Ezechiel 18

1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

Cuvântul Domnului. Începe o nouă parte, care se ocupă de răspunderea persoanei ca individ. De repetate ori Ezechiel scosese în evidenţă siguranţa venirii pedepselor, nădăjduind ca prin aceasta să conducă poporul la pocăinţă. Dar acest scop salutar a fost împiedicat de la realizare prin felul cum au fost interpretate aceste pedepse. Poporul considera că ei erau copii nevinovaţi care suferă pentru nedreptatea părinţilor lor şi că, prin urmare, pocăinţa era lipsită de rost şi de folos. Ei nu erau înclinaţi să recunoască propria lor vină sau să admită propria lor răspundere.

2 „Pentru ce spuneţi voi zicătoarea aceasta în ţara lui Israel: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii”?

Pentru ce spuneţi voi zicătoarea aceasta? Sau Voi folosiţi proverbul acesta . Faptul că era intitulată proverb, arată că expresia era populară. Timpul la care verbul este în ebraică arată că cuvintele erau repetate deseori. Ieremia s-a referit la proverbul acesta şi l-a osândit (Ieremia 31,29.30). Agurida pe care o mâncaseră părinţii, reprezenta propriile lor păcate. Sterpezirea dinţilor copiilor, reprezenta suferinţa pe care o îndurau iudeii datorită păcatelor părinţilor lor. La suprafaţă ar părea că acest proverb este în armonie cu ceea ce este anume declarat în porunca a doua, că nelegiuirile părinţilor sunt pedepsite în copii (Exod 20,5; 34,7; Deuteronom 5,9). Atunci de ce să o osândească Ezechiel atât de puternic? Declaraţia lui Ezechiel şi declaraţia din lege se ocupă cu două aspecte diferite ale problemei. Contemporanii lui Ezechiel susţineau că ei sufereau din cauza vinovăţiei părinţilor lor. Legea se ocupă cu transmiterea mai departe a stricăciunii. Este inevitabil ca copiii să sufere pe urma consecinţelor faptelor rele părinteşti, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vinovăţia părinţilor decât dacă iau parte la păcatele lor (PP 306).

Păcatul a stricat şi a degradat natura lui Adam şi a Evei. Era cu neputinţă pentru părinţii omenirii să transmită urmaşilor lor ceea ce ei înşişi nu posedau (vezi GC 533). De aici noi, ca odrasle ale lor, suferim rezultatul călcării de lege a strămoşilor noştri, dar nu datorită unei puneri în socoteală arbitrară a vinovăţiei lor. Dacă acestea din urmă ar fi adevărate, acuzaţia de procedură nedreaptă ar fi putut fi susţinută. Dar în cazul de mai înainte, elementul de nedreptate este înlăturat de observaţia că singura cale alternativă ar fi fost desfiinţarea familiei omeneşti la data celui dintâi păcat. Punerea în aplicaţie a planului de mântuire cuprindea în sine necesitatea perpetuării vieţii primilor noştri părinţi chiar dacă o astfel de perpetuare ar permite exercitarea legii eredităţii. Totuşi, situaţia era dreaptă, având în vedere faptul că planul mântuirii era instituit, deoarece el prevedea măsuri pentru eliberarea finală de poftele stricate, moravurile decăzute, de boli şi degenerare fizică, care sunt transmise ca o moştenire de la tată la fiu. El mai prevedea şi biruinţă în viaţa aceasta asupra tendinţelor spre rău moştenite sau cultivate. Efectul ultim salutar va fi nu numai mântuirea a nenumărate mulţimi, ci şi o imunitate veşnică faţă de încălcări viitoare. Concetăţenii lui Ezechiel n-au izbutit să înţeleagă adevărul acesta şi acuzau în chip neîntemeiat pe Dumnezeu că aduce asupra lor pedeapsă pentru un păcat de care ei nu erau deloc răspunzători.

3 Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.

