Exodul 10

1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui ca să fac semnele Mele în mijlocul lor

I-am împietrit inima. Literal, Eu, chiar Eu, i-am făcut inima greoaie (vezi comentariul pentru cap. 4,21). Cuvântul Eu apare în original de două ori, o dată ca pronume personal independent, şi apoi iarăşi legat de verb, pentru accentuare.

2 şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”

Ca să istoriseşti. Acum se descoperă un nou scop al plăgilor. Ele erau destinate nu numai să-l impresioneze pe Faraon şi slujitorii lui cu măreţia lui Dumnezeu şi să obţină conlucrarea lui, ci şi să-i convingă pe copiii lui Israel din toate generaţiile următoare că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu. Psalmii 78, 105 şi 106 arată cum istoria eliberării a fost transmisă din generaţie în generaţie. A fost planul lui Dumnezeu ca îndurările şi lucrările minunate ale Lui să fie păstrate spre amintire veşnică. Înclinaţia de a uita binefacerile lui Dumnezeu fiind una din trăsăturile rele ale caracterului lui păcătos, omul are nevoie de un îndemn constant spre a-şi aduce aminte de ele. Acest lucru adesea este adevărat cu privire la nevoile lui zilnice, dar se aplică şi la împrejurările providenţiale ca acelea în legătură cu pocăinţa sau vindecarea de o boală grea.

3 Moise şi Aaron s-au dus la faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: „Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească.

Până când. Mărturisirea lui Faraon (cap. 9,27) fusese un act de umilinţă, dar aceasta a fost anulată printr-o reafirmare îngâmfată a inimii lui răzvrătite (cap. 9,34.35). Ceea ce dorea Dumnezeu nu era o simplă mărturisire a umilinţei, ci o acţiune care să fie în concordanţă cu ea. Pocăinţa lui Faraon nu avea să se dovedească a fi sinceră, până când nu avea să-l ducă la eliberarea izraeliţilor.

4 Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale.

Lăcuste. Ca pedeapsă următoare asupra regelui împietrit, Dumnezeu a anunţat plaga lăcustelor, mai teribilă decât oricare alta pe care Egiptul o cunoscuse până atunci. Lăcustele, oştirea cea mare a lui Dumnezeu, cum sunt numite în Ioel 2,25, au adus până în ziua de azi calamitatea periodică ţărilor Orientului Apropiat, de obicei la fiecare 10 sau 15 ani. Acum este posibil un control efectiv prin metode ştiinţifice, precum folosirea flăcărilor, şanţuri tratate chimic în care lăcustele cad cu grămada, distrugerea ouălor şi folosirea arsenicului, dar astfel de mijloace n-au devenit utilizabile decât relativ recent. Pe vremuri, venirea lăcustelor era considerată cea mai teribilă din toate judecăţile care puteau să se abată asupra unei ţări. Ioel prezintă o descriere vie a unei astfel de plăgi, când zice: Arde focul înaintea lui şi pâlpâie flacăra după el. Înaintea lui ţara era ca o grădină a Edenului; şi după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scapă (Ioel 2,3) Ele nimiceau orice urmă de vegetaţie, cuprinzând recolte, vegetale, pomişori sau spini. Ele vătămau chiar şi scoarţa pomilor, ramurile mai mici fiind cu desăvârşire descojite şi ajungând albe (vezi Ioel 1,7-12). Ele veneau în roiuri mari, zgomotul lor în zbor asemănându-se cu acela al unei ploi sau al pârâiturii de foc în iarbă uscată, şi numărul lor făcea să se întunece cerul (Ioel 2,2.3).

5 Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi copacii care cresc pe câmpiile voastre,

Acoperi faţa pământului. Aceasta este literalmente adevărat. Uneori ele acoperă pământul într-un strat atât de gros, încât pe regiuni întinse pământul nu poate fi văzut deloc.

Vor mânca ce a mai rămas. Deoarece lăcustele nu lasă nici o urmă de verdeaţă (vezi comentariul pentru v.4), evident că ele aveau să mănânce tot ce a supravieţuit nimicitoarei furtuni cu grindină, şi mai ales grâul şi ovăzul (vezi cap. 9,32). Într-adevăr, perspectivele pentru recolta ce urma apăreau sumbre. Acum nu mai era de aşteptat nici un fel de produs pentru anul în curs şi foametea trebuia să rezulte în mod inevitabil.

