Ezechiel 8

1 În al şaselea an, în ziua a cincea a lunii a şasea, pe când şedeam în casă, şi bătrânii lui Iuda şedeau înaintea mea, mâna Domnului Dumnezeu a căzut peste mine.

În al şaselea an. Adică al captivităţii lui Ioiachin (vezi comentariul la cap. 1,2), 592/591 î.Hr. (vezi p. 572). O nouă serie de profeţii începe aici şi se extinde până la finele capitolului 19. Data arată că seria a început la numai puţin peste un an după chemarea lui Ezechiel la slujba de profet (vezi cap. 1,2). De la prima lui viziune, timpul lui Ezechiel fusese împărţit în 7 zile (capitolul 3,15), 390 de zile (capitolul 4,5) şi 40 de zile (capitolul 4,6), în total, afară de cazul că se suprapunea vreo perioadă cu alta, cel puţin 437 de zile. S-a susţinut că această perioadă de timp nu poate fi acomodată între datele celor două viziuni, o perioadă, aparent de 14 luni lunare, sau aproximativ 413 zile. Există, bineînţeles, o considerabilă deosebire de păreri cu privire la aplicaţia acestor perioade şi în plus, nu este nevoie ca o nouă descoperire să aştepte până la expirarea acestor perioade (vezi comentariul la cap. 4,5). Pe de altă parte, pentru a ajusta anul lor lunar cu cel solar, iudeii adaugă o lună în plus la fiecare doi sau trei ani. Dacă anul al 5-lea sub consideraţie era un an intercalar (aşa cum foarte probabil era, potrivit cu ciclul de 19 ani), luna în plus ar spori totalul la aproape 442 de zile.

Lunii a şasea. Septembrie, 592 sau 591 (vezi p. 572).

Bătrânii. Aceştia pot să fi reprezentat o oarecare măsură de organizaţie civilă păstrată în captivitate şi care n-a fost suprimată de babilonieni. Este posibil ca ei, împreună cu preoţii exilaţi, să se fi consultat adesea între ei cu privire la treburile publice. Faptul că bătrânii au venit să întrebe pe Domnul cu privire la starea prezentă a lucrurilor (vezi cap. 14,1; 33,31) arată că Ezechiel era deja cunoscut ca profet şi respectat între captivi.

2 M-am uitat şi iată că era un chip care avea o înfăţişare de om; de la coapse în jos era foc, şi de la coapse în sus era ceva strălucitor ca nişte aramă lustruită.

Foc. Ezechiel nu specifică direct fiinţa ca fiind om la formă, dar menţionarea coapselor şi ceva ca o mână (v. 3) lasă a se înţelege că acesta era cazul. LXX zice om în loc de foc. Lui Ezechiel i s-a mai dat şi o altă teofanie (vezi cap. 1,1). Viziunea a avut loc în timp ce bătrânii şedeau înaintea profetului. Ei, evident, nu au văzut nimic, dar starea de viziune a lui Ezechiel, fără îndoială i-a pregătit să asculte la sfârşitul viziunii toate lucrurile pe care le descoperise Domnul profetului (capitolul 11,25).

3 El a întins ceva ca o mână şi m-a apucat de zulufii capului. Duhul m-a răpit între pământ şi cer şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la uşa porţii de la curtea dinăuntru, care caută spre miazănoapte, unde era locul idolului geloziei care stârnea gelozia Domnului.

Duhul m-a răpit. Noi n-aveam nevoie să presupunem că Ezechiel a fost literal transportat în trup. Mişcările au fost fără îndoială în viziune (vezi comentariul la Daniel 8,2). Dar ca şi Pavel, Ezechiel probabil nu putea să spună dacă era afară din trup sau în trup (vezi 2Corinteni 12,3).

Uşa porţii de la curtea dinlăuntru. Aceasta este una din porţile care ducea de la curtea poporului la curtea preoţilor. Darea de seamă cu privire la clădirea Templului lui Solomon nu menţionează porţi care duc de la una din aceste curţi la cealaltă, dar este dovadă cu privire la aşa ceva în Templul lui Irod de mai târziu. Era probabil una din părţile cele mai importante ale Templului unde poporul se aduna în mare număr.

