Exodul 13

1 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

2 „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.”

Orice întâi născut. Porunca aceasta a fost dată chiar în ziua Exodului (vezi cap. 12,51). Cuvântul ebraic folosit aici limitează porunca la întâiul născut de parte bărbătească, singurul care fusese în pericol din cauza plăgii a zecea. Explicaţia adiţională oricare care deschide pântecele, arată că era vorba numai de acei fii întâi născuţi, care în acelaşi timp erau şi întâii născuţi ai mamelor lor. Consacrarea lor era strâns legată de Paşte. Având în vedere că Domnul eliberase pe întâii născuţi ai lui Israel, ei au devenit proprietatea specială a Lui şi trebuiau să-I fie consacraţi.

3 Moise a zis poporului: „Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo. Să nu mâncaţi pâine dospită.

Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta. Porunca aceasta a venit la încheierea primei zile de călătorie (vezi cap. 12,37), când evreii experimentaseră în mod atât de minunat mâna cea bună a Dumnezeului lor. Egiptenii nu numai că le-au îngăduit să plece, ci i-au şi ajutat să se grăbească pe drumul lor. Izraeliţii au putut să simtă din plin că fuseseră eliberaţi din Casa robiei.

Pâine dospită. Vezi cap. 12,15-20.

4 Astăzi ieşiţi, în luna spicelor.

Ieşiţi. Literal, sunteţi în curs de ieşire. Traducerea din RSV trebuie să plecaţi, deşi posibilă gramatical, contrazice faptul că izraeliţii plecaseră deja în călătoria lor (vezi cap. 12,37.51).

În luna spicelor (Abib). Numele lunii este dat aici pentru prima dată. Despre însemnătatea şi locul ei în calendarul eclesiastic ebraic, vezi comentariul pentru cap. 12,2.

5 Când te va duce Domnul în ţara canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, heviţilor şi iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, ţară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta:

Ţara canaaniţilor. Vezi comentariul pentru cap. 3,8.

Pe care a jurat. Vezi Geneza 15,18; 24,7; compară cu Exod 6,8.

Următoarea slujbă. Vezi Exod 12,25.

6 Timp de şapte zile, să mănânci azime; şi în ziua a şaptea, să fie o sărbătoare în cinstea Domnului.

Diferite expresii şi instrucţiuni date deja în cap. 12, mai ales în v.15, 16, 19, 26, 27, sunt repetate aici în versetele 6-8.

7 În timpul celor şapte zile, să mâncaţi azime; să nu se vadă la tine nimic dospit, nici aluat, pe toată întinderea ţării tale.

Verset ce nu a fost comentat.

8 Să spui atunci fiului tău: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt.”

Verset ce nu a fost comentat.

9 Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie întotdeauna în gura ta; căci cu mână puternică te-a scos Domnul din Egipt.

Ca un semn. Unii cercetători cred că instrucţiunea aceasta n-a fost adusă la îndeplinire literal până pe vremea regilor, sau se poate chiar a Macabeilor. Dovada clară nebiblică cum că iudeii au purtat părţi din lege fixate pe braţul stâng şi pe frunte datează aproximativ de pe vremea lui Hristos. Iudeii le-au numit tefilin, care s-a explicat că înseamnă rugăciuni, în timp ce denumirea greacă era phulakterion (Matei 23,5), de unde a derivat cuvântul filacterie. Acestea constau din pungi mici făcute din piele de animale de jertfă curate, cusute de fâşii de piele prin care erau fixate pe frunte între ochi şi puţin deasupra lor, precum şi de braţele celor de parte bărbătească care au ajuns la vârsta de 13 ani. Cele patru compartimente ale filacteriei conţineau fiecare o fâşie de pergament, având pe el scrise fără greşeală unul din următoarele texte: Exod 13,2-10; 13,11-16; Deuteronom 6,4-9; 11,13-21 – în total 30 de versete. Filacteria de pe braţ avea numai o pungă, totuşi conţinea scrise pe piele aceleaşi patru texte. Ea era legată de partea interioară a braţului stâng, ceva mai sus de cot, aşa încât textele biblice să poată fi aproape de inimă. Aceasta se făcea după cum se presupune în conformitate cu porunca: Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta (Deuteronom 6,6). De obicei, filacteriile erau purtate de iudeii evlavioşi în timpul rugăciunii zilnice de dimineaţă, dar unii bărbaţi cunoscuţi ca pioşi le purtau toată ziua. Cu o pretinsă evlavie, pentru a evidenţia mai mult filacteriile lor, ei făceau fâşiile mai late, practică aspru criticată de Hristos în Matei 23,5. Iudeii conservatori mai poartă şi acum filacterii.

