1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon și spune-i: „Așa vorbește Domnul Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.
2 Dacă nu vrei să-l lași să plece și dacă-l mai oprești,
3 iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi și peste oi; și anume va fi o ciumă foarte mare.

Peste turmele tale. Până acum plăgile fuseseră îndreptate împotriva egiptenilor înşişi, mai degrabă decât împotriva averii lor. Bunurile lor poate că au suferit ceva sub plaga precedentă (vezi cap. 8,24), dar altfel diferitele nu calamităţi fuseseră ceva mai mult decât supărare şi amărăciune. Acum aveau să fie lovite bunurile. Dacă Faraon avea să fie mai impresionat de calamităţile care i-au sărăcit pe supuşii săi, decât prin acelea care le-au pricinuit doar suferinţă personală, rămâne de văzut. Ţinând seamă de aceasta, pentru prima dată mâna lui Dumnezeu a fost peste vitele lor, sau mai degrabă, peste toate animalele lor domestice.

Caii. Caii, care nu fuseseră cunoscuţi înainte de invazia hicsoşilor şi prin urmare nu apar în lista animalelor prezentate lui Avraam (Geneza 12,16), au ajuns obişnuiţi sub dinastia a optsprezecea. Se pare că au fost folosiţi mai ales în război.

Cămile. Cămila nu prea era folosită în Orientul Apropiat înainte de sec. al XIII-lea î.Hr. Drept, urmare ea este amintită numai în mod sporadic în primele rapoarte biblice. Totuşi, reprezentări de cămile aflate în Egipt, Siria-Palestina şi Mesopotamia din al treilea şi al doilea mileniu î.Hr. arată că avusese loc domesticirea sporadică a acestui animal cu mult înainte de sec. al XIII-lea î.Hr. (vezi comentariul pentru Geneza 12,16; 24,11).

Ciumă (Murrain). Termenul obişnuit ebraic pentru plagă, redat astfel în RSV. Având în vedere că boala specială amintită aici a lovit numai animalele, cuvântul poate fi redat prin ciumă animală. Bolile epidemice la animale în Egipt nu sunt neobişnuite şi uneori au secerat un mare număr de animale. Totuşi, caracterul miraculos al acestei încercări a fost indicat prin anunţarea ei anterioară, prin apariţia ei în ziua hotărâtă, prin severitatea ei şi prin faptul că animalele evreilor au rămas neatinse.


4 Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel și turmele egiptenilor, așa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.”
5 Domnul a hotărât vremea și a zis: „Mâine, va face Domnul lucrul acesta în țară.”

Mâine. Pentru căderea plăgii a fost fixat un timp hotărât, ca în cazul celei de dinaintea ei (cap. 8,23), pentru ca Faraon să poată recunoaşte în ea judecata lui Dumnezeu. De asemenea, ar fi fost timp pentru aceia care l-ar fi crezut pe Moise să-şi aducă animalele din câmp acasă (vezi cap. 9,3).


6 Și Domnul a făcut așa, chiar de a doua zi. Toate turmele egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nicio vită din turmele copiilor lui Israel.

Toate turmele egiptenilor. Adică, toate acelea care erau pe câmp (v.3). În timpul plăgii următoare, mulţi egipteni mai aveau animale (v.19). Faptul că mulţi egipteni au adus vitele acasă arată cât de adânc fuseseră impresionaţi de puterea lui Dumnezeu şi de catastrofele care au urmat

una după alta, în rapidă succesiune.

N-a murit nici una. Despre deosebirea dintre izraeliţi şi egipteni vezi cap. 8,32.


7 Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: și iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui faraon s-a împietrit și n-a lăsat pe popor să plece.

Faraon a trimis. Faraon îşi manifestă pentru prima dată curiozitatea cu privire la plăgi. Deşi a descoperit că faptele corespund cu anunţul făcut de Moise, el n-a fost serios impresionat. Într-un fel, se pare că a fost mişcat mai puţin de această plagă decât de celelalte. După cât se pare, el nu suferise o pierdere prea mare, iar pierderea bănească a supuşilor lui era de mică importanţă pentru el. Poate că el a atribuit salvarea animalelor izraeliţilor aerului sănătos din Goşen, sau unei mai mari cunoştinţe a proprietarilor lor cu privire la creşterea de animale, deoarece ei erau păstori de meserie. O inimă împietrită găseşte întotdeauna motive pentru lucrurile pe care preferă să le creadă.