Idolul. Ebraicul semel, un cuvânt care apare numai aici şi în versetul 5; Deuteronom 4,16 (tradus chipul); 2Cronici 33,7.15 (tradus idol). S-au făcut diferite ipoteze cu privire la identitatea acestui idol [chip], ca de pildă că el reprezintă pe Baal, pe Moloh sau Astarteea. Dar poate idolul geloziei nu era intenţionat cu un nume propriu, desemnând o anume divinitate păgână, ci mai degrabă un nume descriptiv al unui idol care aţâţa pe Domnul la gelozie. Aşezarea unui dumnezeu rival în locul dedicat cultului lui Iehova ar fi produs un astfel de efect. S-ar putea ca pe timpul acela să fi fost idoli păgâni în Templu. O înclinaţie crescândă către idolatrie se dăduse pe faţă în zilele lui Solomon, care ridicase locuri de cult pentru diferiţi idoli ai soţiilor lui pe muntele din faţa Ierusalimului (1Regi 11,7). Poate sub presiunea regelui asirian, Ahaz aşezase un altar idolatru chiar în Templu, mutând altarul de aramă spre miazănoapte spre a-i face loc (vezi comentariul la 2Regi 16,10-16). Mai târziu Manase, a zidit astfel altare în Casa Domnului (2Regi 21,4). Cu excepţia lui Iosia, regii următori ai lui Iuda au fost nelegiuiţi. E cu totul posibil ca ei să fi folosit interiorul Templului pentru cult idolatru.

4 Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel era acolo, aşa cum o văzusem în vale.

Slava. Prezenţa slavei lui Dumnezeu era un semn că Iehova cunoştea idolatria poporului Său şi că urma să cerceteze tainele cultului lor.

5 El mi-a zis: „Fiul omului, ia ridică ochii spre miazănoapte!” Am ridicat ochii spre miazănoapte; iată că idolul acesta al geloziei era la miazănoapte de poarta altarului, la intrare.

Spre miazănoapte. Aceasta arată că în viziune Ezechiel era înăuntrul curţii preoţilor; altfel nu ar fi putut privi spre miazănoapte spre a vedea idolul la partea de miazănoapte. Chipul deja fusese pomenit (versetul 3), dar acum atenţia profetului e îndrumată către el în mod deosebit. Nu era îndeajuns ca el să-l vadă în trecere.

6 Şi El mi-a zis: „Fiul omului, vezi ce fac ei? Vezi tu marile urâciuni pe care le săvârşeşte aici casa lui Israel ca să Mă depărteze de Sfântul Meu Locaş? Dar vei mai vedea şi alte urâciuni şi mai mari!”

Ca să mă depărteze. În ebraică verbul este la forma unui infinitiv fără de subiect exprimat. Noi putem găsi aici fie pe popor, ca fiind cei care urmau să fie îndepărtaţi, fie pe Domnul, ca fiind cel care să-Şi părăsească sanctuarul. Ultima pare cea mai probabilă. Poporul şi-a pus încrederea în credinţa că Dumnezeu va proteja Templul şi cetatea Sa. Profetul urma să-i informeze că, din cauza nelegiuirilor lor, atât cetatea cât şi Templul urmau să fie date nimicirii.

Urâciuni şi mai mari. Un refren care se repetă în acest capitol (versetul 13,15). Profetul este condus mai departe prin stadiile succesive ale unei intrigi a idolatriei.

7 Atunci m-a dus la poarta curţii. M-am uitat şi iată că era o gaură în perete!

Poarta curţii. Ezechiel stătuse mai înainte înăuntrul curţii, care pare să fi fost înconjurată de odăi (vezi Ieremia 35,4; Ezechiel 40,44).

8 Şi mi-a zis: „Fiul omului, ia sapă în perete!” Am săpat în zid şi iată că era o uşă.

Sapă. Lucrul acesta era făcut în viziune. Scopul acestei părţi a viziunii era fără îndoială să accentueze taina extremă a lucrărilor pe care profetul urma să le vadă.

9 Şi mi-a zis: „Intră şi vezi urâciunile cele rele pe care le săvârşesc ei aici!”

Verset ce nu a fost comentat.

10 Am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase şi toţi idolii casei lui Israel zugrăviţi pe perete de jur împrejur.

Zugrăviţi. Poate săpaţi în forma unei lucrări în relief. Unii comentatori identifică ritualurile idolatre practicate aici ca de origine egipteană, alţii ca fiind babiloniană. Cuvântul tradus aici zugrăviţi apare din nou în capitolul 23,14 specific cu referire la chipurile haldeilor. Figurile s-ar putea să nu fi fost împrumutate din nici o sursă, dar fără îndoială reprezentau o varietate de ritualuri.

11 Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni din bătrânii casei lui Israel, în mijlocul cărora era Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea o cădelniţă în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie.

Şaptezeci. Poate un număr rotund. Grupul nu trebuie să fie confundat cu Sinedriul, care n-a venit la existenţă decât după Captivitate. Ceata a fost văzută în viziune, nu în actualitate, şi orice discuţie cu privire la faptul dacă curţile Templului aveau o odaie destul de mare pentru a cuprinde un număr atât de mare este, deci, nelalocul ei.

Iaazania. Unii au încercat să-l identifice cu Iaazania fiul lui Azur, unul din conducătorii nelegiuiţi pomeniţi în capitolul 11,1. Identitatea nu poate fi stabilită, şi nici nu putem fi siguri că Şafan aici menţionat era cărturarul care a servit sub regele Iosia (2Regi 28,8. 9). Dacă era el, referirea la el ca strămoş al lui Iaazania ar fi pentru scopul de a arăta contrastul în caracterele lor şi pentru a descoperi decăderea morală a conducătorilor.

Cădelniţa. Ca o culminare, cei 70 de bătrâni acţionau cu toţii ca preoţi şi aduceau idolilor lor zugrăviţi tămâia pe care nimeni alţii în afară de fiul lui Aaron nu aveau dreptul de a o folosi (2Cronici 26,16-18) şi care trebuia să fie oferită numai lui Iehova.

12 Şi El mi-a zis: „Fiul omului, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri? Căci ei zic: „Nu ne vede Domnul; a părăsit Domnul ţara aceasta!”

Nu ne vede Domnul. Ei nu tăgăduiau fiinţa şi providenţa lui Dumnezeu, dar păreau să gândească la Iehova ca la o divinitate locală care abdicase. Ezechiel pune filosofia grupului în forma unei zicători populare, o trăsătură caracteristică a stilului profetului (vezi cap. 9,9; 11,3.15; 12,22.27; 18,2.25.29; 33,10.24.30; 35,12; 37,11).

13 Şi mi-a zis: „Vei mai vedea şi alte urâciuni mari pe care le săvârşesc ei!”

Verset ce nu a fost comentat.

14 Şi m-a dus la intrarea porţii Casei Domnului dinspre miazănoapte. Şi iată că acolo stăteau nişte femei care plângeau pe Tamuz.

Tamuz. O divinitate adorată de babilonieni sub numele Du‘?zu, variabil numit fratele sau fiul, soţul sau iubitul zeiţei Iştar. Tamuz era zeul vegetaţiei şi al păşunii şi patronul turmelor. Potrivit cu o tradiţie veche el murea anual şi cobora în lumea de jos. Decesul lui era marcat prin uscarea holdelor, a păşunilor şi a pâraielor de arşiţa verii. Trecerea lui de pe lume era celebrată prin sărbători publice de doliu şi prin cântarea de cântece de jale în luna a patra a anului Semitic (Duzu sau Tamuz, începând în iunie sau iulie, vezi Vol. II, p. 116). De asemenea, anual se credea că Iştar coboară în lumea inferioară pentru a trezi pe zeul mort. Trezirea şi revenirea lui se presupunea că fac să înflorească vegetaţia din nou. Grecii au păstrat un raport asemănător în mitul lor despre Demeter şi Persefona.

