Ezechiel 1

1 În al treizecilea an, în a cincea zi a lunii a patra, pe când eram între prinşii de război de la râul Chebar, s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti.

Al treizecilea an. Cu exactitatea caracteristică unui istoric credincios, Ezechiel îşi începe dizertaţia profetică printr-o datare îngrijită a evenimentelor despre care e vorba. Era al treizecilea an. Totuşi el nu specifică evenimentul aparte care marchează începutul acestei perioade. Mulţi cred că el se referă la al 30-lea an al vieţii lui. Vârsta de 30 de ani era însemnată din privinţa faptului că la această vârstă tineretul evreu era considerat la vârsta maturităţii. Acesta era anul în care Leviţii de obicei îşi începeau serviciul la Templu (Numeri 4,3). În anul al XXX-lea sau în jurul acestui an, atât Domnul Isus cât şi Ioan Botezătorul şi-au început lucrarea lor publică (vezi Matei 3,1).

Întrucât acest an, al 30-lea, este egalizat cu anul al V-lea al captivităţii lui Ioiachim, 593/592 (Ezechiel 1,2), întâiul an al celui de-al XXX-lea, ar fi 622/621, al XVIII-lea în al Regelui Iosia, un an extrem de semnificativ deoarece atunci a fost descoperită cartea legii în Templu (2Regi 22,3-8). Evenimentul acesta a marcat începutul unei reforme care, dacă ar fi fost continuată cu succes, ar fi contribuit mult ca să se schimbe istoria viitoare a lui iuda. Este posibil ca Ezechiel să fi avut în minte acest important incident când a fixat al 30-lea an.

Luna a patra. Numerotată de la luna de primăvară Nisan, indiferent dacă anul calendaristic era socotit din primăvară sau din toamnă (Vol. II, p. 108-110, 116). Luna a 4-a ar începe în iunie sau iulie al nostru, 593 sau 592 (vezi comentariul la v. 2).

Între prinşii de război. Adică Ezechiel era în mijlocul unei regiuni unde erau colonizaţi captivii. Viziunea aceasta i-a fost dată în particular şi urma ca mai târziu să fie prezentată public (capitolul 3,1.4).

Chebar. Râul acesta a fost identificat de către comentatorii cei mai timpurii cu Habor, modernul Nahr el-Khábur în Mesopotamia de Nord. Dificultatea în ce priveşte vederea aceasta era că râul acesta nu era în ţara haldeilor (versetul 3). Totuşi, săpături recente făcute la Nippur, în Babilonia însăşi, au dezvelit dovezi ale unei colonii de Iudei în ţinutul acela în aproximativ secolul al VII-lea până în al V-lea î.Hr. Prin vecinătate curgea unui din marile canale babiloniene cunoscut ca Nôru Kahari care este probabil râul la care se referă Ezechiel aici.

Vedeniile dumnezeieşti. Acestea erau nu numai vedenii date de Dumnezeu ci manifestări ale slavei divine pentru ochiul profetic. Astfel de revelaţii sunt numite teofanii. Ele adesea însoţesc chemarea unui profet. Astfel, Isaia tremura în faţa descoperirii înspăimântătoare a tronului înalt şi înălţat (Isaia 6,1); Moise a privit slava în tufişul care ardea (Exod 3,2); apostolul Ioan a văzut pe cineva ca Fiul omului umblând prin mijlocul sfeşnicelor de aur (Apocalips 1,13). Care era scopul acestor arătări ale lui Dumnezeu? Ele pot fi privite ca mari introduceri prin care Dumnezeu iniţiază pe profet într-un nou domeniu de cunoştinţe şi înţelegere, o nouă eră de experienţe, o nouă fază de răspundere. În capacitatea lor de profeţi, de la aceşti soli se aştepta să vorbească plini de convingere cu privire la cele dumnezeieşti. Simplele lor presupuneri intelectuale nu ar fi avut valoare. Ei ar fi trebuit să vorbească despre lucruri văzute efectiv. Era un avantaj pentru ei să fie în stare să spună împreună cu Isaia: Am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor (Isaia 6,5).

Atât de impresionat a fost Ezechiel de viziunea slavei divine încât el a notat timpul precis. Era ziua a 5-a a lunii a 4-a a anului al 5-lea al captivităţii lui Ioiachim (versetul 2). Creştinii fac bine dacă notează şi reamintesc adesea intervenţiile speciale ale Providenţei divine şi ale revelaţiilor neobişnuite ale prezenţei divine din experienţa lor.

