1 Domnul a zis lui Moise: „Taie două table de piatră ca cele dintâi, și Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat.

Taie două table. Literal, Taie pentru tine. Pentru că Moise a spart tablele anterioare (cap. 32,19), care fuseseră lucrarea lui Dumnezeu (cap. 32,16), acum era însărcinat pe drept să taie el însuşi cel de-al doilea set. Scrierea, desigur, era a celor Zece Porunci (Exod 34,28; Deuteronom 4,13; 10,4). Moise nu ceruse un set nou de table, ci doar întoarcerea favorii lui Dumnezeu şi înnoirea legământului. Dar Dumnezeu nu putea să acorde favoarea Sa fără a cere ascultare de Lege. Cele două sunt inseparabile. Oamenii sunt mai doritori să se bucure de răsplătirea unei vieţuiri corecte, decât să trăiască în mod corect. Dar Dumnezeu insistă asupra faptului că răsplătirea îi poate fi dată numai celui ascultător. El poate intra în legământ numai cu aceia care sunt dispuşi să accepte Legea Sa ca regulă de viaţă. Dumnezeu face lucrul acesta mai degrabă pentru binele lor, decât pentru al Său.

Repetarea scrierii Legii pe tablele de piatră dovedeşte că ea este veşnică şi neschimbătoare (Matei 5,17-19; Romani 13,8-10; Efeseni 6,2; Iacov 2,8-12; 1 Ioan 2,3.4; 5,2.3). Moise a fost chemat să repare pierderea celor două table ale Legii, care a cauzată de propria acţiune. Tot aşa se întâmplă şi cu noi, atunci când călcăm Legea lui Dumnezeu. Nu putem spera o revenire a favorii divine, dacă nu ne aşezăm din nou pe calea ascultării depline. Furtul aduce datoria restituirii, insulta, pe aceea a scuzelor, vorbirea de rău, datoria retractării.


2 Fii gata dis-de-dimineață și suie-te de dimineață pe muntele Sinai; să stai acolo înaintea Mea, pe vârful muntelui.

Dis de dimineaţă. Întârzierea i-a oferit lui Moise timp pentru a pregăti noile table de piatră.


3 Nimeni să nu se suie cu tine și nimeni să nu se arate pe tot muntele; și nici boi, nici oi să nu pască pe lângă muntele acesta.”

Nimeni. Nici măcar Iosua nu avea să-l însoţească pe Moise (conform capitolelor 24,13; 32,15-17). Instrucţiunile date cu privire la această ocazie au fost mai stricte decât cele anterioare (vezi cap. 19,12.13).


4 Moise a tăiat două table de piatră ca și cele dintâi; s-a sculat dis-de-dimineață și s-a suit pe muntele Sinai, după cum îi poruncise Domnul; și a luat în mână cele două table de piatră.
5 Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el și a rostit Numele Domnului.

Domnul S-a pogorât. Stâlpul de nor care fusese la intrarea Cortului Întâlnirii (cap. 33,10) sa înălţat pe munte, iar când a ajuns pe vârf, norul s-a aflat acolo cu el.


6 Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie,

Domnul a trecut pe dinaintea lui. Aşa cu i-a făgăduit în cap. 33,22.23. Numele Domnului exprimă caracterul Său, iar aici este descris ca fiind constituit din trei calităţi fundamentale – milă, dreptate şi adevăr. Accentul este pus asupra milei, deoarece relaţia lui Dumnezeu cu noi se întemeiază pe milă (1 Ioan 4,7-12). Cu această ocazie, când favoarea lui Dumnezeu fusese retrasă, mila a fost deosebit de importantă, deoarece putea fi redată numai datorită milei Sale. Există şase căi diferite prin care Domnul Îşi manifestă iubirea faţă de poporul Său. El este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul. Este greu de imaginat o declaraţie mai cuprinzătoare cu privire la atenţia şi iubirea Sa faţă de cei păcătoşi. Când Domnul i s-a descoperit lui Moise în rugul aprins, S-a declarat a fi Eu sunt, sau, Cel care există prin Sine Însuşi, accentuând în acest fel deosebirea distinctivă dintre El şi alţi zei.

