1 Domnul a zis lui Moise și lui Aaron în țara Egiptului:

Domnul a zis. În acest capitol sunt prezentate prescripţii regulamentare aparţinând primelor aşa numite instituţii mozaice. Trebuie observat că nici Moise, nici Aaron n-au introdus propria legislaţie, nici aici, nici mai târziu. Lui Moise i-a fost descoperit întregul sistem religios şi civil anunţat lui Israel prin el înainte şi după Exod. El n-a fost autorul legilor din Pentateucul care-i poartă numele, ci numai unealta aleasă, prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voinţa Sa poporului Său.

În ţara Egiptului. Deoarece partea cea mai mare a legislaţiei mozaice a fost dată la muntele Sinai, Moise accentuează că această orânduire, Paştele, a fost instituită înainte de Exod.


2 „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.

Luna aceasta. Uneori, ca aici, desemnând-o ca fiind cea dintâi lună a anului (Exod 40,2.17; Levitic 23,5, etc.), mai este numită şi Abib (Exod 13,4; 23,15; 34,18; Deuteronom 16,1). Abib, care de obicei cade în luna lui aprilie al nostru, înseamnă luna-spic, datorită faptului că cerealele erau atunci în spic. După captivitate au fost adoptate nume ale calendarului babilonian şi Abib a devenit Nisan (vezi Neemia 2,1; Estera 3,17). Noua orânduire înseamnă că anul izraelit începea de aici înainte la o dată diferită, probabil cu luna numită mai târziu Tishri, care corespunde cu septembrie, sau octombrie al nostru. De aici înainte s-au folosit două modalităţi de calcul, una pentru scopuri sfinte şi cealaltă pentru scopuri civile, prima lună a fiecărui an fiind luna a şaptea a celuilalt, cu toate că numărătoarea începea întotdeauna cu Nisan, ca fiind prima. Abib, luna spicelor, a devenit acum cea dintâi lună a anului eclesiastic, iar Tishri a devenit cea de-a şaptea lună a lui, onorată de asemenea prin sărbători importante instituite mai târziu la Sinai. Anul civil, care începea cu luna Tishri, n-a fost niciodată părăsit de izraeliţi şi mai este încă folosit de iudeii de astăzi. Existenţa lui poate fi urmărită în întreaga perioadă a Vechiului Testament. El a fost perpetuat de iudei crezând că Dumnezeu a creat lumea toamna.


3 Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: „În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă.

În ziua a zecea. Deşi mielul hotărât pentru sărbătoarea Paştelor nu avea să fie ucis şi mâncat înainte de a 14-a zi a lunii (v.6), pregătirile pentru sărbătoare trebuiau să fie începute cu patru zile mai devreme.

Un miel. Cuvântul ebraic se poate aplica atât la oaie, cât şi la capră, fără limitare cât priveşte vârsta. Dar, vârsta a fost fixată prin poruncă (vezi v.5) la un an, şi omul era liber să aleagă fie un miel, fie un ied (v.5). Este interesant că evreii preferau de obicei un miel în locul iedului şi, cu

o singură excepţie raportată (2 Cronici 35,7), se pare că pentru ritualul Paştelor, niciodată nu s-a folosit altceva.


4 Dacă sunt prea puțini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceți socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.

În casă. Mai târziu, tradiţia iudaică a fixat la zece numărul persoanelor pentru care trebuia să fie repartizat un miel şi a statornicit, de asemenea, că toţi membrii familiei, bărbaţi, femei şi copii, trebuiau să ia parte la lucrările sărbătorii. După izvoarele iudaice, mielul era de obicei sacrificat între orele 9 (3 p.m.) şi 11 (5 p.m.).

Cât poate mânca. Când se făcea aprovizionarea pentru cei care aveau să participe, trebuia să se ţină seama de cantitatea pe care probabil că avea s-o mănânce fiecare. Copiii şi bătrânii nu trebuiau să se socotească în acelaşi fel ca bărbaţii în floarea vieţii. Prin urmare, pentru scopul acesta se puteau uni mai mult de două familii.


5 Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veți putea să luați un miel sau un ied.

Fără cusur. Fără cusur şi defect nu numai că era potrivit pentru sfinţenia scopului pentru care avea să fie consacrat animalul, ci era şi un simbol al integrităţii morale al Aceluia care era reprezentat prin jertfă. Un spirit consacrat îl va învăţa pe om că un (animal) orb, şchiop şi bolnav nu avea să fie primit de Dumnezeu (Maleahi 1,8). Mai târziu, legea a interzis în mod expres folosirea animalelor imperfecte pentru jertfele obligatorii, cu toate că puteau fi aduse ca dar de bunăvoie (Levitic 22,20-25). A fi fără cusur era un aspect deosebit important la o jertfă prin care se urmărea simbolizarea lui Hristos.

De parte bărbătească. Aceasta se cerea pentru că mielul lua locul fiului întâi născut al familiei.

De un an. Animalele pentru alegere probabil că erau mai mari de 7 zile (vezi Exod 22,30; Levitic 22,27), dar în nici un caz nu trebuiau să fie mai mari de 12 luni.


6 Să-l păstrați până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; și toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara.

Toată adunarea. Capul fiecărei familii trebuia să aducă jertfa pentru sine şi pentru familia lui. În felul acesta, nimeni din afara familiei nu intervenea între ea şi Dumnezeu. Prevederea acesta era

o recunoaştere a faptului că Israel era o naţiune de preoţi, cum sunt şi creştinii de astăzi (Apocalipsa 1,6; 1 Petru 2,5.9). Instituirea preoţiei levitice a venit la o dată mai târzie (Exod 32,26-29; Deuteronom 10,8)

Seara. Cuvintele ebraice ale acestei expresii se citesc literal între cele două seri. Prevederea aceasta este explicată în două feluri. Unii zic că prima seară începe cu apusul soarelui şi că a doua începea cu sfârşitul amurgului. Învăţatul iudeu medieval Eben Ezra socotea că amurgul dura aproximativ o oră şi 20 de minute. Porunca din Deuteronom 16,6, să jertfeşti Paştele seara, la apusul soarelui, pare să sprijine acest punct de vedere. Alţii consideră că prima seară începe când soarele începe să coboare în mod vizibil de la zenit, aproximativ pe la orele trei după amiază, iar a doua seară ca începând la apusul soarelui. Întru sprijinirea acestui punct de vedere sunt citate diferite texte, cum ar fi Levitic 23,5; Numeri 9,3, care se referă la Paşte ca începând în ziua de 14 a lunii. Ei zic că dacă sacrificarea avea loc după apusul soarelui, ea ar fi avut loc în 15 Nisan, iar nu în

14. Obiceiul existent pe timpul lui Hristos concordă cu această explicaţie, deoarece mieii pascali erau sacrificaţi târziu, după amiază, aproximativ pe timpul când adevăratul Miel al lui Dumnezeu a murit pe cruce pentru vinovăţia omului (1 Corinteni 5,7; Matei 27,45-50).

Deoarece în mod necesar trebuia să se îngăduie timp pentru pregătirile mesei pascale, care trebuia să fie terminată înainte de miezul nopţii, şi deoarece cuvântul seară în ebraică şi în alte limbi, nu este limitat la timpul de după apusul soarelui, obiceiul sacrificării animalului în timpul de după amiază poate să fi fost deja în uz cu mult timp înainte ca autorităţile eclesiastice a perioadei rabinice să-şi fi dat aprobarea lor. După Iosephus, pe vremea lui, obiceiul era ca mielul să fie sacrificat aproximativ pe la orele trei după amiază. (Antichităţi XIV 4. 3).


7 Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.

Să ia din sângele lui. Sângele reprezintă viaţa (Levitic 17,11) şi ca esenţă a sacrificiului, întotdeauna a fost considerat ca simbol special al ispăşirii, pe care o simbolizau jertfele. Deoarece mielul pascal avea să salveze casa, care în ebraică mai înseamnă şi familie, semnul ispăşirii trebuia să fie arătat în mod vizibil.

Să ungă. Acest lucru trebuia să fie făcut prin înmuierea unui buchet de isop (p.101) în sânge şi astfel să-l stropească pe tocul uşii (vezi Exod 12,22). Faptul că această stropire a sângelui mielului pascal era un simbol al jertfei şi ispăşirii făcută prin moartea lui Isus Hristos este clar înţeles în Noul Testament (vezi 1 Petru 1,2; Romani 5,8.9; Evrei 9,13.14; 13,12). Este de observat că pe pragul de jos nu era stropit sânge, poate că în armonie cu gândirea că un om nu trebuie să calce în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nici să pângărească sângele legământului cu care a fost sfinţit (Evrei 10,29). Că stropirea sângelui trebuia să fie privită ca un act de curăţire, este evident din faptul că un mănunchi de isop era folosit pentru acest scop (Exod 12,22). Stropirea cu isop este prescrisă numai în legătură cu curăţirea (Levitic 14,49-52; Numeri 19,18.19; Psalmi 51,7; PP 275).

În Egipt, izraeliţii nu avuseseră un altar comun şi, din această cauză, casele în care s-au adunat pentru Paşte au fost consacrate şi persoanele care se aflau în ele au fost ocrotite când a trecut Nimicitorul. Astfel, stropirea sângelui pe uşiorii uşii şi pe pragul de sus a devenit un semn al eliberării. Dumnezeu a făgăduit să cruţe fiecare casă însemnată în felul acesta prin credinţa în făgăduinţă. După aşezarea în ţara Canaanului, mielul pascal trebuia să fie junghiat şi Paştele sărbătorit de tot poporul într-un singur loc, pe care avea să-l aleagă Dumnezeu, mai degrabă decât în diferitele cetăţi şi sate (Deuteronom 16,5.6). Orice parte bărbătească în vârstă de peste 12 ani trebuia să vină pentru acest scop la Ierusalim. Evident că în Egipt Paştele a fost sărbătorit în împrejurări neobişnuite. Dacă ritualul stropirii cu sânge s-a perpetuat, poate în formă modificată, nu se ştie.


8 Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; și anume s-o mănânce cu azime și cu verdețuri amare.

Friptă la foc. Carnea jertfelor de mâncare era de obicei fiartă (1 Samuel 2,14.15), dar pentru mielul pascal s-au dat instrucţiuni deosebite, ca să nu fie mâncat crud sau fiert, ci să se frigă (vezi Exod 12,9). Motivul poate să fi fost pentru că a-l frige era mai uşor decât a-l fierbe şi pentru că ar fi fost mai greu a fierbe mielul fără să fie tăiat în bucăţi, o procedare care era interzisă (Exod 12,46; Numeri 9,12; Ioan 19,36).

Cu azimi. Mielul fript trebuia să fie mâncat cu azimi, pentru că aluatul produce fermentare, un simbol firesc al necurăţiei şi corupţiei morale. Tot din motivul acesta era exclus aluatul şi din jertfele de mâncare, fiind pângăritor (Levitic 2,11). Faptul că Pavel a înţeles în sensul acesta aluatul, se vede din interpretarea pe care o dă Paştelui ca simbol al lui Hristos (1 Corinteni 5,7.8).

Cu verdeţuri amare. Faptul că ierburi amare este traducerea corectă a cuvântului ebraic care înseamnă lucruri amare nu poate fi pus la îndoială rezonabil. Deşi nu se ştie ce fel de ierburi au fost folosite în Egipt, iudeii palestinieni de mai târziu au folosit varietăţi de lăptuci, un fel de spini, un fel de cicoare şi brâncuţă. Lăptuca şi acel fel de cicoare cresc în Egipt şi Palestina. Ultima se poate găsi de la începutul lunilor de iarnă până la sfârşitul lui martie şi lăptuca în aprilie şi mai. Probabil că aceasta explică faptul că iudeii au considerat aceste plante ca ingrediente necesare ale mesei pascale. Orice fel de ierburi amare au fost folosite, este evident că ele erau destinate să le amintească participanţilor de robia şi amara lor suferinţă din ţara Egiptului.


9 Să nu-l mâncați crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atât capul, cât și picioarele și măruntaiele.

Să nu-l mâncaţi crud. Porunca aceasta era necesară având în vedere faptul că popoarele păgâne mâncau carne crudă la mesele lor de jertfă. Cât priveşte interzicerea de a fierbe mielul pascal, vezi comentariul pentru v.8.

Atât capul cât şi picioarele. Vechi comentatori evrei au înţeles în mod corect aceasta ca însemnând că mielul trebuia să fie fript întreg, incluzând atât capul cât şi coapsele (v.46).

Măruntaiele. Viscerele trebuiau să fie fripte împreună cu restul mielului, cele dintâi fiind mai întâi curăţate. Prepararea mielului a simbolizat faptul că trupul lui Isus nu trebuia să fie frânt (vezi Ioan 19,33.36).


10 Să nu lăsați nimic din el până a doua zi dimineața; și, dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineața, să-l ardeți în foc.

Să nu lăsaţi nimic din el. Toată carnea trebuia să fie consumată la o singură masă, ca să nu apară putrefacţia. Deoarece trupul lui Hristos nu trebuia să vadă putrezirea (Fapte 2,27.31; 13,35-37), nici mielul simbolic nu trebuia să putrezească. Dacă mielul pascal se dovedea a fi prea mult pentru participanţi, ce rămânea trebuia să fie nimicit pentru a se preveni profanarea simbolurilor sfinţite ale trupului Domnului nostru Isus Hristos.


11 Când îl veți mânca, să aveți mijlocul încins, încălțămintea în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă; căci este paștile Domnului.

Mijlocul încins. Reprezentări antice îi arată pe semiţi purtând îmbrăcăminte lungi şi largi, care mai există în multe ţări orientale. Pentru lucru sau călătorie cu povară de purtat, partea dinainte a îmbrăcămintei este împăturată şi strânsă cu cingătoare.

Încălţămintele. Sunt menţionate în mod deosebit, nefiind obiceiul de a purta încălţăminte înăuntrul casei sau la masă. Unii iudei au considerat aceste directive ca fiind perpetuu obligatorii. Cu toate acestea, punctul de vedere general este că instrucţiunile acestea s-au aplicat numai la acea primă ocazie, când au slujit doar pentru un scop folositor.

Să-l mâncaţi în grabă. Necunoscând momentul când aveau să pornească în călătorie şi trebuind să ardă oasele mielului înainte de plecare, trebuiau să termine mâncarea în cel mai scurt timp posibil.

Paştele Domnului. Prin aceste cuvinte este subliniată însemnătatea mesei. Poporul trebuia să înţeleagă că mâncarea aceasta nu era o mâncare obişnuită, nici nu era o simplă masă ceremonială, aşa cum ştiau ei. În primul rând, viaţa întâilor lor născuţi a depins de ascultarea de instrucţiuni. Ba mai mult, acesta era simbolul eliberării lor, mai întâi din robia egipteană, şi în al doilea rând, într-un sens mai larg pe care nu-l înţelegeau încă, din robia păcatului.


12 În noaptea aceea, Eu voi trece prin țara Egiptului și voi lovi pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.

Tuturor zeilor. Executarea judecăţii asupra tuturor zeilor Egiptului, poate fi cel mai bine înţeleasă când ne amintim că multe animale erau zeificate şi li se aducea închinare. Unele animale domestice suferiseră deja din cauza plăgilor anterioare, dar acum avea să fie ucis fiecare animal întâi născut. Plaga aceasta nu avea să atingă numai boul sacru Apis, un animal întâi născut, ci şi multe vaci, berbeci, crocodili, şerpi, pisici etc. sacre. Deşi multe din fiinţele acestea nu aveau nici o valoare comercială sau utilă, moartea lor pe neaşteptate şi simultană, cu siguranţă că avea să-i impresioneze pe egipteni privind propria neputinţă (vezi comentariul pentru cap. 7,17; 8,2; vezi şi PP 333).


13 Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului.

Voi trece pe lângă voi. Trecând prin ţara Egiptului, ca să-i lovească pe toţi întâii născuţi din oameni şi animale, Domnul avea să treacă pe lângă, pasach, izraeliţi. Cuvântul acesta a fost tradus în greacă prin pascha, din care derivă cuvântul românesc (englez) pascal.


14 Și pomenirea acestei zile s-o păstrați și s-o prăznuiți printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiți ca o lege veșnică pentru urmașii voștri.

Şi pomenirea. Instrucţiunile date până aici se refereau, în principal, la prima sărbătorire a Paştelui, noaptea dinaintea Exodului. Acum este făcut cunoscut că ritualul trebuia să fie comemorat în fiecare an. În viitor aveau să fie adăugate anumite alte lucruri, precum îndepărtarea din casă a oricărui aluat, mâncarea de pâine nedospită timp de şapte zile după Paşte, adunarea pentru închinare în prima şi în ultima zi a sărbătorii şi păzirea acestor zile ca zile de odihnă sabatică.

Veşnică. De la ‘olam, a cărui redare literală ar fi în mod perpetuu. Având în vedere că eliberarea lui Israel era de însemnătate perpetuă, comemorarea evenimentului trebuia să fie perpetuă, atâta timp cât Israel va continua să fie poporul ales al lui Dumnezeu. Ca simbol, el trebuia să rămână în vigoare până la venirea antitipului, Isus Hristos, care avea să aducă eliberarea din păcat. Durata lui veşnic, ‘olam, este condiţionată de natura lucrului căruia îi este aplicat. El se poate referi la ceea ce n-are nici început, nici sfârşit, aşa cum este Însuşi Dumnezeu, sau la timpul care are început, dar n-are sfârşit, precum viaţa veşnică a celor mântuiţi, sau mai poate să însemne şi o mai scurtă perioadă, care are atât început cât şi sfârşit. Aici el are acest ultim sens. Instituit pe timpul Exodului, Paştele a rămas în vigoare până la răstignire.


15 Timp de șapte zile veți mânca azime. Din cea dintâi zi veți scoate aluatul din casele voastre: căci oricine va mânca pâine dospită, din ziua întâi până în ziua a șaptea, va fi nimicit din Israel.

Şapte zile. Prima din aceste şapte zile era a 15-a zi a lunii întâi (Levitic 23,6; Numeri 28,17), sau din seara care urma după ziua a 14-a până în seara care urma după ziua a 21-a din luna întâi (Exod 12,18).

Va fi nimicit. Sunt 36 de cazuri în care cel care neglija vreo îndatorire religioasă specială este ameninţat cu nimicirea din poporul ales. Nu se ştie ce se întâmpla în realitate în astfel de caz, pentru că nu este raportat nici un caz cu o astfel de întâmplare, şi n-au fost date nici instrucţiuni de felul cum trebuia să fie adusă la îndeplinire ameninţarea. Unii consideră că ea însemna o moarte violentă, o moarte prematură, sau poate o moarte veşnică. Mai mult decât probabil că ea însemna pur şi simplu despărţirea de toate drepturile şi privilegiile aparţinând unui izraelit. După ce era nimicit, omul era considerat ca un străin, cu nici un fel de participare la binecuvântările legământului.

Deşi poate neştiut de alţii, greşeala unui om era cunoscută de Dumnezeu, şi ascultarea viitoare faţă de prevederile legii morale şi ceremoniale nu avea să ispăşească prin ea însăşi păcatele trecutului privind omiterea sau comiterea. Persoana era despărţită, dar nu este clar dacă actul urma să fie adus la îndeplinire de om sau de Dumnezeu. Această despărţire probabil că este aceea la care se referă Pavel în Romani 9,3 (vezi comentariul pentru Geneza 17,14).


16 În ziua dintâi veți avea o adunare de sărbătoare sfântă; și în ziua a șaptea veți avea o adunare de sărbătoare sfântă. Să nu faceți nicio muncă în zilele acelea; veți putea numai să pregătiți mâncarea fiecărui ins.

O adunare de sărbătoare. La 15 ale lui Abib sau Nisan, prima din cele şapte zile ale azimelor care urmează după noaptea mesei pascale, poporul trebuia să se adune pentru închinare. Acesta este primul loc în Scripturi, în care se aminteşte o adunare convocată pentru astfel de scop. Adunare sfântă este o traducere exactă şi potrivită a termenului ebraic folosit aici şi înseamnă o adunare convocată prin porunca expresă a lui Dumnezeu pentru promovarea sfinţeniei.

În ziua a şaptea. Ziua de 21 Abib, ultima din cele şapte zile ale azimelor era de asemenea distinctă de celelalte cuprinse între prima şi ultima, ca zi de adunare sfântă (vezi şi Levitic 23,4-8). Numai încă o altă sărbătoare izraelită, sărbătoarea Corturilor (Levitic 23,39-42) mai avea o durată atât de lungă.

Nici o muncă. În toate ţările, zilele de sărbătoare erau ocazii în care poporul se abţinea de la acele ocupaţii obişnuite ale vieţii, care ar încurca îndeplinirea ritualurilor religioase, sau îndatoririle zile. Numai la evrei, deci, era strict poruncită încetarea absolută a oricărei lucrări obişnuite. A şaptea zi a sărbătorii era o zi de odihnă şi de aceea era numită un sabat (vezi Levitic 23,15), pentru că “sabat înseamnă odihnă.

Veţi putea numai să pregătiţi. Nu era îngăduită nici o lucrare de slugă (Levitic 23,7). Dar Dumnezeu n-a intenţionat ca poporul Lui să sufere din lipsa de hrană, pentru că zilele acelea trebuiau să fie perioade de veselie şi bucurie a inimii. De aceea, era permis să fie făcute îndatoriri care sunt necesare la păstrarea normală a vieţii şi sănătăţii.


17 Să țineți sărbătoarea Azimelor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oștile voastre din țara Egiptului; să țineți ziua aceea ca o lege veșnică pentru urmașii voștri.

Oştile voastre. Israel a părăsit Egiptul neînarmat şi nepregătit pentru război (PP 282). Pentru diferite expresii folosite şi prescripţii amintite în v.17-20, vezi comentariul pentru v.14-16.


18 În luna întâi, din a paisprezecea zi a lunii, seara, să mâncați azime, până în seara zilei a douăzeci și una a lunii.
19 Timp de șapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băștinaș.

Fie străin. Neizraelitul care locuia fie temporar, fie permanent în poporul evreu, dar fără să accepte credinţele şi practicile lor religioase. Prescripţia care interzicea folosirea pâinii dospite era la fel de obligatorie şi faţă de aceşti străini.

Fie băştinaş. Un izraelit. Ţara (în engleză n.trad.) trebuie că se referă la Canaan, care era privită ca adevăratul cămin al lui Israel încă de pe vremea când acesta a fost hotărât de Dumnezeu pentru urmaşii lui Avraam (Geneza 15,18). Termenul băştinaş (născut în ţară în engleză n.trad.) se aplica la izraeliţii născuţi pe cale naturală, deşi toţi cei care trăiau pe vremea lui Moise au fost în realitate născuţi în Egipt. Ei erau urmaşi ai lui Isaac şi Iacov, care au fost născuţi în ţara Canaan şi-l primiseră de la Dumnezeu ca permanentul lor cămin.


20 Să nu mâncați pâine dospită; ci, în toate locuințele voastre, să mâncați azime.”
21 Moise a chemat pe toți bătrânii lui Israel și le-a zis: „Duceți-vă de luați un miel pentru familiile voastre și înjunghiați Paștile.

Bătrânii. Vezi comentariul pentru cap. 3,16.

Luaţi (a trage din, în engleză n.trad.). Probabil că aceasta se referă la obiceiul păstorilor şi al tunzătorilor de a trage o oaie din turmă, prinzându-i piciorul cu un cârlig ciobănesc. Cât despre miel, vezi comentariul pentru v.3.


22 Să luați apoi un mănunchi de isop, să-l înmuiați în sângele din strachină și să ungeți pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineața.

Isop. Cele mai înalte personalităţi sunt de acord că isopul biblic este izma verde-cenuşiu, Origanum maru, cunoscut acum în Palestina ca za‘tar. Această plantă mică, cu plăcut miros pătrunzător, cu gust ceva asemănător cu menta piperată şi o mulţime de flori albe creşte de obicei pe stânci şi locuri în terase. Are frunze groase şi păroase şi ramuri fine, adaptate a ţine lichide. Astăzi este folosit ca mirodenie sau condiment şi are şi o oarecare reputaţie ca medicament. Samaritenii încă mai folosesc un mănunchi de za‘tar la ceremoniile Paştelui, pentru a unge cu sângele mielului pascal uşiorii uşilor caselor lor.

Ca un adaos la folosirea lui în ritualul Paştelor, isopul mai era întrebuinţat în ziua curăţirii unui lepros sau a casei (Levitic 14,6,49), în legătură cu jertfa vacii roşii şi cu ceremoniile funebre (Numeri 19,6.17). Mai mult, Moise a folosit isop când a stropit cartea şi tot norodul (Evrei 9,19). Astfel, isopul a devenit simbolul curăţeniei (Psalmi 51,7). Vezi şi comentariul pentru v.7.

Nimeni din voi să nu iasă din casă. În această noapte de judecată nu avea să fie siguranţă niciunde, în afară de dincolo de uşa stropită cu sânge. După cum pentru evreu nu era garantată siguranţa în afară de protecţia sângelui mielului, tot aşa pentru creştin nu există nici o altă mântuire decât sângele lui Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu (Ioan 1,36; Fapte 4,12).


23 Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, și va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi stâlpi ai ușii, Domnul va trece pe lângă ușă și nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

Pentru versetele 23 şi 24 vezi comentariul pentru versetele 12-14.


24 Să păziți lucrul acesta ca o lege pentru voi și pentru copiii voștri în veac.
25 Când veți intra în țara pe care v-o va da Domnul, după făgăduința Lui, să țineți acest obicei sfânt.
26 Și când vă vor întreba copiii voștri: „Ce înseamnă obiceiul acesta?”,

Ce înseamnă obiceiul acesta? Moise a presupus că ceremoniile pascale vor face să apară curiozitatea şi că fiecare generaţie care urma avea să dorească să cunoască originea şi însemnătatea lor. Ceremonia este numită o slujire sau îndatorire, având în vedere că era îndeplinită ca împlinire a unei porunci divine.


27 să răspundeți: „Este jertfa de Paști în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, și ne-a scăpat casele noastre.” Poporul s-a plecat și s-a închinat până la pământ.

S-a închinat. Auzind aceste instrucţiuni, poporul, în persoana bătrânilor lor (vezi v.21), s-a plecat, literal au dat ascultare. În felul acesta, au exprimat şi credinţa lor şi au dovedit gratitudine pentru eliberarea de care aveau să aibă parte în curând.


28 Și copiii lui Israel au plecat și au făcut cum poruncise Domnul lui Moise și lui Aaron; așa au făcut.

Aşa au făcut. Seria lungă de minuni făcute prin Moise şi Aaron, impresionase într-atât poporul, încât a ascultat imediat fără rezerve. Deoarece porunca fusese dată mai înainte, în 10 a lui Abib (v.3), şi mielul pascal nu trebuia să fie junghiat înainte de ziua a 14-a, versetul 28 cuprinde mai multe zile de curăţire.


29 La miezul nopții, Domnul a lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care ședea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniță, și până la toți întâii născuți ai dobitoacelor.

La miezul nopţii. Literal, la jumătatea nopţii. Deşi ziua era cunoscută pentru izraeliţi, ea nu fusese anunţată regelui, şi această nesiguranţă trebuie să se fi adăugat la neliniştea lui. Când Moise plecase de la regele cel dârz, fiecărui curtean fără îndoială că îi era teamă de perspectiva pierderii întâiului lui născut. Totuşi, după ce au trecut mai multe zile fără ca ameninţarea să se împlinească, mulţi, poate chiar şi regele însuşi, au putut să cugete că aşa ceva nu avea să se întâmple. Cu toate acestea, trebuie să fi fost mereu actuală teama că cuvântul lui Moise putea să fie adevărat.

Întâiul născut al lui Faraon. Dacă Amenhotep II a fost Faraonul Exodului (vezi Introducerea), cel care a fost omorât în timpul nopţii de groază a fost fiul cel mai mare al lui, fratele succesorului său, Thutmose IV. Nu există nici o relatare nebiblică asupra acestui eveniment; de fapt, vechii egipteni au trecut sub tăcere orice experienţă umilitoare. Cu toate acestea, Thutmose IV a lăsat o dovadă concludentă despre moartea neaşteptată a fratelui său şi propria înălţare la rangul de prinţ de coroană. Stela Sfinxului din Giza arată că el a îndepărtat nisipul de pe acel monument vechi, ca recunoştinţă pentru neaşteptata numire divină pe care a primit-o la umbra lui. În inscripţie el spune despre o vânătore prin apropiere de Sfinx într-una din zile. În timp ce îşi făcea siesta la umbra lui, acest mare zeu (Sfinxul) i-a apărut într-o vedenie şi i-a vorbit aşa cum se adresează un tată către fiul său, descoperindu-i că el avea să fie viitorul rege al Egiptului. Faptul că acest incident este raportat pe o piatră de monument arată că Thutmose IV nu fusese desemnat de la început ca prinţ de coroană, şi nici el nu se aşteptase să devină rege. El mai descoperă şi că a atribuit înălţarea sa pe tron intervenţiei divine. Deşi fratele său mai mare, prinţul de coroană nu este amintit, nu există nici o îndoială printre cei ce cunosc inscripţiile egiptene că fiu mai mare al lui Amenhotep II i s-a întâmplat ceva neobişnuit acestui nemenţionat.

Nu ne putem aştepta la un răspuns satisfăcător de la rapoartele egiptene cu privire la ce s-a întâmplat cu acest tânăr. Doar presupunând că Amenhotep II a fost Faraonul Exodului, moartea fiului său mai mare în timpul plăgii a zecea ar avea ca rezultat înălţarea fiului mai tânăr, Thutmose IV de mai târziu, ca moştenitor evident al tronului. Pentru a evita atribuirea înălţării sale unui dezastru adus de Dumnezeul evreilor asupra ţării sale, Thutmose IV a putut să inventeze şi să publice povestea unei presupuse vedenii cereşti. Succesiunea regală nereglementară era de obicei explicată ca o astfel de intervenţie din partea marilor zei egipteni. Când Hatshepsut a urmat tatălui ei pe tron, anunţul făcut a fost că o născuse zeul Amen şi i-a poruncit să fie stăpâna Egiptului. Când Thutmose III, fără drept regal la tron, a fost proclamat rege în timpul unei revolte la templu, a fost publicat pe calea autorităţii un decret special al zeului Amen pentru succesiunea nereglementară a lui.

Întâiul născut al celui închis. Expresia aceasta este paralelă cu aceea din cap. 11,5, întâiul născut al roabei care stă la râşniţă. În ambele cazuri, înţelesul general este că au suferit toate clasele poporului, de la cel mai mare până la cel mai mic. Totuşi, şi aceasta este adevărat, în unele cazuri robii erau folosiţi ca lucrători la râşniţă (Judecători 16,21)

Întâii născuţi ai dobitoacelor. Cuvântul tradus aici vite (în engleză) cuprinde animalele, în general ca în Levitic 11,2, unde acelaşi cuvânt ebraic a fost redat mult timp mai bine prin animale. Vezi şi comentariul pentru cap. 11,5.


30 Faraon s-a sculat noaptea, el și toți slujitorii lui, și toți egiptenii; și au fost mari țipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.

Faraon s-a sculat. Vizita îngerului morţii la oştirea lui Sancherib (2 Regi 19,35) pare să nu fi fost bănuită până ce nu s-au sculat supravieţuitorii a doua zi dimineaţă. Dar în Egipt se pare că fiecare familie s-a sculat din somn la miezul nopţii, când întâiul născut s-a îmbolnăvit brusc şi a murit.

Ţipete mari. Vezi comentariul pentru Exod 11,6, lucruri ale căror împlinire este aceasta. Ţipătul general care s-a înălţat în acel ceas al miezului nopţii în lungul şi-n latul Egiptului, a fost însoţit de o insistare urgentă ca izraeliţii să plece imediat (v.33). Acum, fără îndoială că egiptenii se temeau că aveau să moară cu toţii, dacă evreii rămân.


31 În aceeași noapte faraon a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: „Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și copiii lui Israel. Duceți-vă de slujiți Domnului, cum ați zis.

A chemat pe Moise şi pe Aaron. Strigătul poporului fără îndoială că fusese auzit în palat şi regele a ţinut seamă de cererea populară ca izraeliţii să fie scoşi afară din ţară. Acum suferea întreaga ţară până la limita răbdării din cauza încăpăţânării monarhului ei. Înţelegând că trebuie să acţioneze de îndată spre a abate judecăţi mai aspre, Faraon i-a trimis pe slujbaşii lui cei mai de seamă (vezi cap. 11,8) pe când era încă noapte să-i cheme pe conducătorii evreilor, pe care-i ura, şi pe care refuzase să-i mai vadă (cap. 10,28).


32 Luați-vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvântați-mă.”

Binecuvântaţi-mă. Acum supunerea lui Faraon era completă. Nu numai că le-a poruncit să plece din ţară imediat şi să ia cu ei lucrurile lor, dar a mai făcut şi o cerere celor doi fraţi la care ei cu greu s-ar fi aşteptat. Cuvintele lor au adus un blestem asupra lui; se putea întâmpla ca ele să poată aduce şi binecuvântare. Nu este raportat cum a fost primită cererea lui, dar că a trebuit să fie făcută, în general, este un remarcabil indiciu cu privire la cât de mult a fost umilită mândria lui.


33 Egiptenii zoreau poporul și se grăbeau să-i scoată din țară, căci ziceau: „Altfel, toți vom pieri.”

Egiptenii zoreau. Cererea populară, mai întâi amestecată cu strigătul de jale (v.30), curând a devenit generală şi insistentă. Evreii nu numai că trebuiau să plece, dar trebuiau să plece imediat. Strigătul altfel toţi vom pieri descoperă că populaţia întreagă putea să fie nimicită şi ţara să fie stăpânită de evrei.


34 Poporul și-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Și-au învelit postăvile cu plămădeala în haine și le-au pus pe umeri.

Şi-a luat plămădeala. Aceasta reflectă graba egiptenilor. Probabil că izraeliţii se pregăteau să-şi ia pâine pentru călătoria lor. Deşi avertizaţi de Moise cu mai multe zile înainte, se pare că poporul nu s-a aşteptat la o plecare atât de grăbită, şi pregătirile lor încă nu erau complete. Deşi li se spusese că timp de şapte zile după părtăşia la mielul pascal trebuiau să mănânce azime (v.15), mulţi, fie că nu luaseră la inimă această poruncă, fie că au plănuit să coacă pâine dospită pentru zilele care aveau să urmeze după cele şapte zile de azime. Orişicum, presiunea nevoii i-a obligat să fie mulţumiţi cu pâine nedospită, sau aşa cum este numită în Deuteronom 16,3, pâinea întristării.


35 Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise și au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur și haine.

Au cerut (împrumutat în engleză n.trad.). Literal cerut. Cu privire la traducerea cuvântului ebraic sha‘al redat în KJV ca luat cu împrumut, vezi comentariul pentru cap. 3,22. Cuvântul sha‘al înseamnă a cere, iar nu a lua cu împrumut.


36 Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Și astfel au jefuit pe egipteni.

Le-a împlinit cererea (în engleză au dat cu împrumut n.trad.). După cum cuvântul au luat cu împrumut este o traducere greşită, aşa este şi cuvântul au dat cu împrumut. Cuvântul ebraic în discuţie este o formă pasivă a aceluiaşi verb sha‘al care în forma lui activă înseamnă a cere. Forma pasivă exprimă nu numai înţelesul de a fi cerut, ci şi de a aproba o cerere. Ideea textului este acesta: Domnul dăduse poporului har înaintea egiptenilor, aşa fel încât ei i-au lăsat să aibă aceea ce au cerut (R.S.V.)

Au jefuit pe egipteni. Vezi comentariul pentru cap. 3,22.


37 Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.

Din Ramses. Faptul că Ramses de aici este acelaşi ca şi Ramses din cap. 1,11, cu greu poate fi pus la îndoială, deoarece cuvintele ebraice diferă numai în vocalizarea lor, care a fost inserată în Biblie aproximativ prin secolul al VII-lea al erei creştine. Ramses a fost oraşul pentru a cărui construire mâna de lucru a sclavului izraelit fusese folosită pe scară largă. După cum este spus în comentariul asupra cap. 1.11, numele dat aici probabil că este un nume de mai târziu al cetăţii Tanis (Avaris). La două sute de ani după Exod, Tanis a primit numele de Ramses, acordat de marele lui renovator, Ramses II. Ruinele acestei cetăţi sunt cunoscute astăzi sub numele arab San el-Hagar. Ea este aşezată în delta nord-estică, aproximativ la 27 mile nord-vest de cetatea El Qantara pe canalul de Suez.

Spre Sucot. Comentatorii mai vechi au identificat în mod incorect acesta, ca fiind primul loc de oprire al izraeliţilor după plecarea lor din Ramses, cu Pitom. Acum, cercetătorii sunt în general de acord că numele ebraic dat aici este o transliterare a egipteanului Tjeku, amintit în documentele egiptene ca o localitate de graniţă. Locul acesta este identificat cu Tell el-Maskhuta, în partea de răsărit a lui Wadi Tumilat, aproximativ la 32 mile sud-est de Tanis sau Ramses.

Şase sute de mii. Comentatorii scot în evidenţă unele dificultăţi cu privire la numărul indicat aici. Văzând că au fost incluşi numai bărbaţii în vârstă de peste 20 de ani (Numeri 1,3-43), populaţia totală putea fi evaluată la mai multe milioane. Problema este cum a putut o asemenea mulţime, împreună cu miile de animale ale lor, să treacă prin strâmtele văi ale peninsulei Sinai, fără a se întinde pe un parcurs de sute de mile, fără să se mai spună nimic despre găsirea măcar a unui loc de tabără destul de mare pentru a-i adăposti?

Unii citează dovezi biblice care arată că Israel era relativ mic şi slab – prea puţini ca să ocupe ţara, dacă li s-ar fi oferit într-un an (Exod 23,29.30; Numeri 13,28-33; Deuteronom 1,26-30; 7,7.17-22).

Alţii explică faptul că numerele din ebraica originală ar putea produce încurcături. De exemplu, nu se ştie dacă numeralele asociate 100 şi 1000 trebuie să fie înţelese ca de 100 de ori, sau ca 100 plus 1000.

Unii comentatori sugerează că nu puteau înţelege în mod precis cuvântul ebraic tradus prin mie, ‘lph sau ‘eleph. Cuvântul mai înseamnă şi familie, ca în Judecători 6,15. În alte locuri pare să însemne familie sau clan (1 Samuel 10,19; 23,23; Mica 5,2). Ba mai mult, ‘aluph, un cuvânt având aceleaşi consoane ca ‘eleph, dar vocale diferite înseamnă prieten, sau şef tribal. Din cauza aceasta, s-a sugerat că expresia tradusă de obicei şase sute de mii, în realitate înseamnă şase sute de familii. Comentatorii cred că mult mai probabil că cele 12 familii care au coborât în Egipt cu Iacov să crească la 600 de familii în 215 ani, decât să presupună că cei 70 de bărbaţi din Geneza 47,27 au crescut la 600.000 de bărbaţi în numai patru generaţii. (vezi Geneza 15,16).

Unii au explicat că 600.000 de bărbaţi ar fi putut să rezulte din creşterea naturală, dacă fiecare fiu, asemenea lui Iacov, ar fi avut 12 fii. Împotriva acestei teoretice soluţii matematice s-a ridicat obiecţia că nici unul din urmaşii lui Iacov, ai căror fii sunt raportaţi, nu a avut atât de mulţi copii.

O altă semnificaţie a lui ‘eleph este unitate militară (Numeri 31,5.14, etc.). Prin urmare, unii spun că armatele izraelite erau constituite de 600 de unităţi, fiecare dintr-un clan, sau diviziune tribală.

Referirea lui E.G. White la mai mult de două milioane de suflete (PP 334, 379 tr. română) şi că milioanele care au ieşit din Egipt şi-au găsit mormântul în pustie (PP 410) se armonizează cu cuvintele lui Moise aşa cum le găsim traduse ca fiind 600.000, aici şi în alte texte asemănătoare (vezi cap. 38,25.26).


38 O mulțime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau și turme însemnate de oi și boi.

O mulţime de oameni de tot soiul. S-au făcut diferite încercări pentru a identifica oamenii de tot soiul. Unii consideră că ei sunt băştinaşi egipteni care, impresionaţi de puterea Dumnezeului evreilor, au căutat părtăşie în binecuvântările acelora care Îi serveau Lui, şi care în acelaşi timp au dorit să scape de tirania regelui. Alţii i-au luat drept rămăşiţele hicsoşilor sau alţi semiţi care fuseseră reţinuţi de Faraon şi care acum au prins ocazia să părăsească Egiptul. Unii, cel puţin erau descendenţi ai evreilor care s-au căsătorit cu egiptenii (1 SP 243). Deşi nu cunoşteau identitatea acestor neizraeliţi care s-au unit cu evreii triumfători în acest ceas al ocaziei, mai târziu ei apar din nou în naraţie. Ei au fost întotdeauna aceia care au regretat primii plecarea lor din Egipt şi au dorit după delicatesele lui (Numeri 11,4,5).


39 Cu plămădeala, pe care o luaseră din Egipt și care nu se dospise încă, au făcut turte fără aluat; căci fuseseră izgoniți de egipteni, fără să mai poată zăbovi și fără să-și ia merinde cu ei.

Au făcut turte. Izraeliţii au făcut o oprire scurtă la Sucot spre a face pregătirile finale pentru lunga călătorie din pustie. Lungimea acestei şederi aici nu este amintită, dar ea a fost destul de lungă pentru a coace pâinea de care aveau nevoie pentru zilele imediat următore.


