Faptele Apostolilor 12

1 Cam în aceeaşi vreme, împăratul Irod a pus mâinile pe unii din biserică, pentru ca să-i chinuiască;

Cam pe aceeaşi vreme. Evenimentul povestit aici trebuie să fi avut loc înainte de moartea lui Irod Agripa I (vezi v. 20-23). Întrucât el a murit în anul 44 d. Hr, evenimentele părţii de la început a acestui capitol pot fi datate în anul anterior sau în primele luni ale anului 44 d.Hr.

Împăratul Irod. Irod Agripa I era fiul lui Aristobul şi al lui Berenice, nepot al lui Irod cel Mare şi al principesei asmoneene Marianne şi fratele Irodiadei care apare în istorisirea cu Ioan Botezătorul (vezi vol. V, p. 40). I s-a dat numele purtat de bărbatul de stat care era ministrul principal al lui August. După ce tatăl său căzuse ca victimă, în anul 6 în.Hr., a bănuielilor bunicului său, Irod cel Mare (vezi vol. I, p. 42), el a fost trimis la Roma, parţial ca ostatic şi pentru a-l ţine departe de amestecul în intrigi. Acolo a devenit un intim al lui Caligula şi al lui Claudiu, care amândoi au devenit mai târziu împăraţi. Când Irod Antipa s-a căsătorit cu Irodiada, sora lui Irod Agripa, Agripa a fost făcut supraveghetorul târgului de la Tiberiada, dar curând s-a certat cu Antipa şi s-a dus la Roma. Aici a ajuns în dizgraţia lui Tiberiu, deoarece şi-a exprimat dorinţa pripită ca prietenul său Caligula să devină împărat. El a fost dus la închisoare de către Tiberiu şi a rămas închis până la moartea împăratului. Când Caligula a urmat lui Tiberiu la tron, i-a oferit prietenului său Agripa onoruri, i-a dat tetrarhiile mai întâi a lui Filip şi apoi a lui Lysanias (Luca 3,1) şi i-a acordat titlul de rege. Când Antipa a fost demis (vezi vol. V, p. 65) Agripa a ajuns moştenitor şi al teritoriilor lui. În ce priveşte o schiţă a domniei sale, vezi vol. V, p. 69, 234.

A pus mâinile. (Şi-a întins mâinile, KJV) Mai degrabă şi-a pus mâinile pe.

Să-i chinuiască. (Să necăjească, KJV; Să facă rău, Nitz). Adică să facă rău, să facă să sufere. Întrucât Agripa era doritor să fie privit ca un iudeu evlavios, el putea fi uşor manevrat de iudei împotriva creştinilor. De aceea a început o persecuţie a bisericii, jefuind casele şi bunurile credincioşilor. (AA 143).

Vezi o hartă despre presectuţia şi expansiunea bisericii primare.

2 şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.

A ucis pe Iacov. Dacă apostolul ar fi fost vinovat de hulă sau de erezie, Sinedriul l-ar fi condamnat la moarte prin împroşcare cu pietre. Ca în cazul lui Ioan Botezătorul (Matei 14,10), decapitarea apostolului Iacov arată că moartea lui fusese decretată de un cârmuitor civil, care a folosit metodele romane de pedepsire (cf. Matei 20,33). De ce a ales Irod pe Iacov, ca prima lui victimă, poate doar să fie o presupunere, aceea că atunci când Iacov a început să predice Evanghelia, se poate să fi ocupat locul de frunte pe care l-a împărţit cu Petru şi cu Ioan în povestirea Evangheliei. Se poate să se fi distins printr-o vehemenţă naturală, deoarece era cunoscut sub numele de fiu al tunetului (Marcu 3,17). O tradiţie păstrată de Eusebiu (The Ecclesiastical History 11. 9) de la Clement din Alexandria, relatează că acuzatorul lui Iacob s-a convertit când a văzut credinţa şi răbdarea victimei sale.

Iacob a împlinit o scurtă lucrare de numai 13 ani după înălţarea lui Hristos la cer. Dintre apostoli, el a murit cel dintâi, în timp ce Ioan, fratele lui, a fost probabil cel mai longeviv dintre apostoli.

Cu sabia. Uciderea cu sabia era o metodă romană de pedepsire, care, potrivit cu Mişna (Sanhedrin 7.3, ed. Soncino a Talmudului, p.354), era uneori folosită şi de iudei.

3 Când a văzut că lucrul acesta place iudeilor, a mai pus mâna şi pe Petru. – Erau zilele praznicului Azimelor. –

Place iudeilor. (A plăcut iudeilor, KJV ). Aceasta era ţinta lui Agripa. Iosif notează lucrul acesta. Comparând pe Agripa cu Antipa, se spune că cel din urmă era mai prietenos faţă de greci decât faţă de iudei, dar că Agripa nu semăna de loc cu Antipa (Antiquities, X I X, 7.3)

În Mişna ( Soţah 7,8; ed. Soncino a Talmudului, p. 202) se relatează un incident care ilustrează sensibilitatea regelui faţă de lauda sau blamul popular. La o Sărbătoare a Corturilor, întrun an sabatic, regele Agripa citea legea. Când a ajuns la cuvintele din Deuteronom 17,15: Nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău, ochii lui s-au umplut de lacrimi la gândul originii sale idumeice. Poporul l-a văzut plângând şi gândind mai degrabă la strămoşii lui asmoneici, a strigat: Eşti fratele nostru! Eşti fratele nostru! şi inima regelui a fost mângâiată.

