era introducerea cea mai bună la chestiunea care a fost tratată ulterior şi asupra căreia s-a luat hotărâre de către conciliu.

5 Atunci unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise.

Partida. (Secta, KJV). Gr. hairesis (vezi cap. 5,17). Unii dintre farisei deveniseră creştini. Ei primiseră pe Isus ca învăţător trimis de Dumnezeu (vezi Ioan 3,2), lucru care fusese dovedit de învierea Lui dintre morţi. În acord cu aceasta, ei se aşteptau ca El să devină căpetenia împărăţiei care urma să transmită omenirii un iudaism restatornicit şi proslăvit, cu legea şi Templul la locul cuvenit şi neamurile primite ca o favoare, prin circumcizie. Aceştia s-au ridicat acum şi au protestat contra a ceea ce făcuseră Pavel şi Barnaba. Poate că problema generală a fost dezbătută în legătură cu un caz individual, acela al lui Tit (vezi Galateni 2,3), o persoană dintre neamuri care nu trecuse prin stadiul tranzitoriu al prozelitismului. Amestecarea lui Tit în controversa actuală l-au pregătit ca mai târziu să lupte împotriva insitenţei iudaizanţilor asupra formelor depăşite ale religiei (cf. Tit 1,10.14.15).

S-au ridicat. Poate că această ridicare a iudaizanţilor să fi necesitat convocarea unei adunări oficiale a conciliului. Legea lui Moise. Vezi cap. 6,13. Circumcizia nu era singura cerinţă pe care iudaizanţii propuneau să o pretindă de la creştini.

6 Apostolii şi prezbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut.

Apostolii şi prezbiterii. Vezi v. 2, cap. 11,30. O comparaţie cu cap. 15,23 lasă a se înţelege că pe lângă oficialităţile bisericii şi fraţi, cunoscuţi astăzi ca laici, au luat o oarecare parte la conciliu.

7 După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă.

Multă vorbă. (Multă dispută, KJV) Gr. zetesis (vezi v. 2). Elementul omenesc aparent în tratarea unei chestiuni cruciale ca acela care se decide aici, demonstrează impresionant faptul că Duhul călăuzitor al lui Dumnezeu lucrează cu şi prin fiinţe omeneşti şi Îşi împlineşte voia, în ciuda slăbiciunilor şi nepotrivirilor lor.

S-a sculat Petru. Petru ocupa o poziţie plină de autoritate, dar nu era conducător infailibil. El nu a prezidat adunarea şi deşi vorbirea lui era, de fapt, nota-cheie a deciziei conciliului, el n-a propus rezoluţia finală. Faptul că el a fost instrumentul convertirii primei persoane dintre neamuri, Corneliu, un roman, şi că acea convertire fusese aprobată de biserică (vezi cap. 11,1-18), l-au pus într-o poziţie deosebit de favorabilă de a stărui la acceptarea de alte persoane dintre neamuri.

Fraţilor. (Bărbaţi şi fraţi, KJV) Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15.

O bună bucată de vreme. Literal, din primele zile. Petru a făcut aluzie la convertirea lui Corneliu (cap. 10) care avusese loc poate cu o decadă sau mai multe înainte. Multe din cele ce erau în legătură cu problema prezentă avuseseră loc de atunci încoace.

Prin gura mea. Petru nu pretindea poziţia deosebită, ci se prezenta ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

8 Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă.

Cunoaşte inimile. Literal, cunoaştere de inimă. Expresia aceasta este folosită în NT în alt loc numai în cap. 1,24. Dumnezeu lucrase punând pe necircumcişi pe aceeaşi treaptă cu cei circumcişi şi biserica nu putea să acţioneze decât în consecinţă.

Duhul Sfânt. Vezi cap. 10,44.

9 N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţat inimile prin credinţă.

Nici o deosebire. Adică, nici o deosebire. Dumnezeu dăduse noilor convertiţi dintre neamuri fără circumcizie aceeaşi revărsare a Duhului, cum dăduse la început la Ziua Cincizecimii, fără să facă nici o deosebire între iudei şi neamuri. Aceasta evident însemna completa acceptare a neamurilor în biserică. Vezi afirmarea ulterioară a aceluiaşi principiu de către Pavel (Romani 10,17).

Le-a curăţit inimile. (Curăţându-le inimile, KJV). Credinţa curăţase inima lui Corneliu şi a familiei lui. Ţinerea legii ceremoniale era fără rost când inima era curată înaintea lui Dumnezeu, care singur poate să judece curăţia. Ceremoniile legii erau pentru curăţire, dar aici era un ideal de curăţenie mai înalt decât acela asupra căruia stăruiau fariseii. Ei puneau neamurile sub o acuzaţie generală de necurăţie pentru că nu ţineau legea ceremonială şi tradiţiile bătrânilor. Petru înţelesese că nimeni nu trebuie să fie socotit de rând sau necurat (cap. 10,23) şi curăţenia trebuie să fie a inimii şi nu a trupului (vezi Tit 1,15).

10 Acum, dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?

De ce ispiteşti pe Dumnezeu? Adică, pentru ce puneţi la încercare pe Dumnezeu cu privire la voia Lui de a primi neamurile, când El deja dăduse pe faţă care era voia Lui pentru ele? Oare voia împotrivitoare a omului să fie făcută mai tare decât a lui Dumnezeu? Iudeii ispitiseră pe Dumnezeu în pustie (Evrei 3,9) când, în prezenţa marilor Sale lucrări pentru ei, au murmurat împotriva conducătorilor pe care li-i dădu-se. Ei ispitiseră pe Hristos (1 Corinteni 10,9) şi neascultarea lor atrăsese asupra lor pedeapsa şerpilor înfocaţi. Anania şi Safira ispitiseră Duhul lui Dumnezeu, căutând să înşele biserica cu privire la darul lor (Fapte 5,9). Petru avertiza pe ascultătorii săi cu privire la ispitirea lui Dumnezeu în chestiunea admiterii neamurilor.

Un jug. Jugul de care vorbeşte Petru era legea ceremonială (AA 194), împreună cu dezvoltările ei tradiţionale, prin care iudeii căutau să câştige mântuirea. Pavel însuşi nu ar fi putut vorbi cuvinte mai aspre ca acestea. Ele atrăgeau atenţia la însăşi vorbirea lui Hristos cu privire la poverile grele ale tradiţiilor fariseilor (Matei 23,4), în comparaţie cu propriul Săi jug uşor (cap. 11,30). Ele anticipau avertizarea dată de Pavel galatenilor de a nu se pleca iarăşi sub jugul robiei. (Galateni 5,1).

Nu l-am putut purta. Aşa cum fuseseră intenţionate originar de Dumnezeu, cerinţele ceremoniale ale legii lui Moise nu erau intolerabile. Numai pentru că iudeii pierduseră din vedere adevărata lor însemnătate, făcând din ele un şir de ceremonii prin care căutau să câştige mântuirea, lucrurile acestea au devenit un jug de nesuferit. În plus, rabinii căutaseră să facă o îngrădire în jurul legii, aşa ca să închidă cu un zid perceptele ei prin reglementări adăugate de la ei ca să nu fie nici o şansă de a călca porunca. Drept urmare, regulile ceremoniale iudaice ajunseseră o povară intolerabilă.

11 Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.”

Suntem mântuiţi. (Vom fi mântuiţi, KJV). Mântuirea pe care o făgăduieşte Dumnezeu este prin har (vezi Romani 3,21-26; 5,1.2; 11,5.6; Efeseni 2,5.8). Faptele vin după primirea darului mântuirii prin har. (Romani 8,4; Efeseni 2,9.10; Filipeni 2,12.13).

Harul Domnului. Petru susţinea că nu conformarea faţă de lege aduce mântuirea, ci harul Domnului. Afirmaţia aceasta a venit ca argumentul lui de încheiere.

12 Toată adunarea a tăcut şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor.

Adunarea. (Mulţimea, KJV). Adică grupa adunată (vezi v. 6).

A tăcut. (A păstrat tăcerea, KJV). Ca răspuns la mărturia convingătoare a lui Petru, nu au fost glasuri împotrivitoare. Opoziţia a fost adusă la tăcere, chiar dacă nu toate părerile fuseseră schimbate. Lui Petru i se înfrânseseră prejudecăţile personale în convertirea lui Corneliu, acum el biruise prejudecăţile altora.

A asculta. Până la punctul acesta pare că Pavel şi Barnaba nu vorbiseră pe larg adunării. Acum cuvântarea lui Petru pregătise adunarea să-i asculte când povesteau evenimentele remarcabile ale celei dintâi călătorii misionare. Cei doi misionari au repetat public ceea ce deja povestiseră apostolilor şi prezbiterilor (v. 4).