6 îţi vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ până în ziua de azi.” Moise a plecat şi a ieşit de la faraon.

Vor umple casele tale. Construite cu diferite deschizături pentru lumină şi aerisire, casele din vechime au pus la îndemâna insectelor mijloace de intrare. În timpul urgiei, roiuri de lăcuste aveau să pătrundă în zbor în case şi să se târască cu zecile de mii. Observatorii care au avut ocazia să aibă

o astfel de experienţă susţin că este chiar greu a nu lăsa să intre lăcustele în gura cuiva când mănâncă.

Părinţii tăi. Ca şi alte ţări din Orientul Apropiat, Egiptul a suferit ocazional de plăgile nimicitore ale lăcustelor. Totuşi această apariţie supranaturală avea să întreacă orice alte plăgi din trecut.

A plecat. Moise n-a mai aşteptat să afle efectul acestei înştiinţări asupra regelui, ştiind că Faraon n-avea să se teamă de Domnul.

7 Slujitorii lui faraon i-au zis: „Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece şi să slujească Domnului Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?”

Slujitorii lui Faraon au zis. Până acum, curtenii n-au riscat să-şi arate părerea, cel puţin în opoziţie cu a lui Faraon. Cu excepţia vrăjitorilor care au arătat păduchii din plaga a treia ca fiind degetul lui Dumnezeu (cap. 8,19), curtea întreagă a rămas pasivă în timp ce regele lua fatalele hotărâri succesive, care afectau naţiunea. Se spune chiar că ei şi-au împietrit inimile lor ca şi regele (cap. 9,34). Dar acum ei îşi exprimă temerile. Pierzând deja cea mai mare parte din vitele lor şi aproape toată recolta anului curent, ei au ajuns în mod firesc alarmaţi, temându-se că alte nenorociri îi vor ruina pentru timp îndelungat. Este semnificativ faptul că ei au intervenit înainte ca plaga, de fapt, să înceapă, pentru că aceasta descoperă că ei au ajuns să creadă în veracitatea prezicerilor lui Moise şi în puterea Dumnezeului lui. Unii ajunseseră deja până la acest punct, când fusese anunţată furtuna cu piatră (cap. 9,20), dar simţământul acela devenise acum mai general.

8 Au întors la faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-vă”, le-a zis el, „şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?”

Duceţi-vă şi slujiţi Domnului. Înţelegând că nu are sprijinul sfetnicilor lui, Faraon le-a îngăduit să cheme înapoi pe Moise şi pe Aaron pentru a le pune alte întrebări. Porunca duceţi-vă a fost aproape imediat limitată de o întrebare care lăsa să se înţeleagă că ea nu se referea la întregul popor. Se pare că regele căuta în zadar un minimum de concesiune pe care putea s-o facă pentru a-l domoli pe Moise şi să îndepărteze nenorocirile în viitor. De aceea, el s-a gândit să-i dea cererii lui Moise aparenţa de a fi neraţională.

9 Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului.”

Cu copiii şi cu bătrânii noştri. În răspunsul lui Moise nu era nici un echivoc. La sărbătoarea propusă trebuia să participe naţiunea întreagă. Turmele şi cirezile lor trebuiau să-i însoţească nu numai spre a aproviziona sacrificiile pentru sărbătorire şi hrana pentru oameni, ci şi pentru a fi îngrijite în timpul zilelor de absenţă.

10 Faraon le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi!

Le-a zis. Trăgând concluzia din declaraţia lui Moise că izraeliţii n-aveau de gând să se întoarcă, Faraon s-a mâniat din nou, zicând, tradus mai clar: Domnul să fie cu voi, dacă vreodată vă voi lăsa pe voi şi pe copiii voştri să plecaţi! Iată că aveţi un scop rău în mintea voastră (RSV). Răspunsul acesta reflectă dispreţ nu numai pentru Moise şi Aaron, ci şi pentru Domnul, care dovedise deja prin puternicele manifestări ale puterii Sale, că poate face cu Faraon cum doreşte El. După această exprimare de rea voinţă, regele a spus solilor lui Dumnezeu că el a înţeles relele lor intenţii. El a pretins că se îngrijorează pentru femeile şi copiii evreilor mai mult decât o făceau Moise şi Aaron, dar era hotărât să-i reţină ca pe o garanţie că bărbaţii se vor întoarce (PP 271).

