Faptele Apostolilor 13

1 În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul.

Biserica din Antiohia. Vezi cap. 11,26. O dată cu capitolul 13, centrul naraţiunii se mută de la Ierusalim la Antiohia, aşa după cum deja se anticipase în cap. 11,19-30. De la Antiohia, Pavel, ca apostol al neamurilor, a pornit în cele trei mari turnee misionare. Relatarea acestor trei călătorii ocupă cea mai mare parte din restul capitolelor cărţii Faptelor. E chiar potrivit, deci, ca punctul central al naraţiunii să fie mutat acum la Antiohia. Acolo, neamurile veniseră în număr mare în biserică chiar de la început. Vezi p. 28,29; vezi cap. 11,19.20.26

Prooroci şi învăţători. Aici, pentru prima dată, persoanele acestea care exercitau daruri aparte ale Duhului sunt văzute funcţionând administrativ în biserică. Nu sunt date indicaţii specifice cu privire la organizaţia formală a bisericii la Antiohia, deşi fără îndoială exista. În orice caz, este clar că oamenii plini de Duhul lucrau de zor. Vezi p. 26,38,39.

NT tratează asemenea oameni ca o grupă ce putea fi recunoscută, deşi nu erau organizaţi ca

o categorie oficială. Un om era recunoscut că face parte din numărul acesta nu numai când se vedea că e spiritual în sensul de pios (vezi Galateni 6,1), ci când se vedea că e stăpânit de un dar activ al Duhului Sfânt. Mai târziu, în literatura creştină a secolului al II-lea, oamenii aceştia apar ca o categorie cunoscută ca pneumatikoi, (oameni) spirituali. Cu timpul ai au dispărut, în chip nedrept discreditaţi de apariţia proorocilor mincinoşi (vezi 1 Ioan 4,1) şi prin presiune din partea slujbaşilor aleşi, prezbiterii sau episcopii (vezi p. 26,38). În ce priveşte o tratare mai departe a darurilor Duhului, vezi 1 Corinteni 12.

Diferitele legături şi activităţi ale oamenilor amintiţi aici, arată că biserica din Antiohia se bucura de o conducere cosmopolită. Barnaba era un cipriot, Luciu, un cirenian; Manaen, aparţinea aristocraţiei palestiniene; şi Saul, un rabin din Tarsul Ciliciei.

Barnaba. Vezi cap. 4,36; cf. cap. 9, 27; 11,22.

Simeon. Primul nume al acestui om, Simeon, sau Simon, arată că era de obârşie iudaică. Al doilea nume al lui este un adjectiv latin, însemnând negru pe care îl va fi luat sau poate îi va fi fost dat, din cauza tenului lui închis. Iudeii adesea aveau nume de la neamuri pe lângă cele iudaice ale lor, ca Ioan Marcu, Simon Petru, Iosef Barnaba şi Saul care se mai numeşte şi Pavel (vezi v. 9). Acest al doilea nume se poate să-i fi fost dat lui Simeon pentru a-l deosebi de alte persoane care purtau acelaşi nume.

Luciu din Cirena. Faptul că omul acesta provenea din Cirene sugerează că se poate ca el să fi fost unul din iudeii care abundau în provincia aceea şi unul din oamenii din Cipru şi din Cirena (cap. 11,20) care fuseseră cei dintâi care să evanghelizeze neamurile în Antiohia. S-ar putea ca el să fie Luciu care e menţionat în Romani 16,21. Pe temeiul faptului că Cirena era vestită pentru şcoala ei medicală şi că dovezi inscripţionale arată că numele Luciu şi Luca puteau fi folosite unul în locul celuilalt, unii scriitori au identificat pe omul acesta cu autorul Faptelor, Luca medicul. Totuşi, astfel de identificări trebuie să fie acceptate cu o rezervă extremă în vederea faptului că numele Luciu era foarte obişnuit la romani şi ar fi putut uşor să fie purtat de mai mulţi creştini de frunte.

Manaen. O formă greacă a numelui ebraic Menahem.

Crescut. Gr. suntrophes, un cuvânt care poate să însemne fie că Manaen era un frate vitreg al lui Irod, poate în sensul că mama lui Manaen era mamă doică a lui Irod, sau că el fusese crescut împreună cu el, sau chiar simplu că în vreun fel oarecare era legat de curtea lui Irod. Cârmuitorul (tetraerhul) Irod trebuie să fie Irod Antipa (vezi Matei 14,1; Luca 3,19; 23, 7-12; vol. V, p. 64,65), cârmuitorul pe care Isus l-a numit cândva vulpea aceea (Luca 13,32). Iosif (Antiquities XV, 10.5) menţionează un eseu numit Menahem, sau Manean, care prezisese că Irod cel Mare urma să devină rege. Şi Talmudul cunoaşte un Menaen, despre care se presupune să fi fost în slujba lui Irod cel Mare (vezi Talmud Hagigah 16b, ed. Soncino, p. 108). Identitatea numelui ar părea să arate că numele Manaen a devenit un anume favorit la cei care erau în graţiile casei Irodiene. Atât Irod Antipa, cât şi fratele său Arhelau fuseseră educaţi la Roma şi Manaen din Antiohia se poate să-i fi însoţit acolo. Cum şi când a fost el adus să creadă în Isus ca Hristos nu se ştie. Activitatea lui ca învăţător creştin la Antiohia prezintă un contrast impresionant cu viaţa lui Irod Antipa, cârmuitorul care a omorât pe Ioan Botezătorul şi şi-a bătut joc de Isus şi care cu câţiva ani mai înainte de timpul prezentei descrieri, a fost exilat în dizgraţie în Galia.

Cârmuitorul Irod. (Irod tetrarhul, KJV) Vezi mai sus la crescut.

Saul. Saul din Tars e aici între prooroci cu rezultate mult mai bune decât se întâmplase în realitate cu regele Saul, cu o mie de ani mai înainte (1 Samuel 10,11.12) Numele lui Saul apare la sfârşitul listei. Construcţia acestui peisaj în limba greacă sugerează, dar nu face necesară, concluzia că primii trei bărbaţi numiţi aici erau profeţi şi ultimii doi, învăţători. S-ar putea ca Saul să nu fi exercitat darul profeţiei.

2 Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”

Slujeau. Gr. leitourgeo, a sluji, un cuvânt folosit în greaca laică pentru a descrie slujba îndeplinită de un slujbaş de stat şi atât în VT, cât şi în NT pentru lucrarea preoţilor şi leviţilor în sanctuar (Numeri 18,2; Evrei 10,11). Pavel l-a folosit la figurat pentru lucrarea lui pentru neamuri, asemănându-se cu un preot şi prezentând neamurile ca jertfe lui Dumnezeu (Romani 15,16).

Domnului. Lucrarea profeţilor şi a învăţăturilor din Antiohia, activitatea lor de rugăciune, mijlocire şi învăţătura era dedicată lui Dumnezeu (vezi Romani 14,18; Coloseni 3,24).

Posteau. Acesta era un act solemn de consacrare când bărbaţii din Antiohia întâmpinau lucrarea care le stătea în faţă. S-a zis bine că un pântece plin niciodată nu studiază sârguincios, nici nu oferă rugăciuni consacrate. Vezi Matei 4,2.3

Duhul Sfânt a zis. Fără îndoială Duhul a vorbit cu buzele profeţilor, ca în cap. 20,23.

Puneţi-Mi de o parte. În greceşte particula de vine după verbul acesta (puneţi), arătând precizia poruncii şi că ea trebuia să fie împlinită de îndată. Barnaba şi Saul trebuiau să fie puşi de o parte pentru o lucrare nouă.

Pe Barnaba şi pe Saul. În ce priveşte asocierea anterioară a lui Saul şi Barnaba, vezi cap. 9,27; 11, 25.26. De la început, Saul a fost numit vas … ales (vezi cap. 9,15) şi fusese intenţionat de Dumnezeu pentru serviciul misionar extensiv. Având în vedere legătura anterioară a celor doi bărbaţi, era logic că Barnaba a fost ales ca împreună- lucrător cu Saul. Până la data aceasta că doi bărbaţi fuseseră printre profeţii şi învăţătorii bisericii. Acum erau trimişi într-o misiune destinată, pe temeiul autorităţii unei porunci inspirate şi au fost consacraţi lucrării între neamuri.

Pentru lucrarea. Întrucât porunca de bază venea de la Duhul Sfânt, poate fi presupus că traseul general al Primei Călătorii Misionare a fost la fel trasat de Duhul. Cu siguranţă, nu există nici

o relatare că biserica a făcut un studiu asupra planurilor pentru o asemenea călătorie misionară.

3 Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.

Au postit şi s-au rugat. Repetarea acestor cuvinte ar arăta că postul din v. 2 a continuat. Noua poruncă cerea o intensitate a vieţii spirituale, pentru care postirea era un preludiu şi acompaniament normal. Implicaţia este că un serviciu solemn de consacrare a marcat încheierea orelor de rugăciune.

Şi-au pus mâinile. Vezi cap. 6,6. Aşa cum apostolii şi-au pus mâinile pe cei Şapte, tot aşa profeţii şi învăţătorii bisericii din Antiohia mărturisesc despre însărcinarea divină a lui Saul şi a lui Barnaba şi imploră pentru ei binecuvântarea divină.

4 Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.

Trimişi. Aici începe Prima Călătorie Misionară a lui Saul (Pavel); vezi harta p. 280. Barnaba şi Pavel au plecat acum sub directă poruncă a Duhului Sfânt, evident cu instrucţiuni specifice din acea Sursă divină. Vezi p. 29.