2 În a cincea zi a lunii – era în anul al cincilea al robiei împăratului Ioiachin –

Anul al cincilea. Data aceasta este uşor de sincronizat cu istoria seculară, captivitatea lui Ioiachim fiind cel mai sigur datat eveniment din Biblie. Deja plasat în anul 597 î.Hr., prin sincronizarea cu anul lui Nebucadneţar (vezi comentariul la Ieremia 25,1), a cărui domnie este identificată cu ajutorul astronomiei, (vezi Vol. II, p. 152), se ştie că evenimentul a avut loc în luna Adar 2 (vezi Vol. IV, p. 505, 756), aproximativ pe data de 16 martie. Apoi a venit mutarea lui Ioiachim în Babilon, şi începutul perioadei cunoscute ca robia lui Ioiachim (2Regi 24,6-15). Evident Ezechiel a fost în grupa aceea nefericită care a fost transferată la Babilon la data aceea, deoarece sistemul lui de datare, care e bazat pe anii captivităţii lui Ioiachin (aşa cum e indicat în versetul de faţă), e de două ori egalizat cu anii robiei noastre (capitolul 33,21; 40,1). Anul al 5-lea al exilului lui ne-ar aduce în 593/592 î.Hr. Ca an al începutului viziunilor lui Ezechiel. Dacă ziua acestei viziuni a fost în primăvara lui 593 sau în primăvara lui 592 depinde de posibilitatea ca Ezechiel să fi socotit captivitatea lui Ioiachim din primăvară (după calendarul babilonian) respectiv din toamnă (după calendarul civil Iudaic). Vezi p. 572 în ce priveşte datele alternative ale viziunii.

3 cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în ţara haldeilor, lângă râul Chebar; şi acolo a venit mâna Domnului peste el.

A vorbit. Literal, fiind, a fost. Verbul a fi e duplicat, prin aceasta căpătând un accent – cuvântul cu adevărat a venit la el. Ezechiel a recunoscut caracterul unic al noii sale experienţe. El ştia că ceea ce i se întâmplase n-a fost o bruscă fulgerare a imaginaţiei sau o explozie de iluminare spirituală. Domnul îi vorbea direct, lucru fiind posibil acum din cauza noii sale învestiri cu darul profetic.

Preotul. Vezi p. 567.

Mâna Domnului. Un simbol al puterii divine care s-a coborât asupra lui. Aceeaşi expresie e folosită cu privire la alţi profeţi, de exemplu, Ilie (1Regi 18,46), Elisei (2Regi 3,15). Compară cu experienţa lui Daniel (Daniel 8,18; 10,10), Isaia (Isaia 8,11) şi Ioan (Apocalips 1,17). Ezechiel ştia că această putere aparte, nouă, care-l constrângea, nu era alta decât puterea lui Dumnezeu.

4 M-am uitat şi iată că a venit de la miazănoapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului.

M-am uitat. Aici începe o descriere a ceea ce a trecut pe dinaintea privirii uimite a profetului. Viziunea cu cele patru făpturi vii, cele patru roate, firmamentul şi tronul au fost considerate drept ceea mai obscură din toate viziunile Vechiului Testament. E adevărat că anumite lucruri apar izbitor de neobişnuit, dar aceasta nu ar trebui să ne descurajeze de a căuta o înţelegere a ceea ce Dumnezeu a găsit de bine mai întâi să ne prezinte şi mai departe să fie înscris şi să fie păstrat în Sfântul Său Cuvânt. Mult poate fi înţeles, şi probabil aproape tot din ceea ce Dumnezeu a intenţionat să ne înveţe prin viziunea Sa.

De la miază-noapte. Miază-noapte era direcţia de unde cuceritorii Asirieni şi Haldei obişnuiau să coboare asupra Ierusalimului (vezi comentariul la Ieremia 1,19). S-a sugerat că acesta s-ar putea să fie motivul pentru care furtuna, care aduce cu ea norul ce ascundea prezenţa dumnezeiască şi curcubeul făgăduinţei, era prezentată ca venind din direcţia aceea. Mai presus de cruzii monarhi ai Asiriei şi ai Babiloniei era întronat Dumnezeul harului şi al adevărului (5T 752). Ezechiel era umplut de presimţiri sinistre cu privire la pustiirea ţării sale, şi avea nevoie de o asigurare.