În starea prezentă de întristarea şi umilinţă a lui Israel (Exod 33,4-6), era necesar să li se descopere ceva în plus, care să le ofere speranţă şi siguranţă. În ea însăşi, Legea nu putea să fie plină de îndurare şi milostivă. Singurul ei accent este pus pe corectitudine. Era necesară o revelaţie suplimentară cu privire la caracterul plin de bunătate a lui Dumnezeu. Prin descoperirea caracterului Său faţă de Moise, Muntele Sinai proclamă nu numai Legea divină, ci şi harul divin. Acest fapt dovedeşte ca neîntemeiată ideea populară că Sinai reprezintă dreptatea, şi nu harul. Înalta proclamaţie a harului pe Sinai nu anulează în nici un fel Legea şi nici nu denaturează dreptatea divină, ci mai degrabă clarifică relaţia dintre cele două. Într-o situaţie de criză ulterioară, Moise I-a amintit lui Dumnezeu despre echilibrul dintre dreptate şi har, aşa cum a fost proclamat cu această ocazie (Numeri 14,11-19).

Acelaşi caracter neschimbător al lui Dumnezeu îi dă păcătosului neajutorat şi sărman speranţa vieţii veşnice astăzi (Psalmi 103,8-14; 145,8; Ieremia 29,11; 31,3). Având în vedere că în cineva care nu este credincios nu se poate avea încredere, Dumnezeu este îndreptăţit să aibă încrederea noastră, deoarece este plin de adevăr. Adevărul stă la rădăcina caracterului moral. El este opusul categoric al ipocriziei (Psalmi 108,4; 117,2; Ioan 14,6; Iacov 3,14).


7 care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!”

Iartă fărădelegea. Dumnezeu este plin de bunătate faţă de păcătosul pocăit, dar nu Îşi poate permite să slăbească propria guvernare, prin înjosirea neprihănirii şi a dreptăţii (Psalmi 85,10; 89,14). Dreptatea lui Dumnezeu este o parte esenţială a naturii Sale, nu mai puţin importantă decât mila Sa, deoarece fără ea Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu. Dreptatea este, aşa cum s-a susţinut,

o consecinţă necesară a adevăratei Lui iubiri, deoarece un Dumnezeu care este doar milos este un Dumnezeu nedrept. Fără dreptate nu poate fi milă. Deşi în Biblie citim că Dumnezeu simte plăcere în milă (Mica 7,18), nu vom găsi niciodată în Scripturi că Dumnezeu simte plăcere să aducă judecăţile Sale asupra oamenilor. Dimpotrivă, despre judecăţile Sale se spune că sunt o lucrare ciudată (Isaia 28,21). Bunătatea Sa iubitoare este abundentă (Isaia 55,7; Romani 5,20). Mila lui Dumnezeu este cea care moderează judecăţile şi Îl face să fie îndelung răbdător (Plângeri 3,22; Romani 2,4).

Faptul că iubirea divină determină atitudinea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este arătat cu claritate şi de spaţiul mai mare alocat în descrierea caracterului Său, precum şi de faptul că atributele milei le preced pe cele ale dreptăţii. Dumnezeu nu numai că este iubitor, ci Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,16). Atributul iubirii este o parte veritabilă a naturii Sale esenţiale, fără ea, El nu ar fi Dumnezeu. Când trebuie să ne pedepsească, Dumnezeu o face în iubire, pentru binele nostru – nu ca o expresie a furiei. Asemenea chirurgului, Dumnezeu poate să folosească bistriul întristării pentru a aduce vindecarea bolii sufletului, sau a prejudiciilor rezultate din păcat (Evrei 12,5-11; Apocalipsa 3,19).


8 Îndată, Moise s-a plecat până la pământ și s-a închinat.
9 El a zis: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este în adevăr un popor încăpățânat, dar iartă-ne fărădelegile și păcatele noastre și ia-ne în stăpânirea Ta!”

Dacă am căpătat trecere. Fiind mult întărit în credinţă şi curaj de proclamarea caracterului divin, şi încrezător în harul lui Dumnezeu, Moise Îl roagă pe Domnul să-Şi exercite harul, să ierte nelegiuirile noastre şi să refacă legământul rupt. Probabil că înţelegerea spirituală limitată a lui Moise nu reuşise să observe că Dumnezeu făgăduise acest lucru cu o zi înainte (cap. 33,17).