Cum urma să fie întreţinuţi aceşti misionari? Nu e nici o indicaţie cu privire la vreun salariu sau la vreun fond pus la dispoziţia lor. Poate, aşa cum a făcut mai târziu (cap. 18, 3.4), Pavel va fi lucrat la meseria sa în cursul săptămânii şi va fi predicat în sinagogi în zilele de Sabat. La ani de zile după aceea, scriind filipenilor, Pavel arăta că nu prea primise ajutor pentru susţinerea sa (Filipeni 4,15-18). Pare că nu-i venise în gând tinerii biserici că zecimea, care era dată întotdeauna leviţilor, ar putea fi dată spre a fi folosită de un corp consacrat de slujitori creştini. De fapt, încă nu exista un cler ca o categorie profesională.

La Seleucia. Oraşul acesta se afla cam la 16 mile de Antiohia aproape de gura râului Orontes şi era portul maritim al Antiohiei. Seleucia primise numele după fondatorul ei, Seleucus Nicator (m, 280 î. Hr.), generalul lui Alexandru, care a înfiinţat Imperiul Seleucid. Vezi harta din faţă, p. 39.

Au plecat cu corabia la Cipru. Dacă misionarii n-au fost în mod specific îndrumaţi, fără îndoială că ei au ales acest prim punct de vizită, deoarece insula Cipru era locul de naştere al lui Barnaba. Populaţia ei era în cea mai mare parte greacă. Ea considera pe Afrodita, sau Venus, ca zeiţa ei protectoare. Centrul ei principal de cult era Pafos, care era cunoscut pentru desfrâul preoteselor prostituate ale templului ei. Metalul cuprum, cuprul şi-a luat numele de la acea insulă şi minele de cupru care se găseau numai la o mică depărtare de Siria, au atras mulţi iudei. Probabil tocmai printre aceştia Evanghelia fusese deja predicată de evanghelişti creştini itineranţi (cap. 11,19). E probabil, de asemenea, că unii din cei din Cipru care fuseseră convertiţi la Ierusalim, în Ziua Cincizecimii, să le fi adus solia creştină înapoi în patria lor.

5 Ajunşi la Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Aveau de slujitor pe Ioan.

Salamina. La capătul de răsărit al insulei, acesta era postul cel mai apropiat al Ciprului pentru aceia care vin din Seleucia. Au vestit. (Predicat, KJV). Ei au predicat direct din Scripturi Cuvântul lui Dumnezeu, prezentând solia unui Mântuitor răstignit şi înviat (vezi v. 12).

Sinagogile. Menţionarea sinagogilor la plural, implică o populaţie iudaică considerabilă. Ţinându-se de regula lor generală de a predica mai întâi iudeilor (v. 46), apostolii în mod natural au făcut contactele lor iniţiale în sinagogi. Serviciile sinagogii procurau în mod deosebit ocazii de a predica vizitatori cum era Saul şi Barnaba (vezi vol X, p. 57, 58).

Slujitor. Gr. huperetes, un subvâslaş pe o corabie şi aşa prin extensie un asistent de orice fel. În Noul Testament, cuvântul e folosit pentru un slujbaş care executa sentinţele date de un judecător (Matei 5,25), pentru chazzan în sinagogă (vezi vol. V, p. 56) şi pentru slujbaşii de sub comanda unui conducător iudeu (Ioan 7,32). Pe lângă pasajul de faţă, Luca foloseşte termenul acesta de două ori pentru slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,18). Datoriile specifice ale lui Marcu nu sunt arătate, dar evident el a ajutat pe cei doi apostoli în general în lucrarea lor.

Ioan. Adică, Ioan Marcu, vărul lui Barnaba. Vezi Coloseni 4,10.

6 După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, proroc mincinos, un iudeu cu numele Bar-Isus,

Au străbătut toată insula. (Străbătut insula, KJV) Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea prin toată insula. Probabil Pavel şi Barnaba vor fi învăţat pe oameni în diferite locuri în drumul lor prin insulă.

Pafos. Pafos se găseşte la extremitatea vestică a insulei. Fusese o veche cetate Pafos vestită pentru sanctuarul ei dedicat Afroditei, dar pe vremea lui Pavel se zidise o nouă cetate cam la 10 mile mai departe spre nord-vest şi aceasta servea ca sediu al guvernatorului roman al Ciprului. La această nouă cetate a mers Pavel şi Barnaba.

Vrăjitor. Gr. magos, magus (plural mag), originar un cuvânt persan denumind clasa preoţească din mijlocul adoratorilor iranieni ai focului. Ca atare, magii deţineau o poziţie plină de demnitate şi respect. Din categoria aceasta făceau parte magii (înţelepţii) care au vizitat pruncul Isus. (vezi Matei 2,1). Totuşi, încă din secolul al V-lea î. Hr., termenul magos ajunsese să aibă şi sensul rău de vrăjitor sau de şarlatan. Astfel poetul grec Sofocles face pe Oedip să-şi bată joc de Teirenas sub acest nume, ca unul care practica magia Oedip Rege 387. Luca foloseşte un termen asemănător pentru Simon, vrăjitorul din Samaria ( Fapte 8,9). Pare că el îl foloseşte într-un sens general în legătură cu profet mincinos, pentru a arăta că Bar-Isus, deşi avea o poziţie plină de influenţă pe lângă guvernator, era un şarlatan.

Proroc mincinos. O decădere în folosirea adevăratei descoperiri produce profeţi mincinoşi, care la rândul lor accelerează stricăciunea.

Un Iudeu. Pretendenţi la puteri magice erau obişnuiţi printre iudei ( vezi Talmud Berackoth 59a, ed. Soncino,p.367) Ei vehiculau prestigiul religios al neamului lor şi se făleau, în afară de cărţile lor sfinte, cu vrăji şi farmece care ajunseseră până la ei de la Solomon.

Bar-Isus. Acesta este clar un nume iudaic, dar dovezile textuale sunt atât de împărţite cu privire la corecta lui scriere în greceşte, încât e aproape cu neputinţă de a ajunge la o decizie finală în ce priveşte înţelesul lui exact în ebraică sau aramaică. Ar putea să însemne fiul lui Iosua ( vezi Matei 1,1)

7 care era cu dregătorul Sergius Paulus, un om înţelept. Acesta din urmă a chemat pe Barnaba şi pe Saul şi şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu.

Dregătorul . ( Delegatul, K J V ; Proconsulul, Nitz.) Gr. anthupatos, echivalentul grec al titlului proconsul. Provinciile Imperiului Roman, sub organizaţia lui August ( 27 în Hr.), erau împărţite în două categorii. Acelea care aveau nevoie de control militar erau aşezate sub împărat în calitate de comandant al legiunilor şi erau guvernate de proprietari şi procuratori. Provinciile mai paşnice erau lăsate pe seama conducerii Senatului şi erau sub cârmuirea proconsulilor. Cipru fusese

o provincie imperială ( vezi Strabo, Geografie X I V 6,6), dar mai târziu a fost reatribuită Senatului ( Dio Cassius, Istoria Romană ) iii.12.7) şi, în consecinţă, pe vremea lui Pavel era cârmuită de un proconsul. Existenţa cârmuirii proconsulare acolo e dovedită şi de faptul că de pe timpul lui Caligula sunt monede ale Ciprului care dau titlul de proconsul cârmuitorului local, Cominius -Proclus, Luca, aici, ca şi în altă parte, e atent să folosească titluri corecte pentru diferiţii slujbaşi care apar în naraţiunea sa (vezi Fapte 23,24 ; cf. cele de la Matei 27,2)

Sergius –Paulus. O inscripţie latină din anul 35 d .HR, prezentând o listă de Fraţi Arval, preoţi care serveau drept curatori ai Tibrului, conţine numele (Lucius - Sergius- Paullus) . Deşi nu se poate face o identificare pozitivă a acestui om cu proconsulul din naraţiunea prezentă, nu e imposibil că ei sunt aceeaşi persoană şi că Sergius Paullus fusese preot la Roma înainte de a fi trimis în Cipru. O altă inscripţie din Soli în Cipru se declară a fi de pe vremea lui Paullus, proconsul. Învăţaţii au căutat de repetate ori să identifice pe acest proconsul cu Sergius-Paulus din Fapte, dar cea mai bună părere este că data acestei inscripţii nu poate fi aceeaşi cu timpul Primei Călătorii Misionare. Probabil se referă la un proconsul care a cârmuit Ciprul cu câteva decenii mai înainte. Pliniu cel Bătrân, scriind cam pe la anul 90 d. H R., a fost crezut că numeşte pe un Sergius-Paullus ca autoritate principală pentru faptele din anumite porţiuni ale Istoriei sale naturale, dar un studiu critic al dovezilor de manuscris arată că omul menţionat era mai de grabă unul Sergius-Plautus. În consecinţă, nimic cert nu e cunoscut cu privire la Sergius-Paulus din Fapte, mai mult decât e relatată de Luca.

Un om înţelept. Adjectivul descrie inteligenţă şi discernământ, ca în Matei 11,25; Luca 10,21; 1 Corinteni 1,19. Prezenţa lui Elima la Sergius Paulus arată că proconsulul era un om cu o minte iscoditoare. Cu siguranţă a dat pe faţă caracteristica aceasta când a chemat pe Barnaba şi pe Saul pentru a-i asculta. El a dovedit înţelepciune când a ajuns să recunoască superioritatea caracterului dovedit de misionar. El nu se putea să fi fost dominat de vrăjitor.

8 Dar Elima, vrăjitorul – căci aşa se tâlcuieşte numele lui – le stătea împotrivă şi căuta să abată pe dregător de la credinţă.

Elima. Multe presupuneri s-au făcut de către învăţaţi cu privire la înţelesul acestui nume, dar nu a fost cu putinţă nici o concluzie finală. Poate reprezintă un cuvânt semitic care are vreun înţeles ca vrăjitor sau mag. În acest caz, expresia se tâlcuieşte n-ar însemna că Elima este o traducere a lui Bar-Isus, ci ar fi doar un fel de a adăuga că era vrăjitor.

Vrăjitorul. Gr. magos (vezi v. 6).