11 Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Şi i-au izgonit dinaintea lui faraon.

Duceţi-vă. Chiar această concesie aparentă nu era luată în mod serios. Aceasta reiese evident din expresia duceţi-vă, în care ironia este evidentă, precum şi din faptul că prin aceste cuvinte el a rupt orice negociere cu Moise şi Aaron şi i-a izgonit dinaintea lui. Insulta aceasta, pe care el nu le-o adresase mai înainte, dovedeşte că mânia lui a crescut când şi-a dat seama din ce în ce mai clar că până la urmă trebuie să se supună.

12 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna peste ţara Egiptului ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului şi să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.”

Verset ce nu a fost comentat.

13 Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului; şi Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară, toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese lăcustele.

Un vânt dinspre răsărit. De obicei, lăcustele veneau aduse de vânt, deoarece nu puteau să zboare prea departe fără el. Un vânt de răsărit în cazul acesta avea să le aducă din Arabia nordică,

o regiune unde se înmulţeau adesea. Acest fapt avea să fie oarecum neobişnuit, deoarece lăcustele care aduceau nenorociri asupra Egiptului în mod ocazional veneau de obicei din Libia sau Etiopia, dinspre sud sau sud-vest. Faptul că vântul a suflat timp de o zi şi o noapte întreagă înainte ca să sosească lăcustele sugerează faptul că ele au venit de la o distanţă considerabilă.

14 Lăcustele au venit peste ţara Egiptului şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste.

Pe toată întinderea. De obicei, roiurile de lăcuste sunt limitate la anumite părţi ale ţării, dar de data aceasta plaga a afectat o regiune mai mare ca oricând. În aceasta a constat minunea.

Nu va mai fi. Declaraţia aceasta nu este în dezacord cu Ioel 2,2, unde cu secole mai târziu este amintită o altă unică plagă de lăcuste. Cea de mai înainte are legătură cu Egiptul, iar ultima cu ţara lui Israel.

15 Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului.

Au acoperit toată faţa pământului. Nu este prea clar dacă întunericul despre care se vorbeşte aici a fost pricinuit de lăcuste în zbor, sau după ce s-au aşezat. De obicei, lăcustele vin în nori atât de groşi, încât întunecă lumina soarelui şi fac ca amiaza să devină amurg. Este adevărat şi faptul că trupurile şi aripile lor negricioase întunecă pământul o dată ce s-au aşezat pe el. Explicaţia ultimă este mai probabilă (vezi Ioel 2,2).

Tot rodul. Deşi distrugerea roadelor provocată de piatră nu este amintită în mod expres în relatarea acelei plăgi, ea se subînţelege (vezi Exod 9,25). În general, lăcustele devorează culturile verzi, plantele şi frunzele în primul rând, şi după aceea se apucă de lucru la materiale mai tari precum: trestie, crenguţe şi coaja copacilor. În Egipt, fructele principale ar fi smochinele, rodiile, dudele, strugurii şi curmalele.

Nimic verde. Observatorii moderni afirmă că aşezarea unui roi de lăcuste pentru numai o jumătate de oră este suficientă spre a transforma o regiune fertilă într-o pustie vremelnică. După ce au trecut lăcustele, n-a mai rămas nimic decât rădăcini, trunchiuri şi ramuri groase. Înfăţişarea unei regiuni devastate în felul acesta este asemănătoare cu ce ar fi fost dacă ar fi trecut peste ea focul. (vezi Ioel 2,3).

16 Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră.

Faraon a chemat. Regele mai făcuse şi înainte astfel de chemări, dar niciodată nu s-a grăbit ca de data aceasta. Este clar că plaga aceasta l-a îngrozit mai mult decât oricare dintre cele şapte de mai înainte.

17 Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul Dumnezeul vostru să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!”

Verset ce nu a fost comentat.