Tamuz era adorat în Babilonia, Asiria, Fenicia şi Palestina. În Fenicia cultul a luat forma cultului lui Adonis (Semitic ’adon, domn), o divinitate feniciană locală, şi numele Adonis a fost transmis Grecilor, al căror mit despre Venus şi Adonis a fost transmis mai departe prin romani. Deşi tradiţia timpurie identifica pe Tamuz cu Adonis, de fapt cultul lui Adonis era numai forma unui cult răspândit al lui Tamuz. Nu se cunoaşte momentul când cultul a fost de prima dată adoptat de iudei.

Faptul că sărbătoarea lui Tamuz cădea în luna a patra şi nu în luna a şasea, timpul viziunii lui Ezechiel, nu prezintă problemă. Profetul a văzut-o în viziune şi i-a fost fără îndoială arătată nelegiuirea practicată în diferite timpuri la Ierusalim.

15 Şi El mi-a zis. „Vezi, fiul omului? Vei mai vedea şi alte urâciuni mai mari decât acestea!”

Verset ce nu a fost comentat.

16 Şi m-a dus în curtea dinăuntru a Casei Domnului. Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu spatele întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit.

Douăzeci şi cinci. LXX zice douăzeci. Semnificaţia numărului nu este clară. Unii au înaintat ipoteza că se referea la marele preot şi la căpeteniile celor 24 de cete (vezi comentariul la 1Cronici 24,1), reprezentând astfel întregul corp al preoţilor. Ei stăteau în picioare între altar şi Templu într-o parte foarte sfântă a curţii. Acolo, întorcându-şi spatele la Templul Domnului, ei se închinau la soare. Adorarea soarelui, Şamaş, a fost de timpuriu practicată de canaaniţi şi îşi aflase intrarea în cultul regilor şi al poporului lui Iuda (2Regi 23,5. 11; comp. Deuteronom 4,19; 17,3; Iov 31,26). Faptul că ei stăteau în curtea dinlăuntru a dus la credinţa că erau probabil preoţi, dar şi alţii în afară de preoţi intrau uneori acolo (2Regi 11,4-15). Dacă ei erau păzitorii speciali ai adevăratei religii, păcatul lor era o insultă cât se poate de flagrantă la adresa lui Dumnezeu. Astfel el a fost evidenţiat ca cea mai mare dintre urâciuni (vezi 2Cronici 36,14).

17 Şi El mi-a zis: „Vezi, fiul omului? Este prea puţin oare pentru casa lui Iuda că săvârşesc ei urâciunile pe care le săvârşesc aici? Trebuia să mai umple şi ţara cu silnicie şi să nu înceteze să Mă mânie? Iată că ei îşi apropie ramura de nas!

Silnicie. Ebraică, chamas. Acelaşi cuvânt este folosit pentru a descrie nelegiuirea antediluviană (Geneza 6,11). LXX zice nelegiuire. Nu încetează. Sau Au revenit . Sau s-au întors iarăşi, adică, poporul s-a întors iarăşi şi iarăşi la faptele lor rele.

18 De aceea şi Eu voi lucra cu urgie; ochiul Meu va fi fără milă şi nu Mă voi îndura; chiar dacă vor striga în gura mare la urechile Mele, tot nu-i voi asculta.”

Nu-i voi asculta. Este prea târziu acum spre a abate catastrofa naţională. Totuşi, mântuirea individuală nu este împiedicată. Puţinii care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor săvârşite în ţară vor fi eliberaţi. Restul au ales nimicirea prin umblarea lor încăpăţânată.

Prin refuzul lor încăpăţânat de a asculta de glasul Domnului, care-i chema să-şi îndrepte căile, oamenii, cu timpul, surzesc faţă de glasul lui Dumnezeu. Când timpul acela soseşte Dumnezeu nu-i va mai asculta.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 10–13PK 448

14–18PK 449