Le stătea împotrivă. Şarlatanul se temea că va pierde influenţa pe care el credea că o are asupra proconsulului. El vedea că victima sa se emancipa trecând de la credulitate faţă de vrăjitor la credinţa în Evanghelie şi Elima era hotărât să o împiedice această schimbare. Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise (2 Timotei 3,8) în împrejurări oarecum similare şi cu acelaşi fel de strădanie satanică.

Căuta să abată. La punctul acesta Sergius Paulus încă nu acceptase doctrina lui Hristos, deşi e probabil ca atât Elima, cât şi el auziseră multe cu privire la solia apostolilor de când debarcaseră la Salamina. Vrăjitorul a văzut că interesul proconsulului era trezit şi el dorea să-i abată atenţia ca nu cumva să trimită după Barnaba şi Saul. Dar proconsulul era hotărât în scopul său şi a vrut să fie aduşi apostolii în faţa lui.

9 Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el

Se mai numeşte şi Pavel. La punctul acesta pentru prima dată a introdus numele cu care apostolul neamurilor e cunoscut cel mai bine. În ce priveşte o tratare a numelor Saul şi Pavel, vezi Note Adiţionale la capitolul 7, nota 2.

Plin de Duhul Sfânt. Timpul participiului grec aici implică un acces brusc de putere spirituală, dându-se de îndată pe faţă o întrepătrundere a caracterului, într-o sfântă indignare şi prevedere a mustrării divine ce urma să se dea. Evident, sentinţa de pedeapsă ce urma să fie dată lui Elima, a fost descoperită apostolului de către Duhul. Pavel ştia din aceeaşi Sursă că ceea ce el era pe punctul de a spune, urma să aibă loc.

S-a uitat ţintă. Gr. atenizo, a privi atent. S-a sugerat că o asemenea privire era necesară deoarece vederea lui Pavel era defectuoasă ca rezultat al orbitoarei străluciri de lumină văzută pe calea spre Damasc. Dar Luca foloseşte acest cuvânt grecesc cu privire la privirea ţintă a unor oameni cu puteri normale de vedere, când privesc cu uimire sau cu cercetare minuţioasă (vezi Fapte 3,4; Luca 4,20; 22,56). Elima avea nevoie să fie observat, deoarece stătea alături, gata să folosească orice mijloc ce i-ar fi stat la îndemână pentru a discredita pe apostoli. Dar Pavel l-a fixat cu privirea şi a exprimat o condamnare aspră.

10 şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?

Toată viclenia şi de toată răutatea. (Pline de orice înşelăciune şi de orice răutate, Nitz). Cuvântul tradus răutate e găsit numai aici în NT. Înţelesul lui de uşurinţă (sau facilitate) la lucru a ajuns să aibă înţelesul rău de viclenie şi şiretlic. Pavel era explicit şi fără reţinere în condamnarea lui Elima. Plin de Duhul Sfânt, el punea sub acuzare pe vrăjitor. Sunt unii care gândesc că un creştin plin de Duhul Sfânt va da pe faţă numai roadele Duhului relativ pasive catalogate de Pavel în Galateni 5,22.23. Dar Duhul conduce pe solii Săi şi la identificarea şi definirea păcatului în chip sincer şi la condamnarea în termeni clari. Pavel plin de Duhul Sfânt a făcut exact lucrul acesta în cazul lui Elima.

Fiu al Diavolului. Vezi Ioan 8,44. Întrucât Diavolul este tatăl minciunilor, Elima, care trafica cu înţelepciunea, putea prea bine să fie numit cu acest epitet aspru. Dacă numele Bar-Isus, însemnează Fiu al lui Iosua (un nume care însemnează Iehova este mântuire, vezi v. 6), caracterizarea lui de către Pavel aici ar fi fost un contrast deosebit de impresionant.

Vrăjmaş al oricărei neprihăniri. (Vrăjmaş al oricărei dreptăţi, KJV). Pavel recunoştea în proconsul un viu interes pentru a cunoaşte adevărul. Mânia lui a izbucnit în împotriva lui Elima pentru faptul că el împiedica acea dorinţă.

Strâmbi căile drepte. Influenţa lui Elima era o sucire şi o denaturare a adevăratei căi a lui Dumnezeu. El sucea căile drepte ale lui Dumnezeu, făcând din ele căi strâmbe ale subtilităţii omului. Era exact o răsturnare a ceea ce Isaia descrie ca adevărata pregătire a căii Domnului, făcând cele strâmbe să fie drepte. (Isaia 40,4)

11 Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric şi căuta bâjbâind nişte oameni care să-l ducă de mână.

Mâna Domnului. Vezi Fapte 11,21; cf. Exod 9,3; Judecători 2,15. Întrebările pe care Sergius Paulus le pusese lui Elima probabil priveau credinţa iudaică. În loc de a învăţa pe proconsul să cunoască pe Dumnezeu, el l-a rătăcit prin propriile sale pretenţii. Mâna Domnului, ale cărui căi Elima le sucise, era gata să cadă asupra lui.

Vei fi orb. O judecată cât se poate de corespunzătoare, deoarece Elima se luptase împotriva luminii adevărului. Forma pedepsirii lui Elima stă într-un izbitor contrast cu propria sa experienţă anterioară. Pavel orbise datorită luminii din afară, dar fusese luminat înăuntru de o lumină din cer (vezi cap. 9,9). Elima, orbit pentru un timp, ar fi putut să fie în stare să primească Lumina care luminează pe orice om (Ioan 1,9).

Până la o vreme. Faptul că orbirea era temporară lasă a se înţelege că ea era nu numai o pedeapsă, ci şi un leac intenţionat. Pedeapsa dată lui Elima era mai uşoară decât aceea aplicată lui Anania şi Safirei, deoarece purtarea lor, dacă era continuată, ar fi adus ruină bisericii. Păcatul lor era împotriva unei lumini mai noi decât aceea care fusese acordată magului din Cipru.

Ceaţă şi întuneric. Ordinea cuvintelor arată o scădere treptată a vederii. La început, ochii lui Elima s-au înnourat şi apoi a devenit orb. O astfel de precizie în relatare pare că reflectează instruirea lui Luca în medicină (vezi Coloseni 4,14; cf. la Fapte 9,18).

Să-l ducă de mână. Elima folosise în mod fals şi egoist bruma de cunoştinţă pentru a rătăci pe alţii, spre propriul său avantaj. Acum trebuia să caute pe alţii să-i călăuzească proprii lui paşi. El făcea lucrul acesta bâjbâind, deoarece un om de felul acesta dorea să dovedească cât mai puţin posibil cât de exact ajunseseră să se împlinească cu el cuvintele apostolului.

12 Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut şi a rămas uimit de învăţătura Domnului.

Dregătorul. Proconsulul a văzut miracolul şi a auzit cuvintele care îl însoţiseră. El credea că apostolii dădeau pe faţă o putere mai mare şi a primit solia lor, net superioară faţă de ceea ce îl învăţase Elima.

Uimit. (Împietrit, KJV) Sau uimit. Aici, ca şi în Matei 7,28, cuvântul e folosit cu privire la o uimire voioasă la auzul Evangheliei.

Învăţătura Domnului. Adică, învăţătura cu privire la Isus Hristos.

13 Pavel şi tovarăşii lui au pornit cu corabia din Pafos şi s-au dus la Perga în Pamfilia. Ioan s-a despărţit de ei şi s-a întors la Ierusalim.

Pavel şi tovarăşii lui. (Cei de lângă Pavel, Nitz). Literal, cei din jurul lui Pavel. De la punctul acesta înainte, Pavel este recunoscut ca un conducător al misiunii. De aici înainte, Pavel, apostolul neamurilor, e figura centrală în aproape fiecare scenă a cărţii Faptelor.

Au pornit cu corabia. (A ridicat pânzele, KJV, Trecând, Nitz). Gr. anago, de obicei folosit pentru marinari care pornesc în larg. Pavel şi tovarăşii săi au pornit cu corabia spre nord-vest.

Perga în Pamfilia. Pamfilia era o regiune mică pe la mijlocul coastei de sud a Asiei Mici. În anul 43 d. Hr, chiar înainte de vizita lui Pavel, a fost contopită cu Lycia, vecina ei de vest, pentru a alcătui o provincie imperială. Perga era cetatea ei principală, situată pe râul Cestrus, cam la 8 mile de la ţărmul mării. Luca nu relatează nici o lucrare evanghelistică în cetate pe vremea aceea, poate din cauză că acolo nu erau sinagogi. Frământarea sufletească pricinuită de plecarea lui Ioan Marcu se poate să fi făcut pe Pavel şi pe Barnaba să meargă mai departe. Ei au predicat la Perga cu prilejul călătoriei de înapoiere (cap. 14,25). Vezi harta de la pag. 280.

Ioan s-a despărţit. Adică, Ioan Marcu (vezi v. 5) Nu există cheie pentru a dezlega problema cauzei care a făcut pe Ioan să se despartă. Poate că se va fi temut de primejdiile şi greutăţile călătoriei în interior.

Ioan Marcu a fost probabil una şi aceeaşi persoană ca scriitorul celei de a doua Evanghelii. Mai târziu a devenit un lucrător sârguincios pentru Hristos. Pavel a vorbit despre el ulterior cu afecţiune (Coloseni 4,10) şi dorea să-l vadă în timpul ultimei sale detenţii (2 Timotei 4,11). Dacă Luca a ştiut pentru ce s-a retras Ioan Marcu, respectul pentru experienţa lui cu succes de mai târziu evident l-a reţinut pe Luca să dea la iveală motivul de aici.

Vezi traseul primei călătorii misionare a lui Pavel Vezi răspăndirea bisericii înainte de călătoriile misionare ale lui Pavel

14 Din Perga şi-au urmat drumul înainte şi au ajuns la Antiohia din Pisidia. În ziua Sabatului, au intrat în sinagogă şi au şezut jos.