8 Domnul a zis lui Moise și lui Aaron: „Umpleți-vă mâinile cu cenușă din cuptor, și Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui faraon.

Umpleţi-vă. Plaga a şasea, ca şi a treia, a venit neanunţată, deşi minunea trebuia să fie îndeplinită în prezenţa regelui. Poate că aceasta a avut loc în timp ce el se afla în drumul spre râu, în vederea ritualurilor zilnice pe care le îndeplinea acolo (vezi cap. 7,15; 8,20).

Cu cenuşă din cuptor. Cercetătorii sunt împărţiţi cât priveşte înţelesul cuvântului ebraic cenuşă. Unii consideră că ar trebui să fie redat prin funingine. Cuptorul era un cuptor de topit. Plaga ceasta în mod deosebit pare să fie o împlinire a făgăduinţei făcută lui Avraam cu patru sute de ani mai înainte (PP 267).


9 Ea se va preface într-o țărână care va acoperi toată țara Egiptului; și va da naștere, în toată țara Egiptului, pe oameni și pe dobitoace, la niște bube pricinuite de niște bășici fierbinți.”

Bube. Poate abcese sau nişte băşici fierbinţi. Natura exactă a acestei boli nu este clară. Unii cred că este vorba de aşa numitele abcese de Nil, de care oamenii din Egipt suferă mult spre sfârşitul inundaţiei anuale şi care pricinuiesc o mâncărime aproape insuportabilă. Deoarece boala aceasta este obişnuită în Egipt, cu greu ar putea fi considerată supranaturală, afară doar dacă ea a venit cu gravitate nemaipomenită. Alţii cred că plaga a fost variolă, sau o boală de piele asemănătoare cu lepra.


10 Ei au luat cenușă din cuptor și s-au înfățișat înaintea lui faraon; Moise a aruncat-o spre cer, și ea a dat naștere, pe oameni și pe dobitoace, la niște bube pricinuite de niște bășici fierbinți.
11 Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise, din pricina bubelor; căci bubele erau pe vrăjitori, ca și pe toți egiptenii.

Vrăjitorii nu s-au putut arăta. Se pare că, până la această dată, vrăjitorii fuseseră întotdeauna de faţă când au fost săvârşite minunile, deşi de la un timp ei n-au mai reuşit să producă o contrafacere a minunilor. De data aceasta, plaga a căzut asupra lor cu atâta gravitate, încât ei n-au putut să se prezinte la rege, ci au alergat la casele lor pentru ocrotire şi tratament.


12 Domnul a împietrit inima lui faraon, și faraon n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise.

Domnul a împietrit. Vezi comentariul pentru cap. 4,21.


13 Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineață, du-te înaintea lui faraon și spune-i: „Așa vorbește Domnul Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească.

Înaintea lui Faraon. Plaga a şasea n-a avut efect asupra inimii împietrite a lui Faraon, care na fost mişcat nici de suferinţele poporului său, nici de propria nenorocire. De aceea, Moise a primit poruncă să se înfăţişeze încă o dată înaintea lui spre a-l avertiza despre alte manifestări supranaturale şi mai înspăimântătoare.

Spune-i. Moise trebuia să repete aceeaşi solie, exact în aceleaşi cuvinte ca înainte, arătând că Dumnezeu nu se schimbă (vezi cap. 8,1.20; 9,1 etc.). Solia lungă care urmează, fără a fi egalată de cele de mai înainte, conţine avertizări menite să-l impresioneze chiar şi pe cel mai împietrit păcătos.


14 Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi și împotriva poporului tău ca să știi că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul.

Toate urgiile Mele împotriva inimii tale. Acest anunţ energic a pus în contrast viitorul imediat cu trecutul apropiat şi i-a făcut cunoscut regelui că Dumnezeu avea să aducă asupra lui judecăţi şi mai aspre decât în trecut. Acum putea să se aştepte la urgii de o intensitate mai mare şi într-o mai rapidă succesiune, îndreptate în primul rând spre spiritul său împietrit şi încăpăţânat. Pierderea întâiului născut, viitorul prinţ de coroană, avea să supună inima lui înăsprită şi el urma chiar să-i roage pe izraeliţi să plece, implorând pe conducătorii lor, cei mai mari vrăjmaşi ai lui, să-i dea binecuvântarea lor (cap. 12,32).


15 Dacă Mi-aș fi întins mâna și te-aș fi lovit cu ciumă, pe tine și pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ.