Un nor gros. Fără îndoială un simbol al prezenţei divine (vezi Exod 19,9-16; Psalmi 50,3).

Snop de foc. Sau Înfăşurându-se [KJV]. Expresia poate fi tradusă literal, şi focul apucânduse de el însuşi. Forma verbului folosită aici, sugerează înălţarea focului în proaspete izbucniri de flacără.

Aramă lustruită. Ebraicul chashmal, un cuvânt care apare numai aici, în versetul 27, şi în capitolul 8,2. Derivarea e nesigură. Unii cred că este un cuvânt străin corespunzând akadianului eshmaru, bronz lustruit. LXX zice elektron, electrum, un aliaj de argint şi aur. Acest metal lustruit, reflectând lumina flăcărilor ce se răsuceau, sporea strălucirea scânteietoare şi splendoarea scenei.

5 Tot în mijloc se mai vedeau patru făpturi vii a căror înfăţişare avea o asemănare omenească.

Asemănare. Profetului îi sunt arătate fiinţe pe care el nu le mai văzuse şi cu care ascultătorii şi cititorii săi nu erau obişnuiţi. El trebuia să le descrie în termeni înţeleşi de oameni. Greutatea profetului de a găsi corespondenţi este arătată prin repetata folosire, din partea lui, a termenului asemănare. Cuvântul apare de zece ori în capitolul 1.

Omenească. Cu toată strania varietate de detalii ce urma a fi descrisă, impresia principală era aceea că făpturile vii aveau o formă omenească. Ele stăteau în picioare şi se mişcau ca oamenii.

6 Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi.

Patru feţe. Cele patru făpturi vii erau identice la înfăţişare. Fiecare avea patru feţe distincte, de om, de leu, de bou şi de vultur (versetul 10). Prin contrast, cele patru făpturi vii pe care le-a văzut Ioan nu erau identice. Fiecare din ele avea numai o singură faţă, iar cele patru feţe erau diferite (Apocalips 4,7), trupurile, totuşi, corespunzând feţelor făpturilor vii pe care le-a văzut Ezechiel.

Patru aripi. Făpturile vii din Apocalips 4 avea şase aripi. Serafimii din Isaia 6,2 aveau şase aripi.

7 Picioarele lor erau drepte, şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită.

Picioarele. Cuvântul tradus picioare uneori înseamnă fluierele picioarelor (vezi 1Samuel 17,6). Construcţia era de aşa fel încât să permită făpturilor o mişcare în toate direcţiile, fără necesitatea de a se întoarce, după cum arată viziunea mai departe (vezi Ezechiel 1,17).

8 Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om; şi toate patru aveau feţe şi aripi.

Mâini de om. Vezi comentariul la cap. 10,8. Dacă, aşa cum pare evident, cele două pasaje reprezintă aceeaşi figură, atunci mâinile nu aparţin făpturilor vii ca o parte din corpurile lor. Ele reprezintă în schimb mâna lui Dumnezeu aşezată sub aripi cu scopul călăuzirii.

9 Aripile lor erau prinse una de alta. Şi când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.

Prinse. Compară v. 11.

Nu se întorceau. Nu era nevoie de întoarcere, căci, dat fiind faptul că feţele lor priveau în toate direcţiile, orice direcţie era o mişcare înainte. Picioarele fiind drepte (vezi v. 7) lucrul acesta făcea să fie uşor de a merge în orice parte. Ne putem închipui o formaţie ca un pătrat care niciodată nu se întorcea pe axa sa, ci doar se mişca în direcţia în care era obligată să meargă.

10 Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou; iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur.

Chipul feţelor. Era un singur trup la fiecare din făpturile acestea, dar fiecare avea patru feţe. Feţele erau de cele patru părţi, aşa că fiecare din cele patru făpturi priveau în acelaşi timp în toate cele patru direcţii.