Din Perga şi-au urmat drumul înainte. (Străbătând de la Perga, Nitz). Sau, au străbătut de la Perga. Drumul lui Pavel şi al lui Barnaba ducea spre nord, de-a lungul unui afluent al râului Cestrus în provincia Galatia. Pentru a ajunge la Antiohia ei au străbătut întreaga lăţime a Pamfiliei, şi colţul de sud-vest al Galatiei. Vezi harta de la pag. 280.

Antiohia. Pisidia era numai o regiune pe vremea lui Pavel şi n-a devenit provincie decât la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. Antiohia se afla în regiunea învecinată Frigiei. Totuşi, în anul 39 î.Hr. ajunsese sub dominaţia regelui din Pisidia şi în consecinţă era cunoscută ca Antiohia din Pisidia, pentru a o distinge de celelalte cetăţi cu acelaşi nume. În vremurile NT era cuprinsă în provincia Galatia.

Antiohia era una dintre multele cetăţi zidite de Seleucus Nicator (m. 28 î.Hr) care i-a dat nume după numele tatălui său, Antioh. Se găseşte pe pantele inferioare ale Munţilor Taurus, la o altitudine de peste 1.200 m deasupra nivelului mării. Populaţiei ei îi fusese acordată un fel de cetăţenie romană, sub August. Antiohia probabil atrăsese o considerabilă populaţie iudaică, lucru care pare că făcuse pe neamuri să capete un interes faţă de iudaism (v. 42).

Poate că în călătoria aceasta, Pavel şi tovarăşul său au fost expuşi la primejdii din partea tâlharilor de care vorbeşte în 2 Corinteni 11,26. Pisidia, prin care au trecut pentru a ajunge la Antiohia, era o ţară muntoasă, înălţându-se treptat către nord. Strabo (c. 24 d. Hr.; Geography, XII, 7.2) vorbeşte despre multă tâlhărie în aceste regiuni.

În sinagogă. Deşi Pavel era apostolul declarat al neamurilor, se ducea mai întâi la sinagogi (vezi cap. 13, 5.14), care adesea acordau vizitatorilor un prilej de a predica (vezi vol V, p. 57-58). Organizaţia sinagogii excludea orice fel de ceremonie preoţească şi predicarea laică era o practică statornicită pentru cei educaţi pentru ea. Nici prezbiterii şi nici cărturarii sinagogii nu aveau nevoie să fie din seminţia lui Levi, aşa cum era cazul cu preoţii de la Templu.

În ziua Sabatului. Ca şi Domnul său, (vezi Luca 4,16), Pavel era de obicei prezent la serviciile sinagogii în ziua Sabatului (vezi Fapte 13,42-44; 17,2; 18,4; cf. cap. 16,13). Apostolul Pavele evident avea un dublu scop – dorea să aibă un contact spiritual efectiv cu iudeii (vezi mai jos la în sinagogă) şi să sfinţească ziua Sabatului după Lege (Luca 23,56).

15 După citirea Legii şi a Prorocilor, fruntaşii sinagogii au trimis să le zică: „Fraţilor, dacă aveţi un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiţi.”

Citirea Legii. Cu privire la locul citirilor din Lege şi Profeţi la serviciul de la sinagogă, vezi (vol. V, p.57,58) Lecturile acestea adesea alcătuiau baza pentru predica ce urma. Deşi este cu neputinţă de a spune cu certitudine ce se citea într-un anumit Sabat, e un lucru interesant că v. 17 şi 18 conţin cuvinte-cheie care se găsesc şi în Isaia 1,2 şi Deuteronom 1,31, pasaje care încă mai sunt citite împreună în serviciul sinagogii (vezi comentariul la Fapte 13,17,18). Lucrul acesta ar părea să sugereze că aceste două pasaje care au o anumită similitudine tematică, s-ar putea să fi fost citite împreună pe vremea lui Pavel. Totuşi, întrucât nu este nici o dovadă că există un ciclu fixat pentru citirea în Sabat a Scripturilor la data prezentei naraţiuni ( vezi Nota Adiţională la Luca 4), orice încercare de a determina timpul din an al vizitei lui Pavel la Antiohia de la data la care aceste pasaje ar fi citite în ciclu rămâne o tentativă fără rost.

Fruntaşii sinagogii. Gr. archisunagogoi, un termen care avea întrebuinţare atât păgână, cât şi iudaică. O inscripţie păgână a fost descoperită în Tracia, în care titlul acesta e aplicat la conducătorul unei asociaţii de bărbieri. În cercuri iudaice termenul acesta era corespondentul expresiei ebraice rosh hakkenescth, căpetenia adunării, un slujbaş care era unul din oamenii de conducere ai comunităţii iudaice. Datoria lui principală, aşa cum este reflectată aici, era să facă aranjamente cu privire la serviciile de cult la sinagogă; el alegea pe aceia care înălţau rugăciunea, citeau Scripturile şi ţineau predica ( vezi Vol. V, p. 56 ). Deşi practica obişnuită pare să fi fost de a avea numai un astfel de slujbaş în fiecare sinagogă, pasajul prezent pare să arate că în unele cazuri un comitet de astfel de slujbaşi dirija treburile sinagogii. Fruntaşii fără îndoială observaseră pe Pavel şi pe Barnaba în adunare şi, probabil, aflând de cultura rabinică a lui Pavel, l-au invitat pe apostol să vorbească, deoarece era privilegiul lor oficial de a face astfel de invitaţii.

Fraţilor. (Bărbaţi şi fraţi, K J V ). Literal, Bărbaţi, fraţi. Ca în cap. 1,16; 2,37, acesta era un mod politicos de adresare

Îndemn. Sau, mângâiere. Barnaba era numit fiu al mângâieri (vezi cap. 4,36), şi acelaşi cuvânt e folosit aici.

16 Pavel s-a sculat, a făcut semn cu mâna şi a zis: „Bărbaţi israeliţi şi voi care vă temeţi de Dumnezeu, ascultaţi!

A făcut semn cu mâna. (Făcând semn, KJV). Mai de grabă, semnalizând. Pavel a făcut semn cu mâna pentru a se face tăcere şi pentru a câştiga atenţia, iar nu pentru a invita pe cineva să vină, cum înţelegem noi astăzi semnul cu mâna ( vezi cap. 12,17 ).

Bărbaţi israeliţi. (Bărbaţi ai lui Israel, KJV ). Când se iau în consideraţie ascultătorii, subiectul şi scopul nu e surprinzător că această formă de adresare a lui Pavel la Antiohia, cuvântarea lui Petru la Ziua Cincizecimii şi apărarea lui Ştefan sunt asemănătoare. Pavel auzise apărarea lui Ştefan; avusese vedeniile de la Damasc (cap. 9,3-7) şi de la Ierusalim (cap.22, 17-21) şi acestea îi confirmaseră adevărurile pe care le rostise Ştefan; el vorbea acum cu îndrăzneală cu privire la adevărul învierii.

Voi care vă temeţi de Dumnezeu. Între ascultătorii lui Pavel pare să fi fost şi persoane dintre Neamuri sau cel puţin prozeliţi ( vezi cap.10,2; cf. cap 13, 42).

Ascultaţi. ( Daţi ascultare, K J V ). Literal ascultaţi!

17 Dumnezeul acestui popor, Israel, a ales pe părinţii noştri. A ridicat la cinste pe norodul acesta, în timpul şederii lui în ţara Egiptului, şi l-a scos din Egipt cu braţul Său cel puternic.

Dumnezeul acestui popor. Pavel a făcut introducerea cuvântării sale în mare parte aşa cum o făcuse Ştefan. Abordarea iudaică a religiei era mai de grabă istorică decât teologică. În felul acesta Pavel începe cu recapitularea faptelor principale ale istoriei lui Israel, o temă pe care iudeii niciodată nu oboseau de a o asculta. O astfel de abordare mai arată şi faptul că apostolii recunoşteau că evreii erau poporul ales al lui Dumnezeu.

A ridicat. Gr. hupsoo, un cuvânt aflat şi în LXX la Isaia. 1,2 ( am crescut, KJV). Aceasta ar putea să fie un ecou la haphţarah, lectura din Profeţi, care se poate să fi fost citită cu câteva clipe mai înainte (vezi Fapte 13,15; cf. la vers18).

Cu braţul Său cel puternic. (Cu braţ înalt, KJV, Nitz).Adică, cu o demonstrare de putere.

18 Timp de aproape patruzeci de ani, le-a suferit purtarea în pustiu.

Patruzeci de ani. Timpul petrecut de evrei între ieşirea din Egipt şi sosirea în Canaan (vezi Exod. 16,35; Num. 14,33.34; Deuteronom 8.2-4)

Le-a suferit. (Îi purta, Nitz). Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea a suferit sau a răbdat şi a suportat, a hrănit. Exact aceeaşi variantă textuală se găseşte în manuscrise LXX la Deuteronom 1,31, unde exprimarea ebraică ar trebui să fie tradusă el le-a răbdat. Toate acestea sugerează posibilitatea ca Pavel să se refere aici la grija îndurătoare a lui Dumnezeu în pustietate şi nu toleranţa Sa. Legătura aparentă dintre versetul de faţă şi Deuteronom 1,31 s-ar putea să fie o coincidenţă, aşa cum pasajul de mai înainte ar putea să fi făcut parte din Lege (parasah) care fusese citit înainte ca Pavel să fi început să vorbească (vezi Vol V, p. 57, vezi Fapte 13,15; cf. cele de la v. 17).

19 Şi, după ce a nimicit şapte popoare în ţara Canaanului, le-a dat de moştenire pământul lor, pentru aproape patru sute cincizeci de ani.

Şapte popoare. Acestea sunt enumerate în Deuteronom 7,1, înainte de istoria trecerii israeliţilor peste Iordan, ca hitiţii, ghirgasiţii, amoriţii, canaaniţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii. Le-a dat de moştenire./B (Le-a împărţit, KJV; Nitz). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea el a dat ca moştenire.