Afară de cazul că Agripa dorea să se facă plăcut mai ales conducătorilor iudei, istorisirea aceasta lasă să se înţeleagă că trebuie să fi avut loc o mare schimbare de la sentimentul timpuriu popular în favoarea apostolilor, indicată atât de clar în cap. 2,47; 5,26. Fără îndoială, schimbarea aceasta era cauzată de creşterea rapidă în membri ai bisericii.

A mai pus mâna şi pe (A procedat mai departe, KJV ). Literal, a adăugat să ia, arestând şi pe Petru ca şi pe Iacob. Expresia este o traducere strânsă a unui idiom ebraic comun.

Şi pe Petru. Petru, fiind o figură excepţională între cei doisprezece, el era un obiect logic al atacului lui Irod.

Zilele praznicului Azimilor. Expresia aceasta se referă la întreaga sărbătoare a Paştilor, cum se poate vedea din Luca 22,1: Praznicul Azimilor, numit Paştele.

4 După ce l-a prins şi l-a băgat în temniţă, l-a pus sub paza a patru cete de câte patru ostaşi, cu gând ca după Paşti să-l scoată înaintea norodului.

L-a băgat la temniţă. (L-a pus la închisoare, KJV ). Pentru a-l ţine arestat până la terminarea sărbătorii.

Patru cete de câte patru. (Patru quaternioane, KJV). Un quaternion era o ceată de patru oameni, folosiţi pentru a face de strajă. Probabil doi ostaşi erau legaţi cu lanţuri de arest şi doi stăteau de gardă afară (vezi v. 10). Patru cete de felul acesta erau rânduite să aibă grijă de Petru, pe cât se pare prin rotaţie.

Paşti. Gr. pascha, Paşti. După cum se notează mai sus se are în vedere întreaga sărbătoare pascală şi nu numai o singură zi din ea. Petru a fost arestat pe la începutul sărbătorii Paştelui (masa pascală era mâncată în timpul nopţii cu care se începea ziua a 15-a din Nisan) şi intenţia regelui era să-l condamne şi să-l execute după ce se va fi sfârşit sărbătoarea pe data de 21.

Cuvântul Easter (KJV) este de origine anglo-saxonă, derivat din scandinavul Eastre, zeiţa primăverii, în cinstea căreia se ţinea sărbătoarea în fiecare an pe vremea echinocţiului vernal. Termenul Easter aici descrie de fapt sărbătoarea creştină care a luat locul zilei Paştelor. Apare de întâia dată în istoria creştină, în secolul al 2-lea şi era ţinută ca sărbătoare a învierii. Episcopii romani au stăruit ca ţinerea ei să cadă totdeauna într-o duminică (Eusebiu, The Ecclesiastical History, v. 23-25), un obicei care fără îndoială a contribuit la ţinerea duminicii săptămânale. Vezi p.

50.

Să-l scoată. Literal, să-l ducă sus pentru condamnare, aşa cum Pilat L-a scos pe Isus la scaunul judecăţii (Ioan 19,13).

5 Deci Petru era păzit în temniţă, şi biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.

Petru era păzit. Lăsând cel puţin câteva zile de ţinere la închisoare.

Nu înceta. (Fără încetare, KJV). Gr. ektenos, cu râvnă, acelaşi cuvânt care e folosit la descrierea rugăciunii lui Isus în Ghetsemani (Luca 22,44). Cuvântul e tradus fierbinte în 1 Petru 4,8 şi implică intensitate. Din situaţia generală a bisericii se poate presupune că aceste rugăciuni erau înălţate de grupe de creştini care se adunau în case particulare (Fapte 12,12), deoarece persecuţia din partea lui Agripa ar fi făcut primejdioase serviciile creştine făţişe, aşa cum deseori era cazul în primele zile ale creştinismului.

6 În noaptea zilei când avea de gând Irod să-l înfăţişeze la judecată, Petru dormea între doi ostaşi, legat de mâini cu două lanţuri; şi nişte păzitori păzeau temniţa la uşă.

În noaptea. (Aceeaşi noapte, KJV). Sau, chiar în noaptea.

Avea de gând Irod să-l înfăţişeze. (L-ar fi scos, KJV). Literal, era să-l aducă, o dovadă în plus de trecere a timpului dintre arestarea lui Petru şi momentul intenţionatei lui executări.

Petru dormea. E o inspiraţie şi un îndemn la credinţă odihna calmă a apostolului, ca unul căruia Dumnezeu îi dăduse somnul preaiubiţilor Săi (vezi Psalmi 127,2), netulburat de teama suferinţei şi a morţii ce urma să vină.

Păzitorii. Adică, probabil cei doi ostaşi din quaternion care nu erau legaţi cu lanţuri de deţinut.

7 Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate, şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis: „Scoală-te iute!” Lanţurile i-au căzut jos de pe mâini.

Un înger. (Îngerul, KJV) Mai bine un înger.

A stat lângă el. (A venit asupra lui, KJV; Stătu deodată, Nitz). Gr. ephistemi, literal a sta peste, acelaşi verb care e folosit cu privire la îngerii care s-au arătat păstorilor (Luca 2,9).

O lumină a strălucit. Tot aşa cum slava Domnului a strălucit împrejurul păstorilor, tot aşa cum prezenţa îngerului a adus slava cerească în întunecata închisoare.

Temniţă. Gr. oikema, locuinţă, cămară, celulă. Atenienii foloseau termenul acesta ca un eufemism pentru închisoare.

A deşteptat. (L-a sculat, KJV). Sau l-a trezit. Verbul arată că îngerul l-a deşteptat pe Petru din somn, dar nu ne aparat l-a ajutat să se ridice.