Dacă Mi-aş fi întins mâna (engleză Voi întinde mâna Mea). În ebraică, verbele acestui verset sunt la timpul trecut şi nu la viitor, aşa cum sunt redate în RSV, creând astfel, cel puţin o contradicţie aparentă (vezi mai departe la v.16).


16 Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea, și Numele Meu să fie vestit în tot pământul.

Ca să vezi. Dumnezeu continuă să explice motivul pentru care n-a nimicit deja pe Faraon, a cărui încăpăţânare atrăsese de mult o astfel de pedeapsă. Motivul prezentat aici este dublu: (1) pentru ca Faraon să poată experimenta şi astfel să ajungă să recunoască puterea adevăratului Dumnezeu şi să fie constrâns în mod repetat să-I dea slavă lui Iehova; (2) pentru ca numele lui Dumnezeu să fie făcut cunoscut pe tot pământul. Lucrul acesta a fost adus la îndeplinire întru totul şi Faraon a fost obligat să admită nu numai superioritatea puterii lui Dumnezeu, ci şi dreptatea Lui (vezi v.27). Grandioasele evenimente care au precedat şi au însoţit Exodul au ajuns să aibă faimă mondială. Conform obiceiului lor de a nu raporta întâmplările care le erau adverse, egiptenii n-au lăsat nici o urmă a experienţei Exodului pe monumentele lor. Dar n-au putut opri răspândirea istoriei acestor puternice evenimente la alte naţiuni (vezi Exod 15,14; Iosua 2,10, etc.). Şi astăzi, deşi au trecut mai bine de trei milenii de când s-au întâmplat aceste minuni în ţara Egiptului, în câmpia Ţoan (Psalmi 72,12), cele întâmplate sunt citite în mai mult de o mie de limbi, în orice ţară din lume, proclamate de nenumărate mii de predicatori şi crezute încă de milioane de evrei şi creştini. Ar fi putut fi vreo profeţie împlinită în mai literal decât aceasta spusă regelui Egiptului?

Timpul viitor folosit de KJV în redarea textului din Exod 9,15.16 (vezi comentariul pentru v.15) a dus la înţelegerea greşită a caracterului lui Dumnezeu şi a naturii lucrării Lui cu oamenii. ESTE făcut să pară că Dumnezeu l-a predestinat pe Faraon să urmărească politica lui de opoziţie faţă de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să poată beneficia de împietrirea inimii lui. Mai departe, se trage concluzia că, fie Dumnezeu l-a adus la existenţă, fie că l-a pus pe tronul Egiptului tocmai pentru acest scop şi l-a sortit să acţioneze în ciuda voinţei divine. Un astfel de amestec este în dezacord cu multe afirmaţii clare ale Scripturii, care spun că Dumnezeu nu predestinează soarta nici unui om, nici nu constrânge voinţa omenească (vezi Iosua 24,15; Isaia 55,1; Ioan 1,12; 3,16; 7,37; Apocalipsa 22,17; etc.). Ideea din originalul ebraic al v.15 şi 16 este exprimată mult mai potrivit astfel: Eu aş fi putut să-Mi întind mâna să te lovesc cu ciumă pe tine şi pe poporul tău, şi tu ai fi putut fi nimicit de pe pământ; dar te-am lăsat să trăieşti cu scopul ca să vezi puterea Mea, ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul (RSV; vezi Ed. 174-178, 238, 304).


17 Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu și dacă nu-l lași să plece,

Dacă te mai ridici. Prin aceasta se înţelege că, chiar în acest ultim ceas, ar fi putut să evite dezastrele majore care au căzut asupra lui şi a poporului lui. Faraon trebuia să mai aibă ocazia să hotărască el însuşi dacă va conlucra cu Dumnezeu sau nu. În ebraică, versetul acesta nu este o întrebare (ca în engleză n.trad.), ci o simplă declaraţie de fapt, deşi prin aceasta sensul nu este schimbat: Te mai ridici împotrivă.


18 iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră așa de mare, cum n-a mai fost în Egipt, din ziua întemeierii lui și până azi.

Mâine la ceasul acesta. Faptul că a fost fixat timpul pentru începerea plăgii avea să dovedească regelui că Iehova era Domnul cerului şi al pământului şi că forţele naturii, toate obiecte ale idolatriei egiptene, erau creaturile puterii Sale şi supuse voinţei Lui. Departe de a fi în stare să le ajute, elementele acestea, privite de egipteni ca zei ai lor, erau sub controlul Dumnezeului vrăjmaşilor lor, şi acum El le va folosi ca instrumente pentru pedepsirea acelora care se închină la ele. Cât de mult detestă Dumnezeu idolatria.