Toate sufletele sunt ale Mele. Ele sunt ale lui Dumnezeu prin dreptul de creaţiune. Toate sunt egal făpturile Sale, şi purtarea Lui cu ele este fără prejudecată sau părtinire. El le iubeşte pe toate şi vrea să le mântuiască pe toate şi pedeapsa vine numai când este meritată.

Sufletul care păcătuieşte. Cu toate că Ezechiel vorbea în primul rând de pedepsele care erau să vină fără întârziere, cuvintele lui au aplicaţie mai cuprinzătoare. Ele sunt la fel de adevărate cu privire la moartea a doua finală şi irevocabilă (Apocalips 20,14; comp. Matei 10,28). În universul refăcut al lui Dumnezeu nu va fi lăsată nici o urmă de păcat. Nu va rămâne nimic, ca să reamintească blestemul, ca de pildă suflete care să ardă veşnic într-un iad care să dăinuiască veşnic. Biruinţa lui Dumnezeu asupra păcatului va fi deplină. Ideea că păcătoşilor le va fi acordată viaţa veşnică, deşi în chin, este cu totul contrarie Scripturilor. Doctrina aceasta se sprijină pe premisa falsă că sufletul este o entitate separată şi este indestructibil. Dar ideea aceasta este derivată, nu din Scripturi, ci din concepţii filozofice false care şi-au aflat intrarea de timpuriu în gândirea iudaică şi creştină. Cuvântul tradus suflet (nephesh), nu se referă la vreo parte nemuritoare a omului şi nici la vreun principiu dătător de viaţă din om. El este echivalent cu om, persoană sau eu. Nephesh se referă la om ca o persoană unică, diferită de oricare altă persoană. Când această identitate particulară este scoasă în evidenţă, Scripturile numesc pe om suflet. Ezechiel declară aici aşa: Persoana care păcătuieşte va muri. Cu privire la o tratare mai pe larg a lui nephesh, vezi comentariul la Psalmi 16,10.

5 Omul care este drept, care face judecată şi dreptate,

Judecată şi dreptate. Compară Mica 6,8.

6 care nu mănâncă pe munţi carne jertfită idolilor şi nu ridică ochii spre idolii casei lui Israel, care nu necinsteşte nevasta aproapelui său şi nu se apropie de nevasta sa în timpul necurăţiei ei,

Mănâncă pe munţi. Adică, mănâncă lucrurile jertfite dumnezeilor păgâni. Dumnezeu osândea cu asprime astfel de participări la festivităţi păgâne (Ezechiel 16,16; 22,9; comp. Deuteronom 12,2).

Nu ridică ochii. Probabil arătând o nesăţioasă dorinţă după idolatrie (vezi Geneza 19,26; Matei 5,28-30).

Necinsteşte. Vezi Exod 20,14; Levitic 20,10.

Se apropie. Vezi Levitic 18,19; 20,18.

7 care n-asupreşte pe nimeni, care dă înapoi datornicului zălogul, care nu răpeşte nimic, care dă din pâinea lui celui flămând şi înveleşte cu o haină pe cel gol,

Zălogul. Vezi Exod 22,26; Deuteronom 24,6.13.

Dă din pâinea lui. O virtute adesea impusă şi proslăvită (vezi Iov 31,16-22; Isaia 58,5-7; Matei 25,34-46; Iacov 1,27; 2,15.16).

8 care nu împrumută cu dobândă şi nu ia camătă, care îşi abate mâna de la nelegiuire şi judecă după adevăr între un om şi altul,

Candelă. Dobândă, nu numai nemăsurat de mare, ci şi de orice mărime. Legea mozaică oprea ca iudeii să ia dobândă de la fraţii lor care sărăciseră, dar le îngăduia să o ia de la un străin (vezi comentariul la Exod 22,25; vezi Deuteronom 23,19.20).

Judecă după adevăr. Vezi Isaia 33,15; Ieremia 7,5; Zaharia 7,9. Dumnezeu cere din partea tuturor copiilor Săi dreptate, credincioşie şi cinste deplină.

9 care urmează legile Mele şi păzeşte poruncile Mele, lucrând cu credincioşie – omul acela este drept şi va trăi negreşit, zice Domnul Dumnezeu.

Va trăi negreşit. Ezechiel, fără îndoială, intenţiona ca aceste cuvinte să se aplice în primul rând la prosperitatea temporală în această lume prezentă, dar ele sunt tot atât de adevărate cu privire la viaţa viitoare nemuritoare. Viaţa veşnică este primită când sufletul primeşte pe Hristos. Isus a spus: Cine crede în Mine, are viaţa veşnică (Ioan 6,47; comp. 1 Ioan 5,11.12). Hristos a devenit de aceeaşi făptură cu noi pentru ca noi să putem deveni un spirit cu El. Tocmai pe temeiul acestei uniri urmează ca noi să ieşim din mormânt, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci pentru că, prin credinţă, viaţa Lui a ajuns să fie viaţa noastră (DA 388).

10 Dacă acum omul acesta are un fiu iute la mânie, care varsă sânge sau care face ceva de felul acesta;

Iute la mânie. Sau Un tâlhar . Versetele 10-13 descriu cazul unui fiu care, în loc de a urma exemplul cel bun al tatălui său evlavios, adoptă un comportament exact opus, părăseşte cu nepăsare virtutea şi se dedă la nelegiuiri.

11 dacă acest fiu nu se ia în nimic după purtarea tatălui său neprihănit, ci mănâncă pe munţi, necinsteşte pe nevasta aproapelui său,

Verset ce nu a fost comentat.

12 asupreşte pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, răpeşte, nu dă înapoi zălogul, ridică ochii spre idoli şi face urâciuni,

Verset ce nu a fost comentat.

13 împrumută cu dobândă şi ia camătă, s-ar putea oare să trăiască un astfel de fiu? Nu va trăi; a săvârşit toate aceste urâciuni, de aceea trebuie să moară. Sângele lui să cadă asupra capului lui!

Verset ce nu a fost comentat.

14 Dar dacă un om are un fiu, care vede toate păcatele tatălui său le vede, dar nu face la fel;

Nu face la fel. Versetele 14-18 descriu cazul unui fiu care, impresionat de păcatele tatălui său, este influenţat ca să evite nelegiuirea tatălui său. Aici tatăl a mâncat agurida, şi dinţii fiului nu s-au strepezit (vezi v. 2). Parabola în felul acesta este direct contrazisă. Fiecare om urmează să fie judecat după propriul său caracter individual.

Cu toate acestea, este adevărat că fiul unui om drept poate avea anumite avantaje, şi fiul unui părinte nelegiuit, anumite piedici cu privire la formarea unui caracter drept. Totuşi, răspunderea unui om este direct proporţională cu privilegiul său (vezi Luca 12,48). Dar, întrucât Evanghelia cuprinde în sine puterea de a birui înclinaţiile spre rău moştenite sau cultivate, efectul unei moşteniri nefavorabile poate fi făcut să dispară, cel puţin în ceea ce se cere pentru ajungerea la un caracter necesar. Şi, întrucât toţi au privilegiul de a primi Evanghelia, nimeni nu poate oferi în chip valabil Judecătorului în ziua de apoi scuza cuprinsă în parabola aguridei. Omul care este pierdut nu va avea pe cine să învinuiască în afară de sine pentru îndepărtarea sa de la cer.

15 dacă fiul acela nu mănâncă pe munţi şi nu ridică ochii spre idolii casei lui Israel, nu necinsteşte pe nevasta aproapelui său,

Verset ce nu a fost comentat.

16 nu asupreşte pe nimeni, nu ia niciun zălog, nu răpeşte, ci dă din pâinea lui celui flămând şi acoperă cu o haină pe cel gol,

Verset ce nu a fost comentat.

17 îşi abate mâna de la nelegiuire, nu ia nici dobândă, nici camătă, păzeşte poruncile Mele şi urmează legile Mele, acela nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreşit.

Verset ce nu a fost comentat.

18 Dar tatăl său, care a fost un asupritor, a răpit de la alţii, a făcut în mijlocul poporului său ce nu este bine, el va muri pentru nelegiuirea lui!

Verset ce nu a fost comentat.

19 Voi însă ziceţi: „Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatălui său?” Pentru că fiul a lucrat după neprihănire şi dreptate, a păzit şi a împlinit toate legile Mele; el va trăi negreşit!

Pentru ce nu poartă fiul fărădelegea? Sau Pentru ce? Nu poartă fiul? . Întrebarea poate îşi are obârşia în faptul că parabola aparent contrazice învăţătura legii, lucrările naturii, şi părerea populară. Ezechiel nu intră la discuţie pe chestiunea obiecţiei omului, ci repetă legea răspunderii individuale. În concepţia iudaică, individul era privit ca o parte a unei naţiuni sau familii. Învăţătura nouă a lui Ezechiel era un precursor al uneia din concepţiile de bază ale noului legământ. Sub vechiul legământ (vezi comentariul la cap. 16,60) oamenii credeau că mântuirea era bazată pe o legătură din afară cu sistemul central al cultului. Preotul era interpretul legii divine şi persoana, în loc de a cerceta ea însăşi Scripturile, depindea de interpretarea conducătorilor religioşi. În noul legământ se spune lămurit: Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său zicând cunoaşte pe Domnul! Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei (Evrei 8,11; comp. Ieremia 31,34). Toţi urmau să aibă intrare directă la Dumnezeu. Ei nu aveau să se mai închine la Ierusalim, prin ceremonie externă, ci să I se închine în duh şi adevăr (Ioan 4,21-24). Dumnezeu cere dreptate şi îndurare faţă de oameni şi smerenie faţă de El (Mica 6,8).

20 Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.

Sufletul. Vezi comentariul la v. 4

21 Dar dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârşit şi păzeşte toate legile Mele, şi face ce este drept şi plăcut, va trăi negreşit, nu va muri.

Dacă cel rău se întoarce. Acum este cercetată schimbarea din caracter mai întâi, cazul unui om nelegiuit care se pocăieşte şi face dreptate (v. 21-23, 27, 28), şi al doilea, cazul unui om drept care cade în nelegiuire (v. 24-26).

22 Toate fărădelegile pe care le-a făcut i se vor uita! El va trăi din pricina neprihănirii în care a trăit.

I se vor uita. Ezechiel acum devine un propovăduitor al Evangheliei. Tema lui este îndreptăţirea prin credinţă. Păcatele nu mai sunt amintite păcătosului. Deoarece prin pocăinţă şi mărturisire, ele au fost deplin iertate. Ele au fost toate aşezate asupra lui Isus, care a devenit înlocuitorul şi garantul păcătosului. Şi Domnul, în schimb, pune ascultarea Fiului Său în socoteala păcătosului. Dreptatea lui Hristos este primită în locul stării de nedesăvârşire a omului, şi Dumnezeu primeşte, iartă şi îndreptăţeşte sufletul care se pocăieşte şi crede, se poartă cu el ca şi cum ar fi drept, şi-l iubeşte aşa cum iubeşte pe Fiul Său (Ellen G. White RH, 4 noiembrie 1890). Acestea sunt prevederile minunate ale planului Cerului.

Omul este primit înaintea lui Dumnezeu ca şi cum n-ar fi păcătuit (vezi SC 67). În felul acesta, deplin predat lui Dumnezeu, el nu mai are nevoie să se întrebe cu privire la ceea ce Hristos şi Tatăl gândesc despre el, ci cu privire la ceea ce Dumnezeu gândeşte despre Hristos, înlocuitorul omului (vezi Ellen G. White, GCB, 23 aprilie 1901, p. 4/9-422).