Lanţurile i-au căzut. Petru era legat cu lanţuri de doi din oamenii de pază ai cetei de ostaşi. Cu toate că lanţurile i-au căzut de la mâini şi de la glezne, păzitorii nu s-au trezit.

8 Apoi îngerul i-a zis: „Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintea.” Şi el a făcut aşa. Îngerul i-a mai zis: „Îmbracă-te în haină şi vino după mine.”

Încinge-te. Când s-a aşezat să se culce, Petru în mod natural şi-a lăsat la o parte haina de deasupra, şi-a slăbit cingătoarea care-i strângea tunica şi şi-a scos sandalele. Încingerea era pregătirea necesară pentru plecarea la drum (vezi Exod 12,11; 2 Regi 4,29).

Haină. Gr. himation, haina de dinafară sau manta, spre deosebire de tunica de dedesubt (vezi vol. 5, pag. 47).

Vino după mine. (Urmează-mă, KJV) Îngerul nu a dat nici o explicaţie, ci doar l-a eliberat de cătuşele lui, lucru care era dovadă îndestulătoare pentru a justifica mergerea apostolului după el, în credinţă.

9 Petru a ieşit afară şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are o vedenie.

Fără să ştie. (Nu ştia, Nitz). Lui Petru situaţia evident i se părea foarte asemănătoare cu viziunea relatată în cap. 10. El trebuie să se fi gândit că se va trezi pentru a se găsi flancat de cei doi ostaşi, cum mai înainte se trezise pentru a-şi da seama că avusese o vedenie pe acoperişul casei pe când se ruga.

10 După ce au trecut de straja întâi şi a doua, au ajuns la poarta de fier care dă în cetate, şi ea li s-a deschis singură; au ieşit şi au trecut într-o uliţă. Îndată, îngerul a plecat de lângă el.

Straja. Gr. phulake, gardă. Straja întâia şi a doua, se poate referi la păzitorii staţionaţi aproape de poarta lăuntrică a închisorii şi la o poartă la o oarecare depărtare sau poate la păzitorii ferecaţi de el şi de alţii de la poartă (vezi v. 4). Poate că Petru fusese aşezat într-o închisoare interioară şi în felul acesta a trebuit să fie condus prin două curţi.

În cetate. Reiese că închisoarea era înăuntrul cetăţii. S-ar fi putut să fie în turnul Antonia (vezi vol. V, p. 225, cf. mai jos la au ieşit).

Singură. (De la sine, Nitz). Ideea e că n-a fost folosit nici un ajutor omenesc (cf. Levitic 25,5). Fără îndoială poarta a fost deschisă de un înger nevăzut. Felul simplu şi aproape în treacăt în care Luca raportează minunea această este o mărturie a acurateţei relatării sale.

Au ieşit. Există oarecare dovezi textuale (cf. p. 19) pentru exprimarea ieşind, ei au coborât cele şapte trepte şi au trecut printr-o uliţă. Deşi exprimarea aceasta nu poate fi arătată că e originală, lasă a se înţelege o cunoaştere mai detailată a Ierusalimului de cum avem noi acum. S-ar putea să fie întemeiată pe o tradiţie că Petru a fost întemniţat în Turnul Antonia, la care pare că se intra pe un şir de trepte (vezi cap. 21,34.35.40).

Uliţă. Gr. rhume, un cuvânt însemnând sau o stradă sau o alee.

Îngerul a plecat. Când n-a mai fost necesar ajutor supranatural, el a îngăduit lui Petru să facă paşii următori pentru scăparea sa.

11 Când şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.”

Şi-a venit în fire. Petru se găseşte liber în aerul rece al nopţii pe strada deschisă.

Domnul. Petru nu avea nici o îndoială cu privire la sursa ajutorului său venit la timp.

M-a scăpat. Ca şi mai înainte (cap. 5,19), Domnul lui Petru trimisese îngerul Său pentru a-l elibera. Acum nu putea fi nici o îndoială cu privire la realitatea libertăţii sale.

12 După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau.

Şi-a dat seama. (A considerat; KJV). Sau, a înţeles, a priceput. La început, Petru fusese ca aceia care visează (Psalmi 126,1) cu privire la eliberarea lui din închisoare, dar, în cele din urmă, mintea lui a putut să priceapă minunatul adevăr şi a putut să acţioneze pe temeiul ei. Verbul arată că el a priceput de asemenea împrejurările care au însoţit eliberarea; el şi-a dat seama dintr-o privire de întreaga situaţie şi a înţeles ce trebuia să facă.

Mariei. Această Marie era înrudită cu Barnaba (vezi Coloseni 4,10, unde Marcu este numit nepotul lui Barnaba (fiul surorii lui Barnaba) deşi expresia în greceşte înseamnă mai degrabă vărul lui Barnaba). Întrucât tatăl lui Marcu nu e pomenit, Maria s-ar putea să fi fost văduvă. Ca şi Barnaba (vezi Fapte 4,36.37), ea pare să fi posedat mijloace, deoarece putea să aibă o casă care era destul de mare pentru a servi bisericii ca un loc de adunare pentru rugăciune.

Ioan. Întrucât Petru numeşte pe Marcu fiul său (1 Petru 5,13), s-ar putea ca tânărul să fi fost convertit de el. Numele latin Marcus sugerează vreun punct de contact cu romanii sau romanoiudeii.

Adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau. (Adunaţi laolaltă rugându-se) Probabil astfel de adunări erau obişnuite în casa Mariei. La vremea când Petru a fost eliberat din închisoare grupul se ruga cu râvnă (vezi v. 5) pentru eliberarea lui, deoarece ei îşi dădeau seama că biserica era într-o împrejurare critică.