O piatră aşa de mare. Ploaia şi mai ales grindina sunt relativ rare în Egipt. În regiunea Cairo sunt numai două ploi pe an, şi la sud de Cairo ploaia este un eveniment rar. Uneori nu cade timp de ani de zile nici un strop de ploaie. De aceea este de înţeles că o furtună cu grindină ca aceea descrisă în v.23 şi 24 a fost o experienţă atât de extraordinară încât să fie considerată ca un act de pedepsire divină (vezi v.27).

Din ziua întemeierii. Aceasta este redată de Moise în ebraică dintr-o altă expresie tipic egipteană, care împreună cu multe altele, arată că autorul era un bun cunoscător al limbii egiptene. În v.24 este exprimată aceeaşi idee, prin cuvintele de când este el locuit de oameni. Multe inscripţii egiptene se referă la trecutul antic, când primul lor rege a unit mai multe triburi într-o naţiune.


19 Pune-ți, dar, la adăpost turmele și tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toți oamenii și toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; și vor pieri.”

Pune-ţi dar la adăpost turmele. Chiar în plină judecată, Dumnezeu a mai dovedit îndurare, avertizându-i pe egipteni despre soarta lor iminentă şi sfătuindu-i să se apere atât pe ei, cât şi proprietăţile lor. Dacă Faraon şi supuşii lui ar fi primit avertizarea dată cu atâta îndurare, vieţile oamenilor şi ale animalelor ar fi fost cruţate. Dimpotrivă, ei n-au ţinut seamă de avertizare, şi a avut loc o mare pierdere (v.25).


20 Aceia dintre slujitorii lui faraon, care s-au temut de cuvântul Domnului, și-au adunat în case robii și turmele.

Aceia care s-au temut. Pentru prima dată se face o înştiinţare că egiptenii au fost aceia care au învăţat să se teamă de Domnul. După cât se pare, efectul plăgilor îi convinsese treptat pe mulţi dintre ei că Dumnezeul evreilor era într-adevăr un Dumnezeu puternic. Probabil că ei încă nu-L cunoşteau ca pe singurul Dumnezeu adevărat, ci numai ca pe Unul care era făcut să fie mai vrednic de respect. La Exod, o adunătură de oameni, care nu erau evrei, după cum s-ar părea (Numeri 11,4) au părăsit Egiptul împreună cu robii (Exod 12,38). Ca rezultat al plăgilor, mulţi egipteni trebuie să fi ajuns la concluzia că ar fi în folosul lor să se unească cu evreii dispreţuiţi şi să tragă foloase cel puţin dintr-o credinţă cu numele faţă de Dumnezeul lor. Aici, pe timpul plăgii a şaptea, este prima indicaţie despre disensiunea dintre egipteni, care par să fi fost departe de a fi uniţi în opoziţia lor faţă de izraeliţi. Unii dintre slujitorii lui Faraon (oficiali), au profitat de avertizarea dată de Moise (cap. 9,19) şi au adunat în case vitele şi păstorii lor în aşteptarea furtunii ce avea să vină.


21 Dar cei ce nu și-au pus la inimă cuvântul Domnului și-au lăsat robii și turmele pe câmp.

Cei ce nu şi-au pus la inimă. O furtună cu piatră de proporţii suficiente spre a periclita vieţile oamenilor şi ale animalelor era dincolo de orice experienţă a egiptenilor şi se părea o imposibilitate absolută. De aceea, Moise şi Aaron trebuie să fi apărut marii mase a egiptenilor ca şi Lot în faţa ginerilor lui care credeau că glumeşte (Geneza 19,14).


22 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna spre cer; și are să bată piatra în toată țara Egiptului pe oameni, pe vite și pe toată iarba de pe câmp în țara Egiptului!”

Spre cer. Acţiunea de a întinde mâna spre cer era potrivită, pentru că plaga avea să vină din cer. Mâna lui Aaron fusese întinsă asupra apelor într-un fel asemănător pentru prima şi a doua plagă (cap. 7,19.20; 8,6), şi asupra ţărânii pământului pentru plaga a treia (cap. 8,17).


23 Moise și-a întins toiagul spre cer; și Domnul a trimis tunete și piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste țara Egiptului.