10 Domnul a răspuns: „Iată, Eu fac un legământ. Voi face, în fața întregului popor, minuni care n-au avut loc în nicio țară și la niciun neam; tot poporul care este în jurul tău va vedea lucrarea Domnului, și prin tine voi face lucruri înfricoșate.

Eu fac un legământ. Dispoziţia lui Dumnezeu de a înnoi legământul Său cu Israel evidenţiază două lucruri: 1) credincioşia Sa faţă de popor, datorită făgăduinţelor făcute părinţilor lui, şi 2) puterea biruitoare a rugăciunii de mijlocire. Aici sunt făcute angajamente suplimentare, care nu fuseseră menţionate în legământul precedent, cum ar fi minunile, extinderea graniţelor, siguranţa împotriva invaziilor (v.24). Binecuvântările cooperării cu Dumnezeu sunt infinit dincolo de înţelegerea limitată.

Minuni. Acestea aveau să includă uscarea răului Iordan (Iosua 3,14-17), căderea Ierihonului (Iosua 6,15-21) şi nimicirea vrăjmaşilor lor cu ploaia de pietre (Iosua 10,1-11).

Lucruri înfricoşate. Acestea urmau să fie făcute împotriva vrăjmaşilor lor (Deuteronom 10,21; Psalmi 106,22; 145,6).


11 Ia seama la ceea ce-ți poruncesc azi. Iată, voi izgoni dinaintea ta pe amoriți, canaaniți, hetiți, fereziți, heviți și iebusiți.

Ia seama. Aceasta nu este o referire specifică la cele Zece Porunci, care fuseseră impuse din nou prin rescrierea lor pe cele două table (v.28). Această poruncă include dispoziţiile enumerate în v.12-26. Este important să fie observat faptul că binecuvântările sporite ale lui Dumnezeu trebuie să fie echilibrate de acceptarea de către popor a unor obligaţii mai mari. Fiecare biruinţă asupra păcatului aduce cu ea o înţelegere mai clară a lui Dumnezeu, ocazii mai mari şi responsabilităţi mai mari.


12 Să nu cumva să faci legământ cu locuitorii țării unde ai să intri, ca să nu fie o cursă pentru tine, dacă vor locui în mijlocul tău.
13 Dimpotrivă să le dărâmați altarele, să le sfărâmați stâlpii idolești și să le trântiți la pământ idolii.

Să le dărâmaţi altarele. Această poruncă include mai mult decât menţiunea corespondentă din cartea legământului (cap. 23,24), care se referă doar la chipuri. Cu privire la aceste altare, vezi Numeri 23,1.29.30; Judecători 2,2; 1 Regi 16,32; 18,26.

Idolii. De la ’asherim. Idolii par să fi fost obiectele de cult din lemn, în forma unor copaci tăiaţi. Aceste buturugi de copaci, probabil având unele ramuri, erau obiecte de închinare. Binecunoscutul copac sacru al asirienilor a fost un ’asherah.


14 Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numește gelos, este un Dumnezeu gelos.
15 Ferește-te să faci legământ cu locuitorii țării, ca nu cumva, curvind înaintea dumnezeilor lor și aducându-le jertfe, să te poftească și pe tine și să mănânci din jertfele lor,

Fereşte-te să faci. Aici sunt prezentate cu claritate relele rezultate din tratatele cu popoarele canaanite (v.12; cap. 23,32.33), participarea la sărbătorile lor idolatre şi căsătoria cu femei păgâne (Judecători 2,2.11-13). Având în vedere că Dumnezeu declarase că poporul Său era mireasa Lui, idolatria era privită ca adulter (Ieremia 3,1-5; Ezechiel 16; 2 Corinteni 11,2; Apocalipsa 19,7-9; 21,2). Dumnezeii turnaţi sunt amintiţi aici în special din cauza păcatului recent cu privire la viţelul de aur.