Se ştie că egiptenii au purtat adesea amulete pe corpurile lor în formă de sul de papirus în miniatură, pe care erau scrise cuvinte magice. Izraeliţii în veacurile de mai târziu poate că au adoptat această practică superstiţioasă de la egipteni. Dar Dumnezeu nu a intenţionat ca iudeii să facă o aplicaţie literară a poruncii dată aici prin legarea unor anumite părţi din lege pe braţele şi fruntea lor (DA 612). El a vorbit în mod exclusiv despre acceptarea principiilor drepte în mintea şi inima lor, în intelect şi emoţii, şi despre aplicarea acestor principii în viaţă.

10 Să ţii porunca aceasta la vremea hotărâtă, din an în an.

Porunca aceasta. Adică, porunca despre pâine nedospită (vezi v.3, 5, 7; compară cu cap. 12,14.24).

11 Când te va aduce Domnul în ţara canaaniţilor, cum a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi când ţi-o va da,

Vezi comentariul pentru cap. 3,8.

12 să închini Domnului pe orice întâi născut, chiar pe orice întâi născut din vitele pe care le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului.

Să închini. Expresia aceasta se potriveşte cu deosebire în cazul întâiului născut al animalelor, care trebuia să fie separat de restul turmei sau al cirezii şi pus deoparte pentru Domnul, aşa ca să nu fie pierdut printre alţi miei, iezi sau viţei. Deoarece nu aveau să fie jertfiţi de îndată (Levitic 22,27), era necesar să fie separaţi până se putea dispune de ei aşa cum a poruncit Dumnezeu.

13 Să răscumperi cu un miel pe orice întâi născut al măgăriţei; iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Să răscumperi de asemenea pe orice întâi născut de parte bărbătească dintre fiii tăi.

Întâii născuţi ai măgăriţei. Porunca din Numeri 18,15 de a răscumpăra orice animal necurat arată că măgarul se află în această reglementare ca reprezentant al animalelor necurate, în general.

Orice întâi născut de parte bărbătească. Întâii născuţi din Israel trebuiau de asemenea să fie consacraţi Domnului. Aceasta nu trebuia să fie făcut în felul păgânilor, ucigând şi arzând copiii pe un altar, ci prezentându-i Domnului ca jertfe vii, consacrând toate puterile corpului şi minţii lor în slujba Lui. Mai târziu, Dumnezeu a deosebit seminţia lui Levi pentru slujirea Lui ca un înlocuitor pentru întâiul născut al celorlalte seminţii (vezi Exod 32,26-28; Numeri 3,12.13). În acelaşi timp, fiecare întâi născut izraelit trebuia să fie eliberat sau răscumpărat de la Domnul prin plătirea a cinci sicli de argint, după cum este prescris în Numeri 3,47; 18,16. În diferite ţări, atât antice cât şi moderne, este obiceiul ca fiul întâi născut să fie consacrat pentru scopuri religioase.

14 Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: „Ce înseamnă lucrul acesta?”, să-i răspunzi: „Prin mâna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei;

Vezi comentariul pentru cap. 12,26.

15 şi, fiindcă faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâii născuţi ai oamenilor până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi născut de parte bărbătească şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei.

Nu voia să ne lase să plecăm. Literal, când Faraon s-a împietrit (în inima sa) împotriva trimiterii noastre. Aici apare acelaşi cuvânt folosit mai înainte pentru împietrirea inimii regelui (vezi comentariul pentru cap. 4,21).

16 Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochi; căci prin mâna Lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt.”

Vezi comentariul pentru v.9.

17 După ce a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: „S-ar putea să-i pară rău poporului, văzând războiul, şi să se întoarcă în Egipt.”

Pe drumul. Literal, spre drumul (vezi comentariul pentru v.18). La Sucot, primul loc de oprire al lui Israel, organizarea lor, pentru care se luaseră deja unele măsuri (PP 281), probabil că a fost completată. Calea cea mai scurtă şi directă din Egipt la Canaan ar fi fost pe drumul de coastă spre Gaza, care se afla la cca. 169 mile de Sucot. Înainte să fie gata să ia în stăpânire ţara Canaanului, trebuiau să fie unificaţi ca naţiune şi să înveţe să se încreadă în Dumnezeu, pe care nu-L cunoşteau încă decât în mică măsură. Fiind un neam de sclavi, ei erau neînarmaţi şi neobişnuiţi cu războiul (PP 282). Trebuia să aibă loc o transformare spirituală, intelectuală şi politică înainte ca să fie pregătiţi să colaboreze cu Dumnezeu la cucerirea Canaanului.

Să se întoarcă în Egipt. Cât de real era pericolul ca la cea mai mică înfrângere sau descurajare, izraeliţii aveau să se întoarcă şi să se supună iarăşi robiei, este dovedit de atitudinea lor din ocaziile de mai târziu (vezi Numeri 14,4). Dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă, niciodată n-ar fi fost de acord să părăsească Egiptul. După toată probabilitatea, ei se aşteptau să fie în Canaan în curs de câteva săptămâni.

18 Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustiu, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului.

Dumnezeu a pus pe popor. Adică, în loc să le îngăduie izraeliţilor să urmeze drumul direct, Dumnezeu i-a condus pe un drum mai ocolit. Dumnezeu îl informase mai dinainte pe Moise că poporul lui Israel avea să se adune la muntele Horeb, după plecarea lor din Egipt (cap. 3,12). De aceea, el cunoştea dinainte drumul pe care trebuia să-l urmeze, fără îndoială că era chiar drumul acela pe care făcuse de curând călătoria de la Maidan la Egipt. În conformitate cu acestea, poporul s-a întors de la Sucot spre sud (PP 282) şi a ajuns la marginea pustiei, la Etam (v.20). Numai după ce trecuseră dincolo de Etam şi au intrat în pustia propriu-zisă a apărut stâlpul de nor pentru a-i conduce (v.21).

Pe drumul care duce spre. Mai exact, spre sau pe calea către (vezi Ezechiel 8,5; 21,2, etc.), unde acelaşi cuvânt, derec, este tradus spre). Aici, ca în Exod 13,17, Moise nu se referă la ultima lor destinaţie, ci mai degrabă la drumul pe care l-au urmat imediat după ieşirea din Egipt. Ei nu trebuiau să meargă spre Filistia, ci mai degrabă spre, sau în direcţia Mării Roşii. Ebraica este reflectată mai exact astfel: pe drumul pustiei spre Marea Roşie (RSV). Pustia la care se referă Moise se află între Egipt şi Marea Roşie.

Pustia, spre Marea Roşie. Adică, pustia care se află între Egipt şi Marea Roşie (vezi mai sus), nu pustia peninsulei Sinai. Aceasta reiese clar din următoarele fapte: (1) Construcţia gramaticală ebraică, după cum s-a văzut mai sus, indică Marea Roşie ca obiectiv al acestei etape a călătoriei. (2) Construcţia paralelă din v.17, care se citeşte literal, spre ţara filistenilor, cere ca v.18 să însemne spre Marea Roşie. (3) Moise arată imediat pustia ca fiind aceea în care au intrat după plecarea din Etam (v.20) (4) Aceasta este pustia indicată de E.G. White (PP 282, 283).

Alegerea drumului Mării Roşii de către Dumnezeu a avut un scop dublu: (1) Izraeliţii erau neînarmaţi şi neinstruiţi în arta războiului, şi astfel nepregătiţi să se opună filistenilor (vezi comentariul pentru v.17). Motivul acesta a putut fi înţeles de izraeliţi şi acesta este motivul pe care Dumnezeu li l-a prezentat la acea vreme (v.17). (2) După cum îl instruise deja pe Moise (cap. 3,12), Dumnezeu a intenţionat să Se întâlnească cu poporul la muntele Horeb. Acolo trebuia să completeze organizarea lor formală ca naţiune, acolo avea El să intre în legături de legământ cu ei ca naţiune, acolo avea El să le împărtăşească Legea Sa cea sfântă şi acolo aveau să fie instituite serviciile de la sanctuar. Copiii lui Israel nu erau gata să înţeleagă sau să aprecieze nevoia acestor lucruri, şi din acest motiv Dumnezeu nu le menţionează la această dată. Izolarea relativă a părţii sudice a peninsulei Sinai a fost admirabil de potrivită aducerii la îndeplinire a scopului pentru care Dumnezeu a condus pe poporul Său în apropierea muntelui Horeb. Această peninsulă accidentată şi aridă este împrejmuită pe două părţi de braţele Mării Roşii şi pe cea de-a treia de marele pustiu Paran. Poporul nu avea să primească doar instrucţiuni pe care El dorea să le aducă la cunoştinţă, dar privaţiunile lungii şi obositoarei lor călătorii prin deşertul deschis avea să le asigure situaţii în care aveau ocazia să înveţe să se încreadă în El. Aceasta era chiar educaţia de care aveau nevoie în pregătirea pentru sarcina cea grea a cuceririi Canaanului.

Înarmaţi. Cuvântul tradus aici echipaţi este interpretat în diferite feluri. Unii comentatori consideră că el înseamnă a fi înarmat, încins sau organizat în cinci rânduri. Alţii îl explică ca însemnând aşezaţi (în ordine de bătaie), aranjaţi sau mărşăluind cinci într-un rând. Texte ca Iosua 1,14; 4,12; Judecători 7,11, au făcut ca mulţi traducători să accepte înţelesul de înarmat (RSV echipat pentru luptă). O astfel de traducere face să se nască întrebarea de unde au putut să-şi asigure armele robii expulzaţi, şi când au fost instruiţi în mânuirea lor. Această interpretare nu poate fi corectă, pentru că ei erau neînarmaţi şi neobişnuiţi cu războiul (PP 282). Oricare ar fi sensul corect al cuvântului tradus echipat în RSV, este evident că el conţine ideea că izraeliţii au plecat din Egipt, nu ca o gloată de fugari, ci ca un corp bine organizat sub un conducător înţelept şi hotărât (vezi PP 281).

19 Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.”

Oasele lui Iosif. Deşi aici şi în naraţiunea despre înmormântarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Iosif la Sichem (Iosua 24,32) nu se face nici o menţiune despre ceilalţi fii ai lui Iacov, declaraţia lui Ştefan în faţa Sinedriului pare să însemne că toţi părinţii au fost strămutaţi la Sichem (Fapte 7,15.16). Deoarece copiii lui Israel au păstrat rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif şi au împlinit cererea lui de a fi înmormântat în Canaan (Geneza 50,24-26), aceasta dovedeşte că, după cât se pare, ei n-au pierdut din vedere niciodată făgăduinţa eliberării.

20 Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiului.

Au tăbărât la Etam. Conform cu acest text şi Numeri 33,6, cea de-a doua oprire izraelită a avut loc la marginea pustiei. Locul ei n-a fost încă identificat. Se poate, totuşi, că termenul ebraic Etam este o transliterare a cuvântului egiptean khetem, fortăreaţă. Rapoarte egiptene ne informează despre existenţa unei linii de fortificaţii de frontieră de la Marea Mediterană la golful Suez (Exod 2,15) construită cu scopul mărturisit de a împiedica triburile de la est de deşert de a intra în Egipt şi în acelaşi timp destinată a controla traficul dintre Egipt şi Asia. Deoarece aceste fortăreţe de frontieră se aflau la marginea estică a pustiei este posibil ca aici să se refere la una din ele. În cazul lui Moise, cel puţin, aceste posturi de graniţă nu împiedicau un fugar singuratic să se strecoare printre ele şi să ajungă cu bine în pustie (cap. 2,15), dar este evident că oştirile lui Israel nu ar fi putut să treacă printre ele fără consimţământul străjerilor. După cât se pare, Faraon nu a intenţionat mai mult, decât ca evreii să intre în pustiul răsăritean spre a se închina acolo lui Dumnezeu. Poate că numai atunci când grănicerii au raportat că izraeliţii înaintau continuu în pustie spre Marea Roşie, Faraon a pornit în urmărirea lor (cap. 14,3; PP 283)

21 Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea.