Moise. Începând cu plaga a şaptea, Moise păşeşte înainte ca singurul trimis al lui Dumnezeu. Chemându-i pe delegaţii izraeliţilor, Faraon încă a mai trimis după Moise şi Aaron (v.27; cap. 10,8) ca fiind cei doi cu care el a avut de-a face de pe vremea când au început plăgile. Dar acum, Moise devenise purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în faţa regelui şi executorul judecăţilor divine. Acum, trebuie că el şi-a pierdut timiditatea şi teama şi a devenit campionul neînfricat pentru cauza lui Dumnezeu, ceea ce el a şi rămas până la sfârşitul vieţii lui.

Tunete şi piatră de cădea foc. Deşi fusese prezisă numai piatră, în climatele calde o furtună cu grindină este de obicei însoţită de fulgere şi tunete. Manifestarea electrică specială descrisă aici ca foc care cădea pe pământ pare să fi fost ceva corespunzător cu meteoriţii.


24 A bătut piatra, și focul se amesteca cu piatra; piatra era așa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată țara Egiptului de când este el locuit de oameni.
25 Piatra a nimicit, în toată țara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit și toată iarba de pe câmp, și a frânt toți copacii de pe câmp.

Piatra. Oricât ar fi putut fi de teribile fulgerele, piatra a produs o distrugere mai mare. Conform cu avertizarea dată (v.19), păstorii şi vitele care au rămas pe câmp au fost omorâte.

A nimicit şi toată iarba. Nu în sensul absolut, deoarece conform celor din cap. 10,5, o parte din vegetaţie a scăpat. Aceasta indică mai degrabă orice fel de cereale şi pomi fructiferi. Din cap. 9,31 este evident că au fost distruse total numai două culturi, inul şi orzul, în timp ce celelalte au suferit stricăciuni într-o măsură mai mică.


26 Numai în ținutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra.

Numai în ţinutul Goşen. Vezi cap. 8,22; 9,4; 10,23.


27 Faraon a trimis să cheme pe Moise și pe Aaron și le-a zis: „De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați.

Am păcătuit. Plaga cu piatră a făcut o impresie mai puternică asupra regelui decât oricare din judecăţile anterioare. Aceasta a fost prima plagă care a pricinuit moartea oamenilor şi a fost cea mai uimitoare şi teribilă manifestare a puterii divine pe care el o experimentase (v.24). De aceea Faraon, a fost mult mai smerit decât înainte, şi deşi a chemat pe Moise de două ori şi a cerut îndepărtarea plăgilor (cap. 8,8.28), aceasta a fost prima dată când îngâmfatul rege a admis greşeala comportamentului lui. Oricât a fost de remarcabilă o astfel de mărturisire, totuşi ea n-a reprezentat o pocăinţă sinceră, după cum indică expresia de data aceasta. Aceasta a fost mai degrabă efectul groazei pricinuite mai mult de fulgerele teribile şi de piatra nimicitoare, decât de o sinceră părere de rău de păcat.


28 Rugați-vă Domnului ca să nu mai fie tunete și piatră; și vă voi lăsa să plecați și nu veți mai fi opriți.”

Să nu mai fie. Din nou regele şi-a dat cuvântul că lasă pe evrei să plece, dacă plaga avea să înceteze.


29 Moise i-a zis: „Când voi ieși din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta și nu va mai bate piatra, ca să știi că al Domnului este pământul!

Când voi ieşi din cetate. Este posibil ca Memphis sau Tamis, mai probabil că ultima cetate (vezi comentariul pentru cap. 7,15), unde îşi avea regele reşedinţa şi unde au plecat Moise şi Aaron, când au fost trimişi de Dumnezeu să se întrevadă cu regele, sau când erau chemaţi de el.

Voi ridica mâinile. Acesta este unul din multele texte în care este amintit obiceiul ridicării mâinilor în rugăciune. Nu numai Moise s-a rugat în felul acesta, ci şi Iov (Iov 11,13), Solomon (2 Cronici 6,13) şi Ezra (Ezra 9,5).

Al Domnului este pământul. Deşi cuvântul tradus pământ ar putea fi tradus şi ţară, şi astfel aplicat la Egipt, probabil că primul este corect, pentru că întotdeauna scopul lui Dumnezeu a fost să-i înveţe pe oameni să-L cunoască nu ca pe un zeu regional, ci ca pe Stăpânul cerului şi al pământului.


