Exodul 16

1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; şi au ajuns în pustiul Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului.

A plecat. De la Elim, probabil în Wadi Gharandel, unde izraeliţii poate că au petrecut mai multe zile, sau posibil chiar şi săptămâni, călătoria a fost reluată. Conform cu Numeri 33,10, unde este prezentat un itinerar mai amplu decât în Exod, următorul loc de oprire a fost Marea Roşie. Acesta pare să fi fost în larga câmpie el-Markha, care se mărgineşte cu Marea Roşie şi se află pe drumul obişnuit spre minele de cupru egiptean de la Wadi Magdra.

Pustia Sin. Cât priveşte localizarea pustiei Sin, există păreri diferite. Unii comentatori au sugerat că numele a fost dat acestei regiuni din cauza tufişurilor spinoase, al căror nume, seneh, în ebraică este asemănător. Alţii cred că numele acesta, ca şi acela al lui Sinai însuşi, a derivat din numele zeiţei luna, Sin, căreia, în Peninsula Sinai i se aducea închinare. Pustia Sin este în mod diferit identificată cu (1) câmpia uscată de coastă, el-Qâa, la nord de actualul oraş-port Tor, (2) valea de mină de cupru Wadi Magâra, (3) câmpia Debbet er-Ramleh, la nord de Jebel Musa, în inima Peninsulei Sinai, şi (4) oaza Feiran. Ultimele două localităţi numite merită consideraţie mai puţină decât primele două, deoarece ele sunt mult la sud.

Luna a doua. Israel se afla pe drum exact de o lună de zile (vezi cap.12,2.6.11.12; Numeri 33,3). Deoarece sunt amintite numai şapte locuri de oprire şi o călătorie de trei zile prin pustie (Exod 15,22), este evident că opririle din diferitele locuri trebuie să fi fost prelungite, sau că multe locuri unde au tăbărât nu sunt amintite, ori şi una şi alta.

2 Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustiul acela împotriva lui Moise şi Aaron.

Verset ce nu a fost comentat.

3 Copiii lui Israel le-au zis: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustiul acesta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.”

Oalele cu carne. Obişnuiţi în Egipt cu o dietă cu carne, peşte şi vegetale (Numeri 11,5) de care aveau parte chiar ca robi, ei se ridică acum contra lui Moise şi Aaron.

4 Domnul a zis lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea.

Voi face să vă plouă pâine. Răbdarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales în aceste momente de cârtire este remarcabilă. Recunoscând că spiritul lor era încă tot aşa de servil şi credinţa lor tot aşa de nedezvoltată, ca şi atunci când erau în Egipt, Dumnezeu nu s-a arătat a fi jignit de cârtirea lor, ci de fiecare dată când se aflau în necaz, le-a trimis ajutor. Făcând aşa, scopul Lui era să-i facă să se încreadă în conducătorii lor numiţi de cer şi să aibă credinţă în El.

Fenomenul descris aici şi în altă parte a Bibliei (Deuteronom 8,3; Neemia 9,15; Psalmi 78,23-25; 105,40; Ioan 6,31), poate fi explicat în mod satisfăcător numai ca o minune. Explicaţia anumitor comentatori biblici moderni că mana (Exod 16,15) a fost o secreţie a diferiţilor purici de plante este absurdă. Examinând aşa numita mană în 1927, F.S. Bodenheimer, de la Universitatea ebraică din Ierusalim, a găsit că diferiţii purici de plante, greierii şi insecte cu solzi se hrănesc din pomul de tamarisc din pustia Sinai şi elimină plusul lor de hidraţi de carbon în formă de picături de miere de plante. Aceasta din urmă se transformă în particule care se aseamănă cu promoroaca. Se presupune că aceasta era mana care, după cum spune Iosif Flavius (Antichităţi III 1. 6) se mai afla la Sinai pe vremea lui. Acceptarea relatării din Exod 16, exclude posibilitatea că mana tamariscului poate să fie hrana miraculoasă cu care izraeliţii au trăit timp de 40 de ani. Mana cerească este oferită peste tot anul, dar a încetat de îndată ce au intrat în Ţara Făgăduinţei (Iosua 5,12). Mana de tamarisc se află la Sinai numai în timpul lunilor iunie şi iulie. Cantitatea acestei mane de plante este foarte mică şi nu era posibil să slujească ca hrană pentru o mulţime de oameni, în timp ce Dumnezeu a hrănit cu mana Sa o naţiune întreagă timp de aproape 40 de ani. Ba mai mult, mana biblică nu putea fi păstrată nici chiar până a doua zi, cu excepţia Sabatului (Exod 16,19.20), dar putea fi coaptă (v.23). Dimpotrivă, mana tamarisc se poate păstra timp de mai multe zile, dar nu poate fi folosită în scopul de a fi coaptă, deşi poate fi fiartă. Deosebirile acestea arată că primirea interpretării moderne care explică mana ca pe un produs firesc al Sinai-ului, înseamnă înlăturarea raportului biblic. Aceasta şi alte explicaţii moderne, care sunt făcute cu scopul de a înlătura orice natură miraculoasă, nu mai merită a fi luate în considerare.