Întrucât profetul nu interpretează simbolurile viziunii, şi Scripturile în altă parte nu explică în mod expres semnificaţia acestor feţe, noi putem doar să emitem ipoteze cu privire la semnificaţia specifică a simbolurilor. Comentatorii au sugerat diferite idei, ca de pildă: 1) Faţa de om este simbolul cel mai înalt al Celui Veşnic; leul, un simbol al suveranităţii; boul, de asemenea un fel de suveranitate, împreună cu un simbol natural al forţei puse în slujba unor lucrări omeneşti, şi vulturul, o emblemă a puterii regale. 2) Feţele sunt simboluri ale celor patru evanghelişti. Vedere aceasta a fost prezentată de Părinţii Bisericeşti, Irineu fiind unul dintre cei dintâi care a înaintat o astfel de teorie, leul uneori este identificat cu Matei şi omul cu Marcu, şi viceversa. Boul şi vulturul sunt atribuite uniform respectiv lui Luca şi Ioan. Dar interpretarea aceasta are numai o temelie imaginară. 3) După tradiţia iudaică târzie, cele patru forme, luând ordinea lui Ezechiel, sunt steagurile purtate în mod normal de seminţia lui Ruben, Iuda, Efraim şi Dan, când tăbărau în pustie (Numeri 2,2). Nu poate fi dovedit faptul că într-adevăr acestea erau simbolurile antice. Chiar dacă sar putea să fi fost aşa, este greu să vedem vreo legătură între steaguri şi scopurile pedagogice ale viziunii.

Când se face o încercare de a interpreta aceste patru făpturi vii, e bine să nu se uite faptul că, în profeţia simbolică, profetul vede reprezentări ale realului şi nu realitatea însăşi. Aceste reprezentări pot fi asemenea realităţii; însă adesea ele nu sunt. Adesea actorii dintr-o dramă profetică au o înfăţişare foarte mult deosebită de fiinţele sau mişcările pe care le reprezintă. Astfel îngerii por susţine părţi care mai târziu să fie îndeplinite de oameni. Un înger a reprezentat acţiunea poporului advent în cadrul unei viziuni a dezamăgirii (Apocalips 10,1-11; comp. Apocalips 14,6-12). Fiare şi balauri caricaturizaţi sunt folosiţi pentru a dramatiza roluri ale naţiunilor şi ale puterilor supranaturale (vezi Daniel 7; 8; Apocalips 12; 13; 17). Într-o împrejurare, Isus e prezentat simbolic cu o rană de cuţit sângerândă, şi cu şapte coarne şi şapte ochi (Apocalips 5,6). Nimeni nu ar trace concluzia nici măcar pentru o clipă că aceasta era o încercare de a reprezenta înfăţişarea lui Isus. Într-o viziune a celei de a doua veniri Isus este arătat călărind pe un cal alb, îmbrăcat într-un veşmânt muiat în sânge şi având o sabie în gură. Aici din nou nu e scopul viziunii de a prezenta înfăţişarea reală la data marelui eveniment culminant al istoriei (Apocalips 19,11-15). Trebuie avută mare grijă pentru a nu interpreta literal un profet biblic atunci când nu se intenţionează literalitatea. Cu un prilej când a fost ridiculizată de criticii ei, Ellen White a scris: Împotrivitorii mei ridiculizează ‘expresia aceea slabă şi copilărească a unor măreţi struguri crescând pe fire de argint şi firele acestea ataşate la tulpini de aur’. . . Eu nu afirm că strugurii creşteau pe fire de argint. Ceea ce eu am privit am descris aşa cum mi-a părut. Nu trebuie presupus că strugurii erau pe fire de argint sau tulpini de aur, ci că aşa era înfăţişarea lor. (EGW MS 4, 1883)

În interpretarea profeţiei simbolice este un lucru important acela de a permite ca acelaşi spirit care a dat viziunea să fie cel care identifică simbolurile ei. Acolo unde lipseşte o astfel de identificare, comentatorul este lăsat să emită ipoteza cu privire la aplicaţie; motiv pentru care dogmatismul trebuie să fie evitat. Mai departe, ca în parabole, diferitele trăsături ale prezentărilor simbolice au diferite trepte de semnificaţie şi importanţă. O parabolă nu trebuie să fie făcută să reziste interpretării până la cel mai mic detaliu. Lucrul acesta este la fel de adevărat şi cu privire la profeţia simbolică. Nu trebuie să fie acordată o importanţă egală fiecărui detaliu al tabloului profetic. Se poate ca unele trăsături să fie introduse numai pentru a întregi ilustraţia. Sau pentru a procura un fundal consistent. Ca în cazul parabolelor, noi trebuie să aflăm care este scopul general al viziunii, şi care amănunte ale prezentării picturale sunt intenţionate să transmită un adevăr divin (vezi Vol. III, p. 1111; vezi şi COL 244).