23 Doresc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?

Doresc Eu moartea păcătosului? Sau Am eu vreo plăcere?. Compară cu 1 Timotei 2,4; 2Petru 3,9. La acuzaţia conform căreia calea Domnului nu este justă şi dreaptă în purtarea Lui cu oamenii se răspunde prin afirmaţia că Dumnezeu nu are plăcere de moartea nelegiuitului, ci doreşte ca oamenii să se pocăiască şi să trăiască. În plus, El a prevăzut un prilej pentru toţi. El stăruie călduros pe lângă fiecare păcătos să se desprindă de păcat. Ca nu cuva să fie nimicit cu el când răul este în cele din urmă smuls din rădăcină.

24 Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat; de aceea va muri în ele.

Va fi uitată. Sau Nu va fi pomenită . În cazul în care cel drept apostaziază, cartea de amintire, în care sunt trecute toate faptele lui bune, nu mai este luată în socoteală la judecată. El este răsplătit potrivit cu lunga lui categorie de păcate. Nu numai păcatele de care nu s-a pocăit îi sunt puse în socoteală, dar şi toate acelea pentru care mai înainte primise iertare. Când un om se desparte de Dumnezeu, el leapădă iubirea Lui iertătoare, şi prin urmare este în aceeaşi stare ca înainte de a fi fost iertat. El a tăgăduit pocăinţa sa, şi păcatele sale sunt asupra sa ca şi cum nu s-ar fi pocăit (COL 251). Este susţinut uneori în chip eronat că atunci când un păcat este iertat el este de îndată şters. Credinţa aceasta este combătută atât aici cât şi în învăţătura sanctuarului. Păcatele sunt iertate, dar păstrate în registre până în ziua judecăţii (vezi PP 357,358).

25 Voi ziceţi: „Calea Domnului nu este dreaptă!” Ascultaţi, dar, casa lui Israel! Nu este calea Mea dreaptă? Oare nu mai degrabă căile voastre nu sunt drepte?

Dreaptă. Sau Egal. Ebraică, takan, a încerca, în forma găsită aici, a fi aprobat, a fi în ordine, a fi drept. Oamenii încă insistă că Dumnezeu nu lucrează după legi uniforme şi căile Lui sunt caracterizate prin capriciu. În răspunsul său, profetul reafirmă echitatea judecăţilor divine (v. 25-29).

26 Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, şi moare pentru aceasta, moare din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o.

Verset ce nu a fost comentat.

27 Dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui şi face ce este drept şi bine, îşi va păstra sufletul viu.

Verset ce nu a fost comentat.

28 Pentru că îşi deschide ochii şi se abate de la toate fărădelegile pe care le-a săvârşit, va trăi, şi nu va muri.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Casa lui Israel zice: „Calea Domnului nu este dreaptă.” Oare calea Mea nu este dreaptă, casa lui Israel? Oare nu mai degrabă căile voastre nu sunt drepte?

Verset ce nu a fost comentat.

30 De aceea vă voi judeca pe fiecare după căile lui, casă a lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire.

Întoarceţi-vă şi abateţi-vă. Versetele 30-32 alcătuiesc un apel întemeiat pe principiile dreptăţii procedeelor lui Dumnezeu. Când se dă sfatul: Faceţi-vă rost de o inimă nouă şi de un duh nou (v. 31), profetul nu vrea să spună că omul se poate salva pe sine însuşi prin propria sa putere. Dar este o parte pe care omul trebuie să o facă în lucrarea de mântuire. Dumnezeu nu poate să facă nimic fără consimţământul şi conlucrarea omului (vezi DA 466).