Într-un stâlp de nor. Ca militar comandant egiptean (PP 245) şi ca fugar de la Faraon (cap. 2,15), Moise cunoştea deja itinerarul general de marş. Ba mai mult, Dumnezeu îi făcuse cunoscut că trebuia să conducă pe Israel la muntele Horeb (cap. 3,12). Cu toate acestea, pentru a convinge poporul de conducerea lui Dumnezeu şi pentru a-l călăuzi pe Moise de-a lungul unui drum de urmat, însuşi Dumnezeu a condus călătoria lor zilnică. Declarând în cap. 13,18 că Dumnezeu a condus pe izraeliţi, Moise explică acum, cum a făcut El acest lucru. Comandanţi de armată din vechime foloseau uneori semne de fum sau foc spre a călăuzi forţele lor în marş prin regiuni pustii fără drumuri. Totuşi, stâlpul de nor sau foc al lui Israel n-a fost produs prin mijloace obişnuite, ci a fost o manifestare miraculoasă a prezenţei lui Hristos (1 Corinteni 10,1-4, 9; PP 366), care a apărut în faţa lor când au plecat de la Etam şi au intrat în pustie. Se pare că a fost numai un singur stâlp (Exod 14,24), pentru că şi când străluceşte în întuneric, el este numit tot stâlp de nor (v.19) sau simplu norul (Numeri 9,21). Ziua, el apărea ca un nor întunecat în contrast cu lumina soarelui, dar noaptea, ca o lumină strălucitoare (Numeri 9,15.16). În norul acesta, prezent cu poporul Lui, era Însuşi Domnul, şi din nor El vorbea lui Moise. Aici a apărut slava Domnului, cunoscută mai târziu ca Şechina (Exod 16,10; 40,34). Domnul Se descoperise deja lui Moise într-un fel asemănător la rugul care ardea (cap. 3,2), şi mai târziu a apărut la Sinai în mijlocul tunetului şi luminii (cap. 19,16.18). Focul şi norul au simbolizat conducere şi ocrotire divină.

Pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Literal, pentru ca să călătorească zi şi noapte. Nu trebuie să se deducă din această declaraţie că Dumnezeu intenţiona ca izraeliţii să continue a călători atât noaptea, cât şi în timpul zilei. Mai degrabă, ei călătoreau atât noaptea, cât şi ziua atâta timp până aveau să ajungă la destinaţie. După cum este spus clar în text mai la început, stâlpul de nor avea să-i călăuzească ziua de-a lungul drumului şi noaptea să lumineze tabăra lor. Expresia adăugată pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea, lămureşte faptul că norul nu i-a părăsit niciodată. Aceasta include atât oprirea noaptea cât şi călătoria ziua. Atât KJV cât şi RSV presupun, dimpotrivă, că au călătorit noaptea, o concepţie nejustificată de context.

22 Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii.

Nu se depărta. Literal, nu trăda, sau nu pleca, RSV. Ultima menţiune precisă despre nor este în Numeri 16,42, deşi Numeri 20,6 este posibil să facă aluzie la el. Din Neemia 9,19 şi Numeri 9,15-23, concluzionăm că stâlpul de nor şi de foc a rămas cu Israel pe tot parcursul peregrinării lor prin pustie. Deoarece nu există nici o menţiune despre el în cartea lui Iosua, poate că el a dispărut chiar înainte de trecerea Iordanului, la sfârşitul celor 40 de ani.

Faptul că stâlpul de nor a rămas cu Israel de-a lungul lungii lor călătorii, chiar şi atunci când au fost necredincioşi, este o asigurare pentru creştin că Dumnezeu nu-l va părăsi pe calea vieţii lui. Făgăduinţa lui Isus către ucenicii Săi, iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20) nu-i lipseşte nimănui care vrea să meargă acolo unde îl conduce El. Nu există nici o experienţă a vieţii din care Dumnezeu să Se retragă. El este prezent atât în nopţile cele mai întunecoase, cât şi în cele mai strălucite zile de bucurie şi succes. Este adevărat că avem nevoie de El noaptea, când suntem conştienţi de nevoia noastră, dar poate chiar mai mult în timpul zilei, când suntem înclinaţi să simţim încredere în sine. Stâlpul vizibil nu se mai vede, dar prezenţa lui Dumnezeu încă mai poate fi simţită în experienţa omului, a bisericii şi a naţiunilor. Fericit este omul ai cărui ochi nu sunt atât de întunecaţi, încât să nu poată discerne călăuzirea Domnului. Comentariile lui Ellen G. White

2 DA 51

17-19 SR 120

17-22 PP 282

20-22 SR 121

21 COL 287; LS 93; 3T 285, 340

22 1T 406; 4T 312; 8T 248