Semnele şi minunile. (Miracolele şi minunile,KJV). Sau, semnele şi minunile (vezi vol. V, p. 208). Având în vedere îndoielile unora dintre cei de faţă, fără îndoială Barnaba şi Pavel au subliniat faza miraculoasă a lucrării lor ca o acceptare de către Dumnezeu a rezultatelor. Relatarea lor arăta că se săvârşiseră minuni atât printre neamuri, cât şi printre iudei.

13 Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul şi a zis: „Fraţilor, ascultaţi-mă!

Iacov. Acesta este probabil fratele Domnului şi conducător al bisericii din Ierusalim. Vezi cap. 12,17. Fraţilor. (Bărbaţi şi fraţi, KJV). Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15). Ascultaţi-mă. Rezumatul lui Iacob trece cu vederea multă vorbă (v. 7). Discernământul lui Petru (v. 7,11) coincidea cu profeţia VT şi pe faptul acesta Iacob şi-a bazat decizia.

14 Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte Numele.

Simon. (Simeon, KJV). Gr. Sumeon, o formă a numelui Simon care reflectă mai de aproape ebraicul Shimion. Forma aceasta este folosită pentru Petru numai aici şi poate în 2 Petru 1,1 şi era naturală pentru Iacob ca un vorbitor din Galileea.

Cum, mai întâi, Dumnezeu. (Cum Dumnezeu a vizitat la început, KJV). Mai bine, cum Dumnezeu la început a cercetat. Adică, ceea ce prezentase Petru marca prima primire a unei persoane dintre neamuri în biserică.

Şi-a aruncat privirea. (A cercetat, KJV; Îşi caută, Nitz). Gr. episkeptomai, a privi asupra, adesea, ca aici, având şi înţelesul de cu bunătate (vezi Luca 1,68; 7,16; Evrei 2,6).

Un popor. Iudeii credeau că numai ei erau poporul – poporul lui Dumnezeu – şi că toţi ceilalţi erau în afară de cercul iubirii lui Dumnezeu. Dar Iacob proclamase că Dumnezeu Îşi alegea un popor şi din aceste naţiuni păgâne. Pavel recunoştea aceeaşi schimbare (Romani 9,26). Întrucât poporul ales nu mai urma să fie privit de către creştini ca fiind numai iudeii, cerinţele ceremoniale care-i diferenţiau pe iudei de neamuri nu mai erau necesare.

15 Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris:

Cu faptul acesta se potrivesc. Adică, cu această acţiune din partea lui Dumnezeu, coincid profeţii VT. Ei priviseră şi aşteptaseră convertirea neamurilor, care acum avea loc.

După cum este scris. Citatul din versetul 16,17 e din LXX, Amos 9,11.12. Ascultătorii, obişnuiţi cu Scripturile VT, ar fi putut să-şi amintească şi alte profeţii asemănătoare aşa cum a făcut Pavel în Romani 15,9-12. Faptul că citatul lui Iacob este din LXX şi că LXX în acest pasaj lămureşte mai bine argumentaţia sa decât exprimarea alternativă a textului masoretic, a ridicat întrebarea dacă nu cumva conciliul s-a ţinut în limba greacă. În favoarea ideii că aşa a fost, e faptul că mulţi iudei, chiar şi în Palestina, erau bilingvi şi că chestiunea în discuţie aici era concentrată în jurul creştinilor de limbă greacă. Erau de faţă creştini din Antiohia (vezi Fapte 15,2) care se poate să fi cunoscut sau se poate să nu fi cunoscut aramaica, şi Tit, o persoană necircumcisă dintre neamuri (vezi Galateni 2,3), care probabil nu înţelegea aramaica, fără îndoială, era acolo. Spre folosul acestora, greaca ar fi fost

o limbă potrivită spre a fi folosită.

Totuşi, sunt motive temeinice pentru a presupune că Iacob şi-a ţinut vorbirea în aramaică, probabil citând Scriptura în limba ebraică de aproape înrudită. Iacob se găseşte, atât în Noul Testament, cât şi în literatura creştină timpurie, în poziţia de conducător al creştinismului iudaic. Problema în discuţie era esenţial o problemă iudaică şi fusese ridicată de cei mai iudaici dintre creştini – fariseii. Având în vedere lucrul acesta ar părea rezonabil de a aştepta ca o discuţie între apostolii din Ierusalim de data aceasta să fi fost probabil ţinută în aramaică. Lucrul acesta nu însemnează totuşi că Luca greşeşte citând LXX, versiunea Biblică cunoscută de cititorii săi greci. Ebraica din Amos 9,11.12, aşa cum este în textul masoretic, n-ar fi necorespunzătoare la argumentaţia sa şi, dacă nu l-a folosit pe acela, se poate să fie citat dintr-o formă de text ebraic care era mai de aproape înrudit cu LXX de cum era cel masoretic. Descoperirile de la Qumran au arătat că astfel de texte existau cel puţin pentru părţi ale VT (vezi vol. I, p. 93).

16 „După aceea Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile şi-l voi înălţa din nou:

Mă voi întoarce. Expresia aceasta nu e în acord nici cu textul ebraic şi nici cu cel din LXX, Amos 9,11. Ea este totuşi o expresie ebraică favorită pentru: Voi face lucrul acesta iarăşi şi iarăşi (vezi Eclesiastul 9,11; Osea 2,9; 11,9). Aceasta ar putea să fie o indicaţie că Iacob a citat VT în ebraică.

Cortul. (Tabernacolul, KJV). Gr. skene, un cort, reprezentând cuvântul ebraic sukkah, un umbrar, folosit la Sărbătoarea Corturilor, când evreii locuiau în adăposturi uşoare şi provizorii.

17 pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu,

Rămăşiţa de oameni. La punctul acesta textul masoretic din Amos 9,12 zice, sheerith edom, rămăşiţa Edomului. Totuşi, în alfabetul ebraic cuvintele edom, Edom şi adam, om, sunt aproape identice; LXX parcă a citat cuvântul din urmă şi aşa a tradus, rămăşiţa de oameni. Argumentul lui Iacob este scos în evidenţă de exprimarea greacă. Rămăşiţa de oameni – neamurile – urma să cheme numele lui Dumnezeu. Iacob a recunoscut profeţia ca o prezicere a convertirii neamurilor şi în felul acesta se află acum în legătură cu subiectul în discuţie.

Să caute. Textul masoretic diferă mult de citatul lui Iacov, aşa cum e ilustrat de o comparare a acestui pasaj din Fapte cu versiunea KJV la Amos 9,12. Aceasta din urmă descrie poporul restatornicit al lui Israel (sub înfăţişarea unui cort) ca posesor al rămăşiţei Edomului şi a tuturor păgânilor. Dar, aşa cum Iacov aplică această profeţie, ea este o declaraţie a intenţiei lui Dumnezeu ca neamurile să-L caute. Iacov lămureşte că această lucrare de a căuta pe Domnul urmează să fie adevărata zidire din nou atât a casei lui David, cât şi a întregii omeniri.

Chemat numele Meu. Expresia peste care este chemat numele Meu, este semitică şi înseamnă care sunt chemaţi cu numele Meu. Apare în textul ebraic din Deuteronom 28,10 şi în cel grec din Iacov 2,7.

18 zice Domnul, care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.”

Zice Domnul. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) o exprimare a ultimei părţi a v. 17 şi a v. 18 care poate fi tradusă: 1) Zice Domnul, care face cunoscut lucrurile acestea din vechime; 2) Zice Domnul care face aceste lucruri care erau cunoscute din vechime. Oricare din aceste traduceri arată că mântuirea neamurilor nu e o noutate în planul lui Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 2730).

Cunoscute. Faptul că Dumnezeu ar primi neamurile, a uimit pe iudei, dar El descoperise lucrul acesta prin proorocii Săi. Acum El săvârşea ceea ce cunoscuse şi intenţionase de la început (vezi Ef.

3,2-12).

19 De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu;

Eu sunt de părere. (Decizia mea este, KJV; Eu găsesc cu cale, Nitz). Literal, Eu decid. Cuvintele lui Iacov lasă să se înţeleagă că el vorbeşte cu autoritate. Totuşi, ceea ce urmează nu e un decret, deoarece când a fost promulgată această hotărâre se baza pe autoritatea apostolilor şi a prezbiterilor (vezi cap. 16,4).

Greutăţi. (Necazuri, KJV; A nu supăra, Nitz). Gr. parenochleo, a tulbura, a hărţui, a necăji, prin punerea de obstacole în calea altuia. Acesta este singurul loc în NT unde e folosit verbul acesta.