13 A bătut la uşa care dădea în pridvor; şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e.

A bătut. (Petru a ciocănit, KJV) Când îngerul a deschis porţile închisorii în mod supranaturalul el a intervenit pentru a face faţă unei nevoi extraordinare. Dar numai la câteva minute după miracolul eliberării sale, Petru trebuia să bată la uşa unei case ca să se facă faţă pe cale obişnuită nevoii lui de a fi primit înăuntru.

Uşa. (Poarta, KJV; Uşa porţii; Nitz). Gr. pulon, vezi Matei 26,71.

O slujnică. (O domnişoară, KJV). Gr. paidiske, o tânără, o fată servitoare.

Roda. Un nume grecesc obişnuit însemnând roză. Roda nu este menţionată în alt loc decât în întâmplarea aceasta, dar puţini slujitori sunt atât de bine cunoscuţi. Ca şi tâlharul de pe cruce, Maria care a spălat picioarele lui Isus şi văduva necunoscută care a pus cele două leptale în cutia pentru daruri de la Templu, Roda a fost cunoscută oricărui cititor al Bibliei de 19 secole.

Să vadă ce e. (Să asculte, KJV; Nitz). Aici se dovedeşte un simţ al primejdiei – primejdie din cauza persecuţiei pe care zelul lui Agripa pentru iudaism o aducea ucenicilor. Saul mai înainte pătrunsese în fiecare casă şi dusese bărbaţi şi femei la închisoare (cap. 8,3) şi acum era perspectiva unei primejdii asemănătoare. De aceea Roda nu ar fi deschis uşa până n-ar fi ştiut cine cerea să fie primit înăuntru.

14 A cunoscut glasul lui Petru; şi, de bucurie, în loc să deschidă, a alergat înăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porţii.

Glasul lui Petru. Fără îndoială, iubirea tinerei creştine pentru un devotat şi curajos ostaş al crucii o făcuse să asculte cu grijă la Petru, când avusese prilej, şi-i cunoştea vocea. Apoi, Petru mai avea şi un accent al dialectului galilean în graiul său, care-l făcuse să fie recunoscut de o slujnică într-o ocazie anterioară (Matei 26,73).

De bucurie. Nu din lipsă de credinţă, ci din adevărată bucurie, Roda n-a deschis uşa lui Petru. Ea luase parte la îngrijorarea fraţilor pentru Petru şi la rugăciunile înălţate în favoarea lui. Dorinţa ei vie de a face cunoscut veştile cele bune ale salvării lui Petru a făcut-o să-şi piardă prezenţa de spirit. La fel, Luca relata cu privire la ucenici în seara învierii că atunci când au recunoscut pe Isus şi de bucurie, încă nu credeau. (Luca 24,40).

15 „Eşti nebună!”, i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: „Este îngerul lui.”

Eşti nebună. Când Roda a adus vestea că Petru era la uşă, fraţii n-o puteau crede. Ei nu aveau destulă credinţă pentru a crede că Dumnezeu răspunsese la rugăciunile lor. De aceea, ei trăgeau concluzia că tânăra trebuia să-şi fi ieşit din minţi.

Ea stăruia. Adică, ea susţinea cu curaj şi afirma cu încredere.

Îngerul lui. În Evrei (cap. 1,14) credinţa temeinică a iudeilor cu privire la îngeri este exprimată în întrebarea: Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? Iudeii credeau că un înger păzitor era rânduit fiecărui om şi că atunci când îngerul apărea în chip de om, el lua asemănarea omului. În cursul perioadei intertestamentale, iudeii au dezvoltat o angelologie complicată.

16 Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut.

Bătea mereu. (Stăruia să bată, KJV). Petru era tot atât de stăruitor în a bate la uşă spre a fi primit pe cât erau de stăruitori credincioşii în a se ruga pentru eliberarea lui.

Au rămas încremeniţi. Ar fi greu de găsit o mai potrivită ilustraţie pentru indispoziţia chiar a unor oameni buni de a crede că se răspunde precis şi anume la rugăciuni. Când Petru a stat în faţa lor, ei nu puteau admite că era el. Şi totuşi Isus dăduse o garanţie deplină adepţilor Săi că rugăciunile lor făcute în credinţă urmau să fie ascultate (Ioan 14,13.14).

17 Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă şi a zis: „Spuneţi lucrul acesta lui Iacov şi fraţilor.” Apoi a ieşit şi s-a dus în alt loc.

Îl scosese. Când fusese eliberat din închisoare şi-şi revenise în simţiri exclamase: Domnul a trimis pe îngerul Său (v. 11). Acum a mărturisit că Domnul era Acelaa care îl eliberase. Spuneţi. (Mergeţi şi arătaţi, KJV) Gr. apaggello, a duce veşti, a duce cuvinte, a declara.

Iacov. Acesta era fără îndoială Iacob care a prezidat conciliul din Ierusalim cu privire la circumcizie şi care a prezentat decizia sa cu privire la chestiunea aceea (cap. 15,13). În felul acesta, el era într-un anumit sens prezbiterul-preşedinte al bisericii din Ierusalim şi era natural ca Petru să aibă dorinţa ca el să aibă imediat cunoştinţa de eliberarea sa.