16 ca nu cumva să iei din fetele lor neveste fiilor tăi, și astfel, fetele lor, curvind înaintea dumnezeilor lor, să târască și pe fiii tăi să curvească înaintea dumnezeilor lor.
17 Să nu-ți faci un dumnezeu turnat.
18 Să ții sărbătoarea Azimelor: timp de șapte zile, la vremea hotărâtă, în luna spicelor, să mănânci azime, cum ți-am poruncit, căci în luna spicelor ai ieșit din Egipt.
19 Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi.
20 Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriței; iar dacă nu-l răscumperi, să-i frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi; și să nu te înfățișezi cu mâinile goale înaintea Mea.
21 Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea să te odihnești; să te odihnești, chiar în vremea aratului și seceratului.

Vremea aratului. Porunca este repetată aici, deoarece vremea aratului şi vremea secerişului erau perioadele în care exista cea mai mare ispită de a călca Sabatul.


22 Să ții sărbătoarea Săptămânilor, a celor dintâi roade din secerișul grâului, și sărbătoarea strângerii roadelor la sfârșitul anului.

Sărbătoarea săptămânilor. La prima vedere, s-ar părea că aici sunt menţionate trei sărbători diferite. Cu toate acestea, deoarece sărbătoarea primelor roade este aceeaşi cu sărbătoarea săptămânilor (Levitic 23,15-17; Numeri 28,26), sunt doar două. Ambele au fost poruncite în cartea legământului (Exod 23,16).


23 De trei ori pe an, toți cei de parte bărbătească să se înfățișeze înaintea Domnului Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.

Toţi cei de parte bărbătească. Vezi comentariul pentru cap. 23,14-17.


24 Căci voi izgoni neamurile dinaintea ta și-ți voi întinde hotarele; și nimeni nu-ți va pofti țara, în timpul când te vei sui, de trei ori pe an, ca să te înfățișezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău.

Îţi voi întinde hotarele. Prima făgăduire a ţării, făcută lui Avraam şi seminţei lui, este amintită în Geneza 12,5-7. După aceea, această făgăduinţă a fost extinsă pentru a cuprinde întregul teritoriu dintre râul Egiptului şi Eufrat (Geneza 15,18; 1 Regi 4,21; 2 Cronici 9,26).

Văzând superioritatea incomparabilă a lui Israel faţă de toate celelalte naţiuni, mulţi aveau să se alăture în mod voluntar poporului ales al lui Dumnezeu. Hotarele lui Israel urmau să fie extinse până când, în cele din urmă, împărăţia lor va cuprinde lumea (COL 290). Ierusalimul însuşi avea să rămână pentru totdeauna (GC 19) şi să ajungă capitala întregii lumi (DA 577).


25 Să n-aduci cu pâine dospită sângele dobitocului jertfit în cinstea Mea; și carnea din jertfa praznicului Paștilor să nu fie ținută în timpul nopții până dimineața.
26 Să aduci în Casa Domnului Dumnezeului tău pârga celor dintâi roade ale pământului. Iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui.”

Pârga celor dintâi roade. Cea mai bună asigurare împotriva căderii în idolatrie era participarea neîncetată, în spirit şi în practică, la adevărata închinare, aşa cum fusese rânduită de Dumnezeu. Respectarea credincioasă şi corespunzătoare a Sabatului, a marilor sărbători anuale, a legilor de răscumpărare, a diferitelor jertfe şi a instituţiilor similare rânduite să conducă la consacrarea spirituală avea să-i protejeze de ispitele şi pericolele păgânismului, pe care le vor întâlni în Ţara Făgăduinţei.

Să nu fierbi. Vezi comentariul pentru cap. 23,19. Ultima parte a acestei secţiuni este paralelă cu ultima secţiune din cartea legământului (cap. 23,19).


27 Domnul a zis lui Moise: „Scrie-ți cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine și cu Israel!”

Cuvintele acestea. Adică, fragmentul din v.10-26. Pe temeiul. Adică, în armonie cu aceste cuvinte. Dumnezeu Îşi va îndeplini partea Sa din contract, dacă poporul îşi va îndeplini cu credincioşie partea lui.


28 Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți. N-a mâncat deloc pâine și n-a băut deloc apă. Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele Zece Porunci.

Patruzeci de zile. Cu această ocazie, poporul a trecut cu succes testul provocat de absenţa lui Moise (vezi cap. 34,30-32).