Se întorc. (Sunt întorşi, KJV). Mai degrabă se întorc. Lucrarea de convertire avea loc printre neamuri chiar în clipa aceea. Verbul acesta (Gr. epistrepho) apare de repetate ori în Fapte cu referire la convertire (vezi cap. 3,19). Că neamurile cu adevărat se întorceau la Dumnezeu şi că Dumnezeu le primea, era dovedit de relatarea lui Pavel şi a lui Barnaba, şi poate de prezenţa lui Tit, un creştin dintre neamuri (vezi Galateni 2,1; cf. Note Adiţionale la finele capitolului, Nota 1). Acesta era motivul fundamental pentru decizia luată. Neamurile se converteau; Dumnezeu le primea. Atunci, cum ar fi putut biserica să nu le primească? Biserica încă nu vedea clar că legile ceremoniale arătau spre Hristos şi se împlineau în El şi că simbolurile etnice care caracterizau pe iudei (ca de pildă circumcizia) de asemenea nu mai aveau nici o însemnătate. De zeci de ani, creştinii iudei, în general, continuau să se identifice cu ritualele Templului şi chiar şi Pavel a luat parte la ele pe când era la Ierusalim (Fapte 20,16; 21,18-26; cf. cap. 18,19). Dar mai apoi s-a descoperit, mai ales lui Pavel, că existau motive teologice pentru a nu cere ţinerea ritualurilor mozaice. Multe din acestea erau, umbre arătând spre Hristos şi lucrarea Lui; o dată ce misiunea Lui s-a sfârşit, ele nu mai aveau însemnătate (Coloseni 2,11-20; Evrei 9,1-12). Altele erau simboluri caracteristice ale iudaismului care încetau să mai aibă însemnătate şi toţi oamenii puteau găsi în mod egal mântuirea în Isus Hristos fără a mai fi nevoie să se identifice cu poporul iudeu (vezi Romani 10,11.12; Coloseni 3,10.11). Pavel a văzut clar că spiritul legalismului, încurajat de aceste ritualuri, a devenit o barieră între iudei şi neamuri, care nu aveau nici un loc printre oamenii care erau una în Hristos Isus (Efeseni 2,13-16).

20 ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.

Scrie. Gr. epistello, a trimite o solie, a scrie o scrisoare (vezi Evrei 13,22). Solii trimişi de apostoli au luat cu ei decizia scrisă a conciliului (vezi Fapte 15,23).

Să se ferească. (Să se abţină, KJV). Decizia era esenţial practică (vezi v. 19). O dată cu acceptarea unui mai mare discernământ teologic, chestiunea consumării de carne jertfită idolilor a fost mai târziu privită într-o lumină oarecum diferită (vezi mai jos, la pângăririle idolilor). Dar, în împrejurările momentului, decizia aceasta mergea atât de departe cât simţea biserica că e bine să meargă. Neamurile nu puteau decât să fie mulţumite, întrucât nu li se impunea nici o povară extremă şi cei cu tendinţe fariseice nu puteau tăgădui că neamurile fuseseră cu adevărat convertite. Cerinţele stipulate păreau să fie acceptabile pentru iudeii creştini.

Pângăririle idolilor. Având în vedere faptul că exprimarea oficială scrisă a Conciliului din Ierusalim se declara contra lucrurile jertfite idolilor (Gr. eidolothuta, [lucruri] oferite iolilor, v. 29), e probabil lucrul cel mai bun de a înţelege pângăririle idolilor de aici în sensul specific al hranei (şi băuturii) care fusese jertfită dumnezeilor păgâni. În religia greacă şi romană, carnea era prezentată în mod obişnuit zeităţilor în temple. Totuşi, numai o mică parte din ea era pusă pe altar. Restul era sau consumat de cei care trăiau în legătură cu templul sau trimisă la piaţă spre vânzare. În ochii iudeilor stricţi, o asemenea hrană era pângărită. În felul acesta o judecată atribuită lui Rabi Akiba (c. anul 100 d. Hr) declara: Carnea care e dusă într-un loc de idoli e îngăduită [a scoate vreun folos din ea], dar aceea care e scoasă afară e oprită, deoarece e [privită] ca jertfe ale mortului (Mişna Abodah Zarah 2,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 115). La fel o altă reglementare din Mişna (codificată c. 250 d.Hr.) declară cu privire la vinul jertfit unui idol: Yen nesek (vin de libaţie) e oprit şi face (alt vin) să fie oprit chiar şi cea mai mică cantitate. Vinul (amestecat) cu vin şi apă cu apă (descalifică) chiar şi prin cea mai mică cantitate. Vin (amestecat) cu apă şi apă cu vin (descalifică atunci când e oprit) deşi dă gust specific amestecului. Aceasta este regula generală: cu aceleaşi feluri (amestecătura e descalificată) chiar şi prin cantitatea cea mai mică, dar cu o specie diferită (e descalificată când elementul prohibit) dă gust specific (Ibid 5,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 349). În consecinţă, un iudeu strict niciodată nu cumpăra carne în piaţa liberă, ci numai de la un măcelar iudeu. Când călătorea, o făcea cu kophinos-ul, sau coşul său în spinare, îşi ducea hrana cu sine (vezi Marcu 6,43). Juvenal se referă la Iudei, care posedă un coş şi un mănunchi de fân ca echipament total al lor (Satire, III, 13,14, ed. Loch, p. 33).

Având în vedere acest puternic sentiment iudaic, conciliul a considerat că e bine să ceară creştinilor dintre neamuri să se ferească de lucrurile jertfite idolilor. Această prevedere ar fi cerut multă lepădare de sine. Convertitul urma să refuze invitaţii la multe ocazii festive, sau dacă era de faţă, să refuze a mânca. Un om cu conştiinţa atentă de asemenea urma să refuze a mânca alimente puse înaintea lui într-o casă particulară, afară de cazul că era încredinţat că ea nu fusese jertfită într-un templu. În acelaşi timp, restricţia aceasta avea valoare practică de a feri pe creştinii dintre neamuri de ispita de a se angaja în ritualuri păgâne, la care gustarea hranei şi a băuturii rituale era

o parte esenţială a cultului. Dacă nu era de mâncat nimic jertfit unui idol, creştinul conştiincios putea înţelege că chiar şi ritualul de formă de a gusta din hrană şi de a bea la altarul împăratului era interzis. Lucrul acesta pare să fi fost o problemă pe vremea scrierii Apocalipsului (vezi Apoc. 2,14).

La câţiva ani după Conciliul din Ierusalim, restricţia aceasta a întâmpinat oarecare împotrivire. La Corint, oamenii pretindeau dreptul de a mânca ceea ce alegeau şi Pavel a admis, teoretic, dreptul de a cumpăra hrană din piaţă indiferent dacă ea fusese oferită mai înainte într-un templu, întrucât un idol nu e nimic. Dar susţinea restricţia pe temeiul iubirii frăţeşti şi a respectării scrupulelor altora ( 1 Corinteni 8,10; vezi Romani 14).

De curvie. Ar părea surprinzător la început să se găsească o regulă morală plasată la un loc cu restricţii care par pur ceremoniale. Dar primul punct din decret era şi moral în măsura în care era bazat pe porunca a doua a Decalogului. Cu privire la desfrânare, Legea levitică era pe bună dreptate strictă faţă de orice formă a acestei nelegiuiri (Levitic 18,20, 10-21).

Păcatul curviei, cuprinzând lipsa oricărui respect pentru igiena feminină, era un rău atât de răspândit, încât poate fi considerat aproape o caracteristică a vieţii greco-romane. Idolatria şi curvia erau uneori unite în cultul păgân. Aşa cum era cu preotesele Afroditei la Corint şi Pafos, prostituţia era adesea o parte a idolatriei. Omul care participa la templu exprima presupusa lui credinţă în zeiţa astfel adorată. Păcatul desfrânării era ceva îngăduit şi chiar ceva obişnuit pentru păgâni. Pentru motivul acesta, creştinul iudeu ar fi dorit să ştie că cei convertiţii dintre neamuri intraseră într-o viaţă nouă şi curată (vezi 1 Corinteni 6,15; Apocalipsa 2,14). De aceea la Conciliul de la Ierusalim, creştinismul a făcut primul lui pas public pentru susţinerea unor standarde morale înalte, nu numai prin învăţătura lui generală, ci şi printr-o regulă specifică trasată pentru conduita membrilor lui.