Acest Iacob se poate să fi fost fiul lui Alfeu sau Iacob care era un frate al Domnului. Fraţii lui Isus n-au crezut în El decât la încheierea vieţii Sale de pe pământ, la multă vreme după ce cei doisprezece fuseseră aleşi. Lui Iacob, care era unul din stâlpii bisericii din Ierusalim, după moartea lui Iacob fiul lui Zebedei, Pavel îi dă titlul expres fratele Domnului (Galateni 1,19; cf. cap. 2,9). Acesta este probabil Iacob la care se referă aici Petru. Eusebiu (The Ecclesiastical History, ii 23, ed. Loeb, vol. 1, pag. 171) îl numeşte episcop al Ierusalimului şi citează pe Hegesip, Memorii (anul 180

d. Hr.) cu privire la Iacob, care, deşi nu e necesar exact, probabil păstrează oarecare elemente de adevăr: El era numit cel Drept de toţi oamenii de pe timpul Domnului până la al nostru, întrucât mulţi sunt numiţi Iacob, dar el era sfânt din pântecele mamei lui. Nu bea vin, nici băuturi tari şi nici nu mânca carne, brici n-a trecut pe capul lui; nu s-a uns cu ulei şi nu se ducea la băi. Numai lui îi era îngăduit să intre în sanctuar, deoarece nu purta veşminte de lână, ci de in şi obişnuia să intre singur în templu şi era găsit îngenunchind şi rugându-se pentru iertarea poporului, aşa că genunchii lui se făcuseră tari ca şi ai cămilei, din cauza continuei sale închinări la Dumnezeu, îngenuncheri şi cerere de iertare pentru popor. Potrivit cu tradiţia, a fost urcat pe o aripă a acoperişului Templului şi când a refuzat să se lepede de Hristos, a fost aruncat jos şi împroşcat cu pietre şi bătut până a murit cu o măciucă (vezi vol V, p. 71). Potrivit cu Iosif, Antiquities, XX, 9.1) a fost omorât cu pietre. Vezi Introducere la cartea lui Iacob.

Într-alt loc. Plecarea lui Petru în alt loc era în acord cu porunca pe care Domnul o dăduse celor doisprezece (Matei 10,23). Nu există indicii unde s-a refugiat Petru. Unii scriitori romanocatolici au insista că el s-a dus la Roma şi după ce a întemeiat biserica de a acolo s-a reîntors la Ierusalim la timp, pentru a lua parte la conciliul relatat în Fapte 15. Alţii au sugerat că s-a dus la Antiohia, lucru care e poate mai puţin improbabil, dar nu sunt urme ale prezenţei lui acolo decât după conciliul de la Ierusalim (afară de cazul că Galateni 2,1-10 e considerat aceeaşi cu Fapte 11,30; vezi Note Adiţionale la cap. 15; Nota 1; cf. Galateni 2,12). Oricare cetate mai apropiată, ca Lida sau Iope, ar fi fost prea îndestulătoare ca loc de refugiu. Faptul că numele locului nu e dat sugerează că el era relativ lipsit de importanţă pentru relatarea lui Luca.

18 Când s-a făcut ziuă, ostaşii au fost într-o mare fierbere, ca să ştie ce s-a făcut Petru.

Mare fierbere. (Nu mică frământare, KJV) Păzitorii care fuseseră legaţi cu cătuşe de mâinile lui Petru, trebuie să fi descoperit de îndată ce s-au trezit că el dispăruse şi şi-au dat seama că urma să-şi piardă viaţa din cauza scăpării lui.

Acesta este sfârşitul raportului biblic cu privire la activităţile lui Petru. S-a făcut deja referire cu privire la menţionarea lui de către Pavel în Galateni (cap. 1, 18; 2,7.8.11.14). Petru dă câteva indicaţii cu privire la faptele sale în cele două epistole ale sale (1 Petru 1,1; 5,12.13; 2 Petru 1,14). Altminteri nimic mai mult nu e cunoscut cu privire la el din nici o relatare inspirată. Tradiţia are mult de spus, dar pretenţiile ei trebuie acceptate sau respinse pe temeiul propriilor lor merite. Afirmaţia din parafraza lui Ieronim a Croniconului lui Eusebiu, că Petru a predicat 25 de ani în Roma, e făcută extrem de îndoielnică de faptul că Petru a fost în Ierusalim pentru conciliu (Galateni 2,11-14; vezi Nota Adiţională al Fapte 15) şi că el însuşi aminteşte de lucrări în regiunea de nord-vest a Asiei Mici (1 Petru 1,1, vezi Eusebiu, The Ecclesiastical History, iii.1). În lumina celor din Fapte 8-12, toate acestea trebuie să se fi petrecut după eliberarea lui Petru, în anul 44 d. Hr.

19 Irod, după ce l-a căutat în toate părţile, şi nu l-a aflat, a luat la cercetare pe păzitori şi a poruncit să-i omoare. În urmă s-a coborât din Iudeea la Cezareea, ca să rămână acolo.

Să-i omoare. Literal, ca să fie duşi departe, adică, la execuţie. Acelaşi verb este redat prin l-au adus; în relatările date în Evanghelii cu privire la judecata şi răstignirea lui Isus (Matei 26,57; 27,2.31; Marcu 14,53; Luca 23,26). O lege romană promulgată prin anul 529 d. Hr., declară: Custodia şi grija pentru persoanele întemniţate revine temnicerului, care nu trebuie să-şi închipuie că vreun subaltern ticălos şi netrebnic va fi răspunzător, dacă în vreun fel oarecare ar scăpa un deţinut, deoarece noi dorim ca el însuşi să sufere pedeapsa aceea la care ar fi fost supus deţinutul care a scăpat (The code of Iustinian, IX, 4.4; în S.P, Scott, tr, The Civil Law, vol 14, p. 364). Fără îndoială că această lege fusese de mult timp sau cel puţin uzul cu privire la o gardă căreia i-a scăpat un deţinut din Filipi, temnicerul, când socotea că toţi deţinuţii fugiseră, era gata să se sinucidă decât să sufere condamnarea la moarte din partea legii (Fapte 16,27) Compară cap. 27, 42.