N-a mâncat deloc pâine. Aceasta este de asemenea o repetare a experienţei anterioare (Deuteronom 9,9-12). Întrevederea lui Moise cu Domnul i-a susţinut puterea fizică, fapt ce a făcut nenecesar consumul de hrană şi apă. Nevoile trupului nu au fost simţite, deoarece dorinţele spiritului au fost împlinite pe deplin (Psalmi 16,11). Ilie (1 Regi 19,8) şi Isus (Matei 4,1.2) sunt singurii din Scriptură despre care se mai spune că au postit un timp aşa de îndelungat. El din El a scris, aflat la încheierea acestui verset nu se referă la Moise, ci la Dumnezeu (Exod 34,1; Deuteronom 10,1-4).


29 Moise s-a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu știa că pielea feței lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.

Pentru că vorbise cu Domnul. Faţa radioasă a lui Moise era doar o reflectare a slavei divine (2 Corinteni 3,7). În mod asemănător, da schimbarea la faţă, divinitatea a străfulgerat prin natura umană (Matei 17,2). Acceptarea lui Moise în prezenţa lui Dumnezeu în ocazia precedentă nu lăsase nici o urmă vizibilă pe chipul lui (Exod 24,12-18). Aceasta deosebire se datora în parte faptului că de la prima sa urcare pe munte Moise fusese greu încercat şi ieşise din acea experienţă amară un om mai bun, mai curat şi mai bine pregătit pentru o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu şi, în parte, faptului că acum poporul era pocăit, şi nu răzvrătit. Moise arătase devoţiune, curaj şi zel în chemarea de a opri apostazia.

Prin refuzul de a deveni unicul părinte unui popor pe care Dumnezeu îi propusese să-l adopte în locul Israelului nelegiuit (cap. 32,10), şi prin faptul că s-a oferit ca ispăşire pentru nelegiuirile lor (Exod 32,32; Ioan 15,13), el manifestase un spirit de sacrificiu de sine suprem. După aceea, Moise a continuat să mijlocească din toată inima şi fără egoism pentru compatrioţii săi (Exod 33,12-16). În lumina acestei demonstraţii a celui mai înalt tip de consacrare religioasă, a reflectării caracterului lui Dumnezeu, a fost potrivit ca el să aibă privilegiul unic de a vedea slava Creatorului (cap. 33,18-23; 34,5-8). Nu este de mirare că faţa lui a strălucit după o asemenea experienţă. Fără îndoială că Pavel s-a gândit la Moise, când a scris 2 Corinteni 3,18.

Acela care este plin de Duhul lui Dumnezeu reflectă caracterul slăvit al lui Dumnezeu. De la cei care trăiesc aproape de Dumnezeu se răspândeşte o influenţă care, deşi nu este cunoscută de ei, aşa cum a fost cu Moise, are un efect covârşitor asupra vieţii altora. Pe bună dreptate s-a spus că, atunci când vom avea grijă să mergem pe calea lui Dumnezeu, El se va îngriji să ne ducă în siguranţă pe căile omeneşti. Cea mai mare impresie pe care o putem avea asupra oamenilor nu are loc prin faptul că ne străduim să o facem, ci prin ceea ce realizăm fără să ne dăm seama.


30 Aaron și toți copiii lui Israel s-au uitat la Moise, și iată că pielea feței lui strălucea; și se temeau să se apropie de el.

Şi se temeau. Conştiinţa vinovată i-a făcut pe Aaron şi pe cei din popor să simtă că Dumnezeu era încă înstrăinat de ei, şi s-au ferit de înfăţişarea radioasă a lui Moise. Dacă ar fi fost mereu ascultători faţă de Dumnezeu, bucuria ar fi luat locul fricii şi ei ar fi primit bine lumina cerului. Această reflectare a slavei şi a maiestăţii lui Dumnezeu a fost menită să imprime în mintea celor din Israel convingerea cu privire la caracterul sfânt al Legii Sale şi cu privire la slava Evangheliei descoperite prin Hristos. Ambele i-au fost prezentate lui Moise pe munte. Acea lumină divină simboliza slava unei dispensaţiuni ale cărei mijlocitor vizibil era Moise (2 Corinteni 3,7.11.14; PP 330).