Inspiraţia nu ne-a lăsat în întuneric cu privire la obiectivul de învăţătură al viziunii lui Ezechiel cu făpturile vii (vezi PK 535, 536; 5T 751-754; Ed 177, 178).

Afirmaţiile la care se face referire aici, prezintă mai întâi fundalul viziunii. Prezentarea profetică urmărea să dea curaj iudeilor într-un moment când ţara lor zăcea în ruine datorită invaziilor succesive iar mulţi din locuitori se aflau captivi într-o ţară străină. Jefuirea după voie din partea naţiunilor păgâne era interpretată de mulţi ca şi cum Dumnezeu nu mai purta de grijă. Oamenii nu izbuteau să vadă mâna lui Dumnezeu în cursul istoriei. Ei nu-şi dădeau seama de faptul că un scop divin, superior era la lucru în recentele transformări, aşa cum de fapt fusese în toate veacurile. Viziunea a fost dată pentru a arăta că o Putere deasupra tuturor lucrurilor avea de-a face cu treburile cârmuitorilor şi că Dumnezeu era încă la conducere. Acesta era obiectivul general al viziunii. Astfel orice încercare de interpretare trebuie să fie consistentă cu acest obiectiv.

Făpturile vii reprezintă fiinţe cereşti (vezi 5T 751). Aşa după cum deja s-a notat, nu trebuie să ne imaginăm că în slujba lui Dumnezeu sunt fiinţe cu patru capete şi cu patru aripi. Inspiraţia nu cere o astfel de concluzie. Formele alese pentru această prezentare profetică erau fără îndoială intenţionate să simbolizeze soli cereşti în plenitudinea lor de oficii, capacităţi şi adaptabilităţi.

11 Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile.

Verset ce nu a fost comentat.

12 Fiecare mergea drept înainte, şi anume încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau; iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.

Încotro le mâna duhul. Nu are loc o acţiune independentă din partea acestor făpturi. Mişcările sunt în armonie cu îndrumările Spiritului. Lucrul acesta e mai departe accentuat în versetul

20.

13 În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi care ardeau; şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare, şi din el ieşeau fulgere.

Ca nişte făclii. Sau Înfăţişarea unor lămpi [KJV]. Încă o referire la focul menţionat în versetul 4. Ezechiel e acum în stare să observe mai de aproape. El încearcă să descrie în limbaj omenesc spectacolul interesant al unor lămpi vibratorii şi fulgere ce emană, care activau continuu printre făpturi.

14 Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul.

Fulgerul. Astfel este reprezentată viteza acestor făpturi când aleargă şi revin din diferitele lor misiuni. Lumina strălucitoare alergând printre făpturile vii cu repeziciunea fulgerului reprezintă viteza cu care în final va înainta către împlinire lucrarea aceasta (5T 754). Pentru oameni pare adesea că planurile divine sunt mult timp amânate. E adevărat a fost o oarecare amânare, dar Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. (2Petru 3,9). Într-o zi, cât de curând, cu o iuţeală uluitoare, izbucnind ca o surpriză copleşitoare, sfârşitul va veni, mai repede decât oamenii aşteaptă.

15 Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor.

Pe pământ... era o roată. În timp ce încă mai privea la aceste patru făpturi vii, profetului i sa mai zugrăvit în faţa ochilor încă o minune. Cu totul erau patru roţi (vezi v. 16, 19). Aceste roţi atingeau pământul pe când heruvimii apăruseră într-un nor (v. 4,5).

16 Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de crisolit, şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi.

Hrisolit. Sau Culoarea unui beril. Literal, ochiul de Tarşiş. O formă oarecare de piatră preţioasă e intenţionată aici, dar identificarea e incertă. Unii comentatori sugerează topazul. Numele Tarşiş probabil arată originea pietrei. Cu privire la localizarea Tarşişului, vezi comentariul la Geneza 10,4.

În mijlocul. Construcţia şi aranjamentul roţilor prezentau un tablou în aparenţă confuz; totuşi mişcările lor erau în perfectă armonie.

17 Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor.

Pe toate cele patru laturi. Ca în cazul făpturilor vii, nu avea loc întoarcerea pe axă, ci mişcarea era posibil şi executată în toate direcţiile. Mai mult decât atât, nu era o schimbare în poziţia relativă a făpturilor şi a roţilor în mişcare.

18 Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare, şi pe obezile lor cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur.