Dobitoace sugrumate. (Lucruri sugrumate, KJV). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf.

p. 10) pentru omiterea cuvintelor, şi de lucruri sugrumate. În VT nu e o oprelişte clară contra mâncării de dobitoace sugrumate. Totuşi, principiul cuprins pare să fie acelaşi ca şi cel din interdicţia – interzicerea consumării sângelui. Animalele sugrumate nu ar fi eliminat sângele şi astfel ar fi fost inacceptabile ca hrană (vezi Levitic 17,13.14). Declaraţia lui Iacov poate de asemenea să fi fost bazată şi pe restricţiile mozaice contra cărnii animalelor care mureau de la sine sau care fuseseră ucise de un alt animal (Levitic 17,15; Deuteronom 14,21). Astfel de restricţii erau ţinute de biserica primară aşa cum a mărturisit Tertulian (mort c. anul 230 d. Hr.) care, scriind păgânilor declară: Roşiţi pentru căile voastre rele în faţa creştinilor, care nu au nici măcar sânge de animale la mesele lor de alimente simple şi naturale pentru că se feresc de dobitoace sugrumate ca să nu se pângărească, datorită sângelui încă neeliminat din trupul acestor animale (Apologia 9, ANF, vol 3,

p. 25). La fel, o veche orânduire din Biserica Răsăriteană porunceşte: Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau de fapt oricine din catalogul sacerdotal consumă carne cu sânge sau animale care au fost sfâşiate de fiare să fie demis, deoarece lucrul acesta a fost interzis de lege. Dar, dacă e cineva dintre laici, să fie suspendat. (Apostolic Canon, 63, ANF, vol. 7, p. 504). Vechea tradiţie iudaică declara că atunci când grumazul unui animal era frânt, sângele se scurgea în picioare, în aşa fel că nu putea să fie scos nici cu folosirea sării (Talmud Hullin 113a , Ed. Soncino, pag. 621,622).

De sânge. Interzicerea folosirii sângelui ca aliment a fost făcută de îndată ce carnea de animale a fost permisă ca aliment pentru oameni (Geneza 9,4) şi a fost adeseori repetată în legea mozaică (Levitic 3,17; 7,26; 17,10; 19,26). Consumarea de sânge era socotită un păcat împotriva Domnului pe vremea lui Saul (1 Samuel 14,33). Alimente pregătite cu sânge erau obişnuite la mesele atât ale grecilor, cât şi ale romanilor. De pildă aceasta se găseşte în Omer: Aici la foc sunt aşezate burţi de capre, pe care le-am pus acolo pentru cină, după ce le-am umplut cu grăsime şi sânge. Acum oricare din cei doi câştigă şi se dovedeşte omul cel mai bun, să se ridice şi să-şi aleagă pe oricare vrea din acestea (Odyssey, XVII, 44-49; ed. Loeb, vol. 2, pag. 199,201).

Păgânii erau obişnuiţi ca la mesele lor să bea sânge amestecat cu vin. Iosif, vorbind din punct de vedere al iudeilor din secolul I d. Hr., declară că sânge de orice fel el (Moise) a oprit să fie folosit ca hrană, considerându-l ca suflet şi spirit (Antiquities, III, 11.2 (260), ed. Loeb, vol. 4, p. 443). Atitudinea iudeilor faţă de interdicţia aceasta poate să fie văzută dintr-o publicaţie atribuită lui Rabi Shim`on ben Azzai (c. anul 110 d. Hr.): În Tora sunt 265 oprelişti şi printre toate legile nu e nici una ca aceasta … dacă Scripturile vă îndeamnă în felul acesta cu privire la interzicerea sângelui (Deuteronom 12,23), în comparaţie cu care nu e vreuna mai uşoară printre toate poruncile, cu cât mai mult aceasta se aplică la tot restul poruncilor! (Sifra, Deuteronom 12,23; citat în Stoack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrash, vol 2, p. 734). Prohibirea sângelui ar putea să fie considerată cea mai uşor de ţinut din toate poruncile şi ajută să se facă înţeles sentimentul creştinilor iudei de la Ierusalim ca şi convertiţii dintre neamuri să rămână la ea. Timp de câteva secole, cel puţin în unele regiuni, biserica creştină timpurie pare să se fi ţinut de regula aceasta (vezi mai sus la dobitoace sugrumate). În acelaşi timp, mai ales în Apus, pare să se fi făcut o încercare pentru a prezenta restricţiile Conciliului din Ierusalim ca fiind doar interdicţii morale. Astfel Irineu (c. anul 185) citează pasajul prezent după cum urmează: Ca să le fie impus, ca ei să se ferească de uşurătăţile idolilor, de curvie şi de sânge; şi tot ce ei doresc să nu li se facă lor, să nu facă ni ei altora (Against Heresies, III, 12,14; ANF, vol 1, pag. 435, 436). Dintr-un asemenea punct de vedere sânge era interpretat ca vărsarea de sânge omenesc, adică, ucidere, e clar din Tertulian (mort c. anul 230, d. Hr. ) care explică: Interzicerea cu privire la sânge urmează să o înţelegem a fi (o interzicere) mult mai mult o interzicere cu privire la sânge omenesc (On Modesty, 12; ANF, vol. 4 pag. 86). Vezi Geneza 9,4.

21 Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni care-l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat.”

Din vechime. (Din timpuri de demult, Nitz). Mai degrabă, din generaţii de demult. Iacov pare că nu avea alt gând decât că iudei creştinii urmau să păstreze tot ceea ce le dăduse iudaismul şi că ei nu aveau să se despartă de sinagoga iudaică.

În sinagogă. Asupra programului cultului la sinagogă, vezi vol. V, pag. 56-58. Creştinii iudei încă mai participau la slujbele de la sinagogă. Legătura versetului acestuia cu cel precedent poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Unii consideră că înseamnă că ei n-au de ce să se teamă că libertatea neamurilor va ataca ţinerea din partea lor a legilor mozaice, deoarece ei şi copiii lor urmau să continue să fie îndemnaţi cu privire la lege în fiecare Sabat, când participau la sinagogă. Alţii înţelegeau versetul acesta ca o bază pentru prohibiţiile lui Iacob, în sensul acesta, că întrucât Moise este citit în sinagogă. Neamurile urmau cel puţin să se ferească de la lucrurile pe care el le enumeră. Alţii la fel îl văd ca însemnând că creştinii dintre neamuri nu vor găsi prohibiţiile lui Iacob ca fiind grele, întrucât ei erau deja familiarizaţi cu ele din contactele lor cu sinagogile, unde legea era citită în mod regulat.

22 Atunci apostolii şi prezbiterii şi întreaga biserică au găsit cu cale să aleagă vreo câţiva dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, împreună cu Pavel şi Barnaba. Şi au ales pe Iuda, zis şi Barsaba, şi pe Sila, oameni cu vază între fraţi.

Au găsit cu cale. (Le-a plăcut, KJV). Gr. dakeo, a se părea că e potrivit sau aşa cum era folosit cuvântul într-un sens oficial, pasajul de aici poate fi tradus, s-a rânduit, s-a votat.

Întreaga biserică. Lucrul acesta arată poziţia importantă ocupată de membrii bisericii. Ei au conlucrat la însărcinarea reprezentanţilor trimişi cu scrisoarea. În secolele de mai târziu, laicii au fost în cea mai mare parte excluşi de la conciliile oficiale bisericeşti.

Cu Pavel şi Barnaba. Bărbaţii aleşi au fost trimişi cu Pavel şi Barnaba pentru a confirma decretele adoptate pentru a nu fi nevoie să o facă cei doi oameni, care erau implicaţi personal în problemă. În felul acesta n-ar fi fost nici un prilej pentru vreun iudaizant recalcitrant să acuze de fals pe Pavel şi pe Barnaba.

Iuda, zis şi Barsaba. Numele de Barsaba era purtat şi de Iosif, zis şi Iust (vezi cap. 1,23). Dacă Barsaba e considerat nume de familie, acest Iuda şi cu Iosif erau poate fraţi. Iosif cel puţin a fost unul din urmaşii din familia lui Isus. În cap. 14,32 Iuda e numit profet.

Sila. Acesta ar putea să fie un nume aramaic sau o prescurtare a numelui roman Silvanus. Ca şi Iuda, era profet (v. 32). A devenit tovarăşul lui Pavel în a doua Călătorie Misionară (v. 43) şi probabil e Silvan menţionat în 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Tesaloniceni 1,1; 1 Petru 5,12).

Oameni cu vază. (Bărbaţi fruntaşi, KJV). Sau oameni de conducere, cu autoritate. Poziţia lor s-ar putea să se fi datorat faptului că erau profeţi (v. 32). Dacă vor fi fost urmaşi ai lui Isus, lucrul acesta ar fi făcut ca ei să fie foarte mult respectaţi de fraţi.

23 Şi au scris astfel prin ei: „Apostolii, prezbiterii şi fraţii: către fraţii dintre Neamuri care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, plecăciune!

Au scris. (Au scris scrisori, KJV). Ceea ce urmează în acest capitol este fără îndoială o transcriere a documentului trimis, primul dintr-o lungă serie de decrete şi canoane care apar în istoria bisericii. Probabil scrisoarea aceasta a fost scrisă în limba greacă. Forma ei este grecească; persoanele dintre neamuri interesate de deciziile pe care le cuprindea erau mai ales de limbă greacă, cum fără îndoială era biserica din Antiohia căreia i-a fost expediată.

Prin ei. Literal, prin mâna lor, poate un evreism. Aceasta nu însemnează că scrisoarea a fost scrisă de aceşti bărbaţi, ci că a fost trimisă prin ei.

Apostolii, prezbiterii şi fraţii. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea: Apostolii şi prezbiterii, fraţi. În felul acesta, conducătorii de la Ierusalim asigurau pe creştinii cărora ei le scriau că erau cu toţii fraţi în Hristos.

Neamuri. După cum e arătat în v. 20, scrisoarea conciliului era adresată neamurilor, şi nu creştinilor iudei.

În Antiohia, în Siria şi în Cilicia. În Antiohia, disputa asupra obligaţiilor puse asupra neamurilor ajunsese la un punct critic. Fără îndoială erau atinse şi bisericile din regiunile învecinate din Siria. Menţionarea Ciliciei sugerează că Pavel făcuse o lucrare importantă în provincia sa natală, înainte de a lucra cu Barnaba la Antiohia. (vezi cap. 11,25).

Sănătate. (Trimit salutare, KJV). Gr. chairein (vezi Romani 1,7). Cuvântul acesta este o salutare obişnuită în literatura greacă, dar nu e folosit în NT, decât aici, în Fapte 23,26 şi în Iacov 1,1.

24 Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea;

Plecaţi. (Care au plecat, KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între păstrarea şi omiterea acestor cuvinte. Din v. 1 este clar că ei erau din Iudeea. Lipsa lor de autoritate contrastează cu autoritatea dată lui Iuda şi lui Sila de către conciliu (v. 27).

Fără vreo însărcinare. (N-am dat o astfel de poruncă, KJV). Mai degrabă, n-am dat ordine. Aceasta e o completă dezaprobare a ideii că fusese dată pretenţiilor prezentate de aceeaşi grupă mai târziu. (Galateni 2,92).

V-au zdruncinat. (Răsturnându-vă, KJV). Gr. anaskeuazo, a tulbura. Iudaizanţii tulburaseră credinţa convertiţilor dintre neamuri, deoarece susţinerile lor loviseră chiar la baza experienţei şi dogmei creştine – faptul că mântuirea nu e câştigată prin observarea de ceremonii externe sau prin alipirea la o anumită grupă de persoane.

Zicând. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea cuvintelor Zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea.

25 noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel,

Am găsit cu cale. (S-a părut bine, KJV). Gr. dakeo (vezi v. 22). Dacă cuvintele sunt luate în sensul lor oficial, prima parte a acestui verset poate fi tradusă: Am votat cu unanimitate să trimitem. O traducere alternantă este, ajungând la înţelegere, am decis să trimitem.

Să alegem nişte oameni. (Să trimitem oameni aleşi, KJV). Şi anume pe Iuda Barsaba şi pe Sila.

Iubiţii. Gr. agapetos, un adjectiv care în NT e îndeosebi aplicat la aceia care sunt uniţi în credinţă şi în iubire. Întreaga scrisoare onorează intenţionat pe Pavel şi pe Barnaba, şi expresia iubiţi iluminează declaraţia lui Pavel că stâlpii bisericii din Ierusalim i-au dat lui şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire (Galateni 2,9). Petru vorbeşte despre Pavel, folosind termenul acesta (2 Petru 3,15).

Barnaba şi Pavel. Probabil că numele lui Barnaba e pus aici mai întâi, deoarece el fusese mai înainte un sol special trimis de la biserica din Ierusalim la Antiohia (cap. 11,22).

26 oamenii aceştia care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos.

Şi-au pus în joc. (Şi-au hazardat, KJV). Gr. paradidomi, a preda, a încredinţa. Pasajul acesta poate fi înţeles în ambele feluri. S-ar putea să însemneze că ei erau oameni care se arătaseră gata să-şi dea şi viaţa pentru Hristos – lucru care era cu siguranţă adevărat (vezi cap. 13,50; 14, 5.19) – sau poate să însemneze, mai general, că ei îşi predaseră viaţa pentru cauza lui Hristos.

Pentru numele. Aici ca şi mai înainte, nume, înseamnă demnitatea mesianică şi autoritatea divină a lui Isus. Misionarii predicaseră pe Isus ca Hristos. Vezi cap. 3,16.

27 Am trimis, dar, pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri.

Prin viu grai. Literal, prin cuvânt. Compară expresia prin cuvântul gurii.

28 Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie,

S-a părut nimerit. (A părut de bine, KJV). Verbul grecesc este acelaşi aici ca şi în v. 25. Isus făgăduise că Duhul Adevărului va călăuzi pe ucenicii Săi în tot adevărul (Ioan 16,13) şi Luca vorbeşte adesea despre ei ca fiind plini de Duhul. Din cauza aceasta bărbaţii conciliului au pretins fără ezitare că Duhul Sfânt era Călăuza lor. Sub îndrumarea Duhului, creştinii iudei înlăturau prejudecata lor veche împotriva comuniuni cu neamurile. Cât de bine ar fi fost pentru biserici ca în mod cinstit să fi putut spune totdeauna că este sub controlul şi călăuzirea Duhului Sfânt.

Nici o altă greutate. (Nici o povară mai mare, KJV). Iudeii înşişi simţeau povara aceasta în grămada grea a prescripţiilor legale (vezi Fapte 15,10; Apocalipsa 2,24).

29 adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!”

Lucrurile jertfite idolilor. Această formulare dă o definiţie şi mai precisă a avertizării lui Iacob faţă de pângăririle idolilor (vezi v. 20).

De dobitoace sugrumate. Pot fi citate dovezi importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte ca la v. 20. În ce priveşte tratarea acestor oprelişti, vezi v. 20.

Bine de voi. (Bine faceţi, KJV). Gr. en prasso. Această expresie poate să însemne sau a reuşi, a o duce bine, sau a face bine. Deşi înţelesul dintâi e mai comun, literatura creştină din secolul al doilea susţine pe cel din urmă şi pare să fie mai corespunzător în contextul de faţă. Dovezi din papirusuri arată că en prasso era un termen folosit în epistolele din perioada Koine pentru a exprima o cerere politicoasă şi pasajul prezent ar putea chiar să fie tradus, de care vă rugăm fierbinte.

Fiţi sănătoşi. (Rămas bun, KJV). O formă a verbului grec rhonnumi, a fi tare; a prospera, aceasta este o salutare obişnuită de încheiere în literatura greacă. Scrisoarea aceasta urmează titlul clasic grec atât la începutul, cât şi la sfârşitul ei (vezi v. 23).

30 Ei deci şi-au luat rămas bun de la biserică şi s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola mulţimii adunate.

S-au dus la Antiohia. (Au venit la Antiohia, KJV). E natural de a presupune că trimişii de la conciliu s-au înapoiat în nord, prin Samaria şi Fenicia. Fără îndoială a fost bucurie în sânul adunărilor creştine pentru cei dintre neamuri, la vestea libertăţii pe care o primiseră.

Au dat epistola. (Au predat epistola, KJV). Trebuie să fi fost o revărsare de bucurie când scrisoarea a fost deschisă cu solemnitate şi citită cu voce tare. Propoziţie după propoziţie respingea învăţăturile iudaizanţilor şi confirma poziţia luată de Pavel şi de Barnaba. Pentru credincioşii dintre neamuri din Antiohia, epistola aceasta era o cartă a libertăţii, câştigată după o adevărată luptă.

31 După ce au citit-o, fraţii s-au bucurat de îmbărbătarea pe care le-o aducea.

Îmbărbătarea. (Mângâierea, KJV). Barnaba, fiul mângâierii (vezi cap. 4,36), era un vrednic membru al unei astfel de delegaţii. Mângâiere urma să fie simţită atât de iudei cât şi de neamuri; de către cei dintâi pentru că urma să ştie pe ce bază puteau să privească pe convertiţii dintre neamuri ca împreună creştini, şi de cei din urmă, pentru că erau acum liberi de jugul ceremoniilor şi ritualurilor. Vezi Note Adiţionale la finele capitolului, Nota 2.

32 Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte.

Iuda şi Sila care şi ei erau profeţi. Vezi cap. 13,1 Profet e folosit aici, nu cu privire la cineva care, în mod necesar, prezice viitorul, ci o persoană care fiind plină de Duhul, vorbeşte din partea lui Dumnezeu cu o autoritate neîntrecută. Iuda şi Sila erau deci calificaţi atât să îndemne, cât şi să întărească pe ucenici. Îndemnul urma să fie necesar pentru neamuri. Acesta era felul de lucrare la care fusese îndemnat Petru de Domnul Său (Luca 22,32) şi urma să fie făcut acum în aceleaşi condiţii pe care Petru înţelesese că trebuie să le aibă în vedere faţă de Corneliu.

33 După câtăva vreme, fraţii i-au lăsat să se întoarcă în pace la aceia de care fuseseră trimişi.

În pace. Aceasta este traducerea salutului normal ebraic la despărţire. Nu însemnează că oamenii erau lăsaţi să plece în linişte, ci că rugăciunile bisericii pentru pacea lor îi însoţeau. Compară Marcu 5,34.

La aceia de care fuseseră trimişi. (La apostoli, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea la aceia care-l trimiseseră.

34 Totuşi Sila a găsit cu cale să rămână acolo.

Totuşi. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea acestui verset. Totuşi, întrucât Pavel la scurt timp după aceea, a ales pe Sila ca tovarăş al său în următoarea sa călătorie misionară

(v. 40, cf. v. 36). Sila trebuie să fi rămas în Antiohia după ce Iuda plecase sau trebuie să se fi reîntors curând acolo.

35 Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia şi învăţau pe norod şi propovăduiau, cu mulţi alţii, Cuvântul Domnului.

Propovăduiau. (Predicând, KJV). O formă a verbului grec euaggalizo (vezi cap. 13,32). Atât învăţarea, cât şi predicarea trebuie să fie făcute pentru a prezenta pe Isus ca Mântuitor şi pentru a instrui în felul de viaţă pentru Dumnezeu; fără îndoială lucrul acesta era de cea mai mare însemnătate pentru neamuri, care acum devenea clar, erau părtaşi la noul legământ, sub Evanghelie.

36 După câteva zile, Pavel a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac.”

După câteva zile. Vezi cap. 16,1

Să ne întoarcem. (Să mergem din nou, KJV). Propunerea aceasta era caracteristică pentru Pavel. Inima lui era totdeauna plină de grijă pentru toate bisericile (2 Corinteni 11,28), pe care el mereu le amintea în rugăciunile sale (Romani 1,9; Efeseni 1,16; Filipeni 1,3). Judecând după grija sa pentru Timotei, descoperită în epistolele lui Pavel, el va fi fost tot atât de mult preocupat de creşterea spirituală a membrilor în parte care erau copiii lui în credinţă, aşa cum era pentru starea generală a bisericilor pe care le întemeiase. Pavel a propus călătoria ca un prilej de a revizita bisericile întemeiate în prima călătorie, dar s-a extins când a fost constrâns de Duhul să meargă în Europa, ca răspuns la chemarea macedoneană. Harta celei de a doua călătorii misionare a lui Pavel

37 Barnaba voia să ia cu el şi pe Ioan, numit Marcu;

Voia. (S-a hotărât, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea era de părere sau dorea. Fără îndoială, legăturile de familie ale lui Barnaba cu Ioan Marcu a fost ceea ce l-a îndemnat să-l ia pe tânăr încă o dată într-o călătorie misionară, pentru a-i da prilej să arate calificarea sa pentru serviciu (vezi Coloseni 4,10). Fără îndoială, el recunoştea, aşa cum n-a făcut-o Pavel, circumstanţe care cel puţin în parte scuzau retragerea anterioară a lui Marcu din faţa unei sarcini grele (vezi Fapte 13,13). Pentru Pavel, un luptător zelos şi curajos pentru Hristos, oricine se purtase în felul acela părea, în propriile cuvinte, că nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9,62) şi avea nevoie de disciplină, cel puţin pentru un timp, pentru a-l califica pentru a lucra mai departe.

Numit. (Supranume, KJV). Literal, care e numit.

38 dar Pavel socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu-i însoţise în lucrarea lor.

Îi părăsise. (S-a depărtat de la ei, KJV). Vezi cap. 13,13 Ioan Marcu se înapoiase la Ierusalim de la Perga. Nu-i însoţise. (N-a mers, KJV). Cuvintele acestea sugerează că plângerea lui Pavel contra lui Marcu era că reîntorcându-se la Ierusalim, el se eschivase de la părtăşia sa la poverile călătoriei.

39 Neînţelegerea aceasta a fost destul de mare, ca să-i facă să se despartă unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat cu corabia la Cipru.

Neînţelegerea. Gr. paroxusumos, invitaţiei, mânie vie. De la cuvântul acesta derivă cuvântul nostru paroxism, care poate lăsa o neînţelegere trecătoare, deşi severă, dar nu una de lungă durată. Căldura unei prietenii vechi sigilate prin ajutorul dat de Barnaba lui Pavel când avea cea mai mare nevoie de un prieten (vezi cap. 9,27), ca şi săvârşirea împreună a unei mari lucrări şi obţinerea cu succes a unei mari hotărâri, a făcut ruptura dintre Barnaba şi Pavel, cu atât mai dureroasă. Aceasta este ultima pomenire în Fapte atât a lui Barnaba, cât şi a lui Marcu. Pentru biserică, rezultatul a fost că s-au întreprins două călătorii misionare în loc de una. Deşi apostolii au fost de părere diferită în ce priveşte cine era vrednic să participe la o astfel de lucrare, nu era nici o despărţire între ei cu privire la lucrarea care trebuia să fie făcută în Evanghelie. Numele lui Barnaba apare în epistolele lui Pavel în 1 Corinteni 9,6; Galateni 2,1.9.13; şi Coloseni 4,10). Scriind corintenilor (1 Corinteni 9,6), apostolul numea pe Barnaba ca dând acelaşi nobil exemplu ca şi el, lucrând cu mâinile lui şi neprimind întreţinere din partea bisericilor unde lucra pentru Evanghelie. Coloseni 4,10 dă la iveală că Pavel a primit din nou pe Ioan Marcu în calitate de conlucrător (Filimon 24) şi Pavel a ajuns să recunoască în Ioan Marcu pe cineva care îi era de folos pentru slujbă (2 Timotei 4,11). După ce a lucrat cu Barnaba în Cipru, Marcu pare să se fi înapoiat la Petru şi a fost cu el la Roma (1 Petru 5,13). Se poate că în perioada de rămânere a lui la Roma, Marcu a lucrat din nou cu Pavel.

A plecat cu corabia la Cipru. Aceasta era ţara de baştină a lui Barnaba. Era natural ca el şi Marcu să-şi înceapă lucrarea acolo.

40 Pavel şi-a ales pe Sila şi a plecat, după ce a fost încredinţat de fraţi în grija harului Domnului.

Pavel şi-a ales pe Sila. Vezi v. 34. Lucrul acesta arată interesul lui Sila pentru lucrarea de evanghelizare printre neamuri, şi fără îndoială era tot atât de bine calificat ca şi Barnaba, deoarece avea darul profeţiei.

Încredinţat. (Recomandat, KJV). Vezi cap. 14,26. Sila putea acum pretinde titlul de apostol, în înţelesul mai cuprinzător de misionar, fiind trimis de biserica din Antiohia.

41 El a străbătut Siria şi Cilicia, întărind bisericile.

El a străbătut (El a mers, KJV). Deşi pronumele se referă numai la Pavel, naraţiunea arată că Sila a însoţit pe apostolul mai experimentat. În felul acesta, înţelesul pasajului este, ei au străbătut (au mers) (cf. cap. 16,1.6).

Siria şi Cilicia. Întrucât Pavel nu vizitase provincia sa natală Cilicia în cea dintâi călătorie, e probabil că bisericile de acolo să fi fost întemeiate în cursul anilor cât a stat la Tars, după convertirea sa (vezi cap. 9,30; 11,25). Dar iudaizanţii fuseseră activi în cele două provincii numite şi prezenţa lui Pavel, împreună cu Sila ca unul din emisarii trimişi de conciliu, trebuie să fi ajutat să calmeze orice îndoieli sau preocupări din sufletul atât al iudeilor, cât şi al celor dintre neamuri din bisericile pe care le vizitau acum.

Întărind. Vezi cap. 14,22.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 15

Nota 1

Una din problemele cele mai dificile din cartea Faptelor e aceea care reiese din comparaţia relatării lui Luca a vizitelor lui Pavel la Ierusalim cu propria naraţiune a apostolului din Galateni 1,2. Până aici Luca relatează trei vizite (Fapte 9,26-30; 11, 27-30; 12, 25; 15,1-29), în timp ce Pavel relatează numai două (Galateni 1,18.19; 2, 1-10). Din aceste vizite, acelea din Fapte 9,26-30 şi Galateni 1,18.19 sunt aceleaşi. Întrebarea, însă apare cu privire la legătura celei de a doua şi a treia vizită relatată în Fapte cu a doua vizită din Galateni. Care din vizitele relatate de Luca în Fapte este aceea menţionată de Pavel în Galateni?

În general, învăţaţii au relatat trei abordări la problema aceasta. Unii identifică vizita foametei din Fapte 11,27-30; 12,25 cu călătoria din Galateni 2,1-10. Mulţi alţii susţin că ceea ce Pavel relatează în Galateni 2 e aceea din Fapte 15, cuprinzând Conciliul de la Ierusalim. Iar alţii văzând dificultăţi în amândouă aceste identificări, au tras concluzia că relatările lui Luca şi Pavel pot fi armonizate numai printr-o reconstrucţie radicală. O astfel de soluţie sugerează că vizita foamei (Fapte 11,12) şi vizita conciliului (Fapte 15) sunt în realitate o singură călătorie, care este şi acea relatată de Pavel în Galateni. Această vedere susţine că Luca a luat aceste două relatări din Fapte din surse diferite şi că deşi ele se ocupau de aceeaşi călătorie, el le-a înţeles greşit ca fiind două vizite. O altă vedere radical critică ar plasa această vizită a foametei la sfârşitul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel înainte de întâia lui închidere, făcând-o identică cu călătoria la Ierusalim, relatată în Fapte 21, când a luat un dar de la bisericile din Macedonia şi Ahaia (vezi Romani 15,25.26). Proorocul Agab e menţionat în Fapte 21 ca şi în cap 11 şi de fiecare dată a rostit

o proorocie.

În aprecierea acestor vederi, se poate spune mai întâi că al treilea tip de abordare, care necesită reconstruiri radicale ale naraţiunii lui Luca, pare să ia prea puţin în consideraţie cunoştinţa pe care el trebuie să o fi avut cu privire la această fază a vieţii lui Pavel şi a inspiraţiei care i-a luminat mintea. Un om interesat atât de mult de biografia lui Pavel ca Luca şi care avusese un contact personal atât de intim cu el, ca Luca, nu ar fi putut să fie atât de ignorant cu privire la legăturile lui Pavel cu biserica din Ierusalim cu privire la problema neamurilor, încât să nu ştie la care punct din viaţa lui Pavel avusese loc Conciliul din Ierusalim şi nici nu pare rezonabil ca Luca să fie confundat atât de rău faptele în întâmplarea cu Agab. Din punctul de vedere ale acestui comentariu, o asemenea reconstrucţie radicală nu e întemeiată.

Oarecare dovezi pot fi prezentate în favoarea egalizării vizitei din timpul foametei a lui Pavel şi a lui Barnaba (Fapte 11,27-30; 12,25) cu călătoria pe care Pavel o relatează în Galateni 2,1-10.

1. 1. Pavel declară că s-a suit în urma unei vedenii (Galateni 2,2) la Ierusalim; Luca pare să găsească un echivalent la aceasta, descriind vizita cu prilejul foametei ca rezultat direct al unei profeţii a lui Agab că avea să vină o foamete (Fapte 11,28).

2. 2. În Galateni 1,2, Pavel susţine că nu a primit felul său de a înţelege Evanghelia de la oameni şi, cu siguranţă, nu de la elementele iudaizante ale bisericii din Ierusalim, ci numai de la Hristos. Apoi schiţează viaţa sa de după convertire, punând un accent deosebit pe contactele sale cu conducătorii de la Ierusalim pentru a ilustra că legăturile sale cu ei fuseseră relativ puţine şi hotărât contra spiritului iudaizant. Dacă a doua vizită la Ierusalim pe care Pavel o pomeneşte aici (Galateni 2,1-10) este asimilată cu aceea din Fapte 15, atunci apostolul a omis clar o vizită (pe aceea din Fapte 11) din naraţiunea sa din Galateni – care l-ar fi făcut imediat posibil de acuzarea că intenţionat a minimalizat legăturile sale cu Ierusalimul, de dragul argumentaţiei sale. Pavel nu era atât de naiv pentru a face aşa ceva. Dar, dacă,în Galateni, el se referă la vizita cu prilejul foametei şi dacă scrie înainte ca să fi avut loc Conciliul din Ierusalim, aşa cum susţin mulţi învăţaţi (vezi p. 104), atunci a relatat toate contactele sale cu Ierusalimul până la data scrisorii şi nu poate fi acuzat că ar fi reţinut dovezile în favoarea argumentaţiei sale.

3. 3. Pavel declară că în cursul anilor dintre prima lui vizită la Ierusalim (Galateni 1,18.19) şi vizita în discuţie era încă necunoscut bisericilor … din Iudeea (cap. 1,22). Afirmaţia aceasta nu ar putea să pară că e în acord cu ducerea de către el de ajutoare în timp de foamete (Fapte 11,27-30),

dacă aceea călătorie ar fi avut loc între cele două vizite din Galateni 1,2.

1. 4. În Galateni, unde Pavel e preocupat în cea mai mare măsură cu relaţia creştinilor dintre neamuri cu iudaismul, el nu face nici o referire de hotărârea oficială luată de conducătorii din Ierusalim cu privire chiar la această problemă. Lucrul acesta pare curios afară de cazul că a doua călătorie la Ierusalim pe care o relatează în Galateni este aceea din Fapte 11,27-30 şi Conciliul de la Ierusalim încă nu avusese loc.

2. 5. Dacă cele două călătorii din Fapte 11 şi Galateni 2 sunt una şi aceeaşi, prefăcătoria lui Petru şi a lui Barnaba de la Antiohia (Galateni 2,11-13) ar fi apărut înainte de Conciliul de la Ierusalim şi Întâia Călătorie Misionară. Lucrul acesta este mai lesne înţeles, decât dacă am considera că au cedat presiunii iudaice, după experienţele lui Barnaba cu neamurile în prima călătorie şi după ce Barnaba şi Petru se plasaseră public în avangarda deciziei Consiliului de la Ierusalim (vezi Fapte 15,7-13). Dacă Petru şi Barnaba au fost lipsiţi de teamă de a vorbi la Ierusalim, pentru ce ar fi trebuit ei să se prefacă la Antiohia?

Argumentele de felul acesta au determinat pe mulţi învăţaţi să tragă concluzia că ceea ce Pavel relatează în Galateni 2, e vizita cu foametea (Fapte 11) şi nu vizita la Conciliu (Fapte 15). Totuşi cei mai mulţi dintre vechii comentatori au identificat vizita din Galateni 2 cu aceea din Fapte 15 şi rămân multe de zis în favoarea acestei vederi.

1. 1. Fapte 11,27-30; 12,25 nu dau nici o indicaţie că problema neamurilor a apărut la data vizitei cu prilejul foametei. Pe de altă parte, problema aceasta este clar subiectul atât în Fapte 15 cât şi în Galateni 2. Mai mult, întâia călătorie misionară (Fapte 13,14) procură un fundal logic pentru problema prezentată în Galateni 2.

2. 2. Atât în Fapte 15, cât şi în Galateni 2 punctul în discuţie a fost ridicat de intruşi. Luca vorbeşte de ei ca fiind unii din partida fariseilor (Fapte 15,5), dar Pavel se referă la ei mai viguros ca fiind fraţi mincinoşi (Galateni 2,4). Nu e dată nici o indicaţie cu privire la astfel de persoane în relatarea cu privire la vizita cu prilejul foametei.

3. 3. Cu privire la faptul că, dacă Galateni 2 este unificat cu Fapte 15, lipseşte o vizită din relatarea lui Pavel din Galateni 1,2, s-a sugerat că pe vremea vizitei foametei Pavel n-a avut legătură cu nici unul din apostoli. Luca spune numai că el şi Barnaba au dus daruri la prezbiterii (Fapte 11,30) din Ierusalim. În felul acesta, repovestind contactele sale cu apostolii, Pavel se poate să nu fi considerat vizita cu prilejul foametei destul de însemnată pentru a o menţiona.

4. 4. Nu e nici o contradicţie necesară între afirmaţia lui Luca despre ajutorul care a fost trimis la prezbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul (cap. 11,30) şi declaraţia lui Pavel că era încă necunoscut la faţă bisericilor din Iudeea (Galateni 1,22). Scurta relatare a lui Luca ar arăta că nu a fost nimic mai mult legat cu acea călătorie decât ducerea milosteniilor colectate la prezbiteri, o misiune pe care se poate să o fi îndeplinit repede şi apoi să se fi înapoiat de îndată la lucrarea lor prezentă din Antiohia. (În ce priveşte o tratare a prezbiterilor vezi Fapte 11,30). În felul acesta, călătoria aceasta ar fi putut să fie omisă de către Pavel în Galateni ca fără însemnătate pentru a o introduce în cele spuse de el bisericilor galatene.