18 Moise a ieşit de la faraon şi s-a rugat Domnului.

S-a rugat Domnului. Moise ştia că nici cuvântul de reproş, nici cererea nu aveau să schimbe inima împietrită a monarhului. Cu toate acestea, el s-a rugat, dar nu pe temeiul vreunei făgăduinţe a regelui, despre care ştia acum din experienţă că avea să fie călcată curând. Răbdarea şi mărinimia lui Moise sunt într-adevăr remarcabile. El a aprobat cererea în clipa în care a fost făcută, fără să ceară nici favoare şi fără să pronunţe nici cel mai mic reproş.

19 Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat lăcustele şi le-a aruncat în Marea Roşie; n-a rămas o lăcustă pe toată întinderea Egiptului.

Un vânt foarte puternic dinspre apus. Literal un vânt de mare, arătând că el venea dinspre Mediterană. Deoarece el a dus lăcustele în Marea Roşie, trebuie că a venit dinspre nord-vest. Având în vedere că Marea Mediterană se află la apus de Palestina, evreii foloseau de obicei marea ca sinonim cu apus.

Marea Roşie. Literal Marea Trestiilor. Nu este sigur de ce să fi avut acest nume, deoarece astăzi nu mai există acolo trestie, nici nu există vreo indicaţie că a fost în vremurile străvechi. Totuşi, dovada numeroaselor texte biblice (vezi Exod 15,4; 23,31; Numeri 21,4; etc.), indică mai degrabă că Marea Trestiilor era în realitate Marea Roşie, iar nu unul din Lacurile Amare din regiunea canalului de Suez, după cum susţin unii comentatori.

20 Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece.

A împietrit inima lui Faraon. Vezi comentariul pentru cap. 4,21.

21 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”

întinde-ţi mâna. Plaga a noua, ca şi a treia şi a şasea, a fost adusă fără avertizare anterioară. După plaga vărsatului negru, Dumnezeu anunţase că El avea să trimită plăgile Sale împotriva inimii regelui (cap. 9,14). De aceea, era de aşteptat o succesiune de judecăţi. După cum s-ar părea, plaga aceasta a urmat repede după cea de-a opta.

Întuneric. Unii comentatori susţin că întunericul cel des a fost pricinuit de o eclipsă de soare. Totuşi, această interpretare nu poate fi corectă, deoarece o eclipsă nu putea niciodată să producă întuneric care să dureze timp de trei zile (v.22). Majoritatea comentatorilor consideră că minunea a fost făcută de chasim, o furtună de nisip a pustiului care, din când în când, bate asupra Egiptului şi acoperă ţara cu un întuneric straniu. Aceasta se datorează norilor denşi de nisip fin pe care-l aduce vântul şi care împiedică lumina soarelui, producând un întuneric mai mare decât acela al celei mai dese neguri. Scriitorul rândurilor de faţă a avut experienţa unei astfel de furtuni de nisip la marginea pustiului indian într-o zi luminoasă şi poate să mărturisească faptul că timp de o jumătate de oră întunericul a domnit la fel ca acela al unei nopţi fără lună. Îmbibat cu particule fine de nisip, vântul a fost cel mai supărător şi deprimant, iar oamenii şi animalele căutau adăpost. Nisipul cel fin a pătruns în orice încăpere până şi în toaletele caselor. O furtună de nisip poate să sufle timp de două sau trei zile, dar rareori are un efect atât de puternic un timp atât de îndelungat. Chiar dacă Dumnezeu a folosit nisip adus de vânt spre a produce întunericul, acesta n-a fost mai puţin miraculos, deoarece, deşi întreaga ţară era acoperită de întuneric de nepătruns timp de trei zile, copiii lui Israel, care locuiau în aceeaşi ţară aveau lumină (v.23). Dar egiptenii erau obişnuiţi cu furtuni de nisip care suflau dinspre pustiu. Ba mai mult, la fiecare din celelalte plăgi Moise descrie mijlocul prin care acestea au fost aduse la îndeplinire şi ar fi numai drept să aşteptăm ca el să se refere la acesta ca fiind o furtună de nisip, dacă aceasta este ce voia el să spună.