Pline cu ochi. Aceasta înseamnă că viziunea nu se ocupa doar cu forţe fizice, ci şi cu forţe care întrupau inteligenţa.

19 Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile.

Mergeau şi roatele pe lângă ele. Există în versetele 19,21 un fel de repetiţie, dar şi o varietate în exprimare. Descrierea scoate în evidenţă perfecta coordonare a mişcărilor făpturilor vii şi a roţilor. Nu există operaţiune independentă, nici din partea roţilor nici din partea făpturilor vii.

Conform PK 535, 536 şi 5T 751-754, roţile, atât de complicate în aranjamentul lor, reprezintă treburile omeneşti şi evenimentele istoriei în acţiunile şi contra-acţiunile lor. Ceea ce pentru observatorul nepriceput apare ca fiind o confuzie deznădăjduită, rodul întâmplării, rezultatul ambiţiei şi capriciului omenesc, e prezentat aici ca un tipar armonios realizat şi călăuzit de o mână infinită către scopuri predeterminate. Pentru un comentariu cu privire la mâna lui Dumnezeu în istorie, vezi comentariul la Daniel 4,17.

20 Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul; şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer, sus peste capetele lor.

Întindere. Sau Firmament. Ebraică raqia‘, literal, o întindere (vezi comentariul la Geneza 1,6; Psalmi 19,1). Referirea este la întinderea de deasupra făpturilor vii.

Cristalul. Ebraică qerach, literal, gheaţă. În alte ocazii cuvântul este tradus fie gheaţă, fie brumă [frig] (Geneza 31,40; Iov 6,16; 37,10; 38,29; Ieremia 36,30). Tabloul este al unei desfăşurări măreţe, poate slab asemănată cu soarele de dimineaţă căzând pe zăpezile veşnice ale vreunui vârf înalt de munte.

23 Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi care le acopereau trupurile.

Aripile lor stăteau drepte. Profetul încearcă să reprezinte fiecare parte a viziunii într-o relaţie corespunzătoare cu celelalte părţi. Două din aripile fiecărei făpturi stăteau drepte, adică întinse către firmamentul de deasupra, nu în mod obligatoriu pentru a-l sprijini aşa cum au presupus unii. Celelalte două aripi erau strânse respectuos peste trupurile făpturilor vii.

24 Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios ca al unei oştiri; iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos.

Vâjâitul. Sau Zgomotul . Ebraică qol, un cuvânt obişnuit în Vechiul Testament; de asemenea adesea tradus sunet, sau voce. Contextul trebuie să determine care sens corespunde cel mai bine fiecărui caz în parte. Qol apare de cinci ori numai în textul acesta, şi este tradus zgomot de trei ori şi voce de două ori [KJV]. Sunet în loc de zgomot ar fi traducerea preferabilă în prima ocazie de apariţie a cuvântului. Expresia ar fi în acest caz: sunetul aripilor lor. O astfel de traducere a lui qol în Geneza 3,8 ar da de asemenea acelui paragraf o traducere mai plină de înţeles. În loc de a citi ei au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând, noi am putea citi ei au auzit sunetul Domnului Dumnezeu umblând.

Sunetul aripilor în mişcare pe care Ezechiel îl aude, îl impresionează ca fiind diferit de sunetele obişnuite pe care el era deprins să le audă. El se frământă să găsească o asemănare pentru a descrie melodia care-i încântă sufletul. Găseşte o paralelă parţială în sunetul apelor mari, poate mugetul unui fluviu sau rostogolirea apelor la o cascadă. Dar asemănarea este necorespunzătoare. Sunetul e complex. Pe lângă glasul lui Dumnezeu, Ezechiel distinge şi glasul unei mari oştiri, ca şi cum un mare număr de fiinţe ar fi prinse la mişcările făpturilor vii şi la mişcările roţilor.

25 Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor; iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos.

De deasupra cerului întins. Sau Din firmament . Mai degrabă de deasupra firmamentului. Aceasta însemnează că vocea vine de la tron, care, potrivit cu versetul 26, era deasupra firmamentului. Vocea aceasta trebuie să fie deosebită de sunetul auzit şi descris mai înainte.

Îşi lăsau aripile în jos. Compară cu versetul 24. Repetarea ideii pare să sugereze un viu act de respect faţă de Maiestatea de deasupra. Când vocea se auzea heruvimii se opreau, puternicele sunete ale umbletului lor se potoleau, iar aripile lor cădeau nemişcate în jos într-o atitudine de atenţie plină de respect.