5. 5. Deşi este mai uşor de a vedea prefăcătoria lui Barnaba şi a lui Petru ca având loc înainte de Conciliul de la Ierusalim, nu e imposibil de a-i înţelege că ar fi cedat după aceea sub presiunea iudaică. Pavel arată clar că ei lucrau contra cunoştinţei lor (Galateni 2,12.13).

6. 6. Raportul lui Luca privitor la vizita foametei nu dă nici o indicaţie că cineva ar fi însoţit pe Pavel şi pe Barnaba la Ierusalim. Dar Luca spune precis că atunci când au mers la Ierusalim pentru conciliu, au mai mers cu ei şi câţiva alţii (Fapte 15,2). Aceasta ar fi o paralelă în afirmaţia lui Pavel că a luat pe Tit cu el la Ierusalim în vizita relatată în Galateni (cap. 2,1).

Pentru motive ca cele de mai sus mulţi învăţaţi au preferat să unifice vizita lui Pavel şi a lui Barnaba la Ierusalim din Faptele 15 cu vizita relatată în Galateni 2.

Cronologia ipotetică urmată în acest comentariu identifică călătoria din Galateni 2 cu vizita la

Conciliu din Fapte 15 (vezi pag. 100). NOTA 2 E dificil de a supraestima importanţa deciziilor Conciliului de la Ierusalim. Patru detalii au fost numite, dar prevederea generală, nici o altă greutate mai mare era cea vitală. Printr-o hotărâre oficială a întregii biserici, neamurile au fost declarate libere de acţiuni ritualiste. Aceasta era o proclamare de emancipare.

Intrarea în biserică a etiopianului, a samaritenilor, a lui Corneliu şi a casei lui şi îndeosebi a grecilor, pe de-a întregul păgâni din Antiohia, era însemnată şi a avut un efect cumulativ asupra gândirii elementului iudaic din biserică. Dar la Ierusalim biserica s-a adunat în conciliu şi a luat hotărârea definitivă. Circumciderea, aducerea de jertfe, spălările şi întregul şir de acţiuni, care făceau parte din ele sau crescuseră pe margine, practicarea religiei iudaice, urmau să nu fie cerute de la persoanele dintre neamuri, primite prin botez în biserică.

Având în vedere importanţa acestei decizii, numirea lucrurilor specifice care urma să se aştepte de la neamuri era poate mai puţin importantă, dar cu toate aceste necesară pentru a completa tabloul. Adevărata enigmă a deciziei se afla într-o decizie generală cu privire la ceea ce nu trebuia să se impună neamurilor. Împreună cu ea era o expunere scurtă, specifică cu privire la ce urma să se aştepte. Punctele alese arătau, evident, lucrurile cu privire la care o persoană dintre neamuri putea greşi sau să fie nepăsătoare.

Nesiguranţa lui Petru la Antiohia (Galateni 2,11-14), stăruinţa încăpăţânată a iudaizanţilor conservatori în Galatia (cap. 2,1.2) şi apariţia ulterioară a sectelor nazarinene şi ebionite iudaizante (vezi pag. 53, 54) toate arată cât de esenţial era pentru biserică să ajungă la o decizie precisă asupra chestiunii iudaizării. Altminteri biserica ar fi trebuit să se intereseze de vechile forme şi ceremonii onorabile, dar tipice, al căror Antitip fericit venise şi Îşi împlinise lucrarea. Ea ar fi simţit întotdeauna atracţia unui centru, Ierusalimul, chiar după ce locul acela ar fi fost distrus. Mai rău, ar fi fost o biserică naţională, rasială, iudaică sută la sută. Fără îndoială, neamurile ar fi fost făcute să creadă tot mai mult că erau admise, nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin favoarea oamenilor din neamul ales. O asemenea orientare egocentrică, o atare modelare rasială, o asemenea dependenţă de oameni, ar fi fost contradictorie şi fatală în efectele ei asupra vieţii, programului şi progresului bisericii.

O astfel de situaţie ar fi strangulat biserica şi ar fi făcut-o să apară ca fiind mai de grabă de natură ritualistă decât spirituală. Dar adevărata natură a creştinismului nu constă în forme şi ceremonii. Punctul central al creştinismului este spiritualitatea lui, adorarea adusă lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Se intenţiona ca noua biserică în dezvoltare să fie eliberată pe cât mai mult cu putinţă de forme, ritualuri şi ceremonii. Dacă înţelesul profund al deciziei Conciliului de la Ierusalim ar fi fost întru totul aplicat în viaţa ulterioară a bisericii multă eroare şi apostazie ar fi fost evitate.

Se poate pune întrebarea de ce Conciliul de la Ierusalim nu a specificat ca obligatorii toate poruncile Decalogului. Răspunsul e că acest Conciliul nu se ocupa în mod expres cu legea celor Zece Porunci. Închinarea la Dumnezeu, ţinerea Sabatului, cinstirea părinţilor, îngăduirea semenilor de a trăi şi a se bucura de viaţă, comportare în mod cinstit şi cu mulţumire de ceea ce are, erau atât de mult în urzeala şi bătătura ţesăturii moralităţii fundamentale ale creştinismului, încât nu erau menţionate. Lucru şi mai important, acestea nu erau puncte în dezbatere la acest conciliu. După cum deja s-a arătat, prohibiţiile ţineau de lucruri cu privire la care neamurile, chiar după convertire, aveau nevoie să se păzească în mod deosebit fie pentru a evita păcate flagrante, fie pentru a evita practici care ar putea aduce discordie în biserică. Consumarea de sânge şi de carne din care sângele n-a fost bine scos, dedarea la idolatrie şi la curvie – toate acestea erau practici obişnuite la neamuri, fără nici un gând că ele erau dăunătoare fie trupului sau spiritului sau şi la unul şi la altul. De aceea, neamurile trebuiau să fie avertizate contra acestor lucruri şi oprite de la practicarea lor.

Cât priveşte stipulaţiile specifice în ele însele, e natural de a se pune întrebare cu privire la situaţia acestora în viaţa ulterioară a bisericii. Ca un acord între neamurile şi iudeii în litigiu din biserică a fost în oarecare privinţe un compromis, sau cel puţin un temei pentru viaţă comună (vezi

v. 19). Nu venise timpul pentru proclamarea deplinului înţeles al învăţăturii lui Pavel (Galateni 2,2) şi Pavel, care acceptase decizia conciliului ca o reglementare satisfăcătoare a chestiunii în discuţie, nu s-a referit niciodată mai târziu la aceste prevederi. Chiar şi atunci când se tratează unul din punctele principale cu care s-a ocupat, acela al folosirii cărnii jertfite idolilor, el nu a aplicat decretul conciliului (1 Corinteni 8,10). Într-adevăr, sfatul lui cu privire la consumarea de hrană cu greu ar putea fi considerat în deplină armonie cu decizia conciliului. El raţionează că nu era în mod necesar greşit de a mânca din cele oferite idolilor, deoarece zeii înşişi reprezentaţi de idoli nu existau. Răul urma să fie în incapacitatea de a aprecia corectitudinea unui alt creştin, care nu ar mânca lucruri de felul acesta şi ar fi tulburat atunci când semenul său ar face aşa ceva. Prevederea aceasta ar fi tins să evite fricţiuni fără rost între creştini iudei şi cei dintre neamuri, în contactele lor sociale.

Când Pavel s-a ocupat de chestiunea necurăţiei sexuale, aşa cum a făcut-o de repetate ori în epistolele sale, n-a făcut-o întemeindu-se pe Conciliu de la Ierusalim, ci pe principiul fundamental biblic pe care se sprijinea însăşi hotărârea conciliului. Cu alte cuvinte, el se ocupă de problema aceasta pe temeiul faptului că fiecare creştin aparţine lui Dumnezeu şi întreaga lui persoană a devenit un templu locuit de Duhul Sfânt. Într-o astfel de prezenţă divină nu trebuie să fie necurăţie.

În consecinţă, importanţa conciliului nu urma să fie văzută în efectul asupra bisericilor a opreliştilor lui specifice, ci importanţa lui stă mai ales în eliberarea bisericii creştine alcătuită din membri proveniţi dintre neamuri de formalităţi religioase îndeplinite numai de dragul lor.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 189

1-41 AA 188-202, 400,401; SR 304-309

2,3 AA 190

4-6 AA 191

5 AA 188

7 AA 192

8 AA 196

8-10 AA 193; SR 307

12,13 AA 194

14 COL 79

18 MH 433; 8T 282

19 AA 194; SR 307

AA 195

22,23 AA 196

25-29 AA 195

32,35 AA 197

36 AA 201

36-40 AA 170

37-41 AA 202

39 4T 12