Ca şi plăgile de mai înainte, şi aceasta a dat o lovitură puternică zeilor egipteni. Ra, zeul soarelui era zeul conducător al Egiptului de veacuri, şi fiecare rege se numea pe sine fiul lui Ra. În vremea lui Moise, zeul acesta a fost identificat cu Amen şi purta numele Amen-Ra. Cele mai mari temple pe care lumea le-a văzut vreodată au fost construite în onoarea lui şi unul din ele, marele templu de la Karnak din Egiptul superior, mai este încă măreţ, chiar în stare de ruină. Un alt zeu era soarele disc Aten, care la câteva decenii după Exod, a devenit, în scurt timp zeul suprem al sistemului religios egiptean. Prin plaga a noua a fost clar dovedită neputinţa totală a acestor zei.

22 Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile.

Verset ce nu a fost comentat.

23 Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină.

Era lumină. Nu este dată nici o explicaţie cu privire la cum s-a întâmplat acest lucru. Aceia care considerau întunericul ca rezultat al furtunii de nisip îl explică prin faptul că ea nu s-a întins până la ţara Goşen. Dar în cazul acesta, egiptenii care locuiau printre izraeliţi, dacă erau vreunii, ar fi avut parte de binefacerile vecinilor lor, ceea ce se pare că n-a fost cazul. Raportul arată că întunericul a fost general, dar copiii lui Israel au fost aprovizionaţi cu lumină în mod miraculos.

24 Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.”

Faraon a chemat pe Moise. Întunericul beznă a fost mai lung decât putea să îndure regele. În ziua a treia a întunericului el a trimis soli să-l găsească pe Moise. Sosit în faţa regelui, Moise a fost informat că evreii, inclusiv familiile lor, erau liberi să plece pentru propusa sărbătoare religioasă în pustiu, dar că trebuiau să lase în urmă turmele şi cirezile. Aceasta avea să asigure întoarcerea lor din pustiu, pentru că fără vite nu puteau să trăiască multe zile în pustiu.

25 Moise a răspuns: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile de tot, pe care le vom aduce Domnului Dumnezeului nostru,

Verset ce nu a fost comentat.

26 şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele; căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului.”

Să nu rămână o unghie. Moise a refuzat în cuvinte clare compromisul propus de Faraon. Cu o ocazie mai înainte, el declarase deja că vor merge cu familiile şi animalele lor (v.9), şi nu avea să retragă această prevedere acum cu nici un chip.

Nu ştim. Moise a dat o explicaţie a refuzului său. Sărbătoarea propusă era nouă şi ritualul ei nu era cunoscut încă. Nu puteau fi aşteptate îndrumări exacte, până nu aveau să ajungă la locul hotărât de Dumnezeu. Animalele trebuiau să fie luate cu ei pentru că praznicul cu siguranţă că va cere aducere de jertfe.

27 Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a vrut să-i lase să plece.

Domnul a împietrit. Vezi comentariul pentru cap. 4,21

28 Faraon a zis lui Moise: „Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.”

Ieşi de la mine. Această replică dovedeşte mânie furioasă. Regele a înţeles că Moise avea să-l priveze de munca gratuită de care Egiptul se beneficiase atâta timp. Mâniat la culme, el şi-a pierdut stăpânirea de sine şi a poruncit în mod brutal lui Moise să nu se mai întoarcă, deoarece îl aşteaptă pedeapsa cu moartea.

29 „Da!”, a răspuns Moise, „nu mă voi mai arăta înaintea ta.”

Da. Răspunsul lui Moise a fost politicos şi demn. Reprezentantul unei naţiuni de robi stătea înaintea stăpânului lor crud, deplin stăpân pe situaţie. Cuvintele lui Moise înseamnă că Moise a primit bine hotărârea regală, deoarece alte întrevederi erau de prisos.

Nu mă voi mai arăta înaintea ta. Cuvintele acestea exprimă în mod simplu consimţământul faţă de porunca regelui. Moise nu avea să mai apară în mod voluntar în faţa lui Faraon.

Comentariile lui Ellen G. White

1-29 PP 270-272

1-6 PP 270

7-20 PP 271

13,21 SR 117

21-29 PP 272

28 PP 273