40 Șederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.

Patru sute treizeci de ani. Discuţia asupra Geneza 15,13 arată că declaraţia lui Pavel din Galateni 3,17 şi alte dovezi explică faptul că aceşti 430 de ani cuprind perioada de la chemarea lui Avraam de a pleca din Haran până la coborârea reală a lui Iacov în Egipt cu 215 ani mai târziu, şi că intervalul dintre intrarea lui Iacov în Egipt şi Exod au fost alţi 215 ani. Deoarece, pe timpul lui Moise, Palestina era considerată o parte a imperiului egiptean, nu este ceva ciudat a găsi un autor al acelei perioade incluzând Canaanul în termenul Egipt. Necunoscând situaţia politică a timpului lui Moise, dar înţelegând că cei 430 de ani cuprindeau călătoria patriarhală în Canaan, traducătorii LXX-ei au inclus în mod specific în cuprinsul acestei perioade timpul călătoriei lor în ţara Egiptului şi ţara Canaanului. Profeţia că a patra generaţie a acelora care intraseră în Egipt aveau să plece din ea (Geneza 15,16) şi raportul împlinirii ei (Exod 6,16-20) fac imposibilă orice altă explicaţie a perioadei de 430 de ani.


41 Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului.
42 Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentru că atunci i-a scos din țara Egiptului; noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului de toți copiii lui Israel și de urmașii lor.

Noaptea aceea. Adică, noaptea mâncării mielului pascal, cu privire la care se dăduseră deja instrucţiuni (vezi v.6-11, 14). Grozăvia ei amestecată cu bucuria, niciodată nu putea fi ştearsă din memoria unui popor care şi-a avut naşterea lor ca naţiune în acea noapte memorabilă.


43 Domnul a zis lui Moise și lui Aaron: „Iată porunca privitoare la Paști: niciun străin să nu mănânce din ele.

Iată porunca. La Sucot au fost date anumite instrucţiuni suplimentare cu privire la Paşte. Acestea erau necesare din cauza multor neizraeliţi care se uniseră cu evreii, şi se ocupă în principal de aceşti străini. S-au făcut prevederi prin care ei puteau participa la sărbătoarea pascală şi să se împărtăşească de binecuvântările ei.

Nici un străin. Adică, unul de altă rasă care dorea să-şi păstreze calitatea de străin şi să rămână necircumcis. Dacă Paştele avea semnificaţia ca sărbătorire comemorativă a naşterii lui Israel ca naţiune, ar fi în mod firesc nepotrivit pentru un străin să participe la ea.


44 Să tai împrejur pe orice rob cumpărat cu bani, și apoi să mănânce din ele.

Să tai împrejur. Nu printr-o descendenţă naturală, ci printr-o chemare divină a devenit Israel poporul Domnului. În această calitate, fiind destinat să fie o binecuvântare pentru toate naţiunile, Israel nu trebuia să ia o atitudine exclusivistă faţă de străini. Ei trebuiau să-i primească bine pe cei care doreau să li se alăture în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. Fiind încorporaţi politic şi economic, aceşti străini trebuiau să fie acceptaţi şi religios prin ritualul circumciderii. Astfel, ei deveneau una cu poporul lui Dumnezeu şi le era îngăduit să participe la ritualul Paştelui (vezi v.48).


45 Veneticul și simbriașul să nu mănânce.

Veneticul şi simbriaşul. Cei ce rămâneau temporar şi slujitorii care lucrau pentru plată nu trebuiau să mănânce din Paşte, pentru că legăturile lor cu Israel puteau fi desfăcute oricând.


46 Să nu le mănânce decât într-o singură casă; să nu luați deloc carne afară din casă și să nu zdrobiți niciun os.

Să nu zdrobiţi nici un os. Acest precept arată că mielul pascal era un simbol al lui Hristos, şi faptul că aşa s-a înţeles în biserica creştină primară este clar din Ioan 19,33.36. Deşi Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii a fost răstignit ca un criminal de rând, nici unul din oasele Lui nu a fost zdrobit, în ciuda faptului că aşa se obişnuia şi aşa li s-a făcut celorlalţi doi. După cum a fost tratat Antitipul răstignit, deosebit de ceilalţi oameni răstigniţi, tot aşa şi mielul pascal a fost pregătit în mod deosebit. Oasele altor miei mâncaţi în timpul anului puteau fi zdrobite spre a se extrage măduva.


47 Toată adunarea lui Israel să facă Paștile.
48 Dacă un străin, care va locui la tine, va vrea să facă Paștile Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le facă, și va fi ca și băștinașul; dar niciun netăiat împrejur să nu mănânce din ele.

Dacă un străin. Această poruncă, ocupându-se cu prozeliţii, este asemănătoare cu aceea dată în v.14.


49 Aceeași lege va fi pentru băștinaș ca și pentru străinul care va locui în mijlocul vostru.”
50 Toți copiii lui Israel au făcut cum poruncise Domnul lui Moise și lui Aaron; așa au făcut.
51 Și chiar în ziua aceea, Domnul a scos din țara Egiptului pe copiii lui Israel, după oștile lor.

Şi chiar în ziua aceea. Versetul acesta aparţine naraţiunii capitolului următor, la care el constituie introducerea.

Comentariile lui Ellen G. White 1-51 PP 274-282 5 CD 20; CH 68; DA 50; GC 473; PK 489; PP 274, 352; SL 23; 5T 541 7 PP 274; 5T 505 8 PP 274, 278 11 DA 77, 653 11-14PP 274 12 6T 195 13 AH 325; TM 157; 4T 21; 5T 505 15 DA 77 15, 19, 22 PP 278 22, 23 MH 403; 5T 505 22-246T 195 26, 27 DA 77 27 PP 274, 279 29 4T 20 29-311T 265; 5T 119 29-33 PP 280 29-36 SR 119 30,31 4T 21 31 DA 77 31,32 PK 369 37-39 PP 281 38 PP 315; SR 120 40,41 PP 282 41 DA 32 46 PP 277 49 PP 507 51 PP 282