31 Moise i-a chemat; Aaron și toți fruntașii adunării s-au întors la el, și el le-a vorbit.
32 După aceea, toți copiii lui Israel s-au apropiat, și el le-a dat toate poruncile pe care le primise de la Domnul pe muntele Sinai.
33 Când a încetat să le vorbească, și-a pus o maramă pe față.

Când Moise a încetat să le vorbească. Cuvântul când nu se află în versiunea ebraică. În timp ce Moise îi spunea poporului tot ce îi spusese Domnul (v.32), faţa lui era descoperită. După aceea, el a purtat un văl pe faţă în prezenţa lor. Această acoperire a feţei lui Moise este un tip al lui Isus Hristos, care Şi-a acoperit divinitatea prin natura omenească, ca să poată avea părtăşie cu noi (Filipeni 2,5-11; DA 23). Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi venit în slava cerului, oamenii păcătoşi nu ar fi putut să suporte prezenţa Sa. Dar, ca Fiu al omului, El a putut să se asocieze fără reţineri cu cei păcătoşi şi să-i pregătească pentru o revenire în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu.


34 Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, își scotea marama până ce ieșea; iar când ieșea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.

Când Moise intra. Adică, intra în Cortul Întâlnirii (cap. 33,7-10). Când Moise ieşea pentru ai adresa poporului cuvintele lui Dumnezeu, faţa lui rămânea descoperită, până după ce vestea solia. Lumină sfântă a adăugat autoritate divină la solia lui şi a dovedit faptul că el vorbea ca reprezentant al lui Dumnezeu. Asemenea lunii, ea mărturisea despre soarele absent.


35 Copiii lui Israel se uitau la fața lui Moise și vedeau că pielea feței lui strălucea; și Moise își punea iarăși marama pe față până ce intra ca să vorbească cu Domnul.

Copiii lui Israel se uitau. După fiecare solie, Moise îşi acoperea din nou faţa, până când intra iarăşi în Cortul Întâlnirii.

În 2 Corinteni 3,7-18, apostolul Pavel foloseşte această acoperire a feţei lui Moise pentru a simboliza slava acoperită a vechiului legământ, în contrast cu slava descoperită şi permanentă a noului legământ. Slava lui Dumnezeu poate fi observată pretutindeni în timpurile Vechiului Testament, deşi este acoperită deseori de nedesăvârşirile oamenilor prin care El şi-a adus la îndeplinire planul. Pavel vorbeşte aici şi despre un văl pus pe inima iudeilor din zilele sale pentru a reprezenta orbirea lor spirituală, exprimată prin faptul că nu L-au recunoscut pe Isus din Nazaret ca fiind Mesia din profeţie (vezi Matei 15,24; 23,16; Ioan 9,39-41). Domnul nostru a constat că Îi era dificil să îndepărteze această orbire, chiar şi de la proprii ucenici (Luca 24,25).

Înlăturarea vălului purtat de Moise simbolizează, de asemenea, modul în care creştinul priveşte cu faţa descoperită la chipul slavei Domnului, fiind schimbat în acelaşi chip al Domnului său, din slavă în slavă (2 Corinteni 3,18). Slava reflectată pe chipul lui Moise ilustrează binecuvântările ce sunt primite de poporul care respectă poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos (PP 330).Comentariile lui Ellen G. White

1-35 PP 329-330

5-7 MB 157

6 DA 19,302; Ed 22,35,40; FE 177; GC 19; MB 39; MH 465; 8T 322

6,7 CH 204; COL 162,285; DA 209; GC 500,541,627; MB 75; MH 508; PK 296,312; PP 628; SC 10; 5T 633; 6T 221

6-8 CT 30; FE 178

6-10 PP 329

7 CH 19,37,49,112; MB 39; PP 469; Te 85; 3T 140

14 3T 238,248

19,20 AA 337; 4T 467

24 PP 537

28 PP 313,329

29 EW 15; GW 143; LS 245; PP 329; 3T 354; 4T 342,533

30 PP 329; 4T 343

30,31 3T 354

33 PP 330; 3T 355; 4T 343