Ca să-l pun la încercare. Faptul că ploaia de mană era destinată de Dumnezeu ca mijloc de educare, rezultă din aceste cuvinte. Provizia miraculoasă de hrană urma să formeze poporul să respecte şi să asculte de sfânta Sa lege.

5 În ziua a şasea, când vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori mai mult decât vor strânge în fiecare zi.”

În ziua a şasea. Moise arată aici, pe scurt, natura încercării la care se referă v.4. Menţiunea de ziua a şasea aminteşte de ziua a şasea din săptămâna creaţiunii (Geneza 1,31), singurul loc în care se întâlneşte până aici această expresie şi, în felul acesta, faptul că Dumnezeu a încheiat în şase zile lucrarea Sa de creaţiune (Geneza 2,1-3). Considerată împreună cu Geneza 2,1-3 şi Exod 20,8-11 referinţa aceasta arată clar spre faptul că iudeii cunoşteau ciclul săptămânal înainte de a fi dată legea pe Sinai (compară cu Geneza 29,28). Ziua a şaptea, în care nu cădea mană, era sfântul Sabat al Domnului (Exod 16,22-30) şi poporul trebuia să se odihnească în el (v.30). În ebraică, cuvântul Sabat înseamnă odihnă. Versetul 5, în legătură cu v.23 arată că numai ziua a şaptea avea un nume, sabatul ... Domnului, în timp ce celelalte zile se arătau prin numerale ordinale, ca prima, a doua, a treia, etc.

De două ori mai mult. În ziua a şasea avea să cadă de două ori mai multă mană, şi ei trebuiau să adune de două ori mai mult (PP 296). Acest gând şi activitatea săptămânală cerute ca pregătire pentru Sabat aveau să fie pentru Israel o lecţie cu privire la importanţa zilei de Sabat.

6 Moise şi Aaron au zis tuturor copiilor lui Israel: „Astă-seară, veţi înţelege că Domnul este Acela care v-a scos din ţara Egiptului.

Veţi înţelege. Prima dovadă pe care aveau s-o aibă izraeliţii că Dumnezeu auzise şi luase în considerare plângerile lor, urma să fie coborârea prepeliţelor în seara zilei în care li se adresase Moise şi Aaron (vezi v.12, 13).

7 Şi mâine dimineaţă, veţi vedea slava Domnului; pentru că v-a auzit cârtirile împotriva Domnului; căci ce suntem noi, ca să cârtiţi împotriva noastră?”

Slava Domnului. Aceste cuvinte nu se referă la manifestarea de slavă divină care a urmat imediat ce Moise şi Aaron le vorbise (v.10), ci la miraculoasa ploaie de mană de a doua zi dimineaţa, faptă în care puterea cea mare şi slava lui Dumnezeu aveau să fie evidente.

Ce suntem noi? Cârtirea poporului îndreptată spre Moise şi Aaron în calitate de conducători ai lui, era în realitate împotriva Domnului. Moise şi Aaron n-au făcut decât să aducă la îndeplinire îndrumările Lui. De aceea, Dumnezeu avea să-Şi arate slava Sa poporului, ca dovadă că El auzise plângerea lor. Această manifestare de putere divină este explicată mai clar în v.8.