Patru sute cincizeci de ani. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea: El a dat ţara lor ca moştenire pentru aproape patru sute cincizeci de ani. Şi după aceea El a dat judecători până la profetul Daniel. În ce priveşte însemnătatea acestui pasaj pentru cronologia ebraică, vezi Vol. I, pag. 193.

20 După aceste lucruri, le-a dat judecători, până la prorocul Samuel.

Judecători. Conducerea prin judecători itineranţi a fost planul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru cârmuirea poporului Său în Canaan. Numai când s-au dovedit ne-binevoitori de a conlucra cu planul acela, Dumnezeu le-a dat un rege ca la toate popoarele (vezi 1 Samuel 8,5-9).

21 Ei au cerut atunci un împărat. Şi, timp de aproape patruzeci de ani, Dumnezeu le-a dat pe Saul, fiul lui Chis, din seminţia lui Beniamin;

Au cerut atunci un împărat. Făcând aşa, strămoşii ascultătorilor iudei ai lui Pavel, lepădaseră pe Dumnezeu (1 Samuel 8,7). Apostolul avea să le spună în curând (Fapte 13,23-28) că Isus ca Mesia fusese lepădat de concetăţenii lor. Aşteptarea unui Mesia regesc pe care în zadar îl doreau iudeii de pe vremea lui Pavel, îi mânase să comită un păcat asemănător cu acela al strămoşilor lor.

Patruzeci de ani. Lungimea domniei lui Saul nu e dată în VT, dar Işboşet, fiul cel mai tânăr al lui Saul (vezi 1 Cronici 8,33) era în vârstă de 40 de ani la data morţii lui Saul (2 Samuel 2,10) şi Saul însuşi era tânăr când a fost ales rege (1 Samuel 9,2). Iosif (Antiquities, VI, 14,9 (378) spune că Saul a domnit 18 ani înainte de moartea lui Samuel şi 22 de ani după aceea, afirmaţia care coincide cu relatarea lui Pavel de aici. Vezi 1 Samuel 13,1.

Saul. Pavel, actualul vorbitor, era şi el un Saul din seminţia lui Beniamin. (vezi Fil. 3,5)

22 apoi l-a înlăturat şi le-a ridicat împărat pe David, despre care a mărturisit astfel: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.”

Găsit de David. Aici Pavel face un citat compus, după felul rabinilor, din Psalmul 89,20 şi 1 Samuel 13,14.

După inima mea. Vezi 1 Samuel 13,14. David a fost uns ca împărat deoarece el era un om după inima lui Dumnezeu. Intenţia inimii lui era de a servi lui Dumnezeu (Psalmi 57.7; 108,1) şi când a păcătuit, s-a pocăit cu sinceritate şi umilinţă (Psalmul 32, 5-7; 51, 1-17). Caracterul e dat pe faţă, nu prin fapte bune sau fapte rele ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi a faptelor obişnuite (SC 57,58).

Va împlini toate voile Mele. Acestea amintesc în mare măsură cuvintele lui Dumnezeu cu privire la Cir, în Isaia 44,28. Ele afirmă condiţia fundamentală pentru a fi primit înaintea lui Dumnezeu şi pentru îndeplinirea serviciului Său (vezi Luca 22,42; Ioan 14,15; Evrei 10,9). Nu împlinitorul unor mari lucrări ca atare, ci numai cel care face voia Tatălui din cer, va intra în împărăţie (Matei 7,21-23).

23 Din sămânţa lui David, Dumnezeu, după făgăduinţa Sa, a ridicat lui Israel un Mântuitor, care este Isus.

După făgăduinţa Sa. O referire generală la făgăduinţele cu privire la Mesia şi poate mai ales la pasaje ca 2 Samuel 22,51; Psalmi 132, 11; cf. Fapte 2,30. A ridicat. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea a adus.

Un mântuitor care este Isus. Numele Isus însemnează Iehova este mântuirea (vezi Matei 1,1). În felul acesta, Pavel putea să-L prezinte cu deosebită competenţă ca Mântuitor. Numele lui Isus nu era probabil cu totul necunoscut, chiar şi în regiunile îndepărtate ale Pisidiei. Orice iudeu care se suise la Ierusalim în cursul anilor recenţi trebuie să fi auzit de El. După felul cum vorbea, Pavel părea să afirme că ascultătorii săi aveau cel puţin o cunoaştere vagă a lui Isus, şi el se oferea să le aducă o cunoaştere mai mare.

24 Înainte de venirea Lui, Ioan propovăduise botezul pocăinţei la tot norodul lui Israel.

Botezul pocăinţei. Vezi Matei 3,1-12. Solia lui era esenţial o chemare la pocăinţă ca pregătire pentru Mesia care venea. În felul acesta botezul lui însemna pocăinţă şi iertare de păcat (Luca 3,3). În ce priveşte deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cunoştinţa spirituală a acelora care îl primesc, comparat cu botezul în numele lui Isus, vezi Fapte 19,1-7.

25 Şi Ioan, când era la sfârşitul însărcinării lui, zicea: „Cine credeţi că sunt eu? Nu sunt Acela; ci iată că după mine vine Unul, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea picioarelor.”

Sfârşitul. (Împlinit, KJV; Sfârşea, Nitz). Sau împlinea.

Cine credeţi? (Cine gândiţi, KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi Ce gândiţi?. Întrebarea aceasta precisă nu se găseşte în Evanghelii. În ce priveşte cuvintele lui Ioan, vezi Matei 3,11; Marcu 1,7; Luca 3,16; Ioan 1,20.21.27.

26 Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri.

Fraţilor. (Bărbaţi şi fraţi, KJV). Vezi v. 15.

Neamului lui Avraam. Gr. genos Abraam, neamul lui Avraam, descendenţii lui Avraam.

Cei ce vă temeţi de Dumnezeu. Vezi v. 16.

Vouă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi nouă. Dacă exprimarea ultimă este originară, e în acord cu v. 17: Dumnezeu… a ales pe părinţii noştri. Este evident din toată cuvântarea aceasta că Pavel căuta să evite mărirea sentimentelor iudaice. Ori de câte ori putea face lucrul acesta cu sinceritate el se aşeza în aceeaşi categorie cu ascultătorii săi.

Acestei mântuiri. În legătură cu versetul 23, pronumele demonstrativ arată că mântuirea pe care o predica Pavel se întemeia pe lucrarea lui Isus Hristos şi era câştigată prin unirea cu El.

27 Căci locuitorii din Ierusalim şi mai marii lor n-au cunoscut pe Isus; şi, prin faptul că L-au osândit, au împlinit cuvintele Prorocilor, care se citesc în fiecare Sabat.

N-au cunoscut pe Isus. (Nu l-au cunoscut; KJV) Vezi cap. 3,17. Pavel lasă să se înţeleagă că el predica acum neamurilor şi iudeilor împrăştiaţi, deoarece oferta mântuirii fusese respinsă de aceia care în mod normal ar fi trebuit să o accepte şi care, dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi devenit martori pentru aceia care erau departe (Efeseni 2,17) atât geografic, cât şi spiritual.

Au împlinit. Pavel foloseşte propriile lor Scripturi pentru a convinge pe iudei de propriul păcat săvârşit prin crucificarea lui Hristos. El întoarce profeţiile mesianice contra iudeilor şi declară că ei înşişi aduseseră împlinirea lor. Compară Luca 24,26.27.32.

28 Măcar că n-au găsit în El nicio vină de moarte, totuşi ei au cerut lui Pilat să-L omoare.

Nici o vină de moarte. Sinedriul osândise pe Isus pe temeiul acuzaţiei tehnice de hulă (Matei 26,65.66), dar ei nu putuseră să aducă dovezi îndestulătoare pentru a dovedi acuzaţia (v. 59,60). Când au ajuns înaintea lui Pilat, au ezitat să stăruie asupra acuzaţiei acesteia şi s-au mulţumit să afirme în termeni generali că ei îl condamnaseră ca pe un făcător de rele (Ioan 18,30). Totuşi, în prezenţa nehotărâtului Pilat, ei au adăugat că potrivit legii lor, El trebuia să moară, pentru că Se făcuse pe Sine Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 19,7) şi că făcându-Se pe Sine rege, El vorbise împotriva împăratului (Ioan 19,12). Dar Pilat a spus că el n-a găsit nici o vină de moarte în El (Luca 23,22). Hristos n-a făcut păcat (1 Petru 2,22).

29 Şi, după ce au împlinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn şi L-au pus într-un mormânt.

Au împlinit tot. Adică, profeţiile care arătau către groaznicul tratament la care a fost supus Isus şi la celelalte circumstanţe care i-au însoţit moartea.

L-au dat jos. În contextul de faţă, Pavel ar părea că spune că aceeaşi oameni care-l condamnaseră pe Isus, L-au şi coborât de pe cruce. În realitate, Iosif din Arimatea şi Nicodim, doi iudei cu vază, au fost cei care L-au dat jos şi L-au îngropat, persoane care pare că nu fuseseră amestecate în condamnarea lui Isus (vezi Luca 23,50.51; cf. Ioan 19,39). În acelaşi timp, e lucru clar că luarea trupului lui Isus de pe cruce era în armonie cu dorinţa exprimată a conducătorilor iudei (Ioan 19,31). Având în vedere toate acestea, Pavel în acest scurt rezumat poate fi înţeles că generalizează.

Lemn. (Copac, KJV). Vezi cap. 5,30.

30 Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi.

Dumnezeu L-a înviat. Vezi Fapte 2,32; cf. cele de la Ioan 5,26; 10,17.18) Pavel prezenta învierea ca dovadă că Dumnezeu împlinea făgăduinţa pe care El o făcuse lui Avraam şi lui David, cu privire la sămânţa în care toate naţiunile pământului urmau să fie binecuvântate (Geneza 12,1-3). Pavel spune în altă parte că Isus era în ce priveşte Duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor. (Romani 1,4). Ca şi cu oricare argument pe care apostolii îl prezentau în aceste zile primare ale începutului bisericii, învierea este necesară la dezvoltarea argumentaţiei evanghelice. Învierea este dovada că Isus este Mesia.