Sensul sau înţelesul pocăinţei nu este atât de clar exprimat de rădăcina ebraică, shub, aşa cum este de grecescul metanoia Şi nici cuvântul nu redă totdeauna tot ce este cuprins în această experienţă spirituală. Ideea fundamentală a lui shub este a se întoarce. Potrivit cu definiţia aceasta, oamenii se întorc de la păcatele lor (vezi SC 26). Metanoia este clădit pe două cuvinte: întâiul, meta care înseamnă după; şi cel de-al doilea, nous care înseamnă minte. Înţelesul rezultat este de a avea după aceea o minte diferită.

Păcatul îşi are sălaşul în minte. Sufletul trebuie să aibă de gând fapta păcătoasă înainte ca pasiunea să poată domina raţiunea. Rădăcina păcatului, deci, este o înclinaţie a minţii care face ca omul să aleagă calea cea rea. Soluţia problemei este corectarea acestei dispoziţii fundamentale.

Aceasta este ceea ce i se cere pocăinţei să facă. Trebuie să aibă loc o schimbare în gândirea persoanei. Întrucât Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa, actul acesta trebuie să fie voluntar dar Duhul Sfânt este dat ca să ajute sufletul. Este cu neputinţă ca persoana să realizeze de la sine transformarea. Dar când alege să facă schimbarea, şi când în marea sa nevoie strigă către Dumnezeu, puterile sufletului sunt îmbibate cu putere de sus şi înclinaţia minţii este corectată.

Adevărata pocăinţă este deci o funcţiune a minţii. Ea cuprinde în sine o deplină cercetare amănunţită a situaţiei pentru a descoperi ce factori conduceau la acest deranjament, cum şi un studiu cu privire la felul cum greşeli asemănătoare pot fi evitate pe viitor. Pocăinţa este lucrarea prin care păcatul este izgonit din viaţă. Odată ce omul s-a căit de el, el poate fi mărturisit şi va fi iertat. Dar mărturisirea fără pocăinţă este fără de sens. Dumnezeu nu poate să ierte păcate care sunt încă active în inimă. Dumnezeu nu poate să ierte păcate care sunt încă active în inimă. Acesta este motivul pentru care accentul fundamental al Scripturilor este asupra pocăinţei şi nu asupra mărturisirii. Învăţătura fundamentală a lui Isus era: Pocăiţi-vă căci Împărăţia Cerurilor este aproape! (Matei 4,17; Marcu 1,15). Sfatul lui Petru era: Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat (Fapte 2,38).

O dreaptă înţelegere a adevăratului înţeles al pocăinţei în legătura ei cu mărturisirea este esenţială pentru o experienţă spirituală cu succes. Motivul pentru care mulţi creştini cad de atâtea ori în aceeaşi greşeală, este că ei niciodată nu au îngăduit cu adevărat Duhului Sfânt să schimbe gândirea lor fundamentală cu privire la acel păcat. Ei nu s-au preocupat niciodată din inimă de păcatele lor pentru a descoperi cum, prin harul ajutător al lui Dumnezeu, ei pot să aibă o biruinţă deplină asupra păcatelor lor.

Să nu vă ducă… la pieire. Sau Să nu fie ruina voastră . Israel aducea acuzaţia că Dumnezeu era nedrept şi aducea ruina lor, Dumnezeu declară că păcatul însuşi, pe care păcătosul îl alege voluntar, era ruina lor (vezi 5T 120). S-ar putea ca el să nu recunoască dreptatea căilor lui Dumnezeu de acum; dar în clipa aceea înfiorătoare, când el dă ochii cu Judecătorul a tot pământul, se va auzi de pe buzele sale recunoaşterea că drepte sunt căile lui Dumnezeu (vezi GC 668, 669).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

4, 20 EW 51; FE 197; GC 533; LS 48; SR 388; 1T 39, 530

23 PK 127; 5T 631

24 GC 483

25 5T 631

25, 26 COL 251

30–325T 631

31 2T 225

31, 32 PK 127

32 SC 58

31 Lepădaţi de la voi toate fărădelegile prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel?

Verset ce nu a fost comentat.

32 Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă, dar, la Dumnezeu şi veţi trăi.”

Verset ce nu a fost comentat.