Astă seară carne. Mare parte din acest verset este o repetare a celor spuse mai înainte. Totuşi, există un adaos important, ca răspuns direct la cârtirile poporului. În plângerea lor, ei amintiseră oalele cu carne şi pâinea din Egipt, cărora le duceau dorul (v.3). Acum aveau să aibă carne şi pâine din destul. Dumnezeu avea să dovedească faptul că El poate asigura în pustie ceva ce aveau egiptenii, şi încă mai mult.

8 Moise a zis: „Domnul vă va da astă-seară carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi, pentru că a auzit Domnul cârtirile pe care le-aţi rostit împotriva Lui; căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Moise a zis lui Aaron: „Spune întregii adunări a copiilor lui Israel: „Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile.”

Apropiaţi-vă înaintea Domnului. Înainte să fie dată hrana făgăduită, Moise a cerut poporului să se înfăţişeze înaintea Domnului, ca recunoaştere că El era Acela contra căruia se revoltaseră. Având în vedere că fusese pusă în discuţie comportarea lui Moise şi Aaron, era necesar ca Dumnezeu să dovedească poporului că El a aprobat lucrarea servilor Săi credincioşi şi că va onora făgăduinţa lor.

10 Şi, pe când vorbea Aaron întregii adunări a lui Israel, s-au uitat înspre pustiu, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor.

Verset ce nu a fost comentat.

11 Domnul, vorbind lui Moise, a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

12 „Am auzit cârtirile copiilor lui Israel. Spune-le: „Între cele două seri aveţi să mâncaţi carne, şi dimineaţa vă veţi sătura de pâine; şi veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”

Seara (engleză). Literal între cele două seri (vezi cap. 12,6).

Aveţi să mâncaţi carne. Domnul a făcut rost de carne pentru izraeliţi numai la ocazii rare. Dar două sunt raportate, una aici în pustia Sin şi alta la Chibrot-Hataava în pustia Paran (Numeri 11,31-34). Israel nu avea într-adevăr nevoie de hrană de carne, deoarece grâul din cer (Psalmi 78,24) era suficient spre a împlini toate nevoile lor.

13 Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tăbăra; şi, dimineaţa, s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei.

Prepeliţe. Unii comentatori au explicat cuvântul tradus prepeliţe ca însemnând fie peşti zburători, fie lăcuste, dar Psalmi 78,27 arată clar că înseamnă păsări înaripate. Acum, în general, sunt cu toţii de acord că termenul prepeliţă este corect. Prepeliţa aceasta este o pasăre de vânat în lungime de cca. 25 cm, Coturnix communis, şi aparţine aceluiaşi ordin ca fazanul, potârnichile şi potârnichile scoţiene. Se aseamănă cu prepeliţa americană. Ornitologii au relatat despre mari migraţiuni de prepeliţe din România, Ungaria şi sudul Rusiei peste partea de răsărit a Mediteranei înspre Africa de Nord. De la Sinai au fost exportate mii de prepeliţe pe zi spre pieţele Europei. Multe tablouri egiptene reprezintă vânătoare de prepeliţe cu plase în mână aruncate peste boschetele unde se odihnesc prepeliţele.

14 Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiului era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ.

Ca bobiţele. Când roua s-a evaporat înainte de răsăritul soarelui, a rămas o mică substanţă delicată care putea fi uşor adunată în pungi. Aici ea este comparată cu bobiţe de gheaţă, iar în altă parte cu grăuntele de coriandru (Numeri 11,7).

15 Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: „Ce este aceasta?” Căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană.

Aceasta este mană (engleză). Ce este aceasta? (română). Cele două cuvinte ebraice man hu’, traduse astfel, au fost mult timp o încurcătură pentru cercetători. Cuvântul man putea fi cu greu tradus ca nume al pâinii cereşti, care apare pentru prima dată în versetul 31. De aceea, unii au tradus expresia acesta este un dar, dar şi aceasta este departe de a fi convingătoare. Interpretarea cea mai probabilă este aceea a LXX-ei, ce este aceasta?, o redare sprijinită de cuvintele imediat următore, căci nu ştiau ce este. Dar, deoarece ebraicul pentru ce este mah, iar nu man, s-a sugerat că folosirea aramaicului influenţase textul; totuşi, aramaicul man nu înseamnă ce, ci cine. F.M. Th. Böhl a arătat, cu toate acestea, că forma man este o veche particulă semită care înseamnă ce. Ea apare ca manna în Scrisorile Palestiniene de la Amarna, documente scrise în sec. al XIV-lea î.Hr. Deci putem concluziona că această scurtă expresie este potrivit tradusă Ce este aceasta? (LXX, RSV). Exclamaţia aceasta dă pe faţă mirarea evreilor când au descoperit substanţă necunoscută.