26 Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el.

În chipul unui scaun de domnie. Aici e punctul culminant al viziunii? Cea mai mare fusese păstrată până la sfârşit. Deasupra firmamentului cristalin apare ceea ce mai întâi a părut profetului

o concentrare de albastru din cea mai bogată şi mai adâncă nuanţă. KJV a inversat ordinea cuvintelor acestui text. Textul ebraic zice: cu înfăţişarea unei pietre de safir, şi anume înfăţişarea unui tron. Asemănarea cu piatra, fără îndoială a impresionat cea dintâi, apoi pe măsură ce amănuntele au devenit mai clare, profetul a observat chipul unui tron.

Ca un chip de om. În viziune profetul a văzut numai o reprezentare a originalului (vezi comentariul la v. 10). Ezechiel nu a văzut Fiinţa Divină Însăşi, ci numai o reprezentare a Divinităţii. Descriind Fiinţa ca un om, profetul a folosit o grijă extremă, folosind combinaţia de termeni o asemănare ca înfăţişarea de om. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Ioan 1,18), aşa că fiinţele omeneşti nu sunt în stare să ofere o descriere precisă a adevăratei Lui esenţe. Dumnezeu Se descoperă oamenilor în viziune sau faptic în diferite chipuri: la Avraam, Hristos a venit ca un călător (Geneza 18,1); la Iacov, ca un atacator (Geneza 32,24); la Iosua, ca un războinic (Iosua 5,13). Apostolului Ioan, în viziune El, S-a descoperit în diferite chipuri, inclusiv acela de miel (Apocalips 6,1; comp. Apocalips 1,1-16; 14,1). Vedeniile de la Domnul pe care le-a avut (vezi comentariul la Ezechiel 1,1) i-au dat lui Ezechiel asigurarea necesară cu privire la autenticitatea chemării lui şi au adăugat autoritatea cerută la solia sa.

Dumnezeul care cârmuieşte în ceruri nu este un Domn absenteist. Ezechiel a văzut firmamentul şi tronul direct deasupra capetelor făpturilor vii. Acestea, la rândul lor, erau în poziţie alături de fiecare din roţi care, atunci când erau în repaus, atingeau pământul. Ce mângâiere să ştii că Acela care stă deasupra heruvimilor este de veghe, că El încă apără pe poporul Său, şi că fiecare putere pământească ce caută să se înalţe împotriva Dumnezeului cerului va fi înfrântă, iar Dumnezeu va fi totul în tot!

27 Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rinichilor lui până sus, şi de la chipul rinichilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc, şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare.

Aramă lustruită. Ebr. chashmal. Prin diferite repetiţii profetul încearcă să descrie strălucirea şi slava peste măsură de mare a scenei. Şi cu toate acestea manifestarea este numai o slabă oglindire a originalului; deoarece Părintele Veşnic locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea (1Timotei 4,16).

28 Ca înfăţişarea curcubeului care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea.

Curcubeul. Lui Ezechiel îi era probabil amintită făgăduinţa plină de milă a lui Dumnezeu din Geneza 9,13. Oricât de descurajatoare şi prevestitoare de nenorociri se prezenta profetului perspectiva naţională, el ştia că gândurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său erau gânduri de pace şi nu de nenorocire. Astfel, prezentarea maiestuoasă a slavei lui Dumnezeu a fost desăvârşită. Copleşit de strălucirea cerească a scenei, Ezechiel a căzut pe faţa sa, dar un glas l-a îndemnat să se ridice şi să asculte cuvintele Domnului.

Curcubeul care înconjoară tronul lui Dumnezeu este asigurarea noastră cu privire la iubirea Lui eternă. Tronul, având arcada curcubeului făgăduinţei, [este] dreptatea lui Hristos... Curcubeul care încercuieşte tronul reprezintă puterea combinată a harului şi a dreptăţii (EGW RH 12 dec. 1892). El este un semn al îndurării lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se pocăieşte (PP107).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–28Ed 177, 178; PK 535, 536; TM 213; 5T 751–754; 9T 259, 260B

1 Ed 177; PK 448, 535; 5T 751

3–10FE 395

4, 5 Ed 177; PK 535; 5T 751

11 PP 348

13 5T 751

14 GC 512

15–21Ev 93; ML 39; 9T 259

16, 26 Ed 177; PK 535; 5T 751

28 PP 107; 5T 751