30 Dar știu că tu și slujitorii tăi tot nu vă veți teme de Domnul Dumnezeu.”

Dar ştiu că nu vă veţi teme. Moise, ştiind că atitudinea regelui avea să rămână tot aşa de împietrită ca întotdeauna, de îndată ce va veni potolirea plăgii, a fost destul de îndrăzneţ să exprime convingerea sa despre acest fapt în prezenţa regelui. Adevărata temere de Dumnezeu se arată prin ascultare de poruncile Sale, dar teama lui Faraon era de felul aceleia pe care o au şi demonii, pentru că şi ei cred, dar se înfioară (Iacov 2,19). Teama sinceră duce la ascultare, dar teama inimii lui Faraon l-a condus la făgăduinţe false şi păcat mai mare. Adevărata temere de Domnul nu este teama umilitoare pe care a simţit-o Faraon, ci un spirit de teamă respectuoasă, rezultând din cunoaşterea puterii şi maiestăţii sublime a lui Dumnezeu.


31 Inul și orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare;

Inul. Informaţia cu privire la culturile care au suferit indică timpul aproximativ al omului când a avut loc plaga. Egiptenii cultivau inul, pentru că preferau îmbrăcămintea de pânză. Preoţii nu purtau altceva decât îmbrăcăminte de pânză.

Era în floare. Aceasta ar indica spre sfârşitul lui ianuarie, sau spre începutul lui februarie.

Orz. Cam pe acea vreme orzul era în spic, în mod obişnuit fiind secerat prin martie. Orzul era cultivat pe scară largă pentru fabricarea berii, o băutură obişnuită la vechii egipteni. Mai era folosit şi ca hrană pentru cai, şi clasele mai sărace făceau pâine din el.


32 grâul și ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii.

Grâul. În Egipt, secerişul grâului începea aproximativ cu o lună mai târziu decât secerişul orzului şi continua până în primele zile ale lui aprilie. Secara (tr. engleză Rye). Secara nu creştea în Egipt şi părerea generală este că aici cuvântul ebraic tradus rie (în engleză) era în realitate spelta, un fel de grâu inferior cultivat acum

în Egipt, de obicei după seceriş. După cum dovedesc monumentele, el a fost cultivat în mod mai mult în vremurile antice decât astăzi. Fiind semănat o dată cu grâul, el avea să se coacă în acelaşi timp, la sfârşitul lui martie.

Observaţia că inul şi orzul fuseseră distruse, dar că grâul şi speltul scăpaseră de o vătămare majoră, dovedeşte că plaga cu piatra trebuie să fi avut loc fie la sfârşitul lui ianuarie, sau la începutul lui februarie. Ar mai fi fost două sau trei luni până la Exod. Despre durata plăgilor, vezi cap. 7,25 şi 9,31.


33 Moise a plecat de la faraon și a ieșit afară din cetate; și-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele și piatra au încetat și n-a mai căzut ploaia pe pământ.
34 Faraon, văzând că ploaia, piatra și tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască și și-a împietrit inima, el și slujitorii lui.

N-a contenit să păcătuiască. În nepocăinţă încăpăţânată, regele şi-a împietrit inima cum prezisese Moise. După cât s-ar părea, slujitorii lui au stat alături de această hotărâre, totuşi plaga următoare i-a convins de zădărnicia unei rezistenţe în continuare (cap. 10,7). Dacă l-au sprijinit pe Faraon din slugărnicie, sau pentru că încă nu erau convinşi de puterea lui Dumnezeu, este nesigur.

Ca şi unele din plăgile precedente, cea de-a şaptea a dovedit din nou lipsa de valoare a pocăinţei născută din frică. În felul acesta, Dumnezeu ar putea să-Şi asigure supunerea tuturor oamenilor, dar victoria ar fi fără valoare, pentru că inimile oamenilor n-ar fi câştigate. Dumnezeu nu se află în teama de furtună şi foc, ci în glasul care vorbeşte în şoaptă înăuntrul inimii omului. Mulţi păcătoşi trec prin porţile groazei, unde aud glasul Lui, mărturisesc puterea Lui şi recunosc propria nimicnicie, dar oamenii vor fi schimbaţi în caracter numai după ce liniştea sufletului a ajuns să distingă acel glas.Comentariile lui Ellen G. White

1-35 PP 267-270

3 PP 267

3-11SR 117

6-8,10 PP 267

11 1T 292

11,12, 14 PP 267

16 PK 368; PP 267

18-21 PP 269

23-25 SR 117

24-26 PP 269

27 SR 117; 5T 637

27-30,33-35 PP 270


35 Lui faraon i s-a împietrit inima și n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise.