1 Moise a răspuns și a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: „Nu ți S-a arătat Domnul!”

N-au să mă creadă. Îndoiala lui Moise, după făgăduinţa de călăuzire şi ocrotire (cap. 3,13) a lui Dumnezeu, presupunea dispoziţia de a merge şi dorinţa de a primi informaţii noi. Se pare că Moise încă se opunea destul de mult faţă de ideea de a accepta misiunea. El a încercat să se apere, încercând să explice: Ce se va întâmpla dacă poporul nu mă va crede? etc. Dar declaraţia lui este emfatică şi nu poate fi nici tradusă, nici explicată astfel. Este de imaginat că de la intrarea lui Iosif în Egipt, cu mai bine de două secole în urmă, Israel nu mai avusese parte de nici o descoperire divină şi de aceea s-ar fi putut naşte uşor îndoiala cu privire la validitatea pretenţiei lui Moise de a fi primit

o însărcinare divină.

2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag.”
3 Domnul a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, și toiagul s-a prefăcut într-un șarpe. Moise fugea de el.

S-a prefăcut într-un şarpe. Deoarece credinţa lui Moise nu era încă destul de puternică pentru a se baza pe semnul viitor promis lui (cap. 3,12), Dumnezeu a oferit semne imediate prin care putea să-Şi valideze însărcinarea. Aceste trei semne au avut ca scop să-i convingă pe izraeliţi de faptul că Dumnezeu se arătase lui Moise, dar au slujit în acelaşi timp să întărească şi credinţa lui Moise şi să risipească teama lui de nereuşită. Aceasta avea să fie dovada că Dumnezeu îl chemase pe Moise să fie conducătorul lui Israel şi l-a înzestrat cu puterea de a aduce la îndeplinire această răspundere.


4 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna și apucă-l de coadă.” El a întins mâna și l-a apucat; și șarpele s-a prefăcut iarăși într-un toiag în mâna lui.

De coadă. Un vrăjitor de şerpi prindea de obicei şerpii lui de gât, în aşa fel încât să nu-l poată muşca. Moise a fost instruit să demonstreze încrederea lui în Dumnezeu, luând şarpele de coadă.


5 „Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ți S-a arătat Domnul Dumnezeul părinților lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.”
6 Domnul i-a mai zis: „Bagă-ți mâna în sân.” El și-a băgat mâna în sân; apoi a scos-o, și iată că mâna i se acoperise de lepră și se făcuse albă ca zăpada.

Mâna i se acoperise de lepră. Lepra era considerată ca absolut de nevindecat. Apariţia şi îndepărtarea ei instantanee erau împotriva tuturor experienţelor şi va fi primită ca dovadă a puterii supranaturale. Semnul acesta se poate să mai fi slujit ca avertizare că acela care se va opune sau nu va asculta de Moise avea să sufere rezultate dureroase. În timp ce scopul primei minuni a fost să dovedească faptul că Moise era omul pe care-l chemase Dumnezeu să fie conducător al poporului Său, a doua minune avea să arate clar că el, ca trimis al lui Dumnezeu, a fost dăruit cu puterea necesară de a aduce la îndeplinire însărcinarea.


7 Domnul a zis: „Bagă-ți din nou mâna în sân.” El și-a băgat din nou mâna în sân; apoi a scos-o din sân; și iată că mâna se făcuse iarăși cum era carnea lui.
8 „Dacă nu te vor crede”, a zis Domnul, „și nu vor asculta de glasul celui dintâi semn, vor crede glasul celui de al doilea semn.

Glasul celui dintâi semn. Dumnezeu a personificat aceste semne ca având glas, pentru că ele aveau să dea mărturie pentru El în persoana uneltei alese. După Scriptură, tot ce are un glas, numai dacă noi vrem să ascultăm cu inima noastră – ziua, noaptea, cerurile, fiarele sălbatice, păsările cerului, peştii şi chiar pietrele. Ele strigă tare şi îşi înalţă glasurile, proclamând voinţa Făcătorului lor, indiferent dacă omul vrea sau nu vrea să asculte (vezi Psalmi 19,1-3; Iov 12,7.8; Habacuc 2,11; Luca 19,40).


9 Dacă nu vor crede nici aceste două semne și nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din râu și s-o torni pe pământ; și apa, pe care o vei lua din râu, se va preface în sânge pe pământ.”

Apă. Egiptenii se închinau la Nil ca izvor de prosperitate naţională. Puterea de a schimba apa dătătoare de viaţă a Nilului în sânge avea să însemne puterea asupra zeilor Egiptului şi puterea de a nenoroci ţara Egiptului. Din acest semn, Israel trebuia să înveţe încrederea în Dumnezeu, în timp ce Faraon şi egiptenii trebuiau să fie călăuziţi, prin acelaşi semn, să se teamă de El (cap. 7,15-19). În felul acesta, lui Moise nu i s-a încredinţat numai cuvântul lui Dumnezeu, ci a fost înzestrat şi cu puterea Lui. El a fost primul profet şi făcător de minuni trimis de Dumnezeu la poporul Său şi astfel a devenit un tip al lui Hristos (Deuteronom 18,15; Ioan 1,45; Fapte 3,22).


10 Moise a zis Domnului: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară; și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbești Tu robului Tău; căci vorba și limba-mi este încurcată.”

Nu sunt un om cu vorbirea uşoară. Ţinând seamă de făgăduinţa lui Dumnezeu de a face ca misiunea lui să prospere, pare a fi nejustificat ca acela care fusese puternic în cuvinte şi fapte (Fapte 7,22) să se scuze cu dificultatea în vorbire. Absenţa lui îndelungată din Egipt şi faptul că nu vorbise limba egipteană în timpul şederii lui în Madian, fără îndoială că l-au făcut să se simtă necalificat să meargă în faţa lui Faraon, dar el trebuia să fi fost dispus să se încreadă în Dumnezeu. S-a sugerat că Moise s-a temut să vorbească în limba ebraică, pentru că locuise printre madianiţi. Totuşi, faptul acesta nu putea constitui motivul, deoarece inscripţiile madianite se deosebesc doar puţin de ebraica veche. Nici tradiţia ebraică în care se spune că Moise avea dificultate în pronunţarea unor litere ebraice nu are nici un temei.


11 Domnul i-a zis: „Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?
12 Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta și te voi învăța ce vei avea de spus.”

Eu voi fi cu gura ta. Dumnezeu l-a convins cu răbdare pe Moise ca pe un prieten. Acela care

făcuse gura omului era în măsură să împărtăşească abilitatea de a vorbi curgător.


13 Moise a zis: „Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiți.”

Ah, Doamne, trimite. Când toate scuzele pe care le-a putut prezenta Moise s-au dovedit neîntemeiate, motivele lui ascunse au devenit evidente. Ceea ce la început părea o neîncredere în propria destoinicie, acum s-a descoperit ca neîncredere în Dumnezeu (vezi v.19). El a refuzat să meargă din motive practice. Răspunsul său tăios, aproape obraznic, faţă de însărcinarea divină este chiar mai evident în ebraică decât în engleză.


14 Atunci Domnul S-a mâniat pe Moise și a zis: „Nu-i oare acolo fratele tău, Aaron, levitul? Știu că el vorbește ușor. Iată că el însuși vine înaintea ta; și, când te va vedea, se va bucura în inima lui.

Domnul s-a mâniat. Expresia folosită este foarte expresivă, dar probabil că nu înseamnă mai mult decât că Dumnezeu a fost nemulţumit. El nu l-a pedepsit pe Moise decât prin împărţirea răspunderii pe care ar fi trebuit s-o aibă Moise singur.

Aaron, levitul. Nu este clar de ce a vorbit Dumnezeu aici despre Aaron ca levitul. Unii au sugerat că mai erau printre izraeliţi şi alţii cu acelaşi nume şi că această numire era necesară pentru a-l deosebi. Dar nu este clar de ce nu erau de ajuns cuvintele fratele tău. Alţii au considerat că numirea anticipează viitoarea consacrare a seminţiei sale pentru lucrarea specială a lui Dumnezeu.

El vine înaintea ta. S-a sugerat că Aaron a plănuit să-l viziteze pe Moise în Madian pentru a-l informa despre moartea regelui de care fugise (vezi cap. 2,15.23). În orice caz, Aaron n-a pornit la drum, până ce nu l-a însărcinat Dumnezeu să meargă (cap. 4,27).


15 Tu îi vei vorbi și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut.
16 El va vorbi poporului pentru tine, îți va sluji drept gură, și tu vei ține pentru el locul lui Dumnezeu.

El va vorbi pentru tine. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu amândoi bărbaţii – cu Moise, ca să poată exprima corect ce i-a descoperit Dumnezeu, şi cu Aaron, ca să poată vorbi clar şi convingător. Poziţia lui Moise era mai vrednică de cinste, cu toate că poporului poate să i se fi părut a fi a lui Aaron.

Locul lui Dumnezeu. În cap. 7,1 Dumnezeu a făgăduit lui Moise ca fratele său să fie proorocul sau purtătorul de cuvânt al lui. Inspiraţia divină trebuia să rămână asupra lui Moise. Aaron trebuia să accepte cuvintele lui Moise ca fiind cuvintele lui Dumnezeu şi să facă tot ce îi poruncea Moise.


17 Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele.”

Ia toiagul acesta. Lui Moise i s-a poruncit să ia, nu orice toiag, ci acela deosebit, care fusese deja transformat în şarpe. Pluralul semnele indică plăgi care aveau să cadă asupra Egiptului, deoarece numai unul din cele trei semne date până aici urma să fie îndeplinit cu toiagul.


18 Moise a plecat; și, când s-a întors la socrul său, Ietro, i-a zis: „Lasă-mă, te rog, să plec și să mă întorc la frații mei, care sunt în Egipt, ca să văd dacă mai trăiesc.” Ietro a zis lui Moise: „Du-te în pace!”

Lasă-mă să plec. Moise nu i-a amintit lui Ietro adevăratul scop al călătoriei lui, de teamă că Ietro n-avea să-i îngăduie soţiei şi copiilor lui să-l însoţească şi probabil pentru că ar fi fost posibilitatea ca un raport despre întoarcerea lui în Egipt să ajungă la curte înainte ca el să fie gata să apară acolo, făcând astfel misiunea lui şi mai grea.


19 Domnul a zis lui Moise, în Madian: „Du-te, întoarce-te în Egipt: căci toți cei ce umblau să-ți ia viața au murit.”

Du-te, întoarce-te. Când Moise făcea pregătiri spre a se întoarce în Egipt, Domnul i s-a arătat pentru a doua oară cu asigurarea că nu trebuia să se temă în ce priveşte siguranţa personală, deoarece Faraon şi toţi cei care-i căutau viaţa au murit.


20 Moise și-a luat nevasta și copiii, i-a pus călare pe măgari și s-a întors în țara Egiptului. Și-a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.

Copiii. Moise avea doi fii (cap. 18,3.4), Gherşom, a cărui naştere este amintită în cap. 2,22, şi Eliezer, care probabil că nu era decât un copilaş. Ultimul pare să se fi născut după întoarcerea lui Moise în căminul lui Ietro, deoarece cap. 2,22 vorbeşte numai de un fiu care i s-a născut înainte de descoperirea divină de la muntele Horeb.

I-a pus pe măgari. Vechii egipteni niciodată nu călăreau ei înşişi pe animale, cu toate că adesea ei au zugrăvit străini şi mai ales copii şi nobili, călărind pe măgari. Cuvântul acesta sugerează că Moise renunţase la obiceiurile lui egiptene de mai înainte şi a adoptat felul de viaţă semitic.

Toiagul lui Dumnezeu. Toiagul lui Moise (cap. 4,2) devenise toiagul lui Dumnezeu ca rezultat al minunilor raportate în v.3 şi 4.


21 Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi toate minunile pe care ți le pun în mână, să le faci înaintea lui faraon. Eu îi voi împietri inima, și nu va lăsa pe popor să plece.

Toate minunile. Dumnezeu i s-a arătat încă o dată lui Moise, fie înainte de a pleca din Madian, fie pe drum spre Egipt. Cu ocazia aceasta, Dumnezeu îi împărtăşeşte lui Moise informaţii cu privire la ce trebuie să se aştepte în Egipt. Expresia toate minunile nu se referă numai la cele trei semne amintite în v.2-9, ci la toate minunile pe care avea să le facă în faţa lui Faraon.

Îi voi împietri inima. În parabola lui Hristos despre semănător şi sămânţă nu era nici o deosebire între sămânţa semănată într-un fel de pământ şi cea semănată în altele, şi nici în felul în care a fost semănată. Totul a depins de primirea făcută seminţei de fiecare fel de pământ. Tot aşa, împietrirea inimii lui Faraon în nici un caz nu era un act al lui Dumnezeu, ci mai degrabă o alegere deliberată din partea lui (vezi PP 268). Prin avertizări şi manifestări repetate ale puterii divine, Dumnezeu a trimis lumină destinată să arate lui Faraon greşeala căilor lui, să înmoaie şi să-i supună inima şi să-l facă să colaboreze cu voinţa Sa (DA 322). Dar fiecare manifestare succesivă a puterii divine l-a făcut mai hotărât să procedeze după cum i-a plăcut. Refuzând să fie corectat, a dispreţuit şi lepădat lumina, până ce a devenit insensibil faţă de ea şi, în cele din urmă, lumina a fost retrasă. Astfel că propria rezistenţă faţă de lumină a fost ceea ce a împietrit inima lui. Chiar şi păgânii au recunoscut faptul că Faraon şi egiptenii înşişi au fost aceia care şi-au împietrit inimile, iar nu Dumnezeu (1 Samuel 6,6).

Comentatorii se deosebesc mult în înţelegerea lor despre împietrirea inimii lui Faraon, atribuită aici lui Dumnezeu. Există în total zece astfel de declaraţii. Opt dintre ele (Exod 4,21; 9,12; 10,20, 27; 11,10; 14,4.8.17) folosesc cuvântul chazaq, care înseamnă că Domnul va face inima lui Faraon fermă, aşa încât ea nu se va mişca, şi că simţămintele lui faţă de Israel nu se vor schimba. În cap. 7,3, este folosit un alt cuvânt ebraic, qazhah, care înseamnă că Dumnezeu va face inima lui Faraon tare sau nesimţitoare. În cap. 10,1 este folosit un al treilea cuvânt, kabed, care înseamnă că Dumnezeu făcuse inima lui Faraon grea sau insensibilă la influenţa divină. Faptul că diferitele cuvinte sunt folosite mai mult sau mai puţin alternativ rezultă clar dintr-un studiu al contextului.

Există de asemenea şi zece declaraţii care arată efectul, adică faptul că Faraon şi-a împietrit inima. Patru din ele (cap. 7,13, 22; 8,19; 9,35) folosesc cuvântul chazaq, “a face ferm, cinci (cap. 7,14; 8,15, 32; 9,7, 34) cuvântul kabed, a îngreuna, şi unul (cap. 13,15) cuvântul qazhah, “a întări. Împietrirea inimii lui Faraon s-a evidenţiat înainte de toate în faptul că el n-a dat nici o atenţie cererii Domnului de a lăsa pe Israel să plece. Refuzul lui n-a fost limitat la plăgile pe care vrăjitorii Egipteni au fost în stare să le imite, ci le-a cuprins şi pe acelea pe care vrăjitorii înşişi le-au recunoscut a fi degetul lui Dumnezeu (cap. 8,19). Ea a continuat şi după plăgile a patra şi a cincia, care au căzut asupra egiptenilor, dar nu asupra izraeliţilor, fapt despre care regele a fost informat (cap. 9,7). Împietrirea inimii lui a fost dovedită şi mai clar când a încălcat făgăduinţa de a lăsa pe Israel să plece cu condiţia ca Moise şi Aaron să îndepărteze plaga şi când a fost obligat să mărturisească faptul că păcătuise (cap. 9,27). Astfel că, atunci când i s-a spus lui Moise, înainte de a ajunge în Egipt, că Domnul va împietri inima lui Faraon (cap. 4,21), Dumnezeu s-a referit la refuzul continuu al regelui de a-L asculta şi de a-i elibera pe izraeliţi.

Dumnezeu nu are plăcere de suferinţa şi moartea celui rău, ci mai degrabă doreşte ca toţi oamenii să se pocăiască şi să fie mântuiţi (Ezechiel 33,11; 1 Timotei 2,4; 2 Petru 3,9), şi face ca soarele Lui să strălucească peste cei răi şi peste cei buni (Matei 5,54). După cum soarele influenţează diferite materiale în diferite feluri, după natura lor – de exemplu, topeşte ceara şi întăreşte lutul – tot aşa şi influenţa Duhului lui Dumnezeu produce asupra inimii oamenilor efecte diferite după situaţia lor. Păcătosul care se pocăieşte îngăduie Duhului lui Dumnezeu să-l conducă la transformare şi mântuire, dar cel nepocăit îşi împietreşte inima din ce în ce mai mult. Aceeaşi manifestare a îndurării lui Dumnezeu conduce în cazul unuia la salvare şi viaţă şi în al celuilalt la judecată şi moarte – fiecăruia după propria alegere.


22 Tu vei zice lui faraon: „Așa vorbește Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut.

Israel este fiul Meu. Declarând că Israel este fiul întâi născut al lui Dumnezeu, Moise avea să folosească limbajul familiar regelui egiptean. Fiecare Faraon se socotea pe sine fiu al soarelui-zeu Amen-Ra.


23 Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.”

Voi ucide pe fiul tău. Pentru împlinirea acestei preziceri, vezi cap. 12,29. Moise n-a anunţat această ameninţare până nu fuseseră epuizate toate celelalte mijloace de convingere, întrucât ştia că aceasta avea să fie ultima lui întrevedere cu regele (cap. 10,29; 11,4.5; PP 273). Făcând aşa, el a îndeplinit, după cât se pare, una din cele mai speciale directive primite după întoarcerea sa în Egipt (cap. 6,11; 7,9.15.19, etc.).


24 În timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a întâlnit Domnul și a vrut să-l omoare.

Într-un loc unde a rămas peste noapte. (engleză, într-un han). Traducerea han este greşită. Nu exista nici un han şi nici chiar loc de poposire pentru caravane pe drumul dintre Madian şi Egipt. Cuvântul ebraic folosit aici are mai degrabă înţelesul de un loc de petrecut peste noapte (compară cu Iosua 4,3.8; Isaia 10,29). În RSV scrie într-un loc de locuit pe drum. Probabil că întâmplarea a avut loc la un izvor, sau un loc cu apă, unde se oprise familia peste noapte.

A vrut să-l omoare. Unii cred că Moise a avut o experienţă asemănătoare cu aceea a lui Iacov la Peniel (Geneza 32,24-32). Alţii sunt de părere că o boală grea l-a lovit pe neaşteptate, pe care el şi Sefora au recunoscut-o ca o pedeapsă a lui Dumnezeu din cauză că n-au îndeplinit una din poruncile Lui. În realitate, lui Moise i sa arătat un înger, într-un fel ameninţător, ca şi când ar fi avut intenţia să-l omoare (PP 255).

25 Sefora a luat o piatră ascuțită, a tăiat prepuțul fiului său și l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând: „Tu ești un soț de sânge pentru mine.”

Sefora a luat o piatră ascuţită. Chirurgii Egiptului foloseau în mod obişnuit cuţite de piatră. După Iosua 5,2, acestea erau şi instrumentele obişnuite pentru aducerea la îndeplinire a ritualului circumciziunii.

A tăiat prepuţul. Moise s-a întors în Egipt cu cei doi fii ai săi (vezi Exod 4,20). Evident că Gherşom, cel mai mare, fusese circumcis după instrucţiunile date de Dumnezeu lui Avraam (Geneza 17,10-14). În cazul lui Eliezer, fiul cel mai mic, ritualul acesta a fost neglijat (PP 256). Necrezând în necesitatea circumciziunii, Sefora se opusese intenţiei lui Moise de a-l circumcide pe Eliezer la timpul cuvenit. Arătarea îngerului a făcut să se înţeleagă clar că opoziţia ei nu-l scuza pe Moise de administrarea ritualului. Şi acum, fiind în pericol viaţa soţului ei, ea a găsit cu cale că este necesar să aducă ea însăşi operaţia la îndeplinire.

Un soţ de sânge. Cuvintele acestea sunt în mod clar o expresie de reproş. Ele arată că Sefora a îndeplinit ritualul cu strângere de inimă, nu din dorinţa de a asculta de Dumnezeu, ci de nevoie, pentru a scăpa viaţa soţului ei. Înţelesul ei pare a fi că Moise a fost un fel de soţ sărman, spre binele căruia a fost necesar să se verse sângele fiilor ei, în conformitate cu un obicei naţional pe care ea îl socotea ca barbar.


26 Și Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea: „Soț de sânge!”, din pricina tăierii împrejur.

Şi l-a lăsat. Dumnezeu a primit actul tardiv al Seforei şi i l-a redat pe Moise.

Din pricina tăierii împrejur. Când îngerul l-a eliberat pe Moise, Sefora a repetat cuvintele de reproş, adăugând ca explicaţie, literal, din pricina tăierilor împrejur. Poate că ea o avea în minte pe cea îndeplinită în Madian asupra lui Gherşom, cât şi pe aceea a lui Eliezer.


27 Domnul a zis lui Aaron: „Du-te înaintea lui Moise în pustiu.” Aaron a plecat: a întâlnit pe Moise la muntele lui Dumnezeu și l-a sărutat.

Du-te în pustie. Această instrucţiune trebuie să fi fost dată lui Aaron cu ceva timp înainte ca Moise să părăsească Madianul, pentru că ei s-au întâlnit la Horeb, în mijlocul peninsulei Sinai (vezi comentariul pentru cap. 3,1), curând după plecarea lui Moise de la socrul său. De asemenea, este cert că directivele date lui Aaron au fost mult mai ample decât indică raportul scurt din Exod. Având în vedere că pustia se întindea de la hotarul Egiptului prin peninsula Sinai şi în Arabia, Dumnezeu trebuie să-i fi spus precis ce fel de drum să urmeze ca să-l întâlnească pe fratele său.


28 Moise a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese, și toate semnele pe care-i poruncise să le facă.
29 Moise și Aaron și-au văzut de drum și au adunat pe toți bătrânii copiilor lui Israel.

Toţi bătrânii. Cât despre bătrâni, vezi comentariul pentru cap. 3,16. Deşi Moise şi Aaron nu aveau autoritatea să cheme căpeteniile seminţiilor şi să adune familiile, aceşti bărbaţi au răspuns la invitaţia lor.


30 Aaron a istorisit toate cuvintele pe care le spusese Domnul lui Moise; și Moise a făcut semnele înaintea poporului.

Aaron a istorisit. Aaron a trecut de îndată la îndatoririle slujbei lui de purtător de cuvânt (v.16), făcând cunoscut bătrânilor faptul că Dumnezeu îl chemase pe fratele său să aducă la îndeplinire eliberarea lor. Tot Aaron, şi nu Moise, după cum ne-am fi aşteptat (v.17) a făcut semnele (vezi PP 263). După cât s-ar părea, Dumnezeu fie că a poruncit, fie că a aprobat această delegare de putere. Cu alte ocazii, mai târziu, îl găsim pe Aaron cerându-i-se de mai multe ori să facă minuni (cap. 7,19; 8,5.16).


31 Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința; și s-au plecat și s-au aruncat cu fața la pământ.

Poporul a crezut. Aceasta a fost o altă dovadă despre favoarea divină. Ea stă în contrast izbitor cu obişnuita atitudine de neîncredere a izraeliţilor, care atât de des n-au crezut în Dumnezeu... şi n-au avut încredere în ajutorul Lui (Psalmi 78,22). Dorinţa lor după eliberare şi manifestările acestea de putere miraculoasă au dat naştere la un răspuns favorabil din partea bătrânilor.

Şi s-au plecat. Credinţa poporului şi închinarea în cadrul căreia a fost exprimată au dovedit că făgăduinţa lui Dumnezeu către părinţii lor era încă vie în inimile lor. Cu toate că credinţa lor n-a rezistat la proba următoare, totuşi, ca primă expresie a simţămintelor lor, ea a făcut dovada faptului că Israel voia să urmeze chemarea lui Dumnezeu.

Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 253-257

1,3,4 PP 253

6-8PP 254

10 4T 314

10-14PP 254

14 PP 320

15-17PP 254

16 3T 293

18 PP 255

19 SR 111

21 PP 268

22,23 DA 51; PP 273

24 PP 255

25,26 PP 256

27-31 PP 257