Soluţia finală a acestei probleme, amintită mai sus, este una din multele dovezi că Pentateucul n-a fost scris la multe secole după exod, după cum cred atât de mulţi cercetători moderni. Cuvinte şi expresii ca aceasta, găsite numai în documente de pe la jumătatea mileniului al doilea î.Hr., nu aveau să fie folosite de un scriitor din mileniul întâi, pentru că el nu avea să-şi dea seama de existenţa lor pe vremea Exodului. Istoria Exodului a fost scrisă de un contemporan al marelui eveniment, unul care cunoştea frazeologic timpul său şi care ştia cum s-o folosească.

Nu ştiau ce este. Această expresie explicativă arată că exclamarea de mai înainte a evreilor era de uimire şi cu sens de întrebare. Ei nu puteau spune aceasta este mană, când ei nu ştiau ce era, şi Moise a trebuit să le spună că era pâine din cer. Dacă ei ar fi înţeles de îndată că aceasta era hrana trimisă de Dumnezeu, n-ar mai fi fost necesar ca Moise să le spună acest lucru.

16 Iată ce a poruncit Domnul: „Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.”

Un omer de cap. Omerul era a zecea parte dint-o efă (v.36), adică cca. 2? litri. Se crede că ceaşca, adesea încrustată pe monedele ebraice ale primului secol creştin reprezintă omerul de orz din recolta cea nouă, dăruit la Templu ca pârgă a primelor roade.

17 Israeliţii au făcut aşa; şi au strâns unii mai mult, alţii mai puţin.

Verset ce nu a fost comentat.

18 În urmă o măsurau cu omerul, şi cine strânsese mai mult, n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană.

În urmă o măsurau. Ascultând de instrucţiunile lui Moise, izraeliţii au adunat hrana cea nouă. După ce măsurau, aflau că, oricâtă cantitate adunase cineva în realitate, erau exact atâţia omeri câte persoane erau în familie. Astfel, Dumnezeu nu numai că a oferit hrană în mod miraculos, dar avea grijă ca fiecare să se bucure de o porţie suficientă.

19 Moise le-a zis: „Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă.”

Nimeni să nu lase ceva din ea. Dumnezeu le-a oferit izraeliţilor hrană pentru care ei nu munciseră. Ei trebuiau să adune în fiecare zi. ca să aibă ce mânca. Ba mai mult, trebuiau să se scoale de dimineaţă, căci mana se topea când venea căldura soarelui (v.21). Deşi nu existau câmpuri pentru arat, sau pentru cules recolta, faptul că ei trebuiau să se scoale devreme să-şi adune hrana, dovedeşte că Dumnezeu a plănuit fiecare amănunt al acestui fenomen spre folosul şi educarea poporului. Sărăcia şi lipsa este răsplata acelora care dorm până târziu (vezi Proverbe 6,9-11).

20 N-au ascultat de Moise, şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia.

A făcut viermi. Rezultatul adunării de mană în stoc probabil că era de asemenea tot supranatural. El slujea ca pedeapsă pentru cel neascultător şi împiedica în mod efectiv practica de a nesocoti cu nepăsare instrucţiunile lui Dumnezeu.

21 Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea.

Se topea. Vezi comentariul pentru v.19.

22 În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta.

Au strâns îndoit. În ziua a şasea a avut loc o altă minune. Lui Moise îi fusese deja făcut cunoscut că poporul trebuia să adune vinerea îndoit decât în celelalte zile (v.5), şi informaţia aceasta Moise o transmisese poporului, pentru că au strâns îndoit. Dar nimic nu se făcuse cunoscut cu privire la păstrarea ei miraculoasă, nici cu privire la faptul că în Sabat nu avea să cadă nimic. Adunând vineri dimineaţa o porţie dublă, poporul a ascultat de instrucţiunile date până aici. Dar experienţa din timpul săptămânii arătase că tot ce rămânea se strica înainte de a veni dimineaţa (v.20). Această chestiune o aduc acum conducătorii seminţiilor în faţa lui Moise. După cât se pare, Dumnezeu a amânat instrucţiunile specifice cu privire la Sabat chiar până la vremea aceasta, deoarece ele nu fuseseră necesare mai devreme peste săptămână.

23 Şi Moise le-a zis: „Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne!”

Mâine. Moise a înţeles că Dumnezeu dăruise mana aşa fel ca Sabatul să fie sfinţit prin aceasta (v.4). Necunoaşterea evidentă a poporului cu privire la Sabat, împreună cu instrucţiunile lui Moise cu privire la el şi faptul că unii au încercat să găsească o porţie de mană proaspătă în ziua de Sabat, în ciuda instrucţiunilor că nu va cădea nimic, arată că izraeliţii pierduseră din vedere în mare măsură ziua sfântă a lui Dumnezeu în timpul rămânerii lor în Egipt. Cererile aspre ale isprăvniceilor fuseseră răspunzătoare, în principal, de această uşurinţă în păzirea Sabatului (PP 258).

Fierbeţi ce aveţi de fiert. Toată pregătirea mâncării trebuia să fie terminată înainte de începerea Sabatului. Mai târziu, Moise a instruit pe popor nici măcar focul să nu-l aprindă în ziua de Sabat (cap. 35,3), şi cel puţin cu o ocazie un om a fost omorât cu pietre pentru călcarea acestei reguli (Numeri 15,32-36). Principiul în discuţie era că nici o lucrare, de nici un fel, care putea tot aşa de bine să fie făcută într-un alt timp, nu trebuia făcută în Sabat. În clima caldă a pustiului nu era neapărat necesar pentru sănătate să se mănânce hrană caldă în ziua de Sabat. Dacă ar fi fost necesar să se facă aşa, Dumnezeu ar fi îngăduit lucrul acesta, în armonie cu principiul că Sabatul a fost lăsat pentru folosul omului (Marcu 2,27.28) şi că este îngăduit a face bine în zilele de Sabat (Matei 12,12). Deoarece se puteau dispensa de copt şi de fiert, fără pagubă pentru sănătate, Dumnezeu le-a oprit pentru ca poporul să poată învăţa să facă deosebire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 22,26). În zilele noastre, tot ce poate fi făcut în ziua de vineri în pregătirea pentru Sabat, trebuie să fie făcut atunci (6T 355), totuşi, în acelaşi timp, mâncărurile pentru Sabat trebuie să fie şi sănătoase şi gustoase (6T 359).

24 Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi.

Au lăsat-o. Cei mai mulţi din popor au ascultat şi au experimentat o minune nouă, când acea parte pusă de-o parte pentru Sabat n-a făcut viermi şi nici nu s-a împuţit. Timp de 40 de ani, această lucrare săptămânală a învăţat poporul să facă din vineri o zi de pregătire pentru Sabat şi să facă ziua din Sabat adevărata zi de odihnă.

25 Moise a zis: „Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp.

Este ziua Sabatului. Sau astăzi este Sabatul Domnului. Cu toate că în textul ebraic nu apare articolul hotărât ul, construcţia gramaticală îngăduie o astfel de traducere. Aceeaşi formă a cuvântului ebraic “un sabat apare şi în porunca a patra, unde KJV îl redă în mod potrivit, Sabatul (Exod 20,10). În ambele locuri, însă, o traducere strictă ar cere să fie redat “un sabat. În acelaşi timp, “sabatul ar fi întru totul îngăduit.

Nu este nimic nici în acest text şi nici în contextul lui, care să indice că Sabatul a fost dat acum izraeliţilor pentru prima oară, aşa cum presupun unii. De fapt, se înţelege că ei cunoşteau deja Sabatul, dar au dat pe faţă neglijenţă în păzirea lui (cap. 16,4). De aceea porunca Sabatului a fost reînnoită şi păzirea lui ca zi sfântă, întărită (vezi comentariul pentru v.27, 28).

Expresia ebraică shabbath, odihnă, redată aici corect prin un sabat, este tradus în versetele 23 şi 26 şi în cap. 20,10 ca “sabatul. Totuşi, în v.29 şi cap. 20,8 textul ebraic se hashshabbath citeşte hashshabbath, care este corect tradus “sabatul.