31 El S-a arătat, timp de mai multe zile, celor ce se suiseră cu El din Galileea la Ierusalim şi care acum sunt martorii Lui înaintea norodului.

S-a arătat timp de mai multe zile. (Văzut mai multe zile, KJV). Pavel vorbeşte ca unul care vorbise cu martori şi fusese convins de adevărul mărturiei lor. Ceea ce spune el aici, reia apoi şi explică mai pe larg în 1 Corinteni 15,3-8. Vezi Nota Adiţională la Matei 28.

Din Galileea la Ierusalim. Apostolii şi cei mai mulţi din urmaşii lui Hristos erau recrutaţi din Galileea. În felul acesta chiar înainte de crucificare, adepţii Lui erau popular caracterizaţi ca galileeni, (Marcu 14.70). Pavel afirmă acest fond galieean, în faţa dispreţului oficial şi chiar popular pentru aceia care se trăgeau din Galileea (vezi Ioan 7,52; cf. cap. 1,46).

Sunt martorii Lui. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi care cum sunt martorii Lui. Fără să fi menţionat înălţarea lui Isus la cer, Pavel lasă a se înţelege că El nu mai era pe pământ spre a fi văzut de oameni. Accentul este pe mărturia dată de aceia ce fuseseră cu Hristos în timpul întrupării Sale. Pare că de această dată Pavel nu a spus că el însuşi văzuse pe Domnul său înviat (vezi 1 Corinteni 15,8).

Norodului. Adică, iudeilor, la care cei doisprezece îşi retrăgeau încă activitatea lor de proclamare a Evangheliei (vezi cap. 26,17.23).

32 Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri,

Vă aduce vestea… bună. Gr. euaggelizo, a proclama veşti bune, şi în sensul tehnic creştin, a predica Evanghelia (vezi cap. 5,42). Pavel declară că în timp ce cei doisprezece sunt martorii lui Isus, Barnaba şi el sunt evangheliştii Lui, aducătorii de veşti bune.

Făgăduinţa. Făgăduinţa profeţiei devine vestea cea bună a Evangheliei. Făgăduinţa şi vestea cea bună sunt una şi aceeaşi.

33 Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”

A împlinit-o. Gr. ekpleroo, a împlini în totul, a îndeplini. Cuvintele acestea pot fi înţelese în modul cel mai natural ca referindu-se la învierea lui Hristos. Dar dacă lucrurile stau aşa, se ridică

o problemă cu privire la aplicarea citatului care urmează din Psalmul 2 (vezi mai jos la Astăzi). De aceea mulţi comentatori înţeleg cuvintele a înviat pe Isus, de aici la fel cum apar ele în capitolul 3,22; 7,37, unde ele se referă clar, nu la înviere, ci la trimiterea lui Hristos în lumea aceasta. Vezi Deuteronom 18,15.

Psalmul al doilea. Citatul e din Psalmi 2,7. În vremurile mai vechi însă, psalmul unu şi psalmul doi erau uneori socotite ca unul singur şi în felul acesta unele manuscrise puteau să se refere la pasajul acesta ca fiind în psalmul întâi.

Fiul meu. Vezi Luca 1,35.

Astăzi. Citatul acesta din Psalmul 27 a fost înţeles în contextul prezent în diferite feluri. Unii interpreţi îl iau ca referindu-Se direct la învierea lui Isus, potrivit cu alţii, Psalmul 2 a fost, în contextul lui originar istoric, un cântec de biruinţă scris pentru a celebra o biruinţă a unui rege al lui Israel. Biruinţa din ziua aceea dovedise că regele era un fiu al lui Dumnezeu şi ziua însăşi marca o nouă naştere sau manifestare a acestei calităţi de fiu. Prin inspiraţie, Pavel aplică cuvintele acestui Psalm, la Hristos, împăratul lui Israel şi fiul lui Dumnezeu într-un sens unic şi la învierea lui (cf. cu Deuteronom 18,15). Credincioşii creştini au făcut din înviere temelia credinţei lor Hristos ca Fiu al Dumnezeu. Hristos a fost cel întâi născut din morţi (Apocalipsa 1,5), iar învierea este considerată ca confirmându-I titlul de Fiu al lui Dumnezeu. Vezi Luca 1,35.

O altă interpretare a pasajului prezent este de a înţelege făgăduinţa în sensul larg al tuturor făgăduinţelor despre Hristos ca Mântuitor, la care învierea era împlinirea culminantă (vezi mai sus la ekpleroo, la a împlinit-o). La această vedere citatul din Psalmi 2,7 nu s-ar referi direct la înviere, ci la viaţa lui Isus ca un tot, încununată de înviere. O astfel de vedere plasează citatul prezent cam în acelaşi cadru cum se găseşte în Evrei 1,5.

Încă o interpretare se dezvoltă din înţelegerea cuvintelor înviind pe Isus (vezi comentariul de mai sus) ca nefăcând referire la înviere, ci la întrupare. Citatul din Psalmi 2,7 atunci se referă clar şi la întrupare şi este în acelaşi cadru ca în Evrei 1,5. Fapte 13,34 merge atunci mai departe pentru a vorbi specific despre înviere.

34 Că L-a înviat din morţi, aşa că nu Se va mai întoarce în putrezire, a spus-o când a zis: „Vă voi împlini, cu toată credincioşia, făgăduinţele sfinte pe care le-am făcut lui David.”

Că L-a înviat din morţi. Pavel se îndreaptă aici direct la chestiunea învierii şi lucrul acesta ar putea să arate că în versetul anterior, el încă nu o avusese atât de specific în discuţie (vezi v. 33).

În putrezire. (La putrezire,KJV). Nu ca Lazăr care, fiind readus la viaţă, a trebuit să moară din nou. Deşi Hristos este pururi omul Isus Hristos (1 Timotei 2,5; vezi Evrei 2, 9-18), El este de asemenea veşnic înălţat şi proslăvit (vezi 1 Corinteni 15, 20-25; Fil. 2,9-11).

Cu toată credincioşia făgăduinţele sfinte pe care le-am făcut lui David. (Îndurările sigure ale lui David, KJV). Mai degrabă, sfinte, credincioase (îndurări sau binecuvântări) ale lui David. Acesta este un citat din LXX, Ioan 55,3, unde versiunea ebraică poate fi tradusă adevărată, statornică iubire pentru David. Cuvântul grec hosios redat aici prin sfânt, e un cuvânt pe care LXX îl folosea deseori pentru a reprezenta cuvântul ebraic chesed, îndurare, iubire statornică. Pavel fără îndoială a folosit LXX când vorbea la Antiohia, deoarece era Biblia iudeilor de limbă greacă. Îndurările statornice pe care Dumnezeu le făgăduise lui David, cuprindeau făgăduinţa unei împărăţii veşnice (2 Samuel 7,16), care a fost realizată prin Hristos, Fiu lui David. Această largă înţelegere a îndurărilor temeinice ale lui David, e indicată de făgăduinţa: Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările Mele faţă de David (Isaia 55,3). Biruinţa lui Hristos, făcută sigură prin înviere, era o împlinire a acestui legământ şi un punct crucial în stabilirea împărăţiei făgăduită lui David.

35 De aceea mai zice şi în alt Psalm: „Nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.”

Sfântul Tău. Un citat din Psalmi 16,10. În original, citatul acesta e legat de cel anterior prin repetarea cuvântului sfânt (vezi Fapte 13,34). Argumentul pe care Pavel îl prezintă aici este impresionant de asemănător cu acela al lui Petru din Ziua Cincizecimii. (vezi cap. 2,25-31). El exprimă teza fundamentală a predicii apostolice.

Să vadă putrezirea. Faptul că Hristos a înviat trupeşte a treia zi lasă a se înţelege că trupul Lui, în contrast cu trupul altor oameni care mor, n-a suferit descompunerea.

36 Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinţii săi şi a văzut putrezirea.

A slujit celor din vremea Lui. (A slujit propria lui generaţie, KJV). Sau, a servit în propria sa generaţie. Aceasta sugerează un contrast între serviciul limitat pe care un semen îl poate aduce oamenilor, oricât de mare sau puternic ar fi el, şi serviciul nemărginit, fără de sfârşit, pentru întreaga familie omenească pe care îl aduce Hristos, Fiul omului.

După planul lui Dumnezeu. (Prin voia lui Dumnezeu, KJV; Potrivit hotărârii lui Dumnezeu, Nitz). Cuvintele pot fi traduse simplu voia lui Dumnezeu şi luate ca obiect direct al lui servit (slujit) (în care caz expresia anterioară ar trebui să fie tradusă, în propria sa generaţie (vezi comentariul de mai sus), sau pot fi legate de verbul care urmează. Cuvântul tradus voie (planul) este boule, sfat, scop. În felul acesta, pasajul poate fi înţeles ca spunând că David a servit scopul lui Dumnezeu, că el a servit în acord cu scopul Său sau că el a adormit în acord cu ea când lucrarea vieţii sale fusese împlinită.

A murit. (A adormit, KJV) Adică, a adormit. Pavel foloseşte aici un cuvânt biblic obişnuit pentru moarte, somn (vezi Fapte 7, 60; Ioan 11,11-14; 1 Tesaloniceni 4,13.14). Păgânii credeau că somnul morţii era veşnic, aşa cum arată numeroase epitafe greceşti şi romane.

37 Dar Acela, pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut putrezirea.

Pe care l-a înviat Dumnezeu. Vezi v. 30.

N-a văzut putrezirea. Vezi v. 35, cap. 2,27. Un contrast cu experienţa veneratului David, care, în ciuda locului său înalt în istoria ebraică, era încă mort.

38 Să ştiţi, dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor;

Să ştiţi dar. (Să vă fie cunoscut, KJV). Era o caracteristică a predicii apostolice de a culmina predica cu o aplicare directă la ascultători (vezi cap. 2,36; 7, 51).

Fraţilor. (Bărbaţi şi fraţi, KJV). Vezi v. 15.

Se vesteşte. Timpul prezent scoate în evidenţă faptul că iertarea era proclamată chiar în momentul acela.

Iertarea păcatelor. Solia aceasta a iertării păcatelor este vestea fericită a Evangheliei, aducând bucurie fiecărei inimi împovărate de păcat (vezi 1 Ioan 1,19). Aceasta era nota cheie a predicii lui Pavel (vezi Fapte 26,18), aşa cum era a lui Petru (cap. 2,38; 5,31; 10,43). Fusese tema principală a lui Ioan Botezătorul (Marcu 1,4) şi a lui Isus Însuşi (Matei 9,2.6; Luca 7,47.48; 24,47)

39 şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.

Oricine crede. (Toţi care cred, KJV). Mai bine, oricine crede, o afirmaţie tot atât de mult personalizată ca şi Evanghelia însăşi.

Este iertat. (Sunt îndreptăţiţi, KJV). Mai degrabă este îndreptăţit. Verbul tradus este îndreptăţit nu e găsit nicăieri în Fapte. În învăţătura lui Pavel acesta este, de fapt, primul caz relatat cu privire la doctrina îndreptăţiri, care a devenit atât de caracteristică pentru teologia sa (vezi Romani 3,21-26). În contextul iertării de păcate, cuvântul îndreptăţit însemnează achitat, declarat nevinovat.

Prin El. Sau în El, adică îndreptăţirea este căpătată prin rămânere în legătură vie cu Hristos.

N-aţi putut fi iertaţi. (Nu eraţi îndreptăţiţi, KJV). Compară Romani 3,27. 28; Galateni 2,16-

21. Aici e un punct central al învăţăturii lui Pavel. Legea prezintă cel mai înalt standard al dreptăţii cu putinţă, el cere ascultare deplină; sacrificiile dau mărturie de grozăvia păcatului; dar legea nu are putere de a elibera conştiinţa sau de a aduce dreptate (neprihănire). De când s-a ivit păcatul, scopul legii a fost de a arăta păcatul, a osândi (Romani 7,7) şi nu de a elibera pe om de păcat. Pavel însuşi descoperise că eliberarea de păcat şi adevărata viaţă care urmează puteau fi obţinute numai prin credinţa în Isus Hristos. Dreptul va trăi prin credinţă (Habacuc 2,4; vezi Romani 1,17; Galateni 3,11).

Legea lui Moise. Pentru ascultătorii lui Pavel aceasta însemna Tora, întreaga Lege cuprinsă în Pentateuc, aşa cum era interpretată de cărturari.

40 Astfel, luaţi seama să nu vi se întâmple ce se spune în Proroci:

Luaţi seama. O avertizare solemnă, fără de care Evanghelia este o performanţă retorică.

Să nu vi se întâmple. (Să nu vină asupra noastră, KJV). Nu mult timp după ce Habacuc, a cărui profeţie era pe punctul de a fi citată, haldeii, sub comanda lui Nebucadneţar au adus asupra ţării şi asupra poporului lui Iuda o pedeapsă înspăimântătoare, care a culminat cu captivitatea babiloniană. Această soartă grozavă a fost rezultatul neascultării evreilor de Dumnezeu. Pavel acum avertiza pe iudei că ei nu puteau aştepta o soartă mai bună, dacă respingeau pe Isus Hristos ca Mesia.

În prooroci. O referire generală la partea profetică a VT, din care Habacuc, pe care Pavel e pe punctul de a-l cita, făcea parte. Vezi Luca 24,44.

41 „Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare pe care n-o veţi crede nicidecum dacă v-ar istorisi-o cineva.”

Uitaţi-vă, dispreţuitorilor. Acesta e un citat din LXX, Habacuc 1,5.

Pieriţi. Aceasta e redarea în LXX a lui Habacuc 1,5, unde textul ebraic tradiţional zice temahu, fiţi uluiţi.

Fac o lucrare. (Lucra o lucrare, KJV). Acum Pavel îşi încheie argumentaţia şi face o aplicaţie aspră. Făptuirea îndelungată de rele rezultă în necredinţă şi împietrire a inimii faţă de avertizări. Lucrarea despre care vorbea Habacuc era ridicarea haldeilor, popor turbat şi iute, să împlinească judecata lui Dumnezeu (Habacuc 1,6). S-ar putea ca Pavel să fi avut în mintea sa o judecată asemănătoare, deja prezisă de Hristos, şi pe punctul de a fi executată de romani (Matei 24,2-20) şi strâns legată cu respingerea lui Isus Hristos de către naţiunea iudaică. Ca în vorbirea lui Ştefan (vezi Fapte 7,51), tonul aspru al avertizării sugerează că Pavel vedea semne de mânie şi de impacienţă printre ascultătorii săi.

42 Când au ieşit afară, Neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor despre aceleaşi lucruri.

Când au ieşit afară. (Când iudeii au ieşit afară, KJV) Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea când ieşeau afară au căutat care ar lăsa a se înţelege că atât iudeii, cât şi prozeliţii au cerut lămuriri suplimentare.

Vorbească … despre aceleaşi lucruri. (Vorbe, KJV). Gr. rhemata cuvinte şi prin extensiune, o cuvântare, o declaraţie (vezi cap. 10,37). Oamenii doreau să audă o deplină prezentare a doctrinei creştine.

Sabatul viitor. Gr. eis to metaxoo sabbaton, literal, în mijlocul sabatului (adică în mijlocul săptămânii) sau, sabatul următor. Comparaţia cu v. 44 (vezi comentariul acolo) arată că sabatul viitor este traducerea mai bună aici.

43 Şi, după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei şi-i îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu.

S-a împrăştiat adunarea. Sau sinagoga s-a împrăştiat. Când Barnaba şi Pavel s-au retras, au fost urmaţi de mulţi din ascultătorii lor atât iudei, cât şi alţii.

Prozeliţii evlavioşi. (Prozeliţii religioşi, KJV). Mai degrabă, prozeliţii închinători. Situaţia exactă a acestor persoane a fost subiectul dezbaterii ştiinţifice, dar ei probabil erau neamuri din naştere care deveniseră pe deplin iudei în religie. Asemenea persoane fără îndoială erau obişnuite în sinagogile diasporei. Vezi vol. V, p. 62.

Îi îndemnau. Mai degrabă, căutau să-i convingă, îi îndemnau. Forma verbului folosit aici poate fi înţeleasă ca implicând că această îndemnare era o continuare a aceleia începută în sinagogă.

În harul lui Dumnezeu. În împrejurări asemănătoare Barnaba îndemnase pe convertiţii din Antiohia în acelaşi scop (cap. 11,23). Deşi Luca nu spune că fuseseră deja făcuţi convertiţi în Antiohia din Pisidia, apostolii trebuie să fi cunoscut intenţia cercetătorilor, şi aşa îi îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu de care ei deja începuseră să se bucure.

44 În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu.

În Sabatul viitor. Gr. to erchomeno sabbato, în sabatul viitor sau poate, în săptămâna viitoare. Ţinerea unei mari adunări religioase publice, împreună cu faptul că traducerea mai normală a lui to erchomeno sabbato, este în Sabatul viitor, sau Sabatul următor, arată că adunarea a fost ţinută într-un Sabat (vezi v. 42).

Aproape toată cetatea. Predicarea Evangheliei fie de Hristos în Palestina, fie de apostol acolo şi în alte locuri, nu era făcută în taină sau numai la câţiva. Mari mulţimi auzeau proclamarea şi oraşe întregi erau luminate şi mustrate. Contrastul între aproape toată cetatea şi iudeii (v. 45) sugerează că mulţimea de aici cuprindea o mare proporţie de oameni dintre neamuri.

Este evident că sinagoga iudaică, unde s-a ţinut adunarea în acest Sabat următor, nu putea să cuprindă mulţimea şi de aceea trebuie să ne imaginăm pe ascultători grămădindu-se la uşi şi la ferestre în timp ce apostolii erau înăuntru vorbind sau altminteri adunaţi în vreun spaţiu liber vecin cu sinagoga, vorbindu-li-se de la intrare. Faptul că Luca nu relatează această cuvântare, se poate crede că ea era asemănătoare cu predica pe care Pavel o ţinuse săptămâna anterioară.

Cuvântul lui Dumnezeu. Notaţi accentul asupra Cuvântului lui Dumnezeu din v. 44,46,48. Pavel şi Barnaba prezentau Evanghelia ca solia lui Dumnezeu ascultătorilor lor.

45 Iudeii, când au văzut noroadele, s-au umplut de pizmă, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel şi-l batjocoreau.

Iudeii. În contrast cu marea mulţime care venise să audă pe Pavel şi pe Barnaba, care evident cuprindea un mare număr de persoane dintre neamuri (vezi v. 44).

Pizmă. (Invidie, KJV). Gr. zelos, zel şi astfel, într-un sens rău, gelozie. Pe cât se pare două elemente erau cu privire în acest sentiment. Iudeii din Antiohia erau fără îndoială întristaţi că nou-veniţi ca Pavel şi Barnaba produc atât de mult interes printre neamuri. De asemenea îşi dădeau seama că neamurile acestea erau invitate la aceleaşi privilegii religioase ca şi ei înşişi, şi lucrul acesta era respingător pentru ei. Ei se socotiseră prea mult timp că erau în mod exclusiv copiii lui Dumnezeu, spre a fi mulţumiţi ca neamurile să fie invitate la mântuire în aceleaşi condiţii ca şi ei înşişi. Ei ar fi putut să accepte o solie ca trimisă de la Dumnezeu şi ar fi putut să suporte oarecare schimbări în învăţăturile şi felul lor de cult, dar nu puteau să suporte ca neamurile să fie făcute egale înaintea lui Dumnezeu cu poporul ales. Această repudiere practică de către Pavel şi Barnaba a privilegiilor exclusive cu care se făleau iudeii era mai mult decât puteau ei să suporte.

Vorbeau împotrivă … şi … batjocoreau. (Contrazicând şi hulind, KJV). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea cuvântului contrazicând. În ce priveşte purtarea similară a Iudeilor la Corint vezi cap. 18,6.

46 Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiţi şi singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri.

Cu îndrăzneală. (Au îndrăznit, KJV) Vezi cap. 9,27.29; cf. cap. 13, 9-11.

Mai întâi vouă. Hristos venise mai întâi la ai Săi (Ioan 1,11) şi tot aşa şi solii Săi făceau cunoscut veştile cel bune mai întâi iudeilor. Ordinea predicării Evangheliei era întâi Iudeului, apoi Grecului. (Romani 2,10). Predicarea la iudei era cu intenţia ca ei să devină mijloace prin care toate naţiunile pământului să fie binecuvântate prin cunoaşterea mântuirii prin Isus Hristos (Geneza 22,18). Ei au lepădat acest privilegiu. Dar în ciuda acestui lucru, solia a fost dusă la neamuri.

Nevrednici. E un pic de ironie în cuvintele lui Pavel. Iudeii se socoteau vrednici de cele mai mari binecuvântări ale lui Dumnezeu şi apostolul le aducea cea mai mare binecuvântare dintre toate, viaţa veşnică prin Isus Hristos. Dar în exclusivismul şi mândria lor geloasă au respins solia şi s-au arătat nevrednici. În felul acesta prin refuzul lor, iudeii s-au judecat singuri.

Spre neamuri. (La Neamuri, KJV). Cuvintele acestea erau un ecou a ceea ce Pavel auzise în vedenia sa din Templul din Ierusalim la scurt timp după convertirea lui (cap. 22,21); deşi ei urmau să fie ascultaţi cu bucurie de către persoanele credincioase dintre neamuri, ei urmau să fie ascultaţi cu invidie de către iudei.

47 Căci aşa ne-a poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.”

Te-am pus Un citat din Isaia 49,6. Acolo el poate fi înţeles ca referindu-se, mai întâi, lui Israel şi profetic, la Hristos (vezi Isaia 41,8; 49,6). Pare că o aplicaţie mesianică a acestui pasaj a fost făcută de iudei în cursul perioadei intertestamentale, deoarece Cartea lui Enoh apocrifă (cap. 48,4) declară că Mesia va fi lumină a Neamurilor. La scurt timp după naşterea lui Isus, bătrânul Simeon a aplicat profeţia aceasta direct la El, declarând că El urma să fie lumina care să lumineze neamurile (Luca 2,32). În cazul de faţă, Pavel şi Barnaba iau o profeţie intenţionată iniţial pentru Israel, a cărei împlinire o realizase Hristos şi o aplică la biserica creştină, în general, şi la ei, în particular. Lor le fusese încredinţată răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii – o răspundere pe care iudeii nu o împliniseră.

Marginile pământului. Vezi Matei 28,19; Coloseni 1,23.

48 Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.

Se bucurau. În contrast cu iudeii, care erau plini de invidie pe urma predicii lui Pavel, neamurile credeau cu voie bună. Cuvântul Domnului. Adică, învăţătura care are pe Domnul Isus ca subiect central. Vezi v. 44.

Erau rânduiţi. Gr. tasso, a înrola, a rândui, a aranja. Interpretarea acestui pasaj a fost viguros disputată de teologi. Traducerea KJV pare să sprijine dogma decretelor divine ca determinând destinul final al oamenilor. Totuşi versiunea greacă nu cere o astfel de traducere. Forma verbului aici poate fi înţeleasă reflexiv ca şi pasiv, aşa că poate însemna, s-au rânduit, sau s-au aşezat pe ei înşişi. Acest înţeles este ilustrat de două papirusuri egiptene din secolul al III-lea d.Hr. Unul din acestea zice: Am aranjat cu Apolo şi el a rânduit ca sigur a unsprezecea (zi) pentru coborârea sa (sau, el s-a rânduit pe sine ca sigur să coboare în a unsprezecea). Celălalt zice: Aştept în tot cazul pe arămari întrucât am aranjat (sau întrucât m-am hotărât). Exemplele acestea arată că e cu putinţă de a interpreta vorbirea pasajului prezent ca însemnând, câţi au crezut aşa cum se rânduiseră (sau aşezaseră) pe ei înşişi spre viaţa veşnică.

O asemenea interpretare e în armonie cu contextul de aici, deoarece în acord cu versetul 46, iudeii se dovediseră nevrednici de viaţa veşnică şi cuvintele acestui verset descriu opusul acelei experienţe. Iudeii se purtaseră aşa ca să se proclame pe ei înşişi ca nevrednici, în timp ce neamurile manifestau o dorinţă de a fi socotiţi vrednici. Cele două secţiuni erau ca două armate opuse, aşezându-se şi în oarecare măsură privite ca aranjate de Dumnezeu. În felul acesta, neamurile se rânduiau pe ele însele şi erau rânduite spre viaţa veşnică. Textul nu ne arată că Dumnezeu rânduise

o anumită persoană la o alegere specifică sau că ea nu-şi putea schimba alegerea mai târziu, dacă împrejurările schimbătoare ar cere-o. Vezi Ioan 16-18; Romani 8,29.

49 Cuvântul Domnului se răspândea în toată ţara.

În toată ţara. (Prin tot ţinutul, KJV). Evanghelia deja obţinuse o mare publicitate în Antiohia din Pisidia (vezi v. 44). Acum se semăna solia evanghelică în ţinuturile învecinate, ca Frigia, Licaonia şi Galatia. Probabil în multe oraşe şi sate din părţile acelea erau cel puţin câţiva bărbaţi şi câteva femei care renunţaseră de a se mai închina la zeii ţării lor şi se îndreptaseră spre iudaism. Acum, mulţi dintre aceştia, împreună cu iudeii care primiseră pe Hristos, fără îndoială, se adunau în mici grupe ici şi acolo ca ucenici ai noului lor Domn şi Învăţător, Isus din Nazaret, Mântuitorul şi Mesia.

50 Dar iudeii au întărâtat pe femeile cucernice cu vază şi pe fruntaşii cetăţii, au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel şi Barnaba şi i-au izgonit din hotarele lor.

Femeile cucernice cu vază. Acestea erau probabil femei cu vază dintre neamuri care ajunseseră să aibă un interes faţă de iudaism. Poate prin ele iudeii au căutat să influenţeze pe bărbaţii de frunte din Antiohia. În multe cazuri iudeii aflaseră un adevărat dor din partea unor astfel de femei pentru o viaţă mai înaltă şi mai curată de cum se putea avea în adânca ticăloşie a societăţii greceşti şi romane şi multe din ele ajunseseră să aprecieze etica superioară din viaţa şi credinţa lui Israel. Adesea, astfel de femei au mers atât de departe, încât să devină prozeliţi.

Fruntaşii. Prin cârmuitorii lor păgâni, iudeii din Antiohia au dorit să se pornească o acţiune împotriva lui Pavel şi Barnaba, cam tot aşa cum iudeii din Ierusalim făcuseră cu privire la Isus.

Au stârnit o prigonire. Evident, Barnaba şi Pavel n-ar fi putut să fie singurii care au avut de suferit. Chiar de la început, creştinii din Antiohia din Pisidia au trebuit să înţeleagă că împărăţia lui Dumnezeu venea numai prin multe necazuri (cap. 14,22). Amintirea acestor suferinţe îi revenea iarăşi şi iarăşi în mintea lui Pavel şi s-a concretizat în cele din urmă în ceea ce a scris în ultimele momente ale vieţii sale (2 Timotei 3,11).

Hotarele. Sau ţinuturile.

51 Pavel şi Barnaba au scuturat praful de pe picioare împotriva lor şi s-au dus în Iconia,

Au scuturat praful. Aceasta era în ascultare literală de porunca Domnului (Matei 10,14) şi arată că aceşti misionari aveau o cunoaştere a ceea ce Isus învăţase pe cei doisprezece. Aici acest gest a fost făcut nu împotriva păgânilor, ci împotriva iudeilor necredincioşi şi învrăjbiţi de pe străzile cărora chiar şi praful era necurat pentru apostoli, din cauza lepădării din partea lor a Evangheliei.

În Iconia. Vezi pag. 14,1.

52 în timp ce ucenicii erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt.

Plini de bucurie. Forma verbului folosit aici lasă a se înţelege că aceasta era o experienţă continuă. O astfel de bucurie e un rezultat normal al convertirii.

De Duhul Sfânt. Poate umplerea cu Duhul Sfânt implică în particular daruri ca vorbirea în limbi şi profeţia, dar, în afară de astfel de daruri, însemna umplerea cu siguranţă şi cu un stimulent la viaţă spirituală, iar rezultatul natural era bucuria. Solia acestei noi credinţe religioase era atât de proaspătă pentru convertiţii dintre neamuri, încât se poate ca ei să fi dat pe faţă mai multă manifestare exterioară a bucuriei decât dădeau pe faţă fraţii lor în credinţă, iudeii convertiţi (vezi Romani 14,17; vezi Fapte 2,4; 15,9).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1,2 AA 160 16 AA 171

1-52 AA 160-176 22 ED 48

2 AA 163 23-31 AA 171

2,3 SR 303 32-39 AA 172

3 AA 161 42-48 AA 173

4,5 AA 166 46-48 COL 226

5-8 AA 167; GC 516 47 GC 315

9-12 AA 168 49 AA 174

13 AA 169 50,50 AA 176

14,15 AA 170