La Cezareea. Agripa, care nu era guvernator roman, avea putere la Cezareea pe vremea aceea, deoarece Iosif spune că el primise Iudeea şi Samaria de la Claudiu, pe lângă districtele peste care domnise sub Caligula (Antiquities, XIX, 8.2).

20 Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el; şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului.

Foarte mâniat. (Foarte nemulţumit, KJV,În mare vrăjmăşie, Nitz). Sau era exasperat, era într-o stare mintală de duşmănie, lăsând să se înţeleagă un sentiment de mânie adâncă.

Din Tir şi din Sidon. Aceste două cetăţi feniciene, sedii ale industriei navale, nu erau supuse lui Agripa. Ele erau într-un anumit înţeles autonome, deşi sub controlul Romei. Poate stima lui Agripa pentru oamenii din Berit (Beirut) un alt port maritim fenician ceva mai la nord de Sidon, să fi fost în legătură cu mânia lui faţă de oamenii din cele două cetăţi. Iosif dă o relatare a splendidelor clădiri pe care Agripa le ridicase la Beirut (Ibid, 7,5; vezi vol. V, p. 59). E clar că în vreun fel oarecare se făcea simţită mânia regală, intervenind în prosperitatea comercială a Tirului şi Sidonului.

Au venit. Adică, ei s-au adunat într-o delegaţie comună şi au trimis oameni din ambele oraşe pentru a se înfăţişa şi pentru a folosi influenţa lor pentru a linişti mânia lui Irod.

Blast. Nu se ştie nimic altceva cu privire la acest om. Titlul de mai mare peste odaia de dormit găsit în inscripţii, era obişnuit în perioada bizantină. De la uzul imperial a fost preluat la curţile europene. Înseamnă literal, slujbaşul care avea grijă de odaia de dormit a regelui şi reprezenta un fel de secretar de înaltă treaptă. E cu putinţă ca reprezentanţii celor două cetăţi să fi câştigat prin mită, prietenia lui.

Au cerut pace. (Doreau pace, KJV). Adică, cereau pace. Nu e de înţeles din aceste cuvinte că Agripa de fapt se războia cu Tirul şi Sidonul, ci numai că era în termeni de neprietenie cu ei. Vezi 1 Regi 5,11; Ezechiel 27,17, care arată identitatea nevoilor comerciale ale celor două ţări la intervale mult separate în istoria lor.

Se hrănea. (Era hrănită, KJV). Extinderea stăpânirii lui Irod era vastă (vezi vol. V, p. 69,234) şi dacă favoriza un alt port şi abătea traficul de la Tir şi Sidon, putea împiedica în mod serios comerţul lor.

Palestina în timpul lui Irod Agripa I

21 Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea.

Într-o zi anumită. Iosif spune (Antiquities, XIX, 8,2) că aceasta era o zi rânduită pentru ţinerea unei sărbători în care urma să se facă urări pentru binele Cezarului. A şezut. În ce priveşte o descriere plastică a întâmplării, vezi Iosif, Antiquities, XVIII, 6-8, XIX, 8,2. Vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului. Nota 1. Le vorbea. (A ţinut o cuvântare, KJV). Sau, un discurs înflăcărat popular.

22 Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”

Norodul. Gr. demos, masa poporului, populaţia păgână, adunată într-un loc public. Numai Luca foloseşte acest cuvânt şi îl foloseşte numai în cadre neiudaice.

Glas de Dumnezeu. Probabil în sensul cultului păgân al împăratului, nu al unei fiinţe cereşti (vezi v. 21).

23 Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.

L-a lovit. În versetul 7, un înger l-a lovit pe Petru pentru a-l trezi şi a-l salva. Aici într-un contrast izbitor, un înger loveşte pe Irod pentru a-l distruge. Lovirea de către o fiinţă cerească arată de obicei o judecată severă (vezi 1 Samuel 25, 38; 2 Regi 19,35; Fapte 23,3).

Nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Cuvintele nu însemnează numai că Agripa a neglijat să atribuie lui Dumnezeu slava cuvenită Lui şi numai Lui. A da lui Dumnezeu slavă, înseamnă ca totdeauna să se procedeze aşa, încât să fie proslăvit Dumnezeu. Uneori aceasta înseamnă mărturisirea păcatului şi a slăbiciunii, ca în Iosua 7,19 (cf. cu Ioan 9,24).

Mâncat de viermi. Iosif, în relatarea sa paralelă, nu numeşte forma specifică a bolii. Descrierea mai detailată a lui Luca, poate reflecta profesiunea sa, deşi e îndoielnic dacă mâncat de viermi e intenţionată ca o descriere tehnică a bolii specifice. Aceasta era o judecată dumnezeiască. A fi mâncat de viermi era totdeauna considerat de cei din vechime ca o mustrare dumnezeiască, din cauza caracterului ei dezgustător. Sunt câteva cazuri relatate în istorie: Pheratime, regina din Cirena (Herodot, The Histories, IV, 205); Antioh Epifanul (2 Mac. 9,5-10); Irod cel Mare (Iosif, Antichităţi, XVII 6,5) şi Galeriu, un vrăjmaş al bisericii pe vremea persecuţiei lui Diocleţian, anii 303-313 d. Hr. (Lactanţiu, On the Mannerin Which the Persecutors Died , 33). O relatare similară e dată cu privire la moartea lui Filip al II-lea al Spaniei. Agripa a murit în anul 44 d. Hr. în al şaptelea an al domniei sale în vârstă de 53 de ani.