Expresia “un sabat – o odihnă – arată cum este deosebită ziua a şaptea de celelalte zile precedente în ceea ce priveşte munca. “Sabatul – odihna – arată caracterul distinctiv al odihnei zilei a şaptea, anume, o odihnă care aduce aminte de odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a săptămânii creaţiunii, şi astfel o sfântă zi de odihnă.

26 Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.”

Şase zile. Cuvintele acestea sunt asemenea acelora din porunca a patra a Decalogului. Aici nu se aminteşte numai de Sabat ca zi de odihnă sfântă, ci şi de zilele de lucru premergătoare lui. În planul lui Dumnezeu pentru om, aceste şase zile de lucru n-au o însemnătate mai mică decât are Sabatul. Ele au fost date omului pentru folosul propriu. Dar a şaptea zi a săptămânii este sfântă (v.23). Ea trebuia să fie folosită în conformitate cu instrucţiunile date pe cale divină, aşa cum este specificat în porunca a patra.

Sabatul. Textul ebraic foloseşte aici articolul hotărât (vezi comentariul pentru v.25, 28). Sabatul este o instituţie sfântă orânduită la încheierea săptămânii creaţiunii. Chiar şi atunci el a fost sabatul (cap. 20,11).

27 În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit.

Unii din popor. Ca de obicei, au fost unii care fie că n-au crezut cele spuse de Moise şi au vrut să vadă ei înşişi dacă căzuse mană, fie că au călcat în mod intenţionat porunca din dorinţa încăpăţânată de a avea propria cale.

28 Atunci Domnul a zis lui Moise: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?

Până când aveţi de gând. Vorbind personal lui Moise, Dumnezeu se adresează naţiunii întregi şi indivizilor neascultători în special. Aceasta reiese evident din folosirea în ebraică a formei la plural a verbului a refuza. Deja avusese loc o neascultare în ziua în care fusese dată mana de prima dată (v.20), dar acum a avut loc alta de natură mai serioasă. Dumnezeu, adresându-li-se ca Judecător, le cere să stea faţă în faţă cu problema cu privire la timpul când ar putea să se aştepte să se termine cu purtarea aceasta păcătoasă şi când vor învăţa ei că nu pot să câştige nimic prin neascultare. Istoria de mai târziu a lui Israel arată în mod clar cât de mult timp avea să treacă până să înveţe această lecţie importantă. Întrebarea lui Dumnezeu până când, etc. înseamnă că ei făcuseră timp îndelungat chiar lucrul acesta – călcau Sabatul, în deplină cunoştinţă de cauză că lucrul pe care îl făceau era rău (vezi comentariul pentru v.25, 27).

29 Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui, şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.”

Vedeţi. Răbdarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său îndărătnic este uimitoare şi ne învaţă o lecţie importantă pe noi, care înclinăm să fim nerăbdători. În loc să pedepsească mereu pe Israel pentru repetatele murmurări şi fapte de neascultare, Dumnezeu caută să-i înduplece, explicând scopurile cerinţelor Sale. Sabatul era o zi de odihnă sfântă în care ei nu trebuiau să fie ocupaţi; de aici şi porţia dublă de hrană cu o zi mai înainte.

Fiecare să rămână la locul lui. Izraeliţii au fost instruiţi să rămână în tabără în Sabat, şi să nu iasă pentru mană sau pentru nimic altceva. Timpul lor din ziua aceasta trebuia să fie petrecut acasă, în odihnă şi în meditaţie asupra subiectelor sfinte. Dumnezeu instruise deja pe Israel să se adune pentru închinare în zilele arătate ca sfinte (cap. 12,16), practică ce a fost aplicată în mod constant la alte zile sfinte (vezi Levitic 23,2-4.7.8.21.24.27.35-37). În timpurile de după exil, iudeii au stabilit şi au impus reguli stricte în ce priveşte plecarea din cetăţi sau sate în ziua de Sabat. Nimănui nu-i era îngăduit să călătorească mai departe decât 2.000 de coţi, sau aproximativ 1000 de metri. În Noul Testament, la această distanţă se face referire ca fiind un drum în ziua Sabatului (Fapte 1,12). Nenumărate reguli ale Sabatului făcute de om au fost urmate de iudeii ortodocşi încă din timpurile biblice, cu rezultatul că Sabatul, lăsat de Dumnezeu să fie o plăcere (Isaia 58,13), a devenit o povară.

30 Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea.

Poporul s-a odihnit. Negăsind mană în Sabat dimineaţa, şi mustraţi pentru că au ieşit să caute, poporul a început să se odihnească în ziua de Sabat.

31 Casa lui Israel a numit hrana aceasta „mană”. Ea semăna cu bobul de coriandru; era albă şi avea un gust de turtă cu miere.

Casa lui Israel. Unele din cele mai vechi traduceri, ca LXX, traducerea siriană şi arabă, redau copii în loc de casă. Se poate că redarea copiii lui Israel este mai aproape de original decât Casa lui Israel.

Mană. Nici una din explicaţiile propuse până acum ale acestei denumiri nu are acceptare generală. Unii au sugerat că ea ar putea însemna dar, dar este mai probabil că cuvântul îşi are originea în exclamaţia de mirare de la început, man hu’, Ce este aceasta? (vezi comentariul pentru v.15).

Semăna cu bobul de coriandru. O plantă, Coriandrum sativum, care creşte sălbatică în Orientul Apropiat. Fructul ei aromatic, numit bob de coriandru este folosit pentru condimentare şi cu scop medicinal. Culoarea seminţei este albicioasă sau galben cenuşie. În Numeri 11,7 este comparată cu bedeliumul (vezi Geneza 2,12).

Turtă. Cuvântul ebraic tradus astfel apare numai aici în Biblie, şi înţelesul lui este nesigur. Septuaginta îl redă prin cuvântul egkris, care, conform cu izvoarele literare greceşti, înseamnă o prăjitură făcută din făină, ulei şi miere. Izraeliţii au descris mana ca având gust de turtă cu miere (Exod 16,31) şi coaptă cu untdelemn proaspăt (Numeri 11,8).

32 Moise a zis: „Iată ce a poruncit Domnul: „Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustiu, după ce v-am scos din ţara Egiptului.”

Verset ce nu a fost comentat.

33 Şi Moise a zis lui Aaron: „Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană şi aşază-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri.”

Ia un vas. Porunca aceasta a fost dată după construirea tabernacolului (v.34), dar este relatată aici cu scopul de a aduna la un loc întregul subiect cu privire la mană. Cuvântul tradus vas este dintr-un cuvânt egiptean care înseamnă mai degrabă un vas mare. Totuşi aici se pare că a fost folosit pentru a indica un vas de metal, făcut din aur, spre a fi asemenea cu chivotul (vezi Evrei 9,4).

34 După porunca dată de Domnul lui Moise, Aaron l-a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fie păstrat.

Mărturiei. Nu chivotul legământului, căruia nu i-a fost dat niciodată acest nume, ci cele două table de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu (cap. 25,16-21; 40,20 etc.). Vasul cu mană a fost pus înăuntrul chivotului (Evrei 9,4) în faţa celor două table de piatră.

35 Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului.

Patruzeci de ani. Declaraţia aceasta a fost scrisă fie de Moise la scurt timp înainte de moartea lui, fie că a fost adăugată de un scriitor inspirat, probabil Iosua. În favoarea faptului că Moise este autorul, este expresia până la sosirea lor într-o ţară locuită, la care s-a adăugat până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului. Aceasta nu se referă în mod necesar la trecerea Iordanului, ci la regiunea de răsărit a Iordanului. Autorul scrie exact aşa cum era de aşteptat să scrie Moise spre încheierea vieţii sale. Un scriitor de mai târziu ar fi fost mult mai exact şi probabil că ar fi notat, aşa cum a făcut Iosua în cartea sa (Iosua 5,10-12), timpul exact când a încetat mana.

36 Omerul este a zecea parte dintr-o efă.

Efa. Echivalent cu aproximativ 22 de litri.Comentariile lui Ellen G. White

1-36 PP 292-297

1,2 PP 292

2,3 SR 126

3 CH 111; Ed 38; MH 311; PP 292; SR 128; IT 129; 3T 171; 6T 372; 9T 159, 160

4,5, PP 294

7 3T 86

8,9 PP 294

10,13-15PP 295

14-21SR 129

15 MH 200; MM 267

16-23 PP 295

22-26PK 181; SR 130

23 6T 355

24-26 PP 296

28 DA 283; PP 297

31 PP 295

33 EW 32

35 CH 111; DA 385; PK 181; PP 297; 3T 340