A murit. (Şi-a dat duhul, KJV). Vezi cap. 5,5.

24 Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, şi numărul ucenicilor se mărea.

Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea. (Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea, KJV). Vezi cap. 6,7; 19,20, vezi cap. 14,24. Sămânţa este Cuvântul (Luca 8,11), spunea Hristos şi aşa şi istoricul creştin, Luca, ne spune că acest Cuvânt era ca o sămânţă; când era răspândit cu sârguinţă, creştea şi aducea roadă. Cuvintele descriu o continuă expansiune. Moartea lui Agripa, ca persecutor principal, a lăsat pe predicatorii Evangheliei liberi să-şi proclame solia, şi ei nu erau zăbavnici în a se folosi de ocazie.

25 Barnaba şi Saul, după ce şi-au împlinit însărcinarea, s-au întors din Ierusalim, luând cu ei pe Ioan, zis şi Marcu.

Barnaba şi Saul … s-au întors. Adică de la vizita lor la Ierusalim (cap. 11, 27-30) la lucrările lor printre convertiţii dintre neamuri din Antiohia (vezi mai jos la din Ierusalim; vezi şi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2).

Şi-au împlinit însărcinarea. (Şi-au împlinit lucrarea, KJV). Sau însărcinarea, diaconatul, slujba. Cuvântul grec este acelaşi cu acela tradus ajutor în cap. 11,29. Barnaba şi Saul şi-au îndeplinit misiunea cu care fuseseră trimişi de biserica din Antiohia.

Din Ierusalim. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) expresia la Ierusalim ca şi cum Barnaba şi Saul se reîntorceau din Ierusalim din lucrarea lor în câmpul Antiohiei. Totuşi, cei mai mulţi redactori ai textului grecesc, evident pornind de la context şi considerând cap. 12, 25 ca o concluzie la cap. 11, 27-30, nu pot să considere drept originară exprimarea mai puţin bine argumentată de la Ierusalim, ca în KJV. O sugestie a fost făcută prin care exprimarea mai bine dovedită poate fi înţeleasă în acelaşi sens, invocând ordinea lui la Ierusalim şi după ce şi-au împlinit însărcinarea. Textul grecesc lipsit de punctuaţie permite traducerea aceasta, care ar suna literal, Barnaba şi Saul, s-au reîntors, după ce şi-au îndeplinit însărcinarea la Ierusalim.

Luând cu ei pe Ioan. Vezi v. 12. Alegerea este parţial explicată de rudenia lui Ioan cu Barnaba (Coloseni 4,10), dar arată şi că Ioan se angaja cu toată inima în lucrarea convertirii neamurilor. Vezi Fapte 13,2.13; 15, 37-40; 2 Timotei 4,11. Pe cât se pare, el trăise acasă în Ierusalim până la data aceasta. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 12

NOTA 1

Comparând naraţiunea lui Luca cu aceea a lui Iosif, pare probabil că delegaţii din Tir şi Sidon erau printre cei care au strigat: Glas de Dumnezeu, şi nu de om, şi au adăugat, aşa cum relatează Iosif: Fii milostiv nouă. Notaţi contrastul remarcabil dintre refuzul lui Petru de a primi omagiul din partea lui Corneliu şi acceptarea din partea lui Agripa a linguşirii hulitoare din partea mulţimii din Cezareea. Relatarea lui Iosif, concordă cu acea a lui Luca în următoarele amănunte: 1) Printre mulţimea care linguşea pe Agripa erau unii care căutau să-i recâştige favoarea. 2) Ziua era o zi anumită. 3) Irod era îmbrăcat în haine regale. 4) Linguşirea consta din a numi pe rege dumnezeu. 5) El nu i-a mustrat. 6) El a fost lovit de îndată aşa că a trebuit să fie purtat până la palatul său. Iosif adaugă că Agripa a recunoscut că lovitura a venit de la Dumnezeu ca o mustrare pentru faptul că acceptase o asemenea linguşire hulitoare şi că oricine se aştepta ca el să moară imediat.

Cu referire la ultima parte a relatării lui Iosif, care spune că durerile violente au sporit foarte repede şi relatarea NT, care spune că Agripa a fost mâncat de viermi, e de notat că în raportul morţii lui Antioh Epifanul aceste două trăsături sunt menţionate ca fiind caracteristice pentru aceeaşi boală şi sunt descrise separat: Atoatevăzătorul Domnul, Dumnezeul lui Israel, l-a lovit cu o lovitură fatală şi nevăzută; de abia ieşiseră cuvintele din gura lui că el a fost apucat de dureri incurabile în intestine şi organele lui lăuntrice i-au dat chinuri cumplite… Viermi reali ieşeau colcăind din trupul fiinţei nelegiuite (2 Macabei 9, 5.9; în R. H. Charles, Apocripha and Pseodoepigrapha of the Old Testament, vol. 1 pa. 144). Iosif, care privea la Agripa cu o remarcabilă aprobare, a descris doar în treacăt forma în care boala regelui s-a făcut aparentă la început şi a omis amănuntele respingătoare din descrierea morţii cuiva care în ochii săi era un mare rege. Scriptura a dat o relatare deplină, din cauză că obiectivul scriitorului Faptelor era de a scoate în evidenţă în toată seriozitatea lui păcatul pentru care, aşa cum spune Iosif, Agripa ştia că a fost lovit. Punctele de concordanţă între cele două relatări sunt aşa de multe şi deosebirile aşa de mici şi aşa de uşor explicate, încât relatarea lui Iosif trebuie să fie privită ca un tribut la acurateţea şi atenţia istorică a lui Luca.

NOTA 2

La sfârşitul capitolului al 12-lea se ridică întrebarea dacă vizita în legătură cu foametea lui Barnaba şi a lui Saul (cap. 11, 27-30) a avut loc înainte sau după întemniţarea lui Petru şi moartea lui Irod Agripa I, întrucât ultimul verset din cap. 12 este evident concluzia naraţiunii începută în cap. 11, 27-30. Problema este scoasă la iveală de faptul că dovezile cronologice sugerează că moartea lui Irod a avut loc înainte de vizita cu ocazia foametei şi în ordine inversă de cea în care Luca tratează evenimentele acestea.

Luând în considerare problema aceasta, este de recunoscut că Luca nu încearcă totdeauna să fie strict cronologic în relatările sale atât în Evanghelia sa, cât şi în Faptele. Luca în Evanghelia sa (cap. 1,1-8) aminteşte că mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire despre lucrurile care s-au petrecut printre noi. Din relatările lor, el a ales ce a găsit cu cale (ceea ce i s-a părut bun), de la cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi anume evenimentele acelea care ofereau un tablou coerent al anumitor faze ale istoriei creştine timpurii. După ce urmărise lucrările unui personaj (ca de pildă Petru, mai ales, în Fapte 1-12) sau dăduse un tablou coerent al unei arii de dezvoltare (ca de pildă Evanghelia în Palestina, la cap. 11,18), apoi Luca se ocupă de o altă fază sau de un alt personaj şi se ţinea de acela până la un alt punct culminant sau la o concluzie (cf. tranziţia, cap. 11,18.19). Ordinea cronologică uneori e mai puţin importantă pentru Luca decât alte priorităţi, ca de pildă un anumit subiect sau arie geografică. Atitudinea aceasta e caracteristică pentru literatura acestui timp, cum e şi pentru VT (vezi Geneza 25,19; 27,1; 35,29; Exod 16, 33.35; 18, 25).

Expresiile în vremea aceea, (cap. 11, 27) şi pe aceeaşi vreme (cap. 12,1) sunt folosite adesea în Evanghelii, doar ca expresii de tranziţie stereotipe, nu în mod necesar intenţionate să arate un anumit timp în mod cronologic. E cu totul posibil ca evenimentele din cap. 12, 1-24 să fi avut loc între versetul 26 şi 27 ale cap. 11, cap 12, 25 în mod logic urmează după cap. 11, 30. Însărcinarea (cap. 12, 25) aparent se referă la ducerea unui ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea (cap. 11,29). În felul acesta, vizita în timpul foametei ar veni după întemniţarea lui Petru, eliberarea lui miraculoasă şi plecarea din cetatea Ierusalim şi după moartea lui Irod Agripa I, care a avut loc în anul 44 d. Hr.

Urmând metoda lui istorică aşa cum e descrisă mai sus, Luca a relatat povestirea începutului lucrării pentru neamuri în Antiohia. La sfârşitul acelei naraţiuni, eroii ei, Barnaba şi Saul, sunt trimişi la Ierusalim pentru a duce ajutorul bisericii în nevoie. În vederea acestei schimbări de scenă, Luca mai întâi se înapoiază (cap. 12,1) pentru a aduce pe cititorii săi la curent cu privire la ceea ce se petrecuse în Ierusalim în cursul perioadei reprezentate de naraţiunea lui cu privire la Antiohia. El povesteşte istoria persecuţiei bisericii de către Irod, cuprinzând uciderea lui Irod şi întemniţarea lui Petru şi groaznicul sfârşit la care a ajuns persecutorul. El este gata atunci să reia naraţiunea de la Antiohia, cu trimiterea lui Barnaba şi a lui Saul ca misionari hirotoniţi (cap. 13, 1-3). Dar mai întâi el readuce personajele sale principale în locul acela menţionând că (cap. 12, 25), după ce şi-au împlinit însărcinarea, s-au întors din Ierusalim. El foloseşte ocazia aceasta pentru a introduce un nou personaj, Ioan Marcu (deja pomenit întâmplător la Ierusalim, v. 12), deoarece Marcu urmează să însoţească pe cei doi bărbaţi mai în vârstă când pleacă în călătoria pe care Luca începe acum să

o descrie (cap. 13,4 la 14, 27), primul turneu al lui Pavel.

O astfel de deplasare minoră a relatării vizitei din timpul foametei e cu totul raţională, având în vedere metoda obişnuită a lui Luca de a-şi organiza materialul, şi nu cuprinde nici o rearanjare majoră sau fuzionare a două evenimente sau relatări de evenimente, aşa cum fac unele vederi (vezi Nota Adiţională la capitolul 15, Nota 1).

COMENTARII E. G. WHITE

1-3 AA 143, SR 292

1-25 AA 143 – 154, EV 581, SR 292-300

2 AA 297

2,3 EW 186

4,5 AA 145

5,6 SR 293

6,7 AA 146

CG 42

6-11 5T 748

7 AA 152, EW 186

7.8.10 SR 295 8-10 AA 147

11 SR 296

11-15 AA 148

13-17 SR 296

16-19 AA 149

19 SR 297

21 AA 150

EW 186

SR 298

22,23 AA 151

